Estetica raporturilor dintre oameni

Am ajuns să invocăm prea des "esteticul". Termenul s-a demonetizat prin abuz şi
tinde să sucombe în fandoseală şi semidoctism: îl întîlnim frecvent ca pe un
substitut mai "fin" al uzualului "frumos", căzut, s-ar zice, în desuetudine. Agentul
de circulaţie face - la intersecţii - gesturi "estetice" sau ne amendează pentru
aspectul "inestetic" al automobilului, sala unui nou restaurant ne e recomandată ca
"foarte estetică", cutare bulevard îndeplineşte "înalte exigenţe estetice", cutare
coafură prea nonşalantă e "inestetică" etc. Raporturile dintre oameni trebuie, iată,
să fie şi ele "estetice", adică să se lase modelate prin "educaţie estetică". Înlocuirea
lui "frumos" prin "estetic" se explică, probabil, prin aceea că "frumos" are aerul
unui simplu epitet, în vreme ce "estetic" trimite cu gîndul la o disciplină autonomă
şi complexă, la o ştiinţă: estetica.
Este limpede, pe de altă parte, că nici bunul-gust, nici buna-cuviinţă nu sînt
concepte de ordin "ştiinţific", că ele nu se bizuie pe legi categorice şi nu pot fi
obţinute, în chip mecanic, la capătul unei cuminţi inginerii pedagogice. În ce
măsură virtutea se poate învăţa sau nu, aceasta este o veche dispută a filosofilor,
dovedind, prin însăşi vechimea ei, relativitatea oricărei soluţii. Ceea ce însă pare
sigur este că nici doctrina virtuţii, nici aceea a frumosului, nici etica, nici estetica
nu au sens ca domenii de sine stătătoare.
Amîndouă sînt mai curînd ilustrări aplicative ale unei opţiuni mai înalte, ale unei
"filosofii". Cu alte cuvinte, criteriile cu care operăm în plan etic sau în plan estetic
se decid în afara planurilor cu pricina: nu există valabilitate etică în sine; există
doar coerenţă între o anumită imagine a lumii şi o anumită normă de conduită. Şi
atunci, problema raporturilor dintre oameni nu poate fi discutată ca o strictă
problemă de disciplină (fie şi liber consimţită) faţă de un cod comportamental dat.
Trebuie să ajungem a discuta convingerile oamenilor, componenta de reflexivitate
a vieţii lor. Ne purtăm prost unii cu alţii nu pentru că ignorăm sau călcăm nu ştiu
ce reguli de bună purtare, ci pentru că nu ne mai gîndim unii la alţii, pentru că nu
ne mai preocupă raporturile noastre cu ceilalţi, pentru că nu ne mai luăm răgazul de
a medita asupra gesturilor noastre, asupra rostului nostru individual şi comunitar.
Avem, fireşte, tot soiul de circumstanţe atenuante: pripa veacului, urgenţele
cotidiene, "ghimpele" acut al necesităţii. Viaţa imediată are un asemenea relief, o
asemenea densitate, încît tot ce nu participă direct la fluxul ei pare inconsistent sau
nesemnificativ. Dar tocmai această strălucire a imediatului îi atenuează
transparenţa şi adîncimea. Imediatul e perceput corect cînd e perceput nu ca
luminos, ca avînd în sine sursa existenţei sale, ci cînd e perceput ca luminat, ca
primindu-şi justificarea din afară, de la nivelul unei instanţe superioare, dătătoare
de sens. Imediatul e lumină mediată, efect de ecleraj, iar nu centru de iradiere
luminoasă. A trăi numai în planul lui e a trăi unidimensional, insuficient, a trăi în
oglindă. Ne purtăm prost unii cu alţii ori de cîte ori trăim în oglindă, nu ca
persoane, ci ca siluete palide, ca funcţii statistice ale unui scenariu care ne
manipulează.
Cînd acceptăm să fim "funcţii", nu mai putem avea comportament omenesc, ci
doar moduri de funcţionare. Cu alte cuvinte, sîntem întrebuinţaţi ca nişte
dispozitive bine reglate: întrebuinţaţi de ambianţă, de conjuncturi, de propriile
noastre instincte şi umori. Or, prima exigenţă a unei bune raportări la ceilalţi e să
nu-i socotim drept un inform material "de întrebuinţat" şi să nu ne lăsăm
întrebuinţaţi la rîndul nostru. Purtarea bună e posibilă numai cînd dublăm registrul
lumii obişnuite cu un acompaniament metalumesc. Vieţii pe orizontală, pe un
singur nivel, îi ia locul, atunci, o viaţă armonică, pe mai multe niveluri, care se
întrepătrund sărbătoresc. Motivaţiile fiecărui gest şi ale fiecărei decizii încetează să
mai fie inerţiale, reflexe, pentru a deveni lucide şi ofensive.
Celălalt e înregistrat în unicitatea lui ca un destin specific, ca un miracol. Bunele
raporturi între oameni nu sînt acelea care se stabilesc de la un "rol" la altul, de la o
rutină la alta, ci acelea care se stabilesc de la miracol la miracol. Nu de "estetică" e
vorba aici. Raporturile între oameni nu se reduc niciodată la o roză graţie
decorativă. Ele pot fi de tipul unei laconice camaraderii sau al unei asprimi virile;
esenţială e evitarea complezenţei, a somnambulismului, a schematismelor mentale
şi administrative. Toate acestea apar, de regulă, nu ca rezultate ale "calofiliei" de
salon, ci, să zicem, ale unei mereu active "filocalii". În greceşte, ambele cuvinte
par să însemne acelaşi lucru. Dar calofilia pune accentul pe frumos (în speţă pe
idolatrizarea lui), pe cînd filocalia pune accentul pe îndrăgostire...
P.S. Am scris textul acesta cîndva, înainte de decembrie 1989, pe o temă
comandată: estetica raporturilor între oameni. Atunci mi se păruse că trebuie să
combat calofilia birocratică şi masificarea agresivă la care ne invitau "etica şi
echitatea socialistă". Ne purtam prost unii cu alţii pentru că eram depersonalizaţi,
manipulaţi de teama de a nu fi pedepsiţi pentru neconformitate, timoraţi în
impulsul de a fi autentici. Constat că, deşi vremurile s-au schimbat, ne purtăm încă
şi mai prost unii cu alţii: tragem după noi toate efectele vieţii sub dictatură, la care
se adaugă efectele tranziţiei: ne purtăm prost pentru că, după decenii de
depersonalizare, trăim brusc inflamaţia propriei personalităţi; pentru că, după
decenii de conformism, avem, în sfîrşit, ocazia să ţopăim bahic împotriva tuturor
regulilor; şi pentru că, după decenii de paloare statistică, facem (extatic) experienţa
gîndirii pestriţe şi a comportamentului bălţat. În lumea rece a socialismului
ştiinţific puteam pleda pentru îndrăgostire. Acum s-ar cere mai degrabă un efort de
decongestionare.