Contextul internaţional în cel de-al doilea deceniu al secolului al XIX-lea, se caracteriza

printr-o acţiune de revoltă generală împotriva jugului otoman din Sud-Estul Europei, de grecii
uniţi într-o organizaţie secretă numită Philike Heteria (Societatea Prieteniei), întemeiată la
Odesa, în 1814.1 Intenţia organizaţiei era aceea de a elibera grecii de sub dominaţie otomană prin
realizarea unei răscoale generale a creştinilor balcani.

În Ţara Românească, anul 1821 este unul marcat de evenimente revoluţionare,

determinate de stările interne şi externe în care se afla aceasta şi în acelaşi timp, un moment de
cotitură în lupta pentru înlăturarea dominaţiei străine, pentru libertate şi dreptate socială, şi
afirmarea drepturilor naţionale ale poporului român. Evenimente pregătite de situaţia
economico-socială şi politico-culturală a întregului secol ce i-a premers, secol cunoscut în istorie,
datorită relaţiilor specifice cu Poarta, sub denumirea de regimul fanariot. Acest regim, conceput
ca extrem de apăsător, nu mai corespundea noii situaţii în care se regăsea societatea românească
din Ţara Românească şi Moldova şi, totodată, perspectivelor ce se ofereau acestor ţări în
condiţiile marilor transformări petrecute pe continent, în cursul deceniilor anterioare.

Suzeranitatea otomană asupra teritoriilor româneşti, în secolul premergător revoluţiei de

la 1821, ia un aspect din ce în ce mai negativ, tributul se urcă necontenit, Poarta încalcă tratatele
încheiate cu Principatele în care se stabilea ca domnii să fie aleşi de ţară şi doar consfinţiţi de
sultan, începând să numească ea domnitorii în schimbul unor sume de bani ce se aflau într-o
continuă creştere. Sultanii au numit domni din rândul familiilor fanariote, ce veneau în
Principate copleşiţi de datorii acumulate în timp ce încercau să obţină numirea. Aceştia trebuiau
să returneze sumele cât mai repede cu putinţă, situaţie ce îi permite Porţii să obţină cât mai mult
din bogăţiile românilor.

Încălcând vechile tratate, Poarta îşi asumă conducerea treburilor interne în mod direct,
prin porunci, în Ţările Române, intervenind şi în promovarea politicii externe, iar armata se
reduce la unităţi de menţinere a ordinii interne şi la Garda domnească.

Întreaga societate românească era afectată de această situaţie. De la ţărani la marii boieri,
poziţiile celor din urmă se reflectau şi în memorii şi proiecte de reformă. Memoriile şi proiectele
politice adoptate de boieri au reprezentat un punct de plecare în reformarea societăţii româneşti
1
Istoria României, Mihai Bărbulescu, Dennis Deletan, Keitm Hitchins, Şerban Papacostea, Pompiliu Teodor, Corint,
2002, Bucureşti, pag.287

1
din perioada secolelor XVIII-XIX. O parte din boieri căutau să pună capăt suzeranităţii
otomane, iar alţii urmăreau să îi alunge pe fanarioţi din ţară, astfel ei propuneau instaurarea unei
republici aristocratice condusă de 12 mari boieri, instaurarea unui regim de supraveghere şi
control, iar puterea reală să fie deţinută de Adunarea Obştească şi un Divan condus de boieri.
"Oricum, un grup însemnat de boieri-şi printre ei şi mari boieri ca Grigore Ghica, Grigore
Brâncoveanu şi Barbu Văcărescu – îşi dădeau seama nu numai de racilele sinstemului fanariot, ci
de înseşi contradicţiile profunde care afectau societatea şi instituţiile din Principate."2 Acestia
aveau în vedere o restructurare politico-administrativă, încetarea abuzurilor şi înlăturarea
dominaţiei otomane.

În 1821, Ţara Românească este pusă în faţa unei complexe mişcări sociale şi naţionale,
revoluţia producându-se pe un fond de agitaţie, alături de o stare de nemulţumire pricinuită de
regimul social-politic necorespunzător, situaţie ce corespunde şi altor ţări europene. Starea de
efervescenţă este accentuată şi de punerea în fruntea Eteriei a generalului Alexandru Ipsilanti.
Tot în acest an, pe scena politică, apare o persoană capabilă să conducă acţiunile revoluţionare,
Tudor Vladimirescu.

Conducătorul revoluţiei era conştient de faptul că nu va avea sorţi de izbândă decât dacă
se putea sprijini şi pe alte forţe, astfel se aliază şi cu o parte din marii boieri (care doreau
înlăturarea sistemului fanariot), dar conlucrează şi cu Eteria, relaţie ce a ridicat anumite
probleme deoarece existau deosebiri legate de obiectivele sociale. Ajuns în rândul boierimii,
eteriştii credeau că Tudor Vladimirescu va sluji propriile interese. De altfel, acesta nu a înţeles în
nici un moment să accepte o situaţie de subordonare sau de subsumare, fiindu-i Eteriei doar aliat
nu şi membru.

Vladimirescu considera că armatele Eteriei îi vor ţine ocupaţi pe turci în sudul Dunării, în
timp ce el va putea să consolideze suveranitatea Ţării Româneşti. În schimb, agenţi ai curţii de la
Petersburg se aflau printre eterişti, Rusia fiind de fapt cea care ţinea frâiele organizaţiei, fiind
pregătită să profite în caz de reuşită, şi destul de ascunsă în caz de nereuşită. Faptul că armata
organizaţiei nu s-a îndreptat dincolo de Dunăre (venind din Moldova), orpindu-se pe teritoriul
Ţării Româneşti arată complicitatea unor căpetenii ale Eteriei cu Cabinetul de la Petersburg.

2
Academia Română, Istoria Românilor, vol. VII , ed. Enciclopedică, Bucureşti, 2003, pag.22

2
 În ianuarie 1821, Vladimirescu se retrage în Oltenia pentru a constitui armata şi a aduna
provizii. Unul dintre primele acte în care sunt consemnate de slugerul Tudor ţelurile revoluţiei
este Proclamaţia de la Padeş. Acest program politic pune în prim plan ideea înlăturării regimului
fanariot din Principate. Atraşi de perspectiva schimbărilor, ţărani din întreaga Oltenie se alătură
oastei lui Vladimirescu.

Evenimentele capătă şi mai mult interes în momentul în care se află că Ipsilanti trece la
data de 22 februarie/6 martie Prutul cu o mică oaste eteristă, moment în care Tudor Vladimirescu
porneşte spre Bucureşti cu o oaste de peste 80.000 de oameni. Ajuns pe Olt declară că scopul său
este independenţa şi că era hotărât să pună capăt nu doar suzeranităţii otomane cât şi dominţiei
fanariote, scop exprimat clar prin faptul că acesta intenţiona să ajute la trecerea oastei lui
Ipsilanti cât mai repede peste Dunăre. Dar pentru asta se baza pe ajutorul Rusiei fără a avea
intenţia de a transforma Principatele în protectorat rusesc, "deoarece a precizat că imediat după
eliberarea Ţării Româneşti, ruşii se vor retrage dincolo de Prut, permiţând valahilor să se
autoguverneze, după propiile lor legi."3

În momentul în care armata lui Vadimirescu pornea spre Bucureşti, programul revoluţiei
era definit. Acesta era un program în care se regăseau atât proiecte de reformă anterioare, cât şi
idei proprii ale lui Vladimirescu, program ce cuprindea probleme ale poporului român, acestea
urmând să se rezolve pe cale revoluţionară, dar organizat. Adunarea norodului trebuia să fie
instanţa supremă, al cărui mandatant se considera Vladimirescu, expresia concretă a poporului în
acţiune. Acesta se ridică împotriva unui întreg sistem politic, deschizând astfel drumul către
evoluţie, şi chiar a unor noi revoluţii. Acestea pregăteau astfel, apusul vechiului regim.

Programul revoluţionar consta într-o serie de reforme, adunate sub numele de Cererile
Norodului, ce conţinea 48 de acticole şi era definită la acea vreme de un ziar britanic, drept o
Constituţie. Varianta originală nu a fost încă descopetită dar obiectivele interne şi externe mai
sunt dezvăluite şi în alte documente, precum şi reorganizarea sistemului social-politic. În
domeniul fiscal se cerea renunţarea la iniţiativele lui Alexandru Suţu, scutirea de dări pe trei ani,
eliminarea a două din cele şase dăjdii impuse de Caragea, interzicerea sporirii oieritului,
dijmăritului şi vinăriciului cu "măcar un bănuţ", suprimarea havaetului ,,tuturor vitelor şi al
3
Istoria României, Mihai Bărbulescu, Dennis Deletan, Keitm Hitchins, Şerban Papacostea, Pompiliu Teodor, Corint,
2002, Bucureşti, pag.288

3
mărfurilor", ca şi a vămilor interne, neacceptându-se în această privinţă decât ,,vama ce se va lua
la margini", însă uşoară.4 Măsurile acestea au fost luate pentru a favoriza comerţul.

Documentele vizau şi constituirea unei noi baze a administraţiei. Se vroia restabilirea

domniilor pământene, iar dregătoriile să nu se mai orânduiască prin dare de bani. Zapcii, care
erau cei mai aproape de cei administraţi, urmau să dea chezăşie că nu vor profita. Vornicia de
politie se vroia a fi desfiinţată iar numărul funcţionarilor juridici redus, precum şi lefurile, iar
posturile acestea urmând să fie obţinute după merit. Sprijinirea activităţii comerciale se realiza
prin reducerea fiscalităţii şi eliminarea abuzurilor, acestea reflectând în special, dorinţele
păturilor mijlocii. Tot în interesul păturilor de mijloc, rangurile boiereşti se propuneau a fi oferite
după slujbă, nu prin dare de bani.

Măsurile ce vizau justiţia, reflectau poziţii modernizante, în afara reducerilor de

funcţionari juridici, precum şi cea referitoare la desfiinţarea Legiuirii lui Caragea (aceasta nu
reflecta dorinţa întregului popor). Şi în domeniul militar se doreau schimbări. În acest domeniu
se preconizau desfiinţarea spătăriei, dar şi a unităţilor dependente de ea şi, în schimb organizarea
unei oştiri de 4.000 de panduri şi 200 arnăuţi, scutiţi de dăjdii şi cu soldă acoperită din veniturile
mânăstirilor. Chiar dacă în Cererile Norodului, oştirea nu primea un nume, în luna aprilie,
Grigore Băleanu o numea într-un proiect de memoriu trimis ţarului, ,,oaste pământească".

Şi ,,problemele" bisericii erau cuprinse în document. Se dorea eliminarea elementelor

neîmpământenite şi utilizarea a o parte din fondurile clerului în interesul ţării, pentru şcoli, ca tot
poporul sărac sau bogat să aibă acces la învăţătură şi în interesul oştirii . Rangurile înalte
bisericeşti se cereau a fi rezervate pământenilor, iar în mânăstiri să nu fie acceptaţi decât călugări
în vârstă, greci.

Prin majoritatea reformelor se urmărea sprijinirea comerţului, dar pentru a ocroti păturile
sociale nevoiaşe, se dorea ca preţurile produselor alimentare să nu poată depăşi 10% din preţurile
lor de achiziţie. Se urmăreşte astfel înlăturarea negustorilor intermediari. Deşi nu existau
specificări referitoare la modificarea regimului agrar existent, stăvilirea abuzurilor şi limitarea
facilităţii oglindeau măsuri luate în favoarea ţărănimii.

4
Academia Română, Istoria Românilor, vol. VII , ed. Enciclopedică, Bucureşti, 2003, pag.35

4
 Dar progamul nu se limitează doar la cereri interne, ci şi la măsuri referitoare la politica
externă. Vladimirescu urmărea să îmbunătăţească statutul internaţional al Ţării Româneşti. Din
motive tactice şi de prudenţă, slugerul Tudor a evitat să dezvăluie de la început această dorinţă,
de eliberare a poporului, aşteptând să dezvăluie acest obiectiv în drumul spre Bucureşti, când
credea că a obţinut sprijinul Eteriei şi al armatei ruseşti.

În orice caz, este cert faptul că în prevederile progamului revoluţionar de la 1821, se avea
în vedere eliberarea de sub dominaţie străină, sau măcar atenuarea substanţială a acestei
dominaţii. De aici şi dorinţa lui Tudor de a conlucra cu popoarele din Sud-vestul Europei, care
urmăreau la fel ca Principatele, eliberarea naţională de sub dominaţie străină. De aici alianţa cu
Eteria, relaţiile bune cu sârbii şi prezenţa printre ostaşii săi a unui însemnat număr de bulgari.

În ziua de 21 martie/2 aprilie Vladimirescu intră în Bucureşti. Două zile mai târziu,
acordul cu boierii rămaşi în oraş a fost perfectat, în zilele în care dezavuarea lui Ipsilanti era un
fapt cert. În Cartea de Adeverire, semnată la 23 martie/4 aprilie, boierii recunoşteau că acţiunea
lui Tudor nu era una vatămatoare, ci dimpotrivă, benefică poporului, şi se angajau să nu intervină
asupra vieţii şi a cinstei sale. În schimb, Vladimirescu făgădiua că nu va interveni asupra vieţilor,
cinstei sau averilor boierimii, pedepsind aspru orice încercare de jaf. Într-o proclamaţie adresată
întregului popor, slugerul explica bazele acordului. De fapt acordul reflecta platforma comună, la
care se ajunsese, care nu excludea nici realizarea programului revoluţionar dar nici eliminarea
abuzurilor săvârşite de boierime, nici limitarea puterii acestora.

Tudor în continuare se considera conducător al ţării străduindu-se să ducă societatea

românească spre modernizare, încercând pe cât posibil să nu provoace reacţia imperiilor.

Conducătorul revoluţiei trece la efectiva guvernare. Principalul său intermediar a fost

vistiernicul Alexandru Filipescu Vulpe. Tudor dădea dispoziţii care trebuiau respectate de divan,
autoritatea acestuia fiind de necontestat.Chiar dacă se găsea într-o situaţie dificilă, încă îşi păstra
siguranţa de sine. Acesta îşi exprimă autoritatea faţă de divan într-un mod mai accentuat,
perioadă în care a definitivat ,,Cererile norodului".

Când ajunge în Bucureşti, echilibrul de forţe se schimbă radical. Oamenii îşi pierd
încrederea într-un ajutor din partea Rusiei, la descoperirea absenţei armatei ruseşti sau alte
ajutoare pentru Ipsilanti. Pentru a face faţă situaţiei, Vladimirescu a ajuns la o înţelegere cu

5
boierii conservatori, intenţia sa fiind aceea de a urca pe tron ca ales al boierilor şi uns al Bisericii,
nicidecum ca revoluţionar. Datorită lipsei ajutorului rusesc, Ipsilanti şi Tudor ajung la rivalitate
şi decid, pentru un moment să îşi separe forţele: Ipsilanti spre Târgovişte, în timp ce
Vladimirescu rămâne la Bucureşti, deţinând controlul asupra guvenului.

Dacă înainte, slugerul Tudor avea o poziţie ostilă faţă de Poartă, acum este confirmată
intensa corespondenţă dintre Vladimirescu şi paşalele dunărene, dar şi cu paşa de la Giurgiu.

La 1/13 mai, trupele otomane au intrat în Ţara Românească şi Moldova, iar ţarul este de
acord cu ,,reinstaurarea ordinii" pentru a evita un conflict cu Imperiul Otoman şi de a nu afecta
astfel echilibrul european. Vladimirescu se retrage în Oltenia pentru a organiza apărarea
împotriva invaziei otomane, punct culminant în care Ipsilanti îl suspectează pe nedrept de a fi
încheiat o alianţă cu turcii. Din ordinul lui Ipsilanti, slugerul Tudor este arestat şi condamnat la
moarte, find executat la data de 27mai/8iunie.

Mişcarea lui Vladimirescu este o mişcare politică. Singurele măsuri sociale au ţinut de o
oarecare scădere a birurilor şi limitarea abuzurilor.

După asasinarea conducătorului revoluţiei, oastea se destramă, dar nu imediat, pandurii

continuând lupta împotriva armatei otomane alături de oastea Eteriei.

Deşi revoluţia nu a fost un succes, în 1822 Imperiul Otoman acceptă înlocuirea

domnitorilor fanarioţi cu domni pământeni, această perioadă marcând astfel sfârşitul epocii
fanariote.

6
 Bibliografie

1. Bărbulescu M., Deletant D., Hitchins K., Papacostea Ş., Teodor P., 2002, Istoria
României, Editura Corint, Bucureşti, pag. 287-288
2. Berindei D., 2003, Istoria Românilor, VII, Editura Enciclopedică, Bucureşti, pag. 22, 35
3. Deac A., 2001, Istoria adevărului istoric, II, Editura Tentant, Giurgiu