CHISINAU

-PERIOADA INTERBELICA-

Chişinău este centrul principal administrativ, economic, ştiinţific şi cultural al Republicii

Moldova. Aşezat pe un loc pitoresc, pe cele şapte coline, Chişinăul produce o impresie placută
asupra oaspeţilor şi locuitorilor republicii. Oraşul este situat la 47 grade 2 minute latitudine
nordică şi 28 grade 50 minute longitudine estică şi cuprinde un teritoriu de circa 120 de
kilometri pătraţi. Capitala Republicii Moldova are aproape un milion de locuitori in prezent.
Pentru prima dată Chişinăul este menţionat într-un hrisov domnesc de la 1436. In
secolul al XIX-lea a fost elaborat planul general de dezvoltare a oraşului. A început construcţia
edificiilor moderne din piatră, avand o originală structură arhitectonică, multe dintre care
înfrumuseţeaza şi astăzi faţa oraşului.

Populatia.
“Creaţiune artificială a regimului rus, Chişinăul, cu toate că în mahalale şi suburbii are
rezerve puternice româneşti, este un oraş străin.
Dar dacă cineva şi-ar pune întrebarea ce naţionalitate predomină în Chişinău, care sunt
deosebirile etnografice ale acestei naţionalităţi în ce priveşte costumul, limba, obiceiurile etc,
nimeni n-ar putea răspunde precis la această întrebare, sau ar întrebuinţa un termen de o rară
ingeniozitate, astăzi frecvent în Basarabia între acei care îşi ascund originea, că populaţia
Chişinăului este de naţionalitate “basarabeană”. Călătorul n-ar găsi în Chişinău costume
naţionale pitoreşti, n-ar auzi o limbă corectă, oricare ar fi ea, în afară doar de acea pe care o
vorbesc ţăranii moldoveni. Chişinăul comercial şi industrial, compus dintr-un conglomerat de
naţionalităţi, din evrei, armeni, greci, bulgari, ruşi etc, n-are o fizionomie precisă etnografică.
Această tragedie a naţionalităţilor din Chişinău, se complică şi mai mult de la unire
încoace. Unii cu mici regrete cu caracter mai mult romantic, alţii cu o uşurinţă izbitoare se
leapădă de cultura rusă, încearcă să-şi creeze cultura lor naţională, dar lipsa de tradiţie
culturală-naţională şi necesităţile vieţii, îi fec să se adopte la cultura românească, să înveţe
limba, să-şi dea copiii la şcoala română. Dar izul culturii ruseşti a rămas în sufletul lor, ei
continuă să vorbească limba rusă şi mai stricată sau acea naţională înnoită cu expresii noi, şi la
cunoştinţele acestor naţionalităţi se adaogă încă o limbă, limba română, pe care cei mai mulţi
din meseriaşi şi târgoveţi o cunoşteau şi mai înainte, dar pe care o vorbesc tot atât de stricat, ca
şi pe cea rusă şi ca şi pe cea proprie.
Ceva foarte greu de precizat este şi creşterea populaţiei oraşului Chişinău, în care se
observă salturi nenaturale, neobişnuite în viaţa unui oraş care se dezvoltă normal.
De la unire încoace, nu s-a făcut un recensământ general a populaţiei Chişinăului, astfel
că datele pe care le-am putut culege, sunt departe de adevăr. Serviciul Statisticei Regionale din
Basarabia, socoate că numărul populaţiei în anul 1919 se cifrează la 133,000 de locuitori stabili
şi 66,500 de suflete de populaţie flotantă. Populaţia stabilă este compusă din 58,520 de bărbaţi
şi 74,480 de femei, iar după naţionalităţi populaţia se împarte astfel:
Români — 40,000
Evrei — 62,000
Nemţi — 10,000
Velicoruşi — 12,000
Ucraineni— 7,000
Bulgari — 2,000
In lipsa unui oficiu de stare civilă, e foarte greu de stabilit mişcarea populaţiei în oraş.
După aceleaşi date foarte problematice, în anul 1919 în Chişinău s-au contractat 1,144 de
căsătorii, numărul născuţilor a fost de 3,350, iar numărul morţilor — 2,765, adică oraşul a dat
un excedent de 585 născuţi.
Majoritatea Evreilor astăzi se ocupă de comerţ, o parte mai mică formează pătura
industriaşilor mici şi a meseriaşilor. Cele mai multe întreprinderi comerciale şi industriale astăzi
sunt în mâinile lor, ca şi cele mai multe din clădirile din centrul oraşului şi din podgoriile mai
mari ale Chişinăului.
Majoritatea Evreilor care locuieşte în partea veche a oraşului, îşi câştigă pâinea zilnică prin
comerţ mic şi muncă la întreprinderi mai mari. Cei mai săraci vorbesc limba evreiască, acei cu
dare de mână vorbesc o limbă stricată rusă. Acomodându-se uşor la noile condiţiuni de viaţă,
Evreii din Chişinău sunt cei mai asimilabili pentru cultura românească. Ei n-au ce regreta după
regimul rus, care în special în Chişinău n-a fost tocmai plăcut pentru ei. La Evreii care s-au
stabilit în Chişinău înainte de războiul european, s-a adăogat un număr mare de refugiaţi din
Rusia sovietică, care sporesc numărul aşa-zisei populaţii flotante.
Cei mai mulţi din ruşii rămaşi în Basarabia, sunt descendenţii funcţionarilor din diferite
vremuri, sau foştii funcţionari. Pe străzile Chişinăului şi astăzi se văd şăpci spălăcite ruseşti cu
urmele insigniilor funcţionăreşti, măntăli sure şi negre a foştilor ofiţeri ruşi. Majoritatea acestor
funcţionari au învăţat limba română şi ocupă şi astăzi diferite funcţii la instituţiile comunale şi
ale Statului. Industriaşi şi comercianţi mari între ruşi nu sunt; unii din ei se ocupă de meserii —
de tâmplărie, zidărie etc; alţii, care trăiesc pe la marginile oraşului şi care au rămas în Chişinău
din regimentele cantonate aici, se îndeletnicesc cu agricultura şi grădinăria.
Bulgarii care se stabilesc în Chişinău în timpul ocupaţiei ruseşti şi în anii 1815 — 1828, ca
ocupaţie principală au grădinăria, sau cum îi zic Moldovenii de aici cu “bulgaria”. Ei şi-au pierdut
limba, asimilându-se parte cu Românii, parte cu ruşii. Armenii stabiliţi la început ca comercianţi,
iar mai târziu ca arendaşi, bărbieri şi proprietari, se menţin ca naţionalitate aparte, numai
mulţumită religiei. Şi ei şi-au uitat limba, şi cei mai mulţi din ei vorbesc limba română.
Cam la fel s-a întâmplat cu grecii din Chişinău, care au rămas aici din timpurile
fanarioţilor şi ale eteriei, în calitate de comercianţi, plăcintari şi vechili la mănăstirile închinate;
unii din ei s-au romanizat, iar alţii au devenit ruşi.
Ceva mai stabili din punct de vedere naţional, au fost polonezii şi nemţii, a căror ocupaţii
de funcţionari, mici comercianţi şi industriaşi, le-a permis să se aşeze în Chişinău în diferite
vremuri a stăpânirii ruseşti.
Toate aceste naţionalităţi, fără nici o legătură cu Rusia, fără o cultură proprie naţională,
uşor se adaptează la mediului culturii româneşti. Haosul de idei şi sentimente de astăzi,
zăpăceala de după revoluţie, vor dispare şi toţi aceştia care şi-au pierdut naţionalitatea, aceşti
fără patrie, îşi vor regăsi patria şi naţionalitatea în noul Stat Român.”
(Stefan Ciobanu – “Chişinăul” editat pentru prima dată in 1925)
 Influente de civilizatie.
Curente de gandire.
Cultura română realizează acum un moment de apogeu al dezvoltării sale istorice, iar
confruntarea dintre tradiţionalism şi modernism a devenit o axă problematică globală. Ea se
manifestă mai puternic în plan literar, unde noile mişcări moderniste şi de avangardă coexistau
cu formule estetice tradiţionale, cu exponenţi străluciţi în ambele orientări. Diapazonul acestor
stiluri merge de la proza de tip clasic a lui Rebreanu, Sadoveanu sau Cezar Petrescu la noile
formule sustinute de criticul E. Lovinescu, la Sburatorul, şi confirmate artistic de scrierile lui
Camil Petrescu, Hortensia Papadat-Bengescu, Anton Holban sau Mircea Eliade; de la poezia lui
Goga, Al. Philipide, Blaga, Bacovia şi Arghezi, şi ea cu inovaţii de atitudine şi de stil, pană la cea
de factură declarat modernistă şi experimentală a lui Ion Barbu, Ion Vinea sau Tristan. î
In comparaţie cu perioadele anterioare, gândirea filosofică şi socială este acum extrem
de bogată şi variată. Avem pozitii rationaliste şi irationaliste, obiectiviste şi subiectiviste,
spiritualiste sau realiste, apropiate de ştiinţă sau contestând valoarea cunoaşterii ştiinţifice,
intuiţioniste, fenomenologice sau marxiste. S-au elaborat sisteme complexe de gândire
filosofică şi sociologică. Fară a stabili ierarhii valorice, cele mai impunătoare par a fi sistemele
elaborate de Blaga, Gusti şi C-tin Rădulescu Motru. Operele monumentale de mai tarziu ale lui
Mircea Eliade, C. Noica sau Emil Cioran îşi au stratul de geneza tot în problematica discutată în
perioada interbelică.
Nivelul calitativ-valoric foarte ridicat al culturii romane în ansamblu. In perioada dintre
cele două războaie mondiale, cultura română işi dă măsura capacitaţii sale creatoare, fiind o
epocă de performanţă pentru gândirea românească, aşa cum a fost pentru creaţia noastră
literară şi artistică. O pleiadă strălucita de gânditori şi creatori în diverse domenii ridică
standardul cugetării romaneşti la nivele comparabile cu alte culturi europene.
Cultura română în perioada interbelică are nu doar personalităţi excepţionale, ci şi o
medie valorică foarte ridicată, dată de exisţenta unor personalităţi şi realizări cu statut mediu ca
valoare, dar foarte importante pentru metabolismul şi activitatea culturală. Sa menţionăm şi
nivelul învăţamântului filosofic, ilustrat de o serie de personaliţăti de vocatie, şi activitatea atât
de vie şi frământată.

Curente literare
In perioada interbelică disputele literare se duc în jurul modernismului si al
tradiţionalismului.
Modernismul denumeste tendinţa inovatoare într-o anumită etapă a unei literaturi. Acest
curent apare în literatura secolului al XX-lea, opunându-se tradiţionalismului şi proclamând noi
principii creatiei. Tendinţa modernistă sustine:
- europenizarea (sincronizarea) literaturii nationale cu literatura Europei
- promovarea scriitorilor tineri
- teoria imitaţiei
- eliminarea decalajului in cultura
- trecerea de la o literatura cu tematică rurală la una de inspiraţie urbană
- cultivarea prozei obiective
- evolutia poeziei de la epic la liric şi a prozei de la liric la epic.
In această perioada apar publicaţii de avangardă. Avangardismul european are ca punct
de plecare curentul non-conformist numit dadaism. Acesta a fost iniţiat la Zürich de Tristan
Tara. Dadaiştii îşi exprimau dispreţul faţă de o lume incapabilă să oprească barbaria si crima. Ei
cultivau antiliteratura, antimuzica, antipictura, ajungând in domeniul absurdului. Din acest
curent decurg curentele de avangardă: constructivismul şi suprarealismul.

Cultura
Muzee
In pragul “Marii Uniri” din 1918 a Basarabiei cu Regatul Roman, la Chisinau existau 2
muzee - cel al “Zemstvei” si cel “Eparhial”, la Tighina – “Muzeul agricol si de stiinte ale naturii”,
iar la Soroca – “Muzeul Societatii cercetatorilor tinutului nistrean”.
Dupa 1918, cel mai mare muzeu din Basarabia continuă să fie Muzeul Zemstvei, numit
de noile autorităţi: Muzeu Naţional de Istorie Naturală, iar din 1937, Muzeu Regional al
Basarabiei. Muzeul din Tighina s-a transformat în perioada interbelică într-un muzeu ambulant
care avea drept sarcină principală propagarea cunoştinţelor agricole în mediul rural.
Politica culturală a guvernului român după 1918 a acordat o atenţie deosebită
dezvoltării muzeografiei etnografice. Profesorul P.Ştefănucă propaga ideea creării muzeelor
săteşti şi considera că la baza muzeului etnografic trebuie pusă secţia de etnografie a deja
existentului Muzeu de Istorie Naturală din Chişinău. O dată cu înfiinţarea în 1934 la Chişinău a
institutului Social Român din Basarabia în incinta acestui institut se creează şi un mic muzeu
etnografic.
Muzee săteşti cu caracter etnografic au fost înfiinţate şi într-o serie de sate basarabene,
unde colaboratorii institutului au efectuat cercetări. Tot în această perioadă apar şi primele
muzee şcolare, înfiinţate în clădirile liceelor, şcolilor normale şi a unor şcoli primare săteşti de
către cadrele didactice.
Un loc foarte important în activitatea muzeografică basarabeană din perioada interbelică l-au
jucat muzeele bisericeşti. În afară de muzeul bisericesc de la casa eparhială din Chişinău
existent încă din perioada ţaristă, în deceniile 3 şi 4 a sec.XX mai sunt înfiinţate:
Muzeul Eparhial din Ismail în 1924 si Muzeul eparhiei Hotinului (1927) la Bălţi. Aceste muzee
eparhiale n-au beneficiat, însă de edificii speciale. Astfel Muzeul din Ismail era instalat în două
camere din incinta clădirii Episcopiei Cetatea Albă-Ismail, iar muzeul din Bălţi era adăpostit într-
o singură cameră sub acoperişul Eparhiei Hotinului.
Muzeul Eparhial din Chişinău a fost închis în a doua jumătate a anului 1940 de
autorităţile sovietice, ce ocupaseră Basarabia. El a fost redeschis pentru scurt timp la 1
noiembrie 1942, în cadrul expoziţiei "Dezrobirii" odată cu revenirea la Chişinău a autorităţilor
Române în anii războiului. Despre redeschiderea muzeelor eparhiale din Ismail şi Bălţi nu sunt
informaţii. Perioada interbelică este importantă pentru Basarabia şi în legătură cu deschiderea
a unor noi tipuri de muzee. Astfel, în anii 30 se pune în discuţie necesitatea deschiderii unor
muzee economice, iar în 1939, la Chişinău, după cel de al X-lea Salon de Arte, în baza a circa o
sută de lucrări donate de participanţii la salon, a nouă tablouri şi a trei sculpturi din bronz din
colecţia Statului Român, este înfiinţată Pinacoteca municipală. Ea a fost inaugurată la parterul
Primăriei oraşului Chişinău, proiectată încă la începutul sec. XX de A. Bernardazzi şi M. Elladi. În
1940 operele din această pinacotecă au stat la baza formării muzeului de Arte Plastice a RSS
Moldoveneşti, dar în anul 1941, patrimoniul acestui muzeu nou-format a fost încărcat în două
vagoane şi expediat la Harkov. Soarta de mai departe a acestui patrimoniu rămâne necunoscută
până astăzi.
Tot în perioada interbelică la Cetatea Albă (astăzi Belgorod - Dnestrovski, Ucraina), a fost
întemeiat muzeul de antichităţi. Colectarea materialelor pentru acest muzeu s-a început încă în
1919, deşi deschiderea oficială a avut loc abia în 1936, într-un local spaţios.
Crearea la Chişinău a unui muzeu istorico-arheologic, după cum o doreau intelectualii de aici,
nu s-a reuşit în perioada interbelică.
Începuturile muzeelor memoriale din Basarabia ţin tot de perioada interbelică. Astfel,
ideea primului muzeu de acest tip - muzeul memorial al marelui scriitor şi savant român
basarabean B.P. Hasdeu din satul Cristineşti, comuna Doljoc, judeţul Hotin, este lansată la 15
martie 1940, cu câteva luni înainte de ocuparea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord de trupele
sovietice.
Începând cu toamna anului 1944, când trupele sovietice reintrară pe teritoriul
Basarabiei, activitatea muzeistică devine o parte componentă a politicii culturale şi a
propagandei ideologice a statului sovietic. Sistemul puternic centralizat de stat afectează şi
muzeografia din recent înfiinţata RSSM.
În perioada postbelică a căpătat proporţii procesul de organizare a muzeelor memoriale
dedicate revoluţiei, puterii sovietice, comandanţilor militari, eroilor războiului civil, oamenilor
de artă ruşi sau ucraineni ce au vizitat Basarabia etc. Astfel sunt înfiinţate muzeul "G.Kotovski"
la Chişinău (1946-1948) (ulterior muzeul "G.Kotovski şi S.Lazo") cu filiale în or. Kotovsk - astăzi
Hânceşti şi în s.Lazo (astăzi Piatra), Casa - muzeu "A.S.Puşkin" din Chişinău (1948), Casa-muzeu a
arhitectului A.V.Şciusev (1950), Muzeul tipografiei ilegale a gazetei leniniste "Iskra" (1960),
Muzeul de ateism ştiinţific (1978), Muzeul de Istorie a Partidului Comunist al Moldovei (1970),
Muzeul Prietenii Popoarelor (1979) ş.a. Unele din aceste muzee, cu expoziţii angajate din punct
de vedere ideologic, au fost închise după 1991,- an în care s-a destrămat URSS, iar Republica
Moldova s-a declarat independentă. Aceasta a fost soarta muzeului "G.Kotovski şi S.Lazo", a
muzeul de Istorie a Partidului Comunist al Moldovei, a muzeul Prietenii Popoarelor.
Alte muzee înfiinţate în perioada sovietică îşi continuă activitatea până în prezent.
Astfel, Muzeul Republican de literatură "Dimitrie Cantemir" înfiinţat în 1965 pe lângă Uniunea
Scriitorilor din Republica Moldova, s-a schimbat denumirea şi sub numele de Muzeu al
literaturii române "M.Kogălniceanu" continuă să activeze. Muzeul etnografic al meşteşugurilor
populare din s.Ivancea (Orhei), înfiinţat în 1984 continuă să activeze ca filială a Muzeului
Naţional de Etnografie şi Istorie Naturală (fostul Muzeu al Zemstvei din Chişinău). Muzeul
Naţional de Arte Plastice a fost reînfiinţat după 1944 şi cuprinde actualmente mai mult de 20 de
mii de opere de artă, fondurile lui fiind găzduite în trei clădiri de importanţă arhitecturală
incontestabilă - casele Herţa şi Cligman şi clădirea fostului gimnaziu pentru fete înfiinţat de
principesa Dadiani. Biserica Adormirea Maicii Domnului din Căuşeni este de asemenea o filială a
Muzeului Naţional de Arte Plastice din Chişinău.
Muzeul de Arheologie şi Etnografie al Institutului de arheologie şi etnografie al
Academiei de Ştiinţe a Moldovei, înfiinţat în anul 1979, în locul fostului Muzeu de arheologie a
Institutului de Istorie al A.Ş.M., îşi continuă activitatea fiind situat în clădirea istorică proiectată
la sf. sec XIX de A.Bernardazzi şi cunoscută sub denumirea de Casa Ianuşevschi sau Casa Casso-
Donici, după numele foştilor proprietari.
Actualul Muzeu Naţional de Istorie a Moldovei a fost înfiinţat în 1983 în baza unei părţi a
fondurilor Muzeului Naţional de Etnografie şi Istorie Naturală (pe atunci numit Muzeu de
Studiere a Ţinutului Natal) şi a fondurilor muzeului Gloriei militare. După 1991 la Muzeul
Naţional de Istorie trec fondurile Muzeului "G.Kotovski şi S.Lazo", a muzeului Prieteniei
Popoarelor, a muzeului Partidului Comunist al Moldovei, a Muzeului de ateism ştiinţific, ş.a.
Clădirea actuală a Muzeului Naţional de Istorie este o clădire remarcabilă prin istoria sa. Ea a
fost construită de negustorul Bogaciov, în anii 30 ai sec.XIX. Din 1842 aici s-a aflat Gimnaziul
regional pentru băieţi nr.1, reconstruit în 1888 la insistenţa directorului liceului V.Soloviov de
arhitectul H.Lonschi. După seismul din 1977, această clădire avariată a fost reamplasată pe
temelii noi, după un proiect de restaurare a Combinatului specializat de restaurare din Chişinău
şi a fost reproiectată pentru a găzdui colecţiile Muzeului Naţional de Istorie a Moldovei.
Muzeul de Istorie a oraşului Chişinău este amplasat în incinta Foişorului de apă din Chişinău,
proiectat de A.Bernardazzi.

Teatre şi cinematografe
După Unirea în anul 1918 a Basarabiei cu România, în anul 1920 este creat la Chişinău şi
primul teatru românesc stabil din provincie - numit iniţial Teatru Popular, dar reorganizat peste
un an în Teatrul Naţional din Chişinău. Acest teatru românesc activa alături de teatrele de limbă
rusă deja constituite la Chişinău. El şi-a ales drept sediu localul fostei Adunări a Nobilimii (pe
locul actualului cinematograf "Patria"), care dispunea de o sală de spectacole cu peste 800 de
locuri, camere pentru repetiţii şi ateliere, cabine de machiaj etc., deşi trebuie de spus, că
mobilierul era uzat iar clădirea nu fusese reparată de mai mulţi ani.
În afara Adunării Nobilimii, în Chişinăul interbelic au mai funcţionat încă trei săli de
spectacole. Este vorba de sălile "Colosseum", "Orfeum" şi sala teatrului "Expres". Continuau să
fie montate spectacole în limba rusă la teatrul-auditoriu "Puşkin".
În timpul stagiunii Teatrului Naţional din 1926-1927 situaţia cu Sala Adunării Nobilimii s-
a înrăutăţit. Directorul Teatrului Ion Livescu este nevoit să ridice în faţa Primăriei Chişinăului
problema evacuării din clădirea Adunării Nobilimii a clubului-cazinou existent acolo. În anii
1928-1929 trupa Teatrului Naţional se vede nevoită să joace în sala mare a teatrului "Expres".
În perioada postbelică construcţia edificiilor cu menire teatrală şi a cinematografelor,
palatelor de cultură şi a celor sindicale prinde amploare. În anii 1953-1954 este finisată
construcţia clădirii actualului Teatru Naţional "M.Eminescu" (pe atunci "A.S.Puşkin"), deşi,
pentru a fi exacţi, trebuie să menţionăm faptul, că construcţia edificiului iniţial a fost începută
încă pînă la război, în anii 1933-1939.
În anul 1945, pe locul sălii "Odeon" este construit cinematograful "Biruinţa" (actualmente
"Odeon"), care va mai suporta trei reconstrucţii în anii 1965, 1982 şi la începutul anilor 90 ai
sec.XX.
Arhitectul Voiţehovschi proiectează în anul 1952, pe locul clădirii Adunării Nobilimii
cinematograful "Patria", în anul 1957 cinematograful "40 de ani ai Comsomolului" (actualmente
Teatrul "Eugen Ionesco"), în anii 1960-1962 Clădirea Filarmonicii Naţionale, iar în anul 1962
finalizează construcţia actualului cinematograf "Dacia" din Soroca.
 În anul 1965, la Chişinău după proiectul arhitectului L.Kurennoi este construit
cinematograful "Moscova", iar în 1966 este reconstruit capital, după proiectul lui R.Bekesevici,
localul teatrului dramatic rus "A.S.Puşkin" din capitală. În 1970 acelaşi arhitect R.Bekesevici
proiectează cinematograful "Columna" (iniţial "Iskra") din parcul chişinăuean Valea
Trandafirilor. Clădirea actualului teatru "Ginta Latină" a fost edificată după proiectul arhitectului
B.Waisbein în anul 1975 şi era iniţial destinată "Casei învăţământului politic". În anul 1976, după
proiectul arhitectului V.Zaharov este înălţată clădirea cinematografului "Flacăra", aflată
actualmente în reconstrucţie. La Tiraspol, în anii 70 se construieşte primul cinematograf cu trei
săli "Tiras" (arhitect V.Sumişevski).
Cel mai important edificiu teatral construit în perioada postbelică este Teatrul Naţional
de Operă şi Balet ("Opera naţională"), proiectat de arhitecţii A. Gorşkov şi L. Kurennoi, care a
fost dat în exploatare în anul 1980. Tot în această perioadă a avut loc şi reamenajarea în "Sală
cu orgă" a clădirii fostei Băncii municipale (proiectate încă la începutul secolului de inginerul
Cekeruli-Kuş). O noutate absolută pentru Republica Moldova a fost construcţia în 1981 a primei
clădiri a Circului din Chişinău, după proiectul arhitecţilor S. Şoihet şi A.Kiricenco. Această clădire,
spre deosebire de circurile din perioada interbelică sau de circurile ambulante de după război,
era proiectată special pentru a servi unui circ staţionar, având o capacitate de peste 1900 de
locuri.

Gara din Chişinău anii ’50.

Grădina Publică din Chişinău.
 Vedere din turla bisericii luterane. Arca Triumfală "Porţile Sfinte”.

Faţada “Teatrului Naţional de Operă şi Balet”. Chişinău, “Spitalul de copii”.

Primăria.