Mihai Eminescu a scris sonete dintr-o insistenta nazuinta catre perfectiune.

Mai mult ca alte specii cu

forma fixa, sonetul face glorie literara incepand din secolul al XlII-Iea, strabate intreaga Renastere si
ajunge in clasicism si in romantism cu o experienta prozodica si tematica de neevitat.

Sonetele eminesciene, unele indelung prelucrate (e cazul "Venetiei", la care poetul lucreaza noua ani,
din 1871 pana in 1880), reflecta echilibrul perfect al temelor poetice cu formele de exprimare.
Insistenta de bijutier asupra versului, filigranarea continua a metricii si a expresiei concorda cu lirismul
reflexiv profund al poeziilor din ultima perioada de creatie, de dupa 1876. Este perioada destramarii
iluziilor, a indepartarii si despartirii de fiinta adorata si lirica erotica inregistreaza o tematica a absentei,
a neimplinirii visului, generatoare de apasatoare melancolie. Natura ocrotitoare, feminina, paradiziaca,
potentata erotic din poeziile anterioare, "Floare albastra", "Dorinta", "Craiasa din povesti", "Lacul", se
schimba cu un spatiu al recluziunii si al meditatiei dureroase asupra trecerii timpului, al retragerii in sine
a eului poetic, care incearca, in solitudine, sa refaca trecutul pierdut.

Cele trei sonete publicate la 1 octombrie 1879 in "Convorbiri literare", "Afara-i toamna...", "Sunt ani Ia
mijloc...", "Cand insusi glasul...", formeaza un triptic al melancoliei ce copleseste eul poetic si indreapta,
surprinzator, poezia eminesciana spre temele altui curent literar ivit la orizont, simbolismul. Ploaia
insistenta, zloata, recluziunea in spatiul domestic, reconstituirea trecutului din amintiri disparate, din
"roase plicuri", nu conduc insa la dezolarea totala, ca la George Bacovia, ci pastreaza in final speranta
iluziei romantice, prin aceeasi intrupare angelica a iubitei din spatiul amintirii.

Cadrul poetic este alcatuit, in "Afara-i toamna...", din tuse fine, deplin adecvate sugestiei si detalierii
unei stari de spirit: "Afara-i toamna, frunza-mprastiata, / Iar vantul zvarle-n geamuri grele picuri;/ Si tu
citesti scrisori din roase plicuri/ Si intr-un ceas gandesti la viata toata." Cadenta rara a elementelor
sugereaza o stare contemplativa de reverie, care faciliteaza proiectia intr-un trecut incarcat de
miracolul iubirii. Toamna, ca anotimp al stingerii, cu "frunza-mprastiata", picuri grele de ploaie si rafale
neasteptate de vant, creeaza un prag temporal al rememorarii trecutului din secvente disparate,
consemnate scriptic in "roase plicuri", cu un efect de comprimare si suspendare a timpului. Reveria si
somnul in fata focului creeaza efecte de contrast, deschizand, ca reactie la atmosfera ostila a toamnei,
spatiul imaginar al visarii: "Pierzandu-ti timpul tau cu dulci nimicuri, / N-ai vrea ca nime-n usa ta sa
bata;/ Dar si mai bine-i, cand afara-i zloata, / Sa stai visand la foc, de somn sa picuri." Solitudinea ca
stare meditativa, de intoarcere spre vremurile imemoriale, reface o temporalitate ce se aglomereaza
obsedant in amintire: "Si eu astfel din jet ma uit pe ganduri, / Visez la basmul vechi al zanei Dochii;/ In
juru-mi ceata creste randuri-randuri". Intorcandu-se, din sfere inalte, catre orizontul marunt al
intimitatii, populat cu "dulci nimicuri", poetul creeaza un spatiu de evocare, cu note de vag fabulos,
sugerat de "basmul vechi al zanei Dochii", in timp ce timpul se materializeaza in falduri succesive,
apasatoare, de ceata care "creste randuri-randuri".

Poetul foloseste forme arhaice ale cuvintelor si inversiunea pentru a accentua starea de onirism total,
de resurectie a unui taram imaterial, al visului ("nime" este forma invechita pentru "nimeni", in timp ee
"dulci nimicuri" este o inversiune perfecta). Prezenta feminina invocata este eterica, imateriala,
compusa din linii si umbre ce nu pot fi decelate: "Deodat-aud fosnirea unei rochii, / Un moale pas abia
atins de scanduri.../ Iar mani subtiri si reci mi-acopar ochii." Ca si in mijlocul naturii, pe malul lacului,
povestea erotica se implineste prin reverie, intr-un plan al perfectiunii ireale.
Iubirea si natura sunt doua teme care la romantici se ingemaneaza. La romantici natura este
cadrul iubirii,sau asa cum spunea Tudor Vianu,natura este „L’état d’ame”,deci starea de spirit.
Mihai Eminescu va asocia starea erotica cu un tablou autumnal. Poetul reactualizeaza astfel o
iubire pierduta.

Natura la Eminescu este rurala. Rar poetul canta o iubire urbana,doar in romante ca „Pe langa
plopii fara sot” sau „Pe aceeasi ulicioara”.Cea rurala este prezentata prin doua elemente:
natura cosmogonica,primordiala,a genezei si natura terestra caracterizata prin elementul
vegetal:teiul,salcamul,fagul. In poezia eminesciana sunt prezente si elemente precum cel
acvatic-lacul,izvorul,balta.Crangul este unul secular,batran,mitologic in care indragostitii
traiesc o iubire la modul absolut sau la cel curtenesc.(„Povestea codrului”,”Craiasa din
povesti”).

In „Povestea codrului” natura este mitologica. Cei doi indragostiti traiesc o iubire
curteneasca,in timp ce in „Craiasa din povesti”,natura este vazuta intr-un moment
nocturn,luna imprastiind vraja. Tabloul este misterios prin implicatiile mitologice.Inceputul
seamana vraja,mister in tabloul nocturn. Din punct de vedere cromatic,tabloul e perceput ca
prin ceata : „Neguri albe stralucite”.Elementele auditive sunt muzicale,iar instrumentele
muzicale sunt rurale:buciumul,fluierul. Efectele sonore sunt create cu ajutorul aliteratiei.

Iubita eminesciana este un prototip irealizabil. Poetul canta o iubire neimplinita si de aceea
iubita e o fiinta intangibila pe care poetul o situeaza in lumea astrilor prin distanta , raceala si
puritate. Din acest punct de vedere poezia eminesciana se aseamana cu cea petrarchista in care
femeia e o donna angelicata,femeie inger.Motivul apare frecvent la Eminescu: „Cum e
fecioara intre sfinti”.Iubita are astfel parul blond iar ochii sunt albastri vineti. In nota iubirii
platonice puritatea e redata prin raceala marmurei: „Ca marmura de alba/Ca ea nepasatoare”

Iubirea e la Eminescu numai un vis care este efemer,lucru ce sa releva si prin metafora
„mireasa sufletului meu” in poezia „Atat de frageda”. De altfel in literatura romaneasca doar
Tudor Arghezi si Nichita Stanescu au cantat iubirea implinita.

Sentimentul erotic e redat printr-o stare de adormire in mijlocul naturii. In general iubirea
reinvie departe de lume,intr-un codru secular,in mijlocul naturii:imbatati de imaginile
olfactive cei doi indragostiti au sentimentul contopirii cu natura..

In „Povestea codrului” sentimentul erotic se comunica prin epitetul metaforic antitetic,uneori

oximoron : „farmec dureros”. Imaginea a fost descoperita si la romanticii germani cum ar fi
Tieck. Tudor Vianu va comenta acest oximoron in relatie cu imagini din poezia romantica
germana in studiul sau „Voluptate si durere”.La Eminescu se mai intalnesc : „dulce sila”,
„durere dulce”, „dulce jele”, „farmec dureros”, „ucigatoare visuri de placere”. Uneori
oximoronul este dezvoltat in doua epitete: „codrul verde,fermecat si dureros”.
Eminescu realizeaza o adevarata virtuozitate artistica in ceea ce priveste timpurile verbale.
Iubirea neimplinita se reda prin viitor in toate formele sale: „ne-om da sarutari pe cale”,
„adormi-vom”, „troieni-va”. Pe de alta parte iubirea fericita este prezentata printr-o
chemare,deci prin imperativ si interjectii: „Hai in codrul cu verdeata...”, „Vino-n codru la
izvorul”

In poezia „Floare albastra” se intalneste un alt motiv romantic si anume acela al perfectiunii
erotice. Aceasta se implineste printr-o chemare ce vine din partea iubitei,in timp ce iubitul
este un geniu ratacit printre astre.Poetul isi inchipuie o scena de iubire in mijlocul naturii insa
iubita dispare misterios in noapte. Fericirea vine insa din retrairea povestii de iubire. Poezia
capata astfel un ton elegiac poetul meditand la trecerea timpului si la labilitatea iubirii in
raport cu acesta.

Sonete III

Sonetul este o poezie cu forma fixa ca si gazelul,rondelul si glosa. El este alcatuit din
paisprezece versuri impartite in patru strofe: doua catrene si doua tertete sau trei catrene si un
distih. Fiecare vers are unsprezece silabe numindu-se astfel endecasilabic in italiana,spaniola,
romana ,in limba franceza are doisprezece silabe iar in limba engleza zece silabe si este prin
urmare decasilabic. Rima sonetului clasic regular este abba baab cdc dcd. Un sonet are mai
multe reguli:nu se poate repeta nici un cuvant(exceptie de la aceasta regula facand elementele
gramaticale de tipul conjunctiilor,prepozitiilor si verbelor auxiliare) iar ultimul vers trebuie sa
fie o concluzie.

Sonetul a aparut in secolul al XIII lea la Curtea din Palermo.Cuvantul provine de la verbul
„sonare” ,a suna ,a canta. In Evul Mediu el era acompaniat. Specia este insa reprezentativa
pentru Renastere,perioada in care au scris sonete Dante,Leonardo,Valerié,Gaultier,Baudelaire
Shakespeare.Paul Verlaine scrie un sonet inversat iar Mihai Codreanu un sonet dublu. In
literatura romaneasca au scris sonete Asachi,Alecsandri,Eminescu,Vasile Voiculescu,St. O.
Iosif,Barbu.

La Eminescu sonetul nu mai implica natura.Ca in toate poeziile perioadei Eminescu gandeste
la zadarnicia iubirii si a timpului. Intr-un cadru nocturn si intr-o stare de somnolenta poetul
mediteaza si incearca sa reinvie o dragoste pierduta.

Avand in vedere modurile si timpurile verbale poemul se poate structura in doua parti. Prima
parte este formata din primele doua catrene in care iubirea se exprima ca o stare de extaz,de
suavitate si blandete.Intr-un cadru nocturn poetul se gandeste la iubita sa si crede ca aceasta
poate sa reapara,reeditand astfel o iubire fericita. Ceasul intalnirii este sfant iar poetul este
cuprins de evlavie: „Cand insusi glasul gandurilor tace/Ma-ngana cantul unei dulci evlavii”.
Iubirea este un cant,o aspiratie.Formele de viitor care apar aici au de fapt valoare
prezumtiva.Exclamatia are valoare dubitativa exprimand o indoiala: „Atunci te chem!
Chemarea-mi asculta-vei?/Din neguri reci plutind te vei desface?” .Atmosfera nocturna e
redata prin adjectiva si substantive adecvate: „din neguri”, „puterea noptii”.Iubita este
portretizata doar prin imaginea ochilor: „ochii mari purtatori de pace”.

Partea a II a a poeziei este o incercare de concretizare a iubirii. Poetul traieste macar o clipa
iluzia ca iubita e in preajma,ca-si arata iubirea cu un suspin,ca-i atinge pleoapele. Iubirea
devine treptat senzuala,numai este un vis ci un supin,o atingere angelica,o imbratisare.Iubirea
devine din ce in ce mai concreta printr-un procedeu de gradatie. Apar imperative precum
„cobori”, „te pleaca”, si forma mai subtila,nefiind inversata „m-atinge”.

Ca si in sonetul shakespearian,versul final contine surpriza:iubita este doar o iluzie traita cu

intensitate.: „Pe veci pierduto,vecinic adorato”. Repetitia temei unui cuvant,veci-vecinic,
propune o simetrie si o antiteza. Poezia contine o gradatie pentru ca iubirea va evolua de la
aspiratie la dorinta reala ca finalul sa demonstreze ca totul se petrece in imaginatia poetului.
Versul final ne aduce la realitate.

Fiind vorba de etapa scuturarii podoabelor,epitetul este rar folosit si este banalizat aparand in
contexte noi : „dulci evlavii”,comparatia „ca-n vis” ,metafora iubirii: „dulce evlavie”,
„suspin”, atingere,strangere in brate.

A devenit aproape firesc faptul ca un poet de geniu sa nu fie suficient sau bine inteles in epoca
sa. Eminescu nu a fost apreciat de toti.A avut suficienti detractori dar murind a creat o
adevarat „scoala” sau un curent „Eminescu” cum spune Alexandru Vlahuta.