• Introducere: ce este ADHD?

• Părinţi şi copii cu ADHD

• Metode de ajutorare

• Antrenarea părinţilor şi intervenţiile comportamentale în familie

• Sistem codificat pentru enunţuri, discursuri părinteşti

• Concluzie
 ADHD (Attention Deficit Hyperactivity Disorder) este o tulburare neurologică,
manifestată prin hiperactivitate, distractibilitate şi / sau impulsivitate. Copiii sau adolescenţii
cu această tulburare pot avea una, două sau trei din aceste comportamente. Această tulburare
poate afecta starea de bine pe plan fizic, social şi emoţional.1

S-a constatat că tulburarea hiperactivitate/deficit de atenţie este mai frecventă la

rudele biologice de gradul I ale copiilor cu această tulburare decât în populaţia
generală. Probe considerabile atestă influenţa puternică a factorilor genetici asupra nivelelor
de hiperactivitate, impulsivitate şi inatenţie măsurate dimensional.
Influenţele familiare, şcolare şi din partea egalilor sunt însă cruciale în determinarea
întinderii deteriorării şi comorbidităţii. De asemenea, studiile sugerează că la membrii de
familie ai indivizilor cu tulburarea hiperactivitate/deficit de atenţie, există o prevalenţă mai
mare a tulburărilor afective şi anxioase, a tulburărilor de învăţare, a tulburărilor în legătură cu
o substanţă şi a tulburării de personalitate antisocială.2

Părinţii şi copiii cu ADHD

Pentru a putea lua decizii bune în ceea ce priveşte managementul comportamentului

copilului cu ADHD, părinţii trebuie să dispună de energia necesară pentru acest gen de
sarcină. În acest scop, ei trebuie să înceteze să se centreze pe comportamentele care simt că le
scapă de sub control şi să găsească strategii mai structurate de intervenţie. Pentru aceasta au
nevoie de sprijinul celor din jur, care sunt de multe ori îndepărtaţi datorită faptului că familia
este prea preocupată de a controla comportamentul copilului.
În mod normal, mama este cea care este considerată responsabilă de creşterea copiilor, în timp
ce tatăl, depăşit de situaţie, renunţă adesea şi se retrage astfel încât nu mai simte presiunea de
a decide ce să facă. El se poate coaliza cu fratele copilului cu ADHD sau se poate izola.
Această reacţie de retragere poate afecta şi celelalte relaţii, ceea ce duce la sentimentul de
neajutorare, care însă poate fi preferat senzaţiei de epuizare pe care o are în momentul în care
se implică activ în relaţia cu copilul. 3

3
 „Băieţelul meu este hiperactiv!” – această expresie este tot mai des folosită şi auzită în
parcuri, grădiniţe, şcoli. Deşi este un termen cunoscut, foarte des este greşit folosit.
Cercetările arată că aproximativ 30% din părinţi declară copii lor a fi hiperactivi. Un studiu
britanic arată însă că fiecare al 100-lea copil, mai exact fiecare al 200-lea suferă concret de
acest diagnostic.4
Pe lângă tratamentele cu medicamente şi diferite technici de psihoterapie, persoanele
cu ADHD pot fi ajutate prin mii de mijloace, care chiar dacă nu rezolvă definitiv „problema”,
ajută la ameliorarea ei, la scăderea nivelului maxim de tensiune în familie sau şcoală sau
cercul de prieteni.

Cum îi putem ajuta pe aceşti copii?

Creşterea unui copil cu ADHD este o sarcină foarte grea pentru un părinte, dacă ne
gândim şi la faptul că „ a fi părinte” implică foarte multe lucruri. De foarte multe ori părinţii
sunt „etichetaţi” după comportamentul copiilor lor.
Părinţii copiilor hiperactivi sunt într-o situaţie aparte. Ei sunt de obicei obosiţi,
frustraţi, incapabili de a stabili o ordine zilnică normală în programul copiilor lor.
Situaţia se complică şi mai tare dacă mai sunt alţi copii în familie. Sarcinile se împart
în jurul copiilor. Norocoşi sunt cei care au copii mai mari, cuminţi, astfel nu se învinovăţesc
de creşterea neadecvată a copiilor.
Deseori părinţii copiilor cu ADHD sunt retraşi. Ei se simt marginalizaţi de prieteni,
familie, colegi din cauză că „toată lumea vrea să scape” de ei. Problemă mare constituie şi
găsirea unui baby sitter.
Susie spunea despre fiul ei Ben: încă din perioada postnatală, când umbla cu el la
consilierea mămicilor, toţi bebeluşii sugeau, dormeau liniştiţi, numai Ben al ei urla, se mişca
continu. În parc, mai târziu, se bătea cu ceilalţi copii, rupea toate florile pe care le găsea, se
împingea. La biserică nici nu intrau, că deja trebuia să iasă. Ieşirile afară întotdeauna se
terminau cu fuga acasă, cu nervi şi ruşine. Când Ben a intrat la grădiniţă, mama credea că
lucrurile se vor schimba, însă educatoarele, în ciuda eforturilor depuse, au sfătuit-o pe mama
să-l ducă la doctor, suspectându-l de hiperactivitate.

4
 Este extrem de important ca părinţii să reuşească să-i integreze pe aceşti copii în
societate. Cel mai indicat ar fi găsirea unor părinţi care se confruntă cu aceeaşi probleme, sau
a unor activităţi fizice unde nu se observă „problema” copilului. Mai există şi multe alte
metode cu care îi putem ajuta, cum ar fi: stabilirea unui program strict acasă, un regim
alimentar corespunzător şi stilul de viaţă. 5

Regimul alimentar

Deşi studiile nu confirmă o legătură strânsă între mâncare şi comportament, mulţi

părinţi chestionaţi au experimentat o ameliorare în comportamentul copiilor lor cu un regim
adecvat şi au afirmat că i-au ajutat în creşterea lor.
În tratamentul copiilor hiperactivi, cel mai cunoscut regim alimentar este „dieta
Feingold”, denumită după doctorul Feingold, care a studiat-o mult încă din 1970. Dieta constă
în eliminarea alimentelor care conţin culori artificiale, conservanţi şi salicilat. Acesta din
urmă este o substanţă chimică naturală, care se găseşte în numeroase fructe, ca de exemplu: în
măr, banană, în struguri, prune şi căpşuni.
Feingold susţinea că hiperactivitatea este o anormalitate biologică în care toate aceste
substanţe constituie otravă. Explicaţia lui era: salicilatul împiedică producerea
prostaglandinei, care controlează multe procese fizice a corpului uman. Funcţionează ca un
hormon şi participă în diferite activităţi. Controlează dilatarea venelor, stimulează nervii care
controlează durerea şi are rol important în apariţia sau nimicirea cheagurilor de sânge.
Cercetătorii sunt de părere că este bine ca la început nici doctorul psihiatru, nici
părintele să nu ştie de compoziţia alimentelor din dietă. Astfel s-a constatat că foarte puţini au
fost copiii diagnostigaţi cu ADHD, la care au şi observat schimbări de comportament. Aşadar
dieta Feingold nu este eficace, deşi mulţi ţin să o folosească. 6
În 1983 au efectuat nişte studii în spitalul pediatric Great Ormond Street, în urma
cărora s-a constatat că pe baza dietei prin rotaţie, adică prin schimbarea zilnică a diferitelor
produse de carne, fructe şi băuturi, 93 % din 88 de copii nu s-au mai plâns de migrene. Au
dispărut şi simptomele adverse cum ar fi: durerile de stomac, eczema, astma şi tulburările de
comportament.
Rezultatele obţinute au avut un efect atât de mare asupra cercetătorilor, că au decis să
studieze, pe aceeaşi bază, şi 76 de copii hiperactivi. Regimul alimentar consta în: carne de
5

6
miel, carne de pasăre, cartofi, orez, pere, mere, varză, apă, cât şi diferite preparate bogate în
vitamine. S-a constatat o ameliorare la 62 de copii, iar la restul au observat un comportament
normal.
Deci este foarte important ca familiile, care au o persoană hiperactivă între ei, să
acorde mare atenţie regimului alimentar: cât mai multe mâncăruri proaspete pe masă, de
preferinţă cele care nu au fost contaminate cu insecticide. Este recomandat ca şi restul
membrilor familiei să consume aceste preparate. Astfel copilul este ajutat să nu se simtă
marginalizat sau exclus din familia lui. Este important însă să nu exagerăm cu includerea
dietelor în regimul copilului. Trebuie să-l lăsăm să guste şi altceva, decât ceea ce este prescris
în ea, pentru ca să se simte normal.
Exemplu: Thomas ori de câte ori mergea la colegii lui la un chef, avea la el „pacheţelul
special” pregătit de mama lui. Odată ea a ajuns mai devreme la casa prietenilor, pentru a-l lua.
Atunci a constatat cu stupoare că Thomas era dispărut undeva. Era momentul când toţi au
gustat din mâncărurile pregătite. După un timp l-a găsit pe fiul ei la etaj. Era ascuns cu
„pacheţelul” lui. Părinţii lui ţineau la excluderea câtorva alimente din regimul lui (ciocolata,
roşiile, citricele, Cola şi alte sucuri). Mama în acel moment a hotărât că îl va lăsa „în pace” în
astfel de momente, ajutându-l astfel să se integreze şi el în societate, între prieteni, fără a se
simţi jenat, „ciudat”, „altfel”. 7

Alte probleme asociate cu hiperactivitate

Somnul / Odihna

Copiii hiperactivi dorm foarte puţin, se zbat şi se vaită, noaptea se trezesc de mai
multe ori. În cazul acestor probleme, părinţii sunt sfătuiţi să urmeze un training. Această
metodă nu este indicată înainte de 6-9 luni, pentru că bebeluşul este prea mic pentru a învăţa
orice. Sfaturi de urmat:
1. să nu se lase copilul să doarmă mai mult de 1 ½ - 2 ore.
2. să se petreacă cât mai mult timp în natură. Copiii hiperactivi sunt „însetaţi” de schimbări,
de lucruri noi. O plimbare în parc îi ajută să se liniştească, descoperind în continuu lucruri noi.
3. în fiecare seară băiţa copilului să se facă la aceeaşi oră. El trebuie să se zbată în voie, să se
joace cât mai mult înainte de somnic. În cazul copilului mai mare, el trebuie lăsat înainte de
culcare să aibă timp de joacă şi de multă mişcare.

7
4.dacă copilul urlă, plânge înainte de culcare, să fie lăsat singur; mulţi sunt cei care astfel
scapă de energia acumulată în timpul zilei. Dacă nu se observă nici o schimbare, din 10 în 10
minute trebuie mers lângă el, să simtă că este supravegheat, nu este abandonat, însă în nici un
caz să nu fie luat în braţe sau pus lângă părinţi în pat. Acest lucru este valabil în general la toţi
copiii.
5. să nu fie dus niciodată în patul părinţilor şi să nu se joace cu el noaptea. Copilul trebuie să
realizeze că noaptea este pentru dormit şi nu pentru joacă.
Dacă se începe acest training, el nu trebuie întrerupt nicicum. În caz contrar copilul îşi
va da seama că dacă urlă şi plânge destul de mult, va obţine ceea ce vrea.
În cazul în care copilul are probleme cu adormitul şi după mai multe încercări se observă că
metodele anterioare nu funcţionează, nu trebuie ezitat, ba chiar este recomandat cererea
ajutorului specialiştilor.
În cazul copiilor mai mari este indicat achiziţionarea unor jucării ca: trambulină,
coardă, diferite modele de leagăne sau în principiu jucării care îl ţin în mişcare continuă. După
joacă se recomandă o baie, după care urmează să li se ţină atenţia trează cu cărţi de poveşti,
poze interesante, etc. Dacă este incapabil de a se concentra mai mult timp, acest program
trebuie să fie scurt şi foarte precis. Dacă doarme suficient de mult, fără întreruperi şi liniştit,
înseamnă că aceste technici pot fi aplicate şi în viitor.
Copilul trebuie să simtă că este iubit, însă trebuie să şi ştie, să cunoască aşteptările
părinţilor.
Exemplu: Claire a încercat aceste sfaturi cu Dennis şi a obţinut rezultate pozitive:
Fiul ei apărea foarte des în dormitorul lor, sărea pe pat sau pur şi simplu se juca. În prima
noapte de aplicare a acestor technici, mama lui fără să-i vorbească, l-a luat şi l-a pus înapoi în
patul lui, mai exact de 149 de ori. Astfel a trecut acea noapte, dar până la urmă Dennis a
înţeles că trebuie să doarme în pătuţul lui şi a renunţat. În noaptea următoare numărul a scăzut
la 13. Părinţii îl aşteptau a 14-a oară, dar el n-a venit. Mama s-a dus la pătuţul lui să vadă ce
se-ntâmplă. Dennis dormea cu un îngeraş. În a 3-a noapte n-a apărut deloc. Claire a observat
că şi ziua era mai liniştit ca înainte şi nu era exagerat de agitat. 8

Oboseala
8
 Profesor, doctor psiholog, John Pierce, de la Nothingam University susţinea că fiecare
copil are nevoie de un timp anume pentru a dormi, pentru a se odihni. Studiile arată însă că în
zilele noastre copiii dorm mult mai puţin decât este indicat. Astfel ei sunt impulsivi,
neascultători, mofturoşi. În zilele noastre tot mai mulţi copii sunt diagnosticaţi cu ADHD,
astfel ne putem pune întrebarea: oare aceste două fenomene nu sunt legate?
Deci şi dacă joacă un rol important şi dacă nu în hiperactivitate, lipsa somnului este
foarte importantă, deloc de neglijată, atât pentru copii cât şi pentru părinţi. 9

Enurezis

Enurezis-ul este des întâlnit la cei cu ADHD. Circa 48 % din ei suferă de această
boală. Rata este mai mare la băieţi decât la fete.
Cel mai indicat este cumpărarea unui sistem de alarmă, care îl ajută pe copil să se
trezească înainte de a urina în pat. Cercetătorii arată că 90 % dintre cazuri au avut rezultate în
urma folosirii acestuia.
O altă technică ar fi conştientizarea copilului mai mare de problema lui. Se poate cere
copilului să-şi schimbe el lenjeria de pat. Astfel se va simţi jenat şi va încerca să se
controleze.
În nici un caz nu este recomandată pedeapsa. Oricum aceşti copii sunt frustraţi, nu se
duc în excursii sau nu dorm la prieteni. Cu aplicarea oricărei pedepse am agrava situaţia. Şi
foarte important: să nu-i obligăm pe cei mai mari să poarte scutece. Acest lucru poate afecta
lumea lor sufletească pe întraga viaţă.

Stabilirea ordinului şi a limitei

În viaţa copiilor este bine de stabilit un ordin strict, să ştie ce are voie să facă şi ce nu.
Este bine să introducem în viaţa lor de zi cu zi activităţi şi jocuri care necesită multă mişcare
dar şi atenţie. Este foarte greu însă pe termen lung să obţinem rezultate bune.
Steve Biddulph, în cartea sa, „Creşterea băieţilor”, descrie trei teme principale care se
învârt în jurul întrebărilor: „Cine este şeful?”, „Care sunt regulile?”, „Chiar trebuie să le
respectăm?”
Acestea sunt necesare în creşterea copiilor de sex masculin, însă de două ori mai
importante în creşterea copiilor cu ADHD.
9
 Mesajul acestei cărţi este: 1. acordarea atenţiei sporite copiilor
2. recompensarea oricărui act
3. respectarea regulilor impuse de la început10

Stabilirea ordinii / regulii în casă

Fiecare familie poate să-şi stabilească o ordine, o regulă în casă. Prima regulă trebuie
să aibe la bază soluţionarea celei mai grave probleme, care deranjează toţi membrii familiei.
Însă nu trebuie uitat recompensa, întotdeauna după o faptă bună. Trebuie găsit şi un loc
potrivit, unde copilul poate merge zilnic: un parc, un teren de joacă etc. Când este mic trebuie
dus de către părinţi, bunici, când creşte trebuie învăţat să meargă el singur. Va fi un prilej de
relaxare, linişte pentru el, unde se poate mişca, alerga, juca în voie.
În casă, în camera lui trebuie aranjat un loc , un colţişor cu lucrurile lui, eventual
jucăriile preferate, unde să poate lucra. Este de preferat ca în timp ce învaţă, să nu-l deranjăm,
să nu primim oaspeţi, să ascundem orice obiect care-i poate distrage atenţia.11

Comunicarea

Copiii cu ADHD sunt incapabili de a se concentra la mai multe lucruri simultan. Dacă
se doreşte atenţia lor, este important ca discuţia să se desfăşoare despre o singură temă. Se
poate încerca şi prinderea mâinilor lor sau a umărului în timpul comunicării şi ţinerea
contactului vizual permanent. Astfel, discret, fără ca ei să observe, îi ţinem într-un loc, îi
„imobilizăm”. Orice li se spune, să fie spus clar, şi să se asigure că au înţeles mesajul. Dacă
este necesar trebuie repetat mesajul sau chiar trebuie rugat copilul să repete ceea ce a auzit. 12

Protecţie în casă

10

11
12
 Copiii hiperactivi sunt capabili să „distrugă” casa. Ca şi în cazul copiilor mici, trebuie
să ne asigurăm de siguranţa obiectelor şi mai ales a copilului. Ceea ce poate reprezenta pericol
trebuie pus într-un loc inaccesibil lor.
Ei acţionează deseori impulsiv şi nu se gândesc la pericole sau la consecinţe. De aceea
substanţele chimice, otrăvitoare trebuie ţinute în locuri ascunse, închise. Totodată, obiectele
de decor, portretele, oglinzile etc, trebuie să aibă un loc special în casă.

Agresivitate

Copiii cu ADHD sunt agresivi, impulsivi. Dacă se întâmplă ca în parc sau pe stradă
copilul să lovească un altul, este suficient să se ia copilul de acolo, spunându-i că „Nu-i voie”,
iar când se linişteşte să i se explice de ce comportamentul lui a fost neadecvat. Se pot impune
pedepse: „pentru că l-ai lovit pe X, nu ai voie să te uiţi la TV” sau „nu ai voie să mănânci din
prăjitură azi”.
Este indicată comunicarea. Trebuie explicat de multe ori de ce nu are voie să facă
ceva şi cum ar fi trebuit să facă ceea ce a făcut. Niciodată nu este sfătuită agresivitatea,
pedeapsa fizică. Copilul imită părintele, de aceea nimeni nu doreşte ca un copil să înveţe de la
un adult manifestările agresive. Această metodă nu ajută în nici un caz.13

Fraţi sau surori

Se întâmplă ca în familiile cu mai multţi copii, cei cu ADHD să fie mai „răsfăţaţi”.
Dacă adulţii îl consideră „cu probleme” copiii îi văd ca pe un „răsfăţat”. De foarte multe ori
fraţii / surorile lor sunt invidioşi: de ce părinţii acordă mai multă atenţie, de ce au regim
alimentar special, de ce toată ziua, toată lumea se ocupă cu ei, de ce ei întotdeauna obţin ce
vor? Părinţii care se confruntă cu această problemă, sunt sfătuiţi ca, în limita posibilităţilor, să
urmeze aceleaşi reguli cu toţi copiii lor. Astfel nu se ivesc certuri între fraţi.
Exemplu: Kim are patru copii: Daniel, 13 ani, Christopher, 11 ani cu ADHD, Cally-
Jane, 9 ani, Bronny, 4 ani
„Boala” lui Chris a fost descoperită doar la 8 ½ ani. Mama lui susţine că dacă ştia ce
înseamnă ADHD, nu se mai gândea să nască alţi copii.
Chris o bate pe Cally-Jane, îi fură jucăriile, nu o lasă o secundă în pace. Daniel îndură
mult din cauză că împart aceeaşi cameră. La miezul nopţii Chris încă nu doarme, urlă, ţipă,
13
aleargă, şi nu-l lasă nici pe el să doarme. Dimineaţa este foarte greu să se trezească şi să
pornească la şcoală din această cauză.
Fraţii lui Chris au fost interogaţi în legătură cu relaţia lor. Este foarte importantă
reacţia copiilor: toţi sunt supăraţi pe Chris, îl consideră nebun, nesimţit, rău, dur, mofturos, un
răsfăţat, însă toţi şi-au exprimat sentimentele lor faţă de el: „Şi ce dacă e nebun? Noi îl iubim
aşa cum este. Dacă n-ar fi aşa, n-ar mai fi Chris, nu-i adevărat?”
Concluzia, morala acestei povestiri este una simplă: părinţii trebuie să-i înveţe pe
copiii lor să fie înţelegători, calmi, răbdători. Este greu pentru că şi ei la urma urmei sunt
copii, însă cu comportamentul lor le arată un model, care nu va fi greu de urmat. 14

Prieteni

Copiii hiperactivi trebuie socializaţi. Plimbările zilnice în parc, vizita la piscină, la ore
de sport sunt şanse unice pentru ei în găsirea prietenilor. La început este bine ca ei să fie
supravegheaţi de un adult, dar încet-încet pot fi lăsaţi singuri. În cazul în care se întâmplă ca
cei doi să se certe sau să se lovească pe parcurs, copilului trebuie explicat de ce s-a creat
această stare, iar dacă prietenia se rupe, trebuie ajutat în continuare să găsească alţi amici.
15
Încurajarea şi explicaţiile date, continue pot face miracole.

Consolidarea stimei de sine

Copiii cu ADHD se confruntă adesea cu subapreciere de sine. Ei sunt certaţi tot timpul
acasă, la grădiniţă, la şcoală, creează întotdeauna probleme, oriunde s-ar duce. Cei întrebaţi au
spus că deseori şi sarcinile de zi cu zi li se par complicate, greu de rezolvate, ba chiar foarte
plictisitoare.
Cu trecerea timpului sarcinile par tot mai grele, au probleme la matematică, la engleză,
la literatură, în principiu şcoala reprezintă pentru ei „o povară”.
Stima de sine pare a fi afectată dacă nu aude altceva decât: „N-ai făcut bine, n-ai voie
acolo, de ce nu eşti atent, de ce umbli acolo etc?”. Ar fi foarte bine, dacă aceşti copii ar primi
şi laude din partea celor din jur: astfel ei ar realiza că pot face ceva bun, sunt capabili de ceva,
nu sunt „neputincioşi”. Chiar dacă stă 2 minute lângă o carte sau pe scăunelul lui, trebuie
lăudat, ambiţionat. Altfel, el va simţi că nimeni nu observă ce face, nimeni nu e atent la

14
15
acţiunile lui. Şi atunci de ce să mai continue? Cea mai recomandată faptă în aceste cazuri este
recompensa de orice fel. Rezultatul nu va întârzia să apară.
Timpul petrecut cu aceşti copii este de neînlocuit. Părinţii trebuie să-i acorde zilnic
timp suficient şi să fie cu ei, făcând ceea ce vor: să joace jocul preferat, să citească, să meargă
cu bicicleta, orice. Aceste momente sunt de neuitat pentru copil şi face minuni. Se liniştesc, se
bucură, râd, se simt bine. Sunt momente pe care nimeni şi nimic în lume nu le poate înlocui.
Iar pentru ei înseamnă „lumea întreagă”!16

Intrarea în creşă / grădiniţă

Când copilul intră la grădiniţă sau creşă, deseori se observă, că este „altfel”. Părinţii au
speranţa că deşi acasă sunt neliniştiţi, mofturoşi, neascultători, acel moment îi va schimba
cumva. Dar din păcate, observă cu stupoare că nu-i chiar aşa.
Aceşti copii nu tolerează nici o restricţie fizică: ies din pătuţul lor sau din premergător,
sau stau în pat, urlă şi scutură tot ce apucă. Dacă îi punem în scăunel, vor să sară afară, dacă
se încearcă împiedicarea lor, încep să urle, muşcă, se zbat. În orice activitate, ei nu se pot
stăpâni: când desenează, peste 1 minut aruncă creioanele, când citesc o carte, peste puţin timp
se ridică şi pleacă, când mănâncă aruncă alimentele peste tot, când îi punem la dormit, se
mişcă, ţipă sau dacă adorm, somnul lor nu ţine mult.
Aceşti copii „storc” energia părinţilor, nu se împrietenesc uşor, distrug totul din jurul
lor, sunt incapabili să-şi aştepte rândul.
Este foarte important ca toţi din viaţa aceştor copii să se implice, să-i ducă în colectiv,
între alţi copii. Astfel ei învaţă să se comporte, să aştepte rândul lor, să fie atenţi cu ceilalţi, să
participe în activităţi comune. Sfaturi pentru pregătirea copiilor înainte de perioada intrării în
grădiniţă:
• Verificaţi dacă copilul este atent în timp ce vorbiţi către ei
• Folosiţi cuvinte simple în comunicare
• Vorbiţi lent şi articulat
• Instrucţiunile să fie simple şi uşoare
• Folosiţi cărţi, poze, picturi, desene interesante pentru a-i ajuta la recepţionarea
mesajelor

16
 • Notaţi fiecare mişcare importantă, acţiune a copilului, pentru a putea verifica ce se
schimbă în comportamentul lui în viitor
• Repetaţi cuvintele cheie şi informaţiile adresate lor17

Copii şcolari

Momentul intrării în şcoală este unul foarte decisiv. „Problema” familiei se extinde. Ar
fi bine ca părinţii înainte de înscriere, să se informeze amănunţit, să viziteze cât mai multe
şcoli, pentru a putea alege locul cel mai potrivit copilului: şcolile care au activităţi
extracurriculare sunt mult mai indicate sau cele care conţin activităţi care permit deplasările
copiilor în sala de clasă. Astfel nu se va observa atât de uşor diferenţa dintre copii.
Indicat este şi discuţia cu directorul şcolii, cu învăţătoarea şi cu toate persoanele care
participă în creşterea copilului, înainte de înscriere. Poate pot şi ei acorda sfaturi utile pentru
viitor. Pregătirea cadrelor didactice din timp reprezintă o bună colaborare dintre ei şi copii. În
orele în care se citesc poveşti, hiperactivii nu pot sta mult timp într-un loc, pot deranja buna
desfăşurare a orei, dar dacă profesorul ştie de problemă, va aborda technici speciale încât să-i
stimuleze şi pe aceştia, fără să se simtă marginalizaţi sau ridicularizaţi de colegi. O greşeală
generală a cadrelor didactice este repetarea continuă a greşelilor pe care le-au comis copiii
hiperactivi. Ar trebui sfătuiţi să schimbe repetarea greşelilor cu repetarea succeselor,
performanţelor pe care le observă din când în când.
Folosirea prenumelui, o atingere a mâinilor, a umărului pot face deasemenea miracole.
Aceşti copii sunt însetaţi de laude, deci nu strică dacă profesorul din când în când adresează
cuvinte dulci sau îl evidenţiază în faţa clasei. Astfel se sparge gheaţa şi nu mai este el cel care
trebuie să urmeze un alt copil, ci alţii trebuie să-l urmeze.
În cazul în care a rămas în urmă cu exerciţiile, cu sarcinile date, în nici un caz să nu-l
ţină în pauză sau după ore. Acest copil are nevoie de mişcare, deci el nu va avea
performanţele aşteptate dacă nu este lăsat la joacă în timpul pauzelor.
Sunt cazuri în care copiii hiperactivi iau medicamente (Ritalin). Acestea însă au efect
3 sau 4 ore. Dacă profesorul este rugat şi înştiinţat de importanţa acestuia, el poate fi de mare
folos. Îi poate aminti copilului momentul în care el trebuie să-şi ia dozele. Mulţi sunt care
uită, iar un astfel de gest din partea profesorului poate ajuta desfăşurarea optimă a activităţilor
şcolare.

17
 Comunicarea strânsă între şcoală şi părinţi trebuie materializată prin creşterea
numărului de contacte şi stabilirea unei relaţii bune cu părinţii. De multe ori părinţii nu
observă sau nu recunosc faptul că propriul copil are probleme pe care profesorul le-a observat
la şcoală. Uneori e nevoie de o perioadă mare de timp în care părinţii să audă comentarii
similare de la profesori diferiţi pentru a fi convinşi că copilul lor necesită un tratament. Este
recomandabil să se aducă la cunoştinţa părinţilor înregistrările efectuate de cadrul didactic
asupra comportamentului copilului, mai ales când acestea indică antecedente de atenţie,
distractibilitate, impulsivitate, hiperactivitate. Sunt nerecomandate expresii de genul ”Sunt
sigură că copilul dumneavoastră suferă de ADHD”. Ele trebuie înlocuite cu observaţii
specifice şi obiective: „Ionuţ este foarte distrat în timpul orelor mele”. 18

Foarte pe scurt:
Părinţii trebuie să-şi însuşească o serie de cerinţe necesare formării la copil a
strategiilor de învăţare şi organizare. În acest sens, sunt recomandate:
• Asigurarea unui loc de studiu liniştit, departe de televizor sau computer.
• Asigurarea materialelor necesare rezolvării temelor şi a unei luminozităţi adecvate.
• Verificarea temelor efectuate de copil.
• Formarea unei rutini zilnice: servirea mesei, rezolvarea temelor, joacă, etc.
• Asistenţă pentru pregătirea materialelor (cărţi, caiete, creioane, ghiozdan), necesare
pentru ziua următoare.
• Recompensarea reuşitelor în organizarea activităţii sau efectuarea temelor.19

Adolescenţii

70 % din copii sunt hiperactivi şi la vârsta adolescenţei, şi circa 10 % şi la vârsta de

adult. Cu timpul ei se mai liniştesc, însă au probleme serioase cu concentrarea. Acest lucru îi
poate afecta în viaţa famililă, la şcoală, la locul de muncă.

18
19
 Adolescenţii sunt foarte sensibili, deci orice cuvânt, orice gest mai neadecvat, adresat
lor, poate crea dezastre. De accea este foarte important cererea ajutorului din partea
specialiştilor. Altfel riscăm mult. Relaţia strânsă şi bazată pe încredere poate rezolva
problemele, iar controlul şi verificarea periodică a activităţilor lor este de neegalat. 20

Aşadar, este extrem de importantă atenţia noastră, a tuturor asupra oricărei persoane cu
ADHD, dar în special asupra copiilor, ei aflându-se în creştere, formare. De noi toţi depinde
calitatea vieţii lor, implicând multe lucruri: viaţa de familie, viaţa socială, lumea sufletească,
etc. Cercetătorii Weiss şi Hechtman (1993) au studiat mult despre ADHD, reuşind să implice
cu succes în viaţa atât a copiilor cât şi a adulţilor cu un program special. Motto-ul lor dar şi a
participanţilor a fost: „CINEVA A CREZUT ÎN EI” (Someone believed in them.)
Iată 10 modalităţi descrise pentru ajutorarea copiilor cu ADHD:
1. „Ajută-ţi copilul să identifice zonele sale de putere.”
2. „Ajută-l să identifice zonele de slăbiciune dar şi modalităţile de soluţionare.”
3. „Învaţă-l aptitudini de auto-promovare.”
4. „Fii cel mai puternic avocat / critic al copilului tău”
5. „Crează-i oportunităţi pentru a avea succes, indiferent cât de mari sau mici ar fi.”
6. „Joacă-te cu el„
7. „Încurajează-ţi copilul dacă are interese speciale în orice domeniu”
8. „Înscrie-te cu el la activităţi extra-curriculare.”
9. „Ajută-ţi copilul să-şi găsească o „nişă”.”
10. „Fii cel mai mare fan al copilului tău.”21

Aşadar adesea, primul pas în tratamentul acestor copii trebuie să fie învăţarea a ce
anume înseamnă AD / HD şi ce anume trebuie făcut în legătură cu el. Când omul va înţelege
natura acestei provocări, se va simţi şi mai bine echipat în faţa ei.22
Baza tratamentului în cazul confruntării cu ADHD trebuie să fie educaţia şi
consilierea. Examinatorul trebuie să informeze părinţii copilului, profesorul, educatorul
despre tulburările hiperchinetice, în special simptomele, etiologia, evoluţia clinică,
prognosticul şi tratamentul. Consultarea examinatorului cu părinţii, cu şcoala este foarte
importantă, cât şi transferul copilului, dacă e necesar, într -o clasă specială sau schimbarea
20

21

22
şcolii. Copiii cu vârsta suficient de mare trebuie educaţi să se autoobserve şi să se
autoevalueze. Terapeutul ajută părinţii şi profesorii, să identifice situaţiile specifice, să
găsească tehnici comportamentale pentru acele situaţii (să încurajeze comportamentul adecvat
şi compliant , să folosească consecinţele negative ca exemplu neadecvat). Antrenarea
părinţilor şi intervenţiile comportamentale în familie:
1. Identificarea situaţiilor problemă specifice (monitorizarea continuă a programului
copilului)
2. Analizare împreună cu părinţii a consecinţelor pozitive sau negative şi eventualităţile unui
comportament adecvat sau nu
3. Dacă interacţiunile copil-părinte sunt mai frecvent neplăcute decât pozitive şi armonioase,
atunci se recomandă şedinţe de joc supravegheate.
4. Învăţarea părinţilor: metode eficiente de comunicare a comenzilor şi de a impune reguli
(ex: să se uite direct în ochii copilului, să nu dea prea multe comenzi ân acelaşi timp), să
încurajeze complianta copilului. Folosirea situaţiilor “problemă” specifice (ex: timpul mesei)
pentru a antrena aceste aptitudini. Activităţile care le fac plăcere copiilor, spre exemplu mai
mult timp liber petrecut împreună cu părinţii, ar trebui folosite ca recompensă pentru un
comportament cuminte, mai degrabă decât un lucru material (ex: bomboane, dulciuri).
5. Împreună cu părinţii, găsirea consecinţelor negative pentru problemele de comportament.
Folosirea sistemului faptă-răsplată pentru a reduce numărul unor probleme mai frecvente (ex:
îşi părăseşte tot timpul locul în timpul meselor sau în timp ce-şi face lecţiile, ignoră cu
desăvârşire diferitele reguli din familie). Părinţii să interzică copiilor cartofii prăjiţi sau băile
în piscină, sau orice activitate care le face placere, dacă nu se conformează regulilor de
comportament. Aceste mici intervenţii trebuie explicate foarte bine părinţilor şi trebuie să fie
bine monitorizate pentru a nu deveni prea punitive.
6. Dacă este posibil, se face din copil un membru activ în tratament. Pentru copiii de vârsta
şcolară folosiţi proceduri de autoevaluare legate de anumite situaţii (ex: părăsirea locului în
timpul mesei). Regulile din familie şi gospodărie să fie clare, bine definite şi consecvent
aplicate (rutina previzibilă ajută la instructurarea timpului), aria de studiu trebuie să fie
organizată, liniştită, ferită. 23

39 de băieţi din Northern California au fost testaţi pentru observarea

comportamentului lor. 19 dintre băieţi au fost diagnosticaţi într-o clinică (de tulburări şi
23
deficit de atenţie) cu ADHD. Ceilalţi copii nu aveau nici o problemă psihică. Băieţii aveau
vârste cuprinse între 6 şi 8 ani, majoritate de 7 ani şi 2 luni, din diferite familii, sărace şi
bogate, de diferite etnii: albi 77 %, afro-americani 5 %, latini 13 % şi asieni 5 %. Fiecare băiat
a participat la această testare alături de mama sau tatăl lui, fiind necesară observarea
comportamentului lor cu persoana cea mai apropiată din familie. Cuplul mamă-copil / tată-
copil a fost monitorizat tot timpul, şedinţa având 60 de minute, timp în care ei au primit
diferite sarcini: jocuri diverse (construirea unui puzzle, Lego), discuţii, conversaţii lungi sau
scurte despre diferite teme. Rezultatul propus în urma acestei testări a fost alcătuirea unui
model de comportament în rândul părinţilor şi profesorilor, care au orice fel de legătură cu
copii cu ADHD. Şi iată un tabel cuprinzător, care poate fi de folos oricui, cuprinzând un
sistem codificat pentru enunţuri, discursuri părinteşti:

Categoria Definiţie Exemple

Afirmaţie directă
1. Comenzi explicite
2. Comenzi implicite
3. Întrebări directe
Afirmaţie motivaţională
4. Evaluarea sarcinilor
5. Evaluarea pozitivă a
copilului
6. Evaluarea negativă a
copilului
Afirmaţii legate de sarcini
7. Afirmaţii perceptuale a
sarcinilor
Comenzi cu verbe explicite,
imperative
Afirmaţii implicite, folosirea
pronumelui „tu”
Părinţii direcţionează/conduc
comportamentul copilului cu
întrebări
Evaluare pozitivă sau
negativă relaţionate cu sarcini „Acum vine partea mai
Afirmaţie pozitivă despre
copil sau despre performanţa
lui
Afirmaţie negativă despre
copil sau despre performanţa
lui
Afirmaţie care descrie sarcina „Cea roşie!” „Cea cu numărul
a cărui rezultat poate fi
observat imediat
„Uite!” „Pune asta!” „Ia aia!”
„Lasă-mă pe mine!”
„Pune tu asta aici!” „Ia tu pe
cea galbenă!” „Tu trebuie să
fii atent!”
„De ce nu........tu?” „N-ar
trebui să......tu?” „Vrei tu
să...?” „Dar dacă ai......tu?”
„Este un joc interesant!”
grea!” „Asta a fost uşor, nu-i
aşa?” „Este o prostie!”
„Foarte bine!” „Aşa!” „Ai
dreptate!” „Ai reuşit!” „Eşti
cel mai bun!”
„Nu!” „N-ai făcut bine!” „Nu
aşa ar fi trebuit!” „Nu eşti aşa
de bun la......, dar...!”
3: 1, 2, 3 –se numără!”
„Acesta este albastru!” „Uit-

8. Afirmaţii conceptuale a
sarcinilor
9. Explicaţii şi reguli
10. Afirmaţii despre oameni
11. Planuri
Întrebări
12. Întrebări perceptive
13. Întrebări conceptuale
14. Întrebări personale
Sarcini care necesită
reprezentaţii/închipuiri
mentale sau comparaţii
Explicaţii generale despre
jocuri, reguli, sau afirmaţii
hipotetice
Afirmaţie descriptivă cu un
pronume( eu, tu, noi..) despre
o întâmplare trecută sau
prezentă
Eu sau noi facem planuri
pentru viitor
O întrebare adresată copilului
care are un răspuns imediat
sau are un răspuns dat cu o
altă întrebare
Întrebare care necesită din
partea copilului
gândire/capacitate de
explicare pentru a fi capabil
să răspundă
Întrebare adresată copilului
care include „tu” sau „noi”
o!” „Uite-o pe cea galbenă!”
„Din cele galbene sunt mai
puţine decât din...” „Nu toate
sunt roşii!” „Acesta e cel mai
mare!”
„Deci înseamnă că nu este
verde!” „Uite cum
trebuie:....” „Dacă pui asta
aici.....” „Acesta merge la
sfârşit....” „Aşa trebuie făcut
pentru că....”
„Tu ai pus-o deja acolo!”
„Aia face eu acum!” „Şi noi
avem 5 bucăţi!” „ Eu nu
ştiu!” „Eu cred că....” „O
facem noi?”
„Hai să facem..... la început!”
„Noi ar trebui să...” „Eu
voi...” „Noi vrem / trebuie
să..”
„Ce culoare are?” „Câţi sunt
acolo?” „Unde este cea
albastră?” „Asta e albastră
nu?” „Cea lungă?”
„Nu-i adevărat?” „Nu-i aşa?”
„Care este mai mare?” „Cum
sunt astea toate la fel?”
„Ăştia urmează hăhh?” „Ce
crezi despre asta?” „De ce
asta?” „Asta unde se
potriveşte?”
„Unde vei pune tu aia?” „Şi
tu vezi aia?” „Vezi?
Hmmm?” „Ce spui tu?” „Tu
aşa crezi?”
15. Altele Afirmaţii irelevante, „Cum ţi-e stomacul?” „Cum
inperceptibile, jocuri de te simţi?” „Ruff ruff?”
cuvinte, exclamaţii, „Mhh!” „Ok!” „Ooops!”
24

Concluzie

Fără tratament adecvat copilul poate rămâne în urmă la şcoală şi poate să îşi piardă
prietenii. Copilul are mai multe eşecuri decât succese şi este criticat de familie şi profesori
care nu recunosc faptul că are o problemă.
Cercetările demonstrează clar că medicaţia poate îmbunătăţi atenţia, concentrarea,
comportamentul direcţionat spre un scop şi abilităţile de organizare.
Tratamentul trebuie să includă psihoterapia, antrenamentul abilităţilor sociale, educaţia
părinţilor şi modificarea programului educaţional al copilului. Psihoterapia poate ajuta copilul
să îşi controleze agresivitatea, să moduleze comportamentul social şi să fie mai productiv.
Psihoterapia poate ajuta de asemenea copilul să îşi construiască stima de sine, să reducă
gândurile negative şi să îmbunătăţească capacitatea de rezolvare a problemelor.

24