În romanul „Baltagul”, de M.

Sadoveanu, este înfăţişată o comunitate umană tradiţională

(lumea păstorilor din munţii Moldovei) şi o familiei emblematică pentru valorile ei
morale (familia Lipan).

Argumentaţie

Apărut în 1930 şi comentat, de atunci, în numeroase studii critice, „Baltagul”, de M.

Sadoveanu, este o lucrare complexă, fiind roman baladesc, iniţiatic, mitic, filozofic,
monografie a satului moldovenesc de munte şi epos al morţii mioritice.

În acelaşi timp, „Baltagul” este şi romanul unei familii care îl pierde pe unul dintre
membrii săi, sortit să participe la universala nuntire cosmică.

Nucleul epic al romanului îl constituie începutul capitolului al X-lea, în care autorul face
un excelent portret de grup al oamenilor de la munte.

Fiinţe solare, mereu active şi schimbătoare, care îşi trăiesc suferinţa sau bucuria cu
aceeaşi inimă uşoară, oamenii muntelui alcătuiesc o comunitate arhaică şi închisă, a cărei
lege este „rânduiala”, adică tradiţia.

În virtutea acesteia, cei mai vrednici dintre ei îşi întemeiază stâne pe înălţimi, unde stau
„cu Dumnezeu şi singurătăţile”, până când ciclul cosmic îi obligă să-şi coboare turmele la
câmpie. în aceste largi mişcări ale transhumanţei, cu regularitatea lor de ceasornic
străvechi, ritualurile constituie cele mai importante momente în care viaţa familiei se
contopeşte cu viaţa satului. Acesta ar fi primul argument al temei în discuţie, întrucât
relevă caracterul exponenţial al personajelor.

Familia înfăţişată în roman este cea a lui Nechifor Lipan, marele Absent ales pentru a
ilustra destinul mioritic al fiinţei umane.

Până în acea toamnă, când Nechifor a plecat pentru a nu se mai întoarce, familia Lipan
trăise în Măgura Tarcăului, în virtutea aceleiaşi „rânduieli” pe care Domnul Dumnezeu o
statornicise illud tempus, aşa cum se arată în istorioara care deschide romanul.Cu toate că
îşi făcuseră o gospodărie cuprinsă, cu turme de oi şi ciobani tocmiţi să le îngrijească, soţii
Lipan nu aveau rude în sat, trăind doar împreună cu cei doi copii (Minodora şi
Gheorghiţă) care le rămăseseră din cei şapte pe care i-au avut.Până la moartea lui
Nechifor, existenţa familiei, bazată pe dragoste, ordine şi refuzul lumii „civilizate” (care
îşi pierduse valorile sacre), curge domol, cu momente repetabile şi la fel de bine reglate
ca şi rotaţia aştrilor. într-o lume suficientă sieşi, în care, prin ritual, oamenii se instalează
într-un timp fără curgere, familia Lipan devine emblematică, este o familie pentru
eternitate. Acesta ar fi al doilea argument al temei pe care o discutăm.Doi dintre membrii
familiei, Vitoria şi Nechifor, coboară direct din balada „Mioriţa”, aşa cum o arată şi
mottoul romanului („Stăpâne, stăpâne, / Mai chiamă ş-un câne”). Ca şi „măicuţa bătrână”
care-şi caută fiul ucis, Vitoria Lipan trăieşte un puternic zbucium interior, traversând
iarna cu sentimentul tot mai acut al morţii celui care-i fusese soţ.Convinsă că „i-a fost
scrisă lui Nechifor o asemenea soartă pe care nimica n-o pOate înlătura”, ea colindă
munţii, având conştiinţa datoriei sale faţă de cel plecat în „marea călătorie”: să-l pună în
pământ „sfânt” şi să-i aducă, prin ritualul înmormântării, odihna sufletului.

Nechifor simbolizează destinul uman: moartea fiind „a lumii mireasă”, Lipan reeditează
scenariul mitic al nuntirii cosmice (care le este dat tuturor oamenilor, conform baladei).În
acest mod, Nechifor devine un personaj-sumă a lumii.Tema familiei din „Baltagul”
prezintă profunde rezonanţe mitice. Acesta ar fi cel de al treilea argument adus în
favoarea ipotezei.Conflictul romanului este moral: în lumea pură a muntelui, doi oameni
veniţi dintr-o vale săvârşiseră o ticăloşie, ucigându-1 pe Lipan.

Lungul drum al Vitoriei are astfel şi o finalitate etică: pedepsirea ucigaşilor (Calistrat
Bogza şi Ilie Cuţui), pentru a înlătura, din această lume pură, moartea ca fărădelege. Pe
bună dreptate, munteanca a fost caracteriza-tă ca „un Hamlet feminin” (Călinescu).

Integritatea familiei fiind ştirbită, viaţa trebuia să continue, în aceleaşi tipare, dar cu o altă
generaţie. Din această pricină, Vitoria îl ia cu sine pe Gheorghiţă, pentru care acest drum
labirintic are caracter iniţiatic. Sfârşitul acestei iniţieri are loc în noaptea când tânărul
veghează, în râpă, osemintele tatălui său, simţind că fiinţa celui dus îi pătrunde în
suflet.Astfel pregătit, îl înfruntă pe Bogza, în scena praznicului, lovindu-1 în frunte cu
baltagul. Ca şi în mitul pomenit de Frazer, baltagul tânărului devine „creanga de aur”, cu
ajutorul căreia Gheorghiţă preia de la ucigaş, oile şi locul pe care le avusese
Nechifor.Ideea perenităţii şi a continuităţii generaţiilor constituie încă o trăsătură a temei
discutate.

Concluzia

În romanul „Baltagul”, de M. Sadoveanu, tema familiei este realizată în mod original, dat
fiind caracterul mitic, iniţiatic şi baladesc al romanului.