„Am intrat în închisoare orb şi ies cu ochii deschişi; am intrat răsfăţat, răzgâiat, ies vindecat de fasoane,

nazuri, ifose; am intrat nemulţumit, ies cunoscând fericirea; am intrat nervos, supărăcios, sensibil la
fleacuri, ies nepăsător; soarele şi viaţa îmi spuneau puţin, acum ştiu să gust felioara de pâine cât de
mică; ies admirând mai presus de orice curajul, demnitatea, onoarea, eroismul; ies împăcat: cu cei
cărora le-am greşit, cu prietenii şi duşmanii mei, ba şi cu mine însumi.” (N. STEINHARDT)

Puţini sunt cei care ştiu că Nicolae Steinhardt(n.29 iulie 1912, Bucureşti- d.30 martie 1989) a fost un
mare scriitor român care a intrigat mult timp doctrina comunistă prin scrierile sale. A refuzat să
colaboreze cu noul regim, iar în 1960 a fost anchetat, apoi condamnat la 12 ani de muncă silnică. Trece
prin închisorile Jilava, Gherla şi Aiud, fiind eliberat în anul 1964. În 1972 termină prima versiune a
capodoperei sale, Jurnalul Fericirii, fiind puternic cenzurată.

Cele mai frumoase pagini sunt cele care descriu botezul autorului, cu apă sălcie, la repezeală, în fugă,
pentru a nu fi observaţi de gardieni:

„Mă nasc din nou, din apă viermănoasă şi din duh rapid. Cine a fost creştinat de mic copil nu are de unde
să ştie şi nu poate bănui ce înseamnă botezul. Asupra mea se zoresc clipă de clipă tot mai dese asalturi
ale fericirii. O fericire care mă împresoară, mă cuprinde, mă îmbracă, mă învinge.”

Jurnalul Fericirii este o lectură care marchează întreaga existenţă, o lectura „ziditoare de suflet”, o
nestemată a literaturii noastre, a ortodoxiei, a sufletului românesc, scrisă de un om pentru care
suferinţa îndurată în închisorile comuniste nu a însemnat tristeţe şi deznădejde, ci trezirea conştiinţei şi
apropierea de Dumnezeu. Steinhardt încearcă să ne dezvăluie cum se împleteşte suferinţa cu iubirea
aproapelui într-o celulă umedă dintr-o închisoare:

„În celula 34, bucuria – izvorâtă din aristocraţie, poezii şi sfidare – şi durerea (căci domneşte un frig
cumplit, mâncarea e cu totul pe sponci, apa continuă să fie viermănoasă, orice observaţie a caraliilor e
însoţită de ghionţi sub fălci şi pumni în cap) se amestecă atât de inextricabil încât totul, inclusiv durerea,
se preface în fericire extatică şi înălţătoare.”