Conf. univ. dr.

Ştefan Boncu
Facultatea de Psihologie si Stiinte ale Educatiei
Universitatea Al. I. Cuza din Iaşi

CURS
PSIHOLOGIE SOCIALĂ EXPERIMENTALĂ

Biasul de experimentator

În deceniul al VII-lea, Robert Rosenthal a publicat o serie de articole asupra

experimentatorului ca sursă de distorsiune în cercetarea ştiinţifică. Astăzi, există peste
700 de studii asupra acestei probleme – ceea ce înseamnă că este una din cele mai
cercetate teme din pihologia socială.
Totuşi, originile acestor cercetări nu se află în psihologia socială, ci în psihologia
animală. De exemplu, Pavlov însuşi a crezut o vreme că a confirmat teoria lui Lamarck
potrivit căreia comportamentele învăţate de o generaţie sunt transmise pe cale genetică
generaţiei următoare. Pavlov a descoperit la timp însă că diferenţele dintre loturile de
şoareci cu care lucrase se datorau mai curând asistentului său decâ subiecţilor.
Robert Merton a introdus, în 1948, termenul de auto-îndeplinire a profeţiilor, care
se află într-o strânsă legătură cu biasul de experimentator. Termenul se referă la influenţa
expectanţelor unei persoane asupra comportmentului alteia. X îşi formează o anumită
impresie superficială şi greşită despre Y, pe care i-o comunică acestuia în timpul
interacţiunii. Dacă X este un experimentator, el poate să nu realizeze că tratamentul
aplicat subiecţilor a fost în funcţie de exectanţele sale sau că aceste expectanţe au
perturbat relaţia variabila independentă – variabila dependentă şi, ca atare, rezultatele
sunt inutilizabile. Unul din cele ami celebre experimente realizate în această perioadă a
fost cel al lui Rosenthal şi Jacobson din 1968. Autorii au studiat maniera în care
expectanţele profesorilor pot marca performanţele elevilor (aşa-numitul efect Pygmalion).
Această cecetare a dovedit că auto-îndeplinirea profeţiilor are implicaţii foarte importante
în practicile din diferite domenii aplicate.
Efectul expectanţelor exerimentatorului a fost demonstrat de Rosenthal şi Fode
într-un experiment din 1963. Subiecţilor li s-a cerut să aprecieze o serie de portrete

1
(fotografii) din punct de vedere al succesului în viaţă. Scala folosită era în 21 de puncte,
de la -10 (eşec total), trecînd prin 0, la +10 (succes deplin). Dar adevăraţii subiecţi ai
experimentului erau... experimentatorii, care-i asistau pe subiecţi în timp ce aceştia
efectuau sarcina. Un grup de experimentatori a fost făcut să creadă că aprecierile
subiecţilor se vor situa în medie la +5, iar altui grup i s-a sugerat că este foarte probabil ca
media aprecierilor subiecţilor să fie -5. Deşi aprecierile n-au corespuns întru totul
expectanţelor experimentatorilor, între subiecţii asistaţi de primul grup de
experimentatori şi subiecţii asistaţi de al doilea grup a existat o diferenţă absolut
semnificativă. S-a petrecut în acest experiment un fenomen de telepatie? Am văzut că
există explicaţii raţionale pentru efectele expectanţelor experimentatorilor. Metoda lui
Rosenthal din această perioadă a fost să sugereze ipoteze contradictorii la grupuri diferite
de experimentatori şi să compare datele astfel obţinute.
Am arătat deja că anumite aspecte ale rolului de subiect pot introduce distorsiuni
în cercetare. Biasurile introduse de subiect şi cele introduse de experimentator se pot afla
într-o strânsă legătură. Să ne imaginăm un subiect înclinat spre auto-prezentare. Să ne
imaginăm, de asemenea, că el îl percepe pe experimentator ca pe o sursă de informaţii în
legătură cu răspunsurile potrivite în situaţia de experiment. Subiectul va fi motivat să
caute indicii în comportamentul experimentatorului care să-l ajute să definească
comportamentul potrivit. Pe de altă parte, experimentatorul urmează în principiu un
protocol standardizat – dar el deviază fără să-şi dea seama de la acesta din cauza
expectanţelor derivate din ipoteze. În felul acesta, orientarea subiectului şi aceea a
experimentatorului pot interacţiona, producând rezultate deformate.
Persoanele implicte în mod formal într-o cercetare, altele decât sunbiecţii sunt de
două feluri. 1. Cele care strâng datele şi intră astfel în contact direct cu subiecţii şi 2. Cele
care fac designul studiului, stabilesc procedurile, decid cum vor fi analizate şi interpretate
datele şi întocmesc raportul de cecetare. Cele două roluri pot fi îndeplinite, desigur, de
aceeaşi persoană. Primul rol se numeşte experimentator, iar cel de-al doilea investigator.
Ambele roluri sunt surse de contaminare.
Trebuie să facem, de asemenea, distincţia între cazurile în care comportamntul
subiecţilor este perturbat de experimentator sau de investigator şi cazurile în care eroarea
introdusă de aceştia se produce fără influenţarea directă a comportamentului subiecţilor.

2
În prima categorie intră, de pildă, situaţiile în care comportamentul experimentatorului
diferă între grupurile cu tratament experimental şi grupurile de control, sau situaţiile în
care investigatorul alcătuieşte un plan experimental care nu controlează toţi factorii
paraziţi.
Pe de altă parte, experimentatorul şi investigatorul pot deforma rezultatele fără să
influenţeze răspunsurile subiecţilor ca atare. De exemplu, experimentatorul poate să
înregistreze greşit unele răspunsuri ale subiecţilor, iar investigatorul poate să greşească
analizele statistice sau să deformeze rezultatele prin alegerea greşită a metodei de analiză
a datelor. Din păcate, trebuie să admitem că uneori erorile sunt intenţionate. Chiar şi cele
mai luminoase figuri din istoria ştiinţei s-au dovedit sensibile la tentaţia de a trişa,
prezentând date false numai de dragul confirmării ipotezei. Printre cei suspectaţi se
numără Newton însuşi. S-a dovedit că unele date ale lui Gregor Mendel, întemeietorul
geneticii, sunt cu totul improbabile statistic.
Biasurile introduse de experimentator sunt mai numeroase decât cele introduse de
investigator. În privinţa erorilor de raportare, experimentatorul poate să nu observe cum
trebuie, să nu înregistreze acurat ceea ce observă sau pur şi simplu să trişeze. Cât despre
erorile rezultate din influenţa lui asupra subiecţilor, ele pot fi deosebit de grave.
Experimentatorul îi poate influenţa pe subiecţi întîi de toate prin transmiterea unor
expectanţe pe cale non-verbală. El poate transmite fără să vrea informaţii cu privire la
ceea ce constituie un răspuns corect. Informaţia nu stă în conţinutul a ceea ce spune
experimentatorul, ci în felul în care o spune – variaţii ale tonului vocii, expresia facială,
postura, etc.
Experimentatorul poate influenţa comportamentul subiectului nu numai prin
transmiterea expectanţelor, el poate, pur şi simplu, să schimbe procedurile planificate de
investigator. Un experimentator foarte dornic să confirme ipoteza poate să utilizeze
recompense verbale pentru răspunsurile convenabile ale subiecţilor. Foarte adesea, planul
experimental trasat de investigator anticipează diferenţe de performanţă între condiţiile de
tratament. Experimentatorul care doreşte cu orice preţ să confirme ipoteza poate să facă
manipulările în aşa fel încât aceste diferenţe să se accentueze – de exemplu, citind mai
repede sau mai încet instrucţiunile, accentuând anumite fraze sau dând subiecţilor sugestii
cu privire la felul în care trebuie să răpundă. Desigur, această din urmă formă de

3
intervenţie este departe de a corespunde eticii cercetării ştiinţifice. Comunitatea ştiinţifică
trebuie să spere că o solidă educaţie morală a membrilor săi va face să dispară această
practică. Este necesară o instruire atentă a experimentatorilor, cu accent pe importanţa
standardizării.

Tehnici de control
Au fost recomandate mai multe proceduri pentru detectarea, reducerea şi
eliminarea biasurilor de experimentator.
Ignoranţa experimentatorului cu privire la ipoteză
Rosenthal a recomandat încă de la primele lui cercetări ca experimentatorului să
nu i se divulge adevărata ipoteză a studiului. Aceasta înseamnă folosirea unor studenţi
sau a unor asistenţi de cercetare drept experimentatori. În principiu, ei nu trebuie să
cunoască absolut nimic despre designul studiului.
Rosenthal a efectuat în 1963 un experiment în care a demonstrat că investigatorii
care-i instruiesc pe aceşti experimentatori-studenţi pot să le transmită fără să vrea
expectanţe. Ca atare, Rosenthal a insistat asupra necesităţii contactului minim între
investigator şi experimentator – ceea ce, după opinia sa, ar reduce considerabil
probabilitatea ca experimentatorul să ghicească ipotezele.
Autorii unui cunoscut tratat de metodologie în psihologia socială nu acceptă însă
aceste idei. Ei argumentează că este naiv să credem că dacă experimentatorului nu i se
comunică ipoteza, el nu poate introduce biasuri. De fapt, ascunderea ipotezei nu-l
împiedică pe experimentator să-şi făurească propriile ipoteze – şi, chiar dacă ele nu
coincid cu cele formulate de investigator, biasurile produse de expectanţele
experimentatorului pot fi considerabile. Aceşti autori pledează, dimpotrivă, pentru
dezvăluirea ipotezelor, arătând că, în plus, cum cei mai mulţi experimentatori sunt
studenţi, nedezvăluirea ipotezelor compromite valoarea educativă a participării lor.
Ignoranţa cu privire la condiţiile experimentale
Pentru a preveni distorsiunile, experimentatorului i se pot ascunde condiţiile
experimentale. Logica acestei abordări are la bază ideea că dacă experimentatorul nu are
cunoştinţe despre repartizarea subiecţilor, expectanţele lui nu pot influenţa
comportamentul subiecţilor încât să se confirme ipotezele specifice fiecărei condiţii.

4
Această tehnică a fost mult folosită în cercetarea farmacologică, unde poartă denumirea
de procedura dublu orb.
Din păcate, în psihologia socială este greu de imaginat un experiment în care
experimentatorul să nu ştie în ce condiţie se află subiectul.