Principalele evenimente din istoria românilor

Constituirea Ţărilor Româneşti

Constituirea Ţării Româneşti. În secolul al XIII-lea au fost create câteva mici formaţiuni prestatale
româneşti, conduse de cnezi, juzi sau voievozi.
În cazul Ţării Româneşti, izvoarele vremii atestă câteva nume semnificative pentru întemeierea
acesteia, cnezatele conduse de Ioan şi Farcaş şi voievodatele sub conducerea lui Litovoi şi Seneslau.
O primă încercare de eliberare de sub regalitatea ungară aparţine lui Negru Vodă, a cărui identitate
reală este necunoscută, care reuşeste să mute capitala la Câmpulung. Însă momentul decisiv al întemeierii
propriu-zise a Ţării Româneşti aparţine lui Basarab, care reuşeste să reziste în faţa campaniilor duse de
noul rege al Ungariei, Carol Robert de Anjou. Un moment istoric rămas în conştiinţa românească este
victoria lui Basarab în bătălia de la Posada, descrisă de Cronica pictată de la Viena.
După moartea lui Basarab, fiul său Nicolae Alexandru (1352-1364) a încercat o apropiere faţă de
regatul ungar în contextul pericolului tătar şi a continuat politica tatălui său de consolidare a Ţării
Româneşti ca stat de sine stătător. În 1359, Nicolae Alexandru instituie Mitropolia Ţării Româneşti.
Urmând una dintre direcţiile principale ale tatălui său, Vladislav (1364-1376) a consolidat legăturile
cu Patriarhia din Constantinopol, a înfiinţat o a doua Mitropolie, în Oltenia, consolidând dimensiunea
ortodoxă a politicii sale.
Direcţiile de politică internă şi externă în care s-a înscris activitatea lui Nicolae Alexandru şi
Vladislav au fost continuate de succesorii lor, Radu I (1376-1385) şi Dan I (1385-1386).
Constituirea Moldovei. După revolta izbucnită în 1359, regale ungar, Ludovic de Anjou reuşeşte să
calmeze situaţia aducând în fruntea statului un voievod maramureşan, Dragoş care reuşeşte să extinde
graniţele statului în detrimental tătarilor, însă a menţinut voievodatul în dependenţa Ungariei, situaţie pe
care localnicii nu au accptat-o. Astfel, cinci ani mai târziu, concomitent cu o confruntare între Ungaria şi
Ţara Românească, are loc o nouă revolt condusă de Bogdan, şi sub noul ei voievod, Moldova devine, stat
independent.
Cronica scrisă de Ioan de Târnave vorbeşte de eşecul expediţiilor ungare care nu au putut să
schimbe rezultatul final al luptei, şi anume transformarea Moldovei în stat independent.
Domnii ce au urmat lui Bogdan, Laţcu (1369-1377), Petru I (1377-1392), Roman I (1392-1394) vor
face paşi hotărâtori în afirmarea internaţională a Moldovei.

Românii din Transilvania. Pe fondul luptelor cu Moldova şi Ţara Românească, Ludovic I a adoptat
măsuri drastice în Transilvania, atât împotriva confesiunii ortodoxe, cât şi a păturii nobiliare române,
cnezii. Regele refuză să mai recunoască cnezilor români calitatea nobiliară pe temeiul poziţiei lor
tradiţionale şi dreptul de a stăpâni pământul cu calitate nobiliară, dacă aceasta nu le era confirmată prin
diploma regale, iar acordarea diplomelor era condiţionată de apartenenţa la credinţa catolică. Astfel, regele
urmărea excluderea românilor din viaţa politică.
Mai târziu, datorită exploatării ţăranilor de către nobilime, a creşterii dijmelor, introducerii nonei
(dare suplimentară din produse), a robotei, au avut loc doua revolte importante care însă nu au adus nimic
nou pentru ţărani: prima în 1437 denumită şi răscoala de la Bobâlna, iar cea de-a doua în 1514.
 Structurarea puterii. Dependenţa Moldovei şi a Ţării Româneşti faţă de Patriarhia de la
Constantinopol a consolidate poziţia marelui voievod: uns de mitropolit, acesta adoptă o dată cu coroana şi
titlul de domn (conducător politic din ’’mila lui Dumnezeu’’) Această caracteristică este întărită prin
formula ’’de sine stătător’’ sau de ’’autocrat’’. Introducerea în titulatura domnilor înaintea numelui lor a
cuvântului Io, prescurtare de la Ioannes, ’’cel ales de Dumnezeu’’, afirmă sursa divină a puterii domneşti.
Se încearcă o centralizare a puterii prin apariţia unor instituţii importante: cancelaria domnească, în
fruntea căreia se afla marele logofăt, instituţia marelui vornic, cu atribuţii judiciare, autoritatea marelui
vistier, care se ocupa cu gestiunea veniturilor domniei, marele postelnic, marele portar, marele uşar, cu
activitate în domeniul diplomatic, cu atibuţii militare se ocupau marele spătar în Ţara Românească şi
hatmanul în Moldova. Principalii dregători ai curţii erau: marele paharnic, marele stolnic ( în grija cărora se
afla masa domnilor), marele comis (care îngrija grajdurile domniei), marele clucer, marele slugger şi
marele pitar (cu atribuţii legate de aprovizionarea cu alimente ale curţii domneşti).
Astfel, spre sfârşitul secolului al XIV-lea şi începutul secolului al XV-lea, Ţara Românească şi
Moldova şi-au consolidat structurile statale.

Rezistenţa împotriva expansiunii otomane.

Ţara Românească. În contextul multiplelor cuceriri în Peninsula Balcanică, turcii au venit în

contact cu ţările române şi Ungaria. Astfel, în următoarele secolele, ţările române pot fi descrise din
perspectiva rezistenţei împotriva înaintării otomane.
Cea dintâi ameninţată de expansiunea otomană a fost Ţara Românească sub Mircea cel Bătrân
(1386-1418). În vederea rezistenţei împotriva expansiunii otomane, Mircea cel Bătrân a încheiat o serie de
alianţe cu Ungaria.
Preluând stăpânirea Dobrogei, Mircea cel Bătrân a declanşat principalul episod al înfruntării dintre
acesta şi sultanul Baiazid. Bătălia a avut loc la Rovine în 1394, şi s-a încheiat cu o victorie pentru
domnitorul român.
Fidel cauzei creştine, Mircea cel Bătrân a participat la cruciada de la Nicopole din 1396, care s-a
încheiat cu înfrângerea oştirilor creştine.
Domnitorul se amestecă în problemele privind pretendenţa la tronul otoman, susţinându-i pe Musa
şi mai târziu pe Mustafa în detrimentul lui Mehmet I, acesta din urmă iniţiind o campanie în 1417 în urma
căreia, Mircea pierde Dobrogea.
Şi în timpul lui Vlad Ţepeş (1456-1462), Ţara Românească a fost implicată în lupta antiotomană. O
primă intervenţie a lui Vlad Ţepeş are loc în iarna 1461-1462 când nimiceşte dispozitivul militar otoman la
Dunărea de Jos. Asaltul otoman are loc în iunie 1462, când sultanul pătrunde cu trupe terestre şi navale pe
teritoriul Ţării Româneşti. Contraofensiva românească are loc noaptea când domnitorul reuşeşte să
zdrobească trupele otomane (aceasta ofensivă este cunoscută sub numele de atacul de noapte).
Transilvania. Iancu de Hunedoara (1441-1456) a încercat acţiuni comune de izgonire a otomanilor
din Europa. Astfel, în 1442, Iancu de Hunedoara reuşeşte să pună capat campaniei otomane din
Transilvania şi îi zdobeşte pe turci de două ori în acelaşi ani, o bătălie desfăşurându-se pe râul Ialomiţa.
Însă în 1444 suferă o pierdere majoră la Varna.
Ultima mare acţiune militară a lui Iancu de Hunedoara s-a desfăşurat în 1456, reuşind să
contracareze şi să reziste în faţa pretenţiilor sultanului de la cuceri Belgradul.
Moldova. Ştefan cel Mare (1457-1504) a purtat 36 de războaie şi a ieşit învingător din 34. În timpul
domniei a consolidat cetăţile vechi, precum Tighina, Cetatea-Albă, Chilia, Crăciuna, Neamţ, Roman şi a
fortificat cetatea de scaun a Sucevei. A ridicat cetăţi noi la Hotin, Orhei, Soroca şi a întărit administraţia în
ţinuturile Ciceu şi Cetatea de Baltă. A rămas în legendă cu luptele antiotomane de la Codrii Cosminului,
Baia, Podul Înalt, de pe Pârâul Alb, de la Râzboieni.

Unirea sub Mihai Viteazul. Mihai Viteazul a reuşit ceea ce nici un alt domnitor nu a făcut. Deşi
implicat în lupta antiotomană, purtând numeroase lupte la Călugăreni, Târgovişte, Giurgiu, acesta a reuşit
să facă faţă şi atacurilor din partea puterilor vecine. Contracarând acest atac, Mihai Viteazul pătrunde în
Transilvania şi învinge oastea inamică la Şelimbăr, reuşind să devină stăpânul de fapt al Transilvaniei.

Perioada feudală şi cea fanariotă. Perioadă următoare a reprezentat o încercare de a rezista în faţa
influenţelor otomane şi de prospera atât în plan economic, social, cât şi în plan internaţional, prin asta
remarcându-se domniile lui Matei Basarab şi Vasile Lupu.
La începutul secolului al XVIII-lea, după înlăturarea ultimilor domni pamânteni, Imperiul Otoman
hotărăşte introducerea unui nou regim politic. Instaurat deopotrivă în Moldova (1711) şi în Ţara
Românească (1716) de Nicolae Mavrocordat, regimul fanariot va domina următoarea perioadă până la
revoluţia de la 1821.

Revoluţia de la 1821 condusă de Tudor Vladimirescu a fost unul dintre evenimentele care au
marcat începutul procesului de renaştere naţională a României. Revoluţia a avut cauze naţionale,
economice şi sociale şi, deşi a fost în cele din urmă înfrântă, a adus în atenţia cancelariilor marilor puteri
europene situaţia din Principatele Dunărene şi a determimat Imperiul Otoman să pună capăt domniilor
fanariote.
Ţelurile revoluţiei de la 1821 au fost consemnate în diferite acte, începând cu Proclamaţia de la
Padeş şi Scrisoarea către Poartă „Cererile norodului românesc” din 23 ianuarie/4 februarie 1821,
continuând cu Proclamaţiile din 16/28 martie, 20 martie/1 aprilie şi alte scrisori şi declaraţii ale lui
Vladimirescu.
Deşi înfrântă prin intervenţia armatelor otomane, Revoluţia din 1821 a reuşit să determine sfârşitul
epocii fanariote prin restabilirea domniilor pământene, lucru care a dus la înlăturarea gravelor prejudicii
aduse de Poartă statutului de autonomie a celor două Ţări Române.

Revoluţia Română de la 1848 a fost parte a revoluţiei europene din acelaşi an şi expresie a
procesului de afirmare a naţiunii române şi a conştiinţei naţionale.
Revoluţia Română de la 1848 s-a desfăşurat în condiţiile în care părţi din teritoriul naţional se aflau
în stăpânirea imperiilor vecine (Transilvania, Bucovina), în timp ce Moldova era constrânsă să accepte
protectoratul Rusiei ţariste, iar Muntenia, suzeranitatea Imperiului Otoman.
Au fost scrise o serie de documente proclamatice, în toate cele trei principate române dintre care
cele mai importante: Petiţiunea Proclamaţie, Prinţipiile noastre pentru reformarea patriei, Dorinţele Partidei
Nationale, Petiţia Natională, Proclamaţia de la Izlaz, care presupuneau împroprietărirea ţăranilor clacaşi cu
sau fără despăgubire, desfiinţarea privilegiilor, egalitate în faţa legii, libertăţi cetăţeneşti etc.
Au participat mari personalităţi politice, Vasile Alecsandri, Mihail Kogălniceanu, Alexandru Ioan
Cuza, Nicolae Bălcescu.
 Unirea Principatelor Române este strâns legată de personalitatea lui Alexandru Ioan Cuza şi de
alegerea sa ca domnitor al ambelor principate la 5 ianuarie 1859 în Moldova şi la 24 ianuarie 1859 în Ţara
Românească. Totuşi, unirea a fost un proces complex, bazat pe puternica apropiere culturală şi economică
între cele două ţări. Procesul a început în 1848, odată cu realizarea uniunii vamale între Moldova şi Ţara
Românească, în timpul domniilor lui Mihail Sturdza, respectiv Gheorghe Bibescu. Deznodământul
războiului Crimeii a dus la un context european favorabil realizării unirii. Votul popular favorabil unirii în
ambele ţări, rezultat în urma unor Adunări Ad-hoc în 1857 a dus la Convenţia de la Paris din 1858, o
înţelegere între Marile Puteri prin care se accepta o uniune mai mult formală între cele două ţări, cu
guverne diferite şi cu unele instituţii comune. La începutul anului următor, liderul unionist moldovean
Alexandru Ioan Cuza a fost ales ca domnitor al Moldovei şi Ţării Româneşti, aducându-le într-o uniune
personală. În 1862, cu ajutorul unioniştilor din cele două ţări, Cuza a unificat Parlamentul şi Guvernul,
realizând unirea politică. După înlăturarea sa de la putere în 1866, unirea a fost consolidată prin aducerea
pe tron a principelui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, iar constituţia adoptată în acel an a denumit noul
stat România.

Războiul de cucerire a independenţei. În 1866 după abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza, prinţul
german Carol de Hohenzollern-Sigmaringen a fost proclamat Domn pentru a asigura sprijinul german
pentru obţinerea independenţei. În 1877 Carol a condus forţele armate române într-un război de
independenţă plin de succes, ulterior fiind încoronat Rege al României în 1881.
Participarea României la războiul din 1877-1878 şi cucerirea independenţei de stat a însemnat
egalitatea juridică cu toate statele suverane, având o adâncă semnificaţie morală pentru că a ridicat
conştiinţa naţiunii române libere şi a permis realizarea în perspectivă, atunci când istoria a permis-o, a
Marii Uniri de la 1918. Nu mai puţin important a însemnat eliberarea altor populaţii balcanice de sub
dominaţia otomană, contribuind decisiv la evoluţia acestora ca state moderne într-o epocă de afirmare a
spiritului naţional.

Primul război mondial. Pentru o perioadă îndelungată mai înainte de declaşarea primului război
mondial, România a fost un aliat al Austro-Ungariei. În conformitate cu termenii alianţei dintre cele două
state, România era obligată să intre în război numai dacă aliatul austro-ungar era atacat. Când a izbucnit
războiul, România a considerat că Austria a fost statul care a declanşat războiul şi, prin urmare, Bucureştiul
nu era obligat să se alăture efortului de război al aliatului său. În cele din urmă, România s-a alăturat celor
care luptau împotriva Puterilor Centrale.
România şi-a negociat cu grijă condiţiile pentru intrarea în război de partea Aliaţilor. Astfel,
Bucureştiul cerea recunoaşterea drepturilor României asupra teritoriului Transilvaniei.
Primul război mondial a reprezentat o victorie pentru România, încheindu-se cu Marea Unire din
1918.

România în perioada interbelică. Regatul Romaniei a progresat în perioada interbelică, o nouă

Constituţie fiind adoptată în 1923. Partidul Naţional Liberal, în frunte cu Ion I. C. Brătianu, sfătuitorul
Regelui Ferdinand, a fost forţa politică dominantă după Primul Război Mondial şi până la moartea aproape
concomitentă a Regelui Ferdinand şi a lui I.I.C. Brătianu.
După moartea regelui Ferdinand la 24 noiembrie 1927, Mihai I este proclamat Rege, domnind sub o
regenţă formată din Principele Nicolae, Patriarhul Miron Cristea şi primul preşedinte al Înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie, Gheorghe Buzdugan. Neînţelegerile dintre cei trei subminează monarhia constituţională,
încurajând agitaţiile care susţineau revenirea lui Carol II la tron, ca "salvator" al ţării. Însă domnia lui Carol
al II-lea a reprezentat sfârşitul monarhiei constituţionale şi instaurarea unui regim de autoritate monarhică,
încheiat odată cu abdicarea acestuia în 1940, în favoarea fiului său Mihai I.

Cel de-al doilea război mondial. În perioada celui de-al doilea război mondial, România a pierdut
teritorii atât în est cât şi în vest: în iunie 1940, ca urmare a tratatului Germano - Sovietic (Ribbentrop -
Molotov) după ce a înaintat un ultimatum României, Uniunea Sovietică a anexat Basarabia, Bucovina de
nord şi Ţinutul Herţa. Două treimi din Basarabia au fost combinate cu Transnistria (o mică parte din
URSS), pentru a forma RSS Moldovenească. Bucovina de Nord şi sudul Basarabiei au fost oferite RSS
Ucraineane.
Prin Dictatul de la Viena, România este nevoită în august 1940 să cedeze Ungariei partea de nord a
Transilvaniei în schimbul garanţiilor de securitate germano-italiene. De asemenea, prin Tratatul de la
Craiova, din 7 septembrie 1940, au fost cedate Bulgariei două judeţe din sudul Dobrogei, Durostor şi
Caliacra (Cadrilaterul). România a intrat în cel de-al doilea război mondial de partea Axei în iunie 1941, cu
scopul de a recupera teritoriile pierdute către URSS.
La 23 august 1944, Regele Mihai, cu sprijinul partidelor istorice şi al armatei, a pus capăt dictaturii
lui Antonescu şi a trecut armata României de partea Aliaţilor, grăbind astfel cu circa 6 - 9 luni sfârşitul
celui de al doilea război mondial.
Deşi sfârşitul războiului a găsit România în tabăra învingătorilor, aceasta a rămas fărâmiţată.

Regimul comunist. La 30 decembrie 1947 a fost proclamată Republica Populară Română, după ce,
în contextul ocupării româniei de către armata sovietică, regele Mihai I a fost forţat să abdice.
La data de 23 mai 1948 are loc ultima cedare teritorială în favoarea Uniunii Sovietice: Ana Pauker
semnează un proces-verbal secret în urma căruia Insula Şerpilor este cedată statului vecin de la Răsărit.
La începutul anilor 1960, guvernul comunist român a început să-şi afirme o anumită independenţă faţă de
Uniunea Sovietică. Ceauşescu a devenit preşedintele Partidului Comunist Român în 1965 şi şef al Statului
în 1967. Denunţarea de către acesta a invaziei sovietice în Cehoslovacia din 1968 şi o relaxare scurtă în
represiunea internă a ajutat la crearea unei imagini pozitive a dictatorului, atât în vest, cât şi acasă. Seduşi
de politica străină „independentă” a lui Ceauşescu, liderii vestici au avut o poziţie ambiguă faţă de un
regim care a devenit la sfârşitul anilor 1970 foarte aspru, despotic şi capricios. Creşterea economică rapidă
antrenată de creditele externe a lăsat loc încet-încet unei austerităţi răstălmăcite şi represiunii politice
severe.
Conducerea lungă, de peste două decenii, a preşedintelui Nicolae Ceauşescu a devenit din ce în ce
mai austeră în anii 1980.
După prăbuşirea comunismului în restul Europei de Est, spre sfârşitul verii lui 1989, un protest de la
mijlocul lui decembrie din Timişoara a crescut într-o revoltă populară răspândită pe întreg teritoriul ţării
contra regimului ceauşist. Ion Iliescu a devenit preşedinte pe 22 decembrie. Ceauşescu a fost arestat
imediat, şi, după un proces înscenat, a fost executat împreună cu soţia sa pe 25 decembrie, în ziua de
Crăciun. Peste 1.500 de pesoane au fost ucise în luptele de stradă dintre armată şi populaţie. O coaliţie de
guvernare improvizată, Frontul Salvării Naţionale (FSN), s-a instalat la putere şi a proclamat restaurarea
democraţiei şi a libertăţii. Partidul Comunist a fost interzis prin lege, iar cele mai importante măsuri
nepopulare ale lui Ceauşescu, precum interzicerea avortului, au fost abrogate.