FIMM - Biblioteca Digitala - Misu

Finanţarea IMM-urilor
UNIVERSITATEA „DUNĂREA DE JOS” GALAŢI

FACULTATEA DE ECONOMIE ŞI ADMINISTRAREA AFACERILOR
Lect. dr. Mişu Nicoleta
2
CUPRINS ......................................................................................................................................................... 3
TABLE OF CONTENTS ................................................................................................................................ 5
CUVÂNT ÎNAINTE ....................................................................................................................................... 7
FORWARD ...................................................................................................................................................... 8
CAPITOLUL 1. NOŢIUNI INTRODUCTIVE .......................................................................................... 9

1.1. Definirea şi importanţa IMM-urilor ....................................................................................................... 9
1.2. Cadrul de reglementare a IMM-urilor în România ............................................................................. 9
1.3. Rolurile pozitive ale IMM-urilor în economie .................................................................................... 10
1.4. Accesul IMM-urilor la sursele de finanţare ........................................................................................ 11
1.5. Factori ce determină alegerea surselor de finanţare a IMM-urilor .................................................. 11
CAPITOLUL 2. DECIZIA DE INVESTIŢII ............................................................................................. 12

2.1. Investiţiile întreprinderii ....................................................................................................................... 12
2.1.1. Conceptul de investiţie ................................................................................................................. 12
2.1.2. Clasificarea investiţiilor ................................................................................................................ 14
2.1.3. Eficienţa, necesitatea, oportunitatea, rolul şi documentaţia investiţiilor ............................... 16
2.1.4. Elementele financiare ale investiţiei ............................................................................................ 18
2.1.5. Fundamentarea deciziei de investiţii pe tehnica actualizării .................................................. 19
2.1.6. Criterii în luarea deciziei de investiţii şi selectarea proiectelor .............................................. 22
2.2. Amortizarea investiţiilor ....................................................................................................................... 25
2.2.1. Mijloacele fixe şi uzura lor ........................................................................................................... 25
2.2.2. Conţinutul, destinaţia şi rolul amortizării .................................................................................. 27
2.2.3. Evaluarea şi reevaluarea activelor fixe........................................................................................ 29
2.2.4. Metode de amortizare ................................................................................................................... 32
CAPITOLUL 3. PARTICULARITĂŢI ALE SURSELOR DE FINANŢARE ŞI

COSTUL ACESTORA ................................................................................................................................. 33
3.1. Categorii de capital ................................................................................................................................. 33
3.1.1. Categorii de capital la iniţierea unei afaceri .................................................................................... 33
3.1.2. Categorii de capital pe perioada de exploatare ........................................................................ 34
3.1.3. Surse de finanţare la iniţierea unei afaceri ................................................................................ 34
3.1.4. Categorii de capital după provenienţa surselor ....................................................................... 34
3.2. Costul capitalului .................................................................................................................................... 35
3.2.1. Aspecte generale privind costul capitalului .............................................................................. 35
3.2.2. Alegerea structurii optime a capitalului .................................................................................... 36
3.3. Particularităţi ale surselor proprii şi costul acestora ......................................................................... 38
3.3.1. Majorarea capitalului social ......................................................................................................... 38
3.3.1.1. Avantajele finanţării prin emisiune de acţiuni ............................................................. 39
3.3.1.2. Dezavantajele finanţării prin emisiune de acţiuni ....................................................... 40
3.3.1.3. Costul acţiunilor comune ............................................................................................................41
3.3.1.4. Costul acţiunilor preferenţiale ........................................................................................ 45
3.3.2. Autofinanţarea ............................................................................................................................... 46
3.3.2.1. Avantajele autofinanţării ................................................................................................. 46
3.3.2.2. Costul autofinanţării ........................................................................................................ 47
3.4. Particularităţi ale surselor împrumutate pe termen mediu şi lung şi costul acestora .................. 47
3.4.1. Creditele bancare pe termen mediu şi lung .............................................................................. 48
3.4.1.1. Condiţiile de acordare a creditelor pe termen lung .................................................... 48
3.4.1.2. Avantajele creditului bancar pe termen mediu şi lung ............................................... 53
3.4.1.3. Costul creditelor bancare pe termen mediu şi lung .................................................... 53
3.4.2. Finanţarea prin leasing ................................................................................................................. 55
3
3.4.2.1. Definire şi caracteristici ................................................................................................... 55

3.4.2.2. Avantajele leasingului ..................................................................................................... 55
3.4.2.3. Dezavantajele leasingului ............................................................................................. . 56
3.4.2.4. Costul leasingului ............................................................................................................. 57
3.5. Particularităţi ale creditelor pe termen scurt şi costul acestora ....................................................... 59
3.5.1. Creditul bancar pe termen scurt ................................................................................................. 59
3.5.1.1. Costul efectiv al creditului pe termen scurt .................................................................. 60
3.5.1.2. Costul efectiv al creditului pe termen scurt cu dobândă antecalculată
şi postcalculată ................................................................................................................. 60
3.5.2. Creditul comercial ......................................................................................................................... 61
3.5.2.1. Avantajele creditului comercial ...................................................................................... 61
3.5.2.2. Dezavantajele creditului comercial ................................................................................ 62
3.5.2.3. Costul creditului comercial ............................................................................................. 62
3.5.3. Creditul de scont ........................................................................................................................... 63
3.5.3.1. Definirea creditului de scont .......................................................................................... 63
3.5.3.2. Costul creditului de scont ............................................................................................... 63
3.5.4. Factoringul ..................................................................................................................................... 64
3.5.4.1. Definirea factoringului .................................................................................................... 64
3.5.4.2. Avantajele factoringului .................................................................................................. 65
3.5.4.3. Dezavantajele factoringului ............................................................................................ 66
3.5.4.4. Costul operaţiunii de factoring ...................................................................................... 66
3.6. Fondurile structurale – instrument de finanţare a IMM-urilor .......................................................... .. 67
3.6.1. Obiectivele Politicii de Coeziune a Uniunii Europene ............................................................ 67
3.6.2. Oportunităţile de finanţare oferite prin fondurile structurale ................................................ 67
3.6.3. Etapele dezvoltării proiectelor .................................................................................................... 70
CAPITOLUL 4. PROCESUL DE FINANŢARE A IMM-URILOR. RESTRICŢII

ŞI CRITERII ÎN FINANŢAREA PE TERMEN MEDIU ŞI LUNG A IMM-URILOR ..................... .74
4.1. Procesul de finanţare a IMM-urilor ...................................................................................................... 74
4.1.1. Alegerea sursei de finanţare ........................................................................................................ 74
4.1.2. Pregătirea pachetului de finanţare ............................................................................................. 74
4.1.3. Prezentarea cererii de finanţare .................................................................................................. 74
4.2. Restricţii şi criterii în creditarea pe termen mediu şi lung ................................................................ 75
4.2.1. Restricţiile pe care trebuie să le respecte IMM-urilor în alegerea modului de finanţare .... 75
4.2.2. Criteriile de finanţare determinate de strategia întreprinderii ............................................... 76
4.2.2.1. Rentabilitatea financiară .................................................................................................. 76
4.2.2.2. Costul finanţării................................................................................................................. 77
4.2.2.3. Plăţile reale ........................................................................................................................ 79
4.2.2.4. Fluxurile de lichidităţi excedentare generate de proiectul de investiţii .................... 80
CAPITOLUL 5. INSTRUMENTE DE PREVIZIUNE A ACTIVITĂŢII IMM-URILOR ................. 81

5.1. Finanţarea ciclului de exploatare ......................................................................................................... 81
5.1.1. Ciclul de exploatare. Necesarul de finanţat al ciclului de exploatare .................................... 81
5.1.2. Fondul de rulment normat .......................................................................................................... 84
5.1.2.1. Metoda sintetică de determinare a fondului de rulment normat .............................. 84
5.1.2.2. Metoda analitică de determinare a fondului de rulment normat .............................. 84
5.2. Bugetul de trezorerie .............................................................................................................................. 88
5.2.1. Elaborarea bugetului de trezorerie .......................................................................................... 88
5.2.2. Echilibrarea bugetului de trezorerie ....................................................................................... 95
BIBLIOGRAFIE ............................................................................................................................................. 97
4
TABLE OF CONTENTS ................................................................................................................................. 5

FORWARD ...................................................................................................................................................... 8
CHAPTER 1. INTRODUCTION ................................................................................................................. 9

1.1. Definition and importance of SMEs ....................................................................................................... 9
1.2. The regulatory framework of SMEs in Romania ................................................................................. 9
1.3. The positive roles of SMEs in the economy ........................................................................................ 10
1.4. The SMEs access to funding resources ................................................................................................ 11
1.5. Factors determining the choice of financing sources for SMEs ....................................................... 11
CHAPTER 2. THE INVESTMENTS DECISION..................................................................................... 12

2.1. The enterprise investments ................................................................................................................... 12
2.1.1. The investment concept ................................................................................................................ 12
2.1.2. Classification of investments ...................................................................................................... 14
2.1.3. Efficiency, necessity, desirability, role and documentation of the investments ................... 16
2.1.4. Financial aspects of investments ................................................................................................. 18
2.1.5. Substantiation of investment decision on discounted technique .......................................... 19
2.1.6. The criteria for investment decision and project selection ...................................................... 22
2.2. Investment depreciation ........................................................................................................................ 25
2.2.1. Fixed assets and their depreciation ............................................................................................ 25
2.2.2. Content, purpose and role of depreciation ............................................................................... 27
2.2.3. Evaluation and re-evaluation of fixed assets ............................................................................ 29
2.2.4. Depreciation methods ................................................................................................................... 32
CHAPTER 3. PARTICULARITIES OF THE FINANCING SOURCES AND THEIR COSTS ....... 33

3.1. Categories of capital ............................................................................................................................... 33
3.1.1. Categories of capital to start a business ......................................................................................... 33
3.1.2. Categories of capital on operating period ................................................................................ 34
3.1.3. Funding sources to start a business ............................................................................................ 34
3.1.4. Categories of capital after source ............................................................................................... 34
3.2. Cost of capital .......................................................................................................................................... 35
3.2.1. General aspects on cost of capital ............................................................................................... 35
3.2.2. Choosing the optimal capital structure....................................................................................... 36
3.3. Particularities of the own funds and their cost ................................................................................... 38
3.3.1. Equity increase .............................................................................................................................. 38
3.3.1.1. Advantages of financing by issuing shares .................................................................. 39
3.3.1.2. Disadvantages of financing by issuing shares .............................................................. 40
3.3.1.3. Cost of common shares ...............................................................................................................41
3.3.1.4. Cost of preferential shares................................................................................................. 45
3.3.2. Self-financing ................................................................................................................................. 46
3.3.2.1. Advantages of self-financing .......................................................................................... 46
3.3.2.2. Cost of self-financing ....................................................................................................... 47
3.4. Particularities of the medium and long term debt financing and their costs ................................. 47
3.4.1. The medium and long term banking loans ............................................................................... 48
3.4.1.1. Conditions of long term banking loans.......................................................................... 48
3.4.1.2. Advantages of medium and long term banking loans ............................................... 53
3.4.1.3. Cost of medium and long term banking loans ............................................................. 53
3.4.2. Lease financing .............................................................................................................................. 55
3.4.2.1. Definition and characteristics ......................................................................................... 55
3.4.2.2. Lease advantages .............................................................................................................. 55
5
3.4.2.3. Lease disadvantages ....................................................................................................... . 56

3.4.2.4. Lease cost ........................................................................................................................... 57
3.5. Particularities of short term funds and their costs ............................................................................. 59
3.5.1. Short-term banking loan .............................................................................................................. 59
3.5.1.1. The real cost of short-term banking loan ...................................................................... 60
3.5.1.2. The real cost of short-term banking loan with prior and post-calculated interest... 60
3.5.2. Commercial loan ........................................................................................................................... 61
3.5.2.1. Commercial loan advantages ......................................................................................... 61
3.5.2.2. Commercial loan disadvantages ..................................................................................... 62
3.5.2.3. Cost of commercial loan ................................................................................................... 62
3.5.3. Discount credit .............................................................................................................................. 63
3.5.3.1. Definition of discount credit ........................................................................................... 63
3.5.3.2. Cost of discount credit ..................................................................................................... 63
3.5.4. Factoring ......................................................................................................................................... 64
3.5.4.1. Factoring definition .......................................................................................................... 64
3.5.4.2. Factoring advantages ....................................................................................................... 65
3.5.4.3. Factoring disadvantages .................................................................................................. 66
3.5.4.4. Cost of factoring ............................................................................................................... 66
3.6. Structural funds – instrument for SMEs financing ............................................................................... .. 67
3.6.1. Objectives of European Union Cohesion Policy ....................................................................... 67
3.6.2. Funding opportunities offered by structural funds ................................................................. 67
3.6.3. Stages of projects development ................................................................................................... 70
CHAPTER 4. THE PROCESS OF SMEs FINANCING. RESTRICTIONS AND CRITERIA

IN MEDIUM AND LONG TERM LOANS ........................................................................................... .74
4.1. The process of SMEs financing ............................................................................................................. 74
4.1.1. Election of funding source ........................................................................................................... 74
4.1.2. Preparing of financing package .................................................................................................. 74
4.1.3. Presentation of application form ................................................................................................. 74
4.2. Restrictions and criteria in medium and long term loans ................................................................ 75
4.2.1. Restrictions for SMEs in the financing choice ............................................................................ 75
4.2.2. Funding criteria determined by the business strategy ............................................................ 76
4.2.2.1. Return on equity ............................................................................................................... 76
4.2.2.2. Funding cost....................................................................................................................... 77
4.2.2.3. Actual payments ............................................................................................................... 79
4.2.2.4. Excess cash-flow generated by the investment project................................................ 80
CHAPTER 5. TOOLS FOR SMEs BUSINESS FORECASTING .......................................................... 81

5.1. Financing operating cycle ...................................................................................................................... 81
5.1.1. Operating cycle. Funding needs of operating cycle ................................................................. 81
5.1.2. Normalised working capital ........................................................................................................ 84
5.1.2.1. Synthetic method for determining the normalised working capital ......................... 84
5.1.2.2. Analytical methods for determining the normalised working capital ..................... 84
5.2. Treasury budget ...................................................................................................................................... 88
5.2.1. Elaboration of treasury budget ................................................................................................ 88
5.2.2. Treasury budget balance ........................................................................................................... 95
REFERENCES................................................................................................................................................. 97
6
CUVÂNT ÎNAINTE
Cursul „Finanţarea IMM-urilor” este adresat studenţilor din instituţiile de învăţământ economic
superior, specialiştilor din economie, practicienilor din domeniul gestiunii financiare la nivel
microeconomic, precum şi tuturor celor care doresc să aprofundeze problematica teoretică şi
practică a finanţării întreprinderilor mici şi mijlocii.
Cursul este structurat pe cinci capitole:
Capitolul 1 – „Noţiuni introductive”prezintă noţiunile de bază, introductive ale disciplinei

Finanţarea IMM-urilor referitoare la: definirea, importanţa şi rolul IMM-urilor în economie, cadrul
de reglementare, accesul la finanţare şi factorii care determină alegerea surselor de finanţare.
Capitolul 2 – „Decizia de investiţii”abordează problematica fundamentării deciziei de investiţii în

cadrul firmelor: conceptul de investiţie, clasificarea acestora, fundamentarea deciziei de investiţii
pe tehnica actualizării, criteriile în luarea deciziei de investiţii şi selecţia proiectelor, evaluarea şi
reevaluarea activelor fixe, amortizarea lor etc.
Capitolul 3 – „Particularităţi ale surselor de finanţare şi costul acestora” detaliază sursele de

finanţare aflate la dispoziţia IMM-urilor, clasificate după termenul de finanţare în surse de finanţare
pe termen mediu şi lung (finanţarea proprie internă şi externă, împrumuturile bancare pe termen
mediu şi lung şi leasingul) şi surse de finanţare pe termen scurt (creditele bancare pe termen scurt şi
creditele pentru creanţe comerciale). În cazul fiecărei surse de finanţare s-a pus accent pe definirea
acestora, pe avantajele şi dezavantajele acestora pentru întreprindere şi pe costul acestor surse,
analizat cu ajutorul unor exemple practice.
Capitolul 4 – „Procesul de finanţare a IMM-urilor. Restricţii şi criterii în finanţarea pe termen

mediu şi lung a IMM-urilor” prezintă etapele procesului de finanţare a IMM-urilor, restricţiile şi
criteriile utilizate în alegerea finanţării pe termen mediu şi lung: rentabilitatea financiară, costul
finanţării, plăţile reale, fluxurile de lichidităţi excedentare etc.
Capitolul 5 – „Instrumente de previziune a activităţii IMM-urilor” abordează problematica

fondului de rulment normat şi a bugetului de trezorerie, pe baza unor exemple practice.
Lucrarea se bazează pe o vastă documentare în teoria şi practica economică anglo-saxonă şi

franceză, valorificând de asemenea şi literatura românească de specialitate. Metodele şi tehnicile
de analiză financiară prezentate pe parcursul întregii lucrări îşi vor găsi aplicabilitate, integrală sau
parţială, în practica financiară în funcţie de dimensiunea şi complexitatea activităţii întreprinderii.
Galaţi, Septembrie 2010

Autoarea
7
FORWARD
The course “SMEs Financing” is intended to students from institutions of higher economic
education, economics specialists, practitioners in the field of financial management at the
microeconomic level, and all those who wish to deepen their theoretical and practical issues of the
SMEs financing.
The course is divided into five chapters:
Chapter 1 – „Introduction” presents the basics of the discipline “SMEs Financing” related to:
definition, importance and roles of the SMEs in the economy, regulatory framework, access to
funding and factors that determining the choice of the financing sources.
Chapter 2 – „The investments decision” addresses issues of the substantiation of investment

decision in the enterprises: the investment concept, their classification, substantiation of the
investment decision on discounted technique, the criteria for investment decision and project
selection, evaluation and re-evaluation of fixed assets, their depreciation etc.
Chapter 3 – „ Particularities of the financing sources and their costs” details funding sources
available to SMEs, classified by the term of funding in financing sources on medium and long term
(internal and external own funding, banking loans on medium and long term and leasing) and
financing sources on short term (banking loans on short term and credits for commercial claims). For
each funding source has emphasized on their defining, advantages and disadvantages for
enterprise and the cost of these sources, analyzed by practical examples.
Chapter 4 – „The process of SMEs financing. Restrictions and criteria in medium and long term
loans” presents the stages of the SMEs financing process, restrictions and criteria used in choosing
the medium and long term financing: return on equity, financing cost, actual payments, excess
cash-flows etc.
Chapter 5 – „Tools for SMEs business forecasting” addresses issues of normalised working capital
and treasury budget, based on practical examples.
The paper is based on extensive documentation in Anglo-Saxon and French economic theory and
practice, also making use of specialized Romanian literature. Methods and techniques of financial
analysis presented throughout the work will find their application, full or partial, in financial
practice depending on the size and complexity of the business.
Galaţi, September 2010

Author
8
CAPITOLUL 1. NOŢIUNI INTRODUCTIVE
1.1. Definirea şi importanţa IMM-urilor
Categoria Întreprinderilor Micro, Mici şi Mijlocii (IMM) este formată din întreprinderi care
angajează mai puţin de 250 de persoane şi care au o cifră de afaceri anuală netă de până la 50 de
milioane de euro şi/ sau deţin active totale de până la 43 de milioane de euro (fragment din
Articolul 2 al anexei din Recomandarea 361/2003/CE).
Întreprinderile micro, mici şi mijlocii joacă un rol esenţial în economia europeană. Ele reprezintă o
sursă de abilităţi antreprenoriale, inovare şi creare de locuri de muncă. În Uniunea Europeană
extinsă la 25 de ţări, aproximativ 23 de milioane de IMM-uri asigură în jur de 75 de milioane de
locuri de muncă şi reprezintă 99% din toate întreprinderile.
Totuşi, ele sunt adeseori confruntate cu imperfecţiunile pieţei. IMM-urile au de multe ori dificultăţi
în obţinerea de capital sau credite, mai ales în faza de start-up. Resursele lor limitate pot de
asemenea să reducă accesul la noi tehnologii sau inovare.
De aceea, sprijinul pentru IMM-uri reprezintă una din priorităţile Comisiei Europene pentru
creşterea economică, crearea de locuri de muncă şi coeziune socială şi economică. Existenţa IMM-
urilor este necesară pentru funcţionarea armonioasă a economiei moderne, acestea fiind prezente
în toate sectoarele industriei şi serviciilor şi adaptându-se mult mai uşor schimbărilor survenite în
condiţiile economice şi sociale.
Ele operează în special la nivel naţional, însă sunt afectate de legislaţia comunitară privind taxele şi
impozitele, concurenţa, legislaţia societăţilor comerciale, politicile sociale şi regionale şi cea privind
formalităţile vamale. Ca urmare, politica Comunităţii în acest domeniu constă în măsuri menite să
promoveze interesele IMM-urilor şi să elimine barierele care le pot bloca accesul pe piaţă.
În calitate de stat membru al Uniunii Europene, România beneficiază de asistenţă financiară
nerambursabilă prin fondurile structurale şi fondul de coeziune. Prin aceste programe se
urmăreşte o creştere şi o consolidare economică a sectorului productiv şi de servicii din România,
dar şi stabilirea unui mediu economic favorabil dezvoltării întreprinderilor.
Sectorul întreprinderilor mici şi mijlocii (IMM) a constituit în ultimii ani pilonul de bază al
economiei statelor membre UE şi nu numai. IMM-urile reprezintă sectorul cheie pentru generarea
creşterii economice şi o dezvoltare economică durabilă şi continuă.
IMM-urile contribuie la crearea unui important număr de locuri de muncă, absorbind o parte din
forţa de muncă disponibilă ca urmare a restructurării economiei. Pe lângă aceasta, IMM-urile pot
genera, prin mobilitatea şi flexibilitatea care le sunt specifice, un impact puternic asupra procesului
de adaptare a producţiei la cerinţele pieţei.
1.2. Cadrul de reglementare a IMM-urilor în România
În ceea ce priveşte sectorul IMM-urilor, principala lege care reglementează în prezent măsurile
destinate creării cadrului favorabil înfiinţării şi dezvoltării acestor întreprinderi este Legea nr.346
din 14 iulie 2004.
Potrivit acesteia, întreprinderea este orice formă de organizare a unei activităţi economice,
autonomă patrimonial şi autorizată, potrivit legislaţiei în vigoare să facă acte şi fapte de comerţ în
scopul obţinerii de profit, în condiţii de concurenţă.
Întreprinderi pot fi: societăţile comerciale, societăţile cooperatiste, persoanele fizice independente
şi asociaţiile familiale, toate autorizate potrivit legislaţiei în vigoare.
9
În conformitate cu Legea 346/2004, sunt considerate a fi întreprinderi mici şi mijlocii cele care
îndeplinesc cumulativ următoarele condiţii: au un număr mediu de salariaţi mai mic de 250,
realizează o cifră de afaceri anuală de până la opt milioane de euro (echivalent în lei) sau au un
rezultat al bilanţului contabil ce nu depăşeşte echivalentul în lei a cinci milioane de euro şi,
totodată, respectă criteriul de independenţă, adică nu sunt deţinute într-o proporţie mai mare de
25% din capitalul lor social de către alte firme care nu sunt IMM-uri.
Noua definiţie introduce trei categorii diferite de întreprinderi. Fiecare corespunde unui tip de
relaţie pe care o întreprindere o poate avea cu altă întreprindere. Această distincţie e necesară
pentru a stabili o imagine clară a situaţiei economice a unei întreprinderi şi pentru a le exclude pe
cele care nu sunt IMM-uri autentice.
În general, cele mai multe IMM-uri sunt autonome, având în vedere că fie sunt complet
independente, fie au unul sau mai multe parteneriate de mici dimensiuni (fiecare mai puţin de
25%) cu alte întreprinderi. Dacă aceste parteneriate sunt sub 50%, relaţia este una între
întreprinderi partenere. Peste acest prag, întreprinderile sunt legate.
În funcţie de categoria în care se încadrează întreprinderea, atunci când intenţionăm să efectuăm
calculul pentru aceasta, va trebui să includem datele uneia sau mai multor întreprinderi, cu care
aceasta are o legătură în privinţa capitalului. Rezultatul calculului va permite să verificăm dacă
întreprinderea se încadrează în pragurile financiare şi de personal stabilite prin definiţie.
Întreprinderile care depăşesc pragurile îşi pierd statutul de IMM.
1.3. Rolurile pozitive ale IMM-urilor în economie
În România, ca în oricare economie de piaţă, IMM-urile au efecte benefice pentru sistemul

economic, prin rolurile pe care le îndeplinesc. Dintre ele menţionăm:
1. Întreprinderile mici şi mijlocii sunt importante creatoare de locuri de muncă, prin aceasta ele
contribuind la stabilitatea socială a zonei respective.
2. Sectorul IMM-urilor este principala sursă de formare a clasei de mijloc, ce are un rol decisiv
în asigurarea stabilităţii socio-politice a ţării. Acest lucru este posibil datorită faptului ca distribuţia
puterii economice prin sistemul firmelor mici şi mijlocii conduce la o repartizare favorabilă a
puterii în societate.
3. Un alt rol important este acela că sporesc caracterul concurenţial al unor pieţe, ele înseşi fiind
surse de concurenţă, determinând astfel o mai bună satisfacere a nevoilor consumatorilor.
4. IMM-urile contribuie la formarea ofertei de bunuri şi servicii şi, în acest fel, la formarea PIB,
la creşterea exporturilor şi a investiţiilor naţionale.
5. Se asigură combinări ale unor factori de producţie care, în alte condiţii, probabil nu ar fi
folosiţi: resurse locale, produse secundare ale firmelor mari şi altele. Cu întreprinderile mari, IMM-
urile au relaţii de cooperare care se prezintă fie sub forma acordurilor de parteneriat (financiar,
tehnologic s.a.), fie sub forma unei sub-furnituri (de capacitate, de specialitate s.a.).
6. Faptul că IMM-urile sunt administrate direct de către proprietari face ca sistemul de luare a
deciziilor să fie foarte simplu şi să depindă de talentul şi de capacităţile manageriale ale acestora.
De aceea, firmele mici şi mijlocii prezintă o mare flexibilitate şi rezistenţă în perioadele de
recesiune, dată de capacitatea de adaptare la modificările pieţei.
7. Ele asigură potenţialul de dezvoltare al viitoarelor mari întreprinderi, graţie proceselor de
creştere şi dezvoltare la care vor lua parte.
8. Accentul pe procesele de inovaţie, atât în privinţa tehnologiilor, cât şi a managementului,
reprezintă o altă trăsătură importantă a IMM-urilor.
9. Întreprinderile mici şi mijlocii se pot integra relativ uşor într-o reţea economică regională,
ceea ce contribuie la dezvoltarea regiunii respective şi la reducerea şomajului.
10
10. Dimensionarea lor redusă contribuie la diminuarea practicilor birocratice şi la evitarea

depersonalizării relaţiilor umane, datorită scurtării circuitului documentelor şi al informaţiilor în
firmă. De aceea, IMM-urile asigură o calitate superioară a ocupării, din punct de vedere al
performanţelor şi satisfacţiei în muncă. Relaţiile în aceste firme sunt mai puţin formalizate şi există
o mai strânsă legătură între eforturile individuale şi obiectivele întreprinderii.
1.4. Accesul IMM-urilor la sursele de finanţare
În România, accesul limitat la finanţare se confirmă prin faptul că investiţiile planificate atât cele
de mare anvergură cât şi cele de mică anvergură sunt susţinute, în proporţie covârşitoare din
fonduri proprii.
Pe locul al doilea, dar la mare distanţă, sunt împrumuturile din surse bancare, în special în cazul
investiţiilor mici în timp ce finanţarea din surse guvernamentale, cum este şi normal, rămâne doar
o sursă de completare. Ponderea surselor de finanţare din programele guvernamentale de
susţinere a dezvoltării IMM-urilor este de obicei sub 20% în cazul investiţilor mari, şi respectiv
12% în situaţia investiţiilor de mică dimensiune.
Pe sectoare de activitate, se folosesc în general aceleaşi surse ca şi pe ansamblul sectorului (numai
fonduri proprii, urmate de fonduri proprii combinate cu împrumuturi bancare). Cu toate acestea, o
excepţie se poate observa imediat în sectorul hoteluri şi restaurante, unde aproape jumătate din
IMM-uri folosesc un portofoliu diversificat de surse pentru a-şi finanţa investiţiile: fonduri proprii,
împrumuturi sau credite bancare şi programe guvernamentale.
De asemenea, întreprinderile din sectoarele agricultură, industrie şi alte servicii beneficiază de
fonduri guvernamentale mai mult decât firmele din alte sectoare
Indiferent de sectorul de activitate în raporturile lor cu băncile întreprinderile mici şi mijlocii
utilizează, în proporţie covârşitoare doar produsele bancare tradiţionale. Utilizarea produselor
bancare moderne este foarte slab răspândită. De altfel, nici creditul pentru capital de lucru sau cel
pentru investiţii nu reprezintă un produs comun, reflectând odată în plus accesul limitat la
finanţare.
Cu toate acestea, pe măsura ce ne îndreptăm către categoria de mărime mijlocie a IMM-urilor se
observă o creştere a ponderii cu care sunt utilizate produsele bancare respective.
Accesul la finanţare din surse bancare fiind încă foarte scăzut, IMM-urile pot apela la finanţarea
din surse non-bancare, respectiv participând la competiţie de proiecte pentru solicitarea de grant-
uri de la instituţii de sprijin pentru dezvoltarea întreprinderilor private, incluzând aici surse ale
Uniunii Europene şi ale Guvernului României. Însă, un lucru este cert: schemele de finanţare
nerambursabilă nu sunt cunoscute sau atractive pentru IMM-uri.
1.5. Factori ce determină alegerea surselor de finanţare a IMM-urilor
În alegerea sursei de finanţare, IMM-urile se orientează, în primul rând, în funcţie de nivelul

dobânzilor, precum şi în funcţie de procedurile şi normele impuse de instituţiile financiare. Cu alte
cuvinte, costul banilor, înţelegând aici atât dobânda cât şi costurile de tranzacţionare, sunt
primordiale în alegerea sursei.
Totuşi, criteriul garanţiilor cerute de către instituţiile bancare pentru securizarea împrumuturilor
se află listat pe locul trei în ierarhia factorilor de influenţă, fiind perceput ca o barieră în calea
lărgirii accesului la credite. Din acest considerent, dezvoltarea fondurilor de garantare a creditelor
pentru IMM-uri, atât la nivel central cât şi teritorial, se impune ca o direcţie de acţiune în efortul de
susţinerea a accesului IMM-urilor la credite.
Această direcţie de acţiune este şi mai importantă dacă se ia în calcul şi conjunctura favorabilă de
pe piaţa creditului, concretizată în disponibilitatea şi interesul crescând al băncilor comerciale de a
intra în raporturi de creditare cu IMM-urile.
11
CAPITOLUL 2. DECIZIA DE INVESTIŢII
2.1. Investiţiile întreprinderii
Noţiunea de investiţie reprezintă o categorie financiară de o deosebită complexitate, fiind

percepută cu semnificaţii şi sensuri diferite. În definirea investiţiilor se are în vedere reflectarea
anumitor caracteristici generale şi omogene ale acestora în raport cu modul de formare sau cu
destinaţia pe care fondurile respective o primesc.
La prima vedere investiţia apare ca o operaţiune de modificare şi de creştere a patrimoniului

iniţial: construcţii industriale şi civile, achiziţia, montajul şi instalarea unor echipamente
industriale, cumpărarea unor maşini, utilaje etc. La o analiză mai profundă, investiţia este alocarea
capitalurilor economisite în activităţi lucrative şi profitabile care să majoreze valoarea capitalurilor
investite1.
Noţiunea de investiţii poate fi analizată într-un sens larg şi în altul restrâns2. În sens larg, noţiunea
de investiţii cuprinde totalitatea cheltuielilor sau alocărilor de fonduri de la care se aşteaptă
venituri în perioada viitoare. Procesul de investiţii presupune afectarea la un moment dat a unei
cantităţi de monedă într-o direcţie susceptibilă de a procura venituri în mai multe perioade
succesive.
În sens restrâns, investiţiile reprezintă cheltuieli ce se efectuează pentru obţinerea de active fixe,
adică pentru construirea, reconstruirea, lărgirea, modernizarea şi achiziţionarea de active fizice de
natura maşinilor, utilajelor, instalaţiilor, clădirilor, mijloacelor de transport şi a altor instrumente
de muncă. Se asimilează investiţiilor şi cheltuielile referitoare la cheltuielile de proiectare,
prospecţiuni şi proiectări geologice, pregătirea personalului necesar obiectivelor în construcţie,
inclusiv ale personalului administrativ şi tehnic al întreprinderii în curs de construcţie etc. Prin
procesul de investiţii în sens restrâns, moneda se transformă în active fixe astfel că asistăm la
alocarea de fonduri pentru activităţile de înlocuire sau expansiune a instrumentelor de muncă.
Am putea spune că, în sens restrâns investiţiile reprezintă suma de bani plasată în imobilizări pe
termen mijlociu şi lung pentru obţinerea de active corporale de natura mijloacelor fixe sau a
terenurilor, de active financiare sau de active necorporale, inclusiv know-how3. Datorită acestui
concept restrâns, însuşi capitalul întreprinderii este structurat pe două componente: capitalul fix şi
capitalul circulant.
2.1.1. Conceptul de investiţie
Conceptul de investiţie poate fi definit din puncte de vedere diferite, şi anume: financiar, contabil
sau economic, juridic şi psihologic4.
În sens financiar, investiţia reprezintă schimbarea unei sume de bani prezente şi certe, în speranţa
obţinerii unor venituri viitoare superioare, dar probabile: achiziţionarea unei maşini pentru
creşterea productivităţii muncii, construirea unei uzine în vederea sporirii producţiei, asimilarea
1 Onofrei, M. – Finanţele întreprinderii, Editura Economică, Bucureşti, 2004, pag. 143.

2 Adochiţei, M. – Finanţele întreprinderii, Editura Sylvi, Bucureşti, 2000, pag. 87.
3 Ana, Gh. – Finanţele şi politicile financiare ale întreprinderilor, Editura Economică, Bucureşti, 2001, pag. 83.
4 Onofrei, M. – Finanţele întreprinderii, Editura Economică, Bucureşti, 2004, pag. 143-144.
12
unui brevet pentru fabricaţia de noi produse etc. Sub aspect financiar, investiţiile reprezintă
plasamente pe pieţele financiare ale excedentelor de rentă neconsumate, efectuate de deţinătorii
acestora.
În sens contabil, investiţiile apar ca sume alocate pentru producerea unor bunuri de durată. În
această categorie intră: terenurile, clădirile, echipamentele, patentele etc. care vor determina
fluxuri financiare de venituri şi cheltuieli de exploatare.
Sub aspect juridic, investiţiile acoperă achiziţiile sau aproprierea oricăror elemente care pot
constitui obiect al dreptului de proprietate, ca elemente ale unui patrimoniu: gospodăriile rurale
sau urbane, echipamentele productive, vehiculele, valorile mobiliare, banii etc. La prima vedere,
aspectul juridic pare să-l includă şi pe cel financiar-contabil, însă există situaţii în care trebuie să
avem în vedere şi excluderea lor reciprocă.
Astfel, o imobilizare achiziţionată şi finanţată prin operaţiunea de leasing, precum şi închirierea

activelor reprezintă investiţii, deşi nu satisfac acel criteriu al proprietăţii juridice. Dimpotrivă,
există şi cazuri de investiţii în sens strict juridic, fără conotaţii financiar-contabile, cum ar fi
cumpărarea unor terenuri, case de vacanţe, bunuri casnice etc.
Cumpărarea de acţiuni pe piaţa financiară reprezintă o investiţie financiară, dar nu şi contabilă,

întrucât astfel nu se transferă decât dreptul de proprietate asupra unor bunuri productive
existente, capitalul rămânând neschimbat. În cazul în care cumpărarea de acţiuni are ca efect
majorarea capitalului, avem de-a face cu o investiţie financiar-contabilă.
Din punct de vedere psihologic, investiţia evidenţiază intenţia individului sau a întreprinderii de a
investi, care conduce la decalarea consumului în timp. Din această perspectivă, investitorul
renunţă la bunurile imediate în favoarea celor viitoare, asumându-şi unele riscuri. El acceptă
schimbul unei satisfacţii imediate şi certe (la care renunţă) cu speranţa obţinerii unei satisfacţii
viitoare superioare dar incerte.
Investiţiile joacă un rol central, multiplicator în creşterea economică, influenţând atât cererea, cât şi
oferta pe piaţă. Scopul fundamental al investiţiilor este acela de a spori bogăţia proprietarilor,
respectiv a acţionarilor şi, implicit, a valorii întreprinderii. Pe termen scurt, investiţiile vizează
creşterea productivităţii, diversificarea activităţilor, îmbunătăţirea condiţiilor de muncă, cu impact
favorabil la nivel macroeconomic.
Pentru managerul financiar, investiţia este o decizie de a imobiliza un capital în vederea obţinerii în
viitor a unei rentabilităţi mai bune. Rolul principal al acestuia este de a găsi sursele de finanţare
necesare investiţiilor, de a evalua şi obţine o rentabilitate corespunzătoare. Din punct de vedere
financiar, investiţiile se caracterizează prin cheltuieli foarte mari şi prin intrări de fonduri pe toată
perioada de exploatare a acesteia.
Managerul financiar trebuie să compare investiţia iniţială cu încasările pe care le generează şi s-o
accepte pe aceea a cărei rentabilitate este superioară costului finanţării. Rentabilitatea nu este, însă,
singurul criteriu de acceptare şi selecţionare a investiţiilor.
Constrângerea bugetară este atât de puternică, uneori, încât managerul financiar trebuie să fie
preocupat pentru reintrarea cât mai rapidă în posesia fondurilor cheltuite, ceea ce înseamnă să
aducă cash-flow-uri corespunzătoare într-o perioadă cât mai scurtă. Cu alte cuvinte, în efectuarea
investiţiilor şi selecţionarea lor este necesar să se ţină seama şi de criteriul lichidităţii.
13
2.1.2. Clasificarea investiţiilor
Tipologia investiţiilor dintr-o întreprindere este de o mare diversitate. Necesităţile practice de

fundamentare şi analiză economică au evidenţiat mai multe criterii de clasificare a investiţiilor,
chiar dacă în realitate delimitarea nu este chiar atât de strictă. Din multitudinea acestor criterii, le
reţinem pe următoarele:
Din punct de vedere al locului în care se implementează, investiţiile pot fi:
investiţii interne care se realizează în cadrul întreprinderilor existente;

investiţii externe care vizează creşterea potenţialului economic al întreprinderii prin
participarea cu fonduri într-o altă societate, crearea de filiale noi etc.
După destinaţia obiectelor, la realizarea cărora participă, investiţiile pot fi:
investiţii propriu-zis productive, cu efecte asupra capacităţii de producţie şi de

comercializare, concretizate în active fixe care asigură condiţiile materiale nemijlocite ale
producţiei;
investiţii neproductive sau socio-demografice, prin care se realizează active fixe în
domeniile: social-cultural (locuinţe, cantine, sedii sociale etc.), învăţământ, sănătate etc.
După natura şi caracterul investiţiilor, acestea pot fi grupate în:
investiţii de menţinere sau de înlocuire, având ca destinaţie acoperirea materială şi

financiară a activelor fixe pe care o întreprindere trebuie să le înlocuiască, datorită uzurii fizice şi
morale. Acest tip de investiţii contribuie la menţinerea capacităţii activelor fixe existente afectate
de uzură. Ele au un risc foarte scăzut, deoarece nu presupun modificări ale tehnologiei de
fabricaţie;
investiţii de expansiune destinate creşterii capacităţii de producţie a întreprinderilor,
ca urmare a modificării cererii pentru produsele existente sau lansarea de produse noi. Acest tip de
investiţii vizează creşterea patrimoniului şi se caracterizează printr-un grad scăzut de risc, ca
urmare a unor corecţii nesemnificative în tehnologia de fabricaţie;
investiţii de modernizare/inovare, cu rol de asigurare a condiţiilor de reducere a
costurilor de producţie, creştere a productivităţii muncii, ameliorării calităţii produselor, lansării în
fabricaţie de noi produse şi, doar în subsidiar, creşterii capacităţilor de producţie;
investiţiile strategice, având ca obiect reducerea riscului determinat de progresul
tehnic şi de concurenţă. În această categorie se includ cheltuielile de cercetare ştiinţifică, de
protejare a întreprinderii în cazul unor livrări defectuoase sau al modificării preţurilor, precum şi
investiţiile de natură socială. Ca şi investiţiile de extindere, investiţiile strategice presupun un risc
considerabil, antrenat de nevoia de lărgire a pieţelor de aprovizionare, a forţei de muncă, de
capital şi de desfacere.
Din punct de vedere al obiectivelor urmărite de întreprindere, investiţiile pot fi:
investiţii strategice, care vizează obiective de cercetare-dezvoltare a unor sectoare,

formarea de filiale în străinătate, achiziţionarea de societăţi, luarea de participaţii financiare în
ramuri noi etc.;
investiţii umane, care vizează recrutarea de muncitori specializaţi, de cadre de conducere
şi cheltuieli de perfecţionare a cadrelor;
investiţii sociale privind îmbunătăţirea condiţiilor de muncă şi viaţă a salariaţilor;
investiţii de interes public;
14
investiţii privind reducerea poluării etc.

Din punct de vedere al structurii interne sau al naturii activităţilor, investiţiile se clasifică astfel:
investiţii pentru lucrări de construcţii – montaj, alocate pentru lucrări de construcţii în
clădiri, instalaţii, construcţii speciale şi auxiliare, amenajarea şi pregătirea terenului, precum şi
pentru montajul utilajelor, părţilor metalice ale clădirilor etc.;
investiţii pentru achiziţionarea de utilaje, instrumente de muncă şi transportul acestora. Aici
putem vorbi de: utilaje ce nu necesită montaj, în grupa cărora sunt cuprinse obiectele patrimoniale
independente, ce nu necesită alte operaţiuni de punere în funcţiune (mijloacele de transport,
echipamentele electronice de calcul, maşinile agricole şi alte utilaje independente) şi de utilaje ce
necesită montaj, respectiv instalaţiile, echipamentele şi altele asemenea ce urmează a fi asamblate,
fixate pe postamente sau fundaţii, operaţiuni după care obiectul de investiţie va putea fi dat în
folosinţă;
investiţii în lucrări şi exploatări geologice care includ prospecţiuni şi exploatări pentru
conturarea şi extinderea perimetrelor de zăcăminte descoperite anterior, construirea unor
exploatări şi diverse lucrări în vederea trecerii unor rezerve din categorii inferioare în altele
superioare, studii şi cercetări geologice etc.;
alte investiţii care includ: cheltuieli de proiectare, piese de schimb şi obiecte de inventar
– primă dotare, cheltuieli cu obţinerea terenului, cheltuieli cu pregătirea personalului aferent
noilor capacităţi, cheltuieli cu plata personalului de supraveghere şi control, cheltuieli cu
demolarea şi exproprierea etc.
Din punct de vedere al metodei de executare a lucrărilor, apar două grupe de investiţii:
investiţii realizate în antrepriză care presupun executarea construcţiilor sau a
montajelor prin intermediul unor unităţi specializate (antreprenori), ce dispun de dotare tehnică şi
personal calificat, în raport cu specificul lucrărilor pe care le acoperă, beneficiarul investiţiei
urmând să recepţioneze lucrările terminate şi să i le plătească executantului;
investiţii realizate în regie, caz în care titularul de investiţie îşi realizează cu forţe
proprii toate lucrările de punere în operă şi dare în folosinţă (exploatare) a obiectului de natura
mijlocului fix. În această categorie se includ investiţiile pentru unele lucrări izolate mai puţin
specializate, în cazul reutilărilor şi altor dotări sau al autodotărilor şi autoutilărilor.
Din punct de vedere al surselor de finanţare, investiţiile pot fi:

investiţii finanţate din fonduri proprii;
investiţii finanţate din surse împrumutate.
Din punctul de vedere al localizării cheltuielilor pe obiecte de investiţii, se disting următoarele

tipuri de investiţii5:
investiţii directe sau de bază care cuprind capitalul plasat în obiecte de bază (construcţii,
echipamente tehnice, maşini şi utilaje etc.) ce asigură exploatarea normală a proiectului în curs de
realizare;
investiţii colaterale sau anexe care cuprind cheltuielile aferente realizării unor lucrări
legate teritorial sau funcţional de obiectul de bază al investiţiei: centrale termice şi electrice proprii,
staţii de aer comprimat sau de producere şi distribuire a acetilenei, asigurarea cu reţelele de
alimentare, căi de acces, racorduri de utilităţi (apă, energie electrică, gaze naturale), staţii de
epurare etc.;
investiţii conexe care sunt efectuate de alţi investitori. Acestea vor facilita punerea în
valoare şi în stare efectivă de funcţionalitate a investiţiei directe, cum sunt: drumuri, căi ferate şi
triaje care leagă obiectul investiţiei de magistralele de transport, precum şi obiective social-
5 Ana, Gh. – Finanţele şi politicile financiare ale întreprinderilor, Editura Economică, Bucureşti, 2001, pag. 87-88.
15
culturale necesare stabilităţii forţei de muncă, îndeosebi a celei de intervenţie şi asigurarea

funcţionării complexelor şi unităţilor cu grad sporit de periculozitate.
După caracterul încasărilor şi plăţilor (din perspectiva monetară a intrărilor şi a ieşirilor de
trezorerie), se pot distinge patru tipuri de investiţii6:
investiţii cu o singură cheltuială iniţială (intrare) şi o singură încasare (ieşire) la încheierea
duratei investiţiei. Din această grupă fac parte unele proiecte de investiţii în construcţii, agricultură
precum şi investiţiile financiare;
investiţiile care solicită o singură cheltuire a capitalurilor iniţiale şi generează încasări
eşalonate pe durata de viaţă a investiţiei. Din această categorie fac parte unele proiecte de investiţii
în echipamente industriale şi reprezintă varianta cea mai comodă pentru evaluarea modelelor de
selecţie a proiectelor de investiţii;
investiţii care reclamă o cheltuială eşalonată a capitalurilor iniţiale şi degajă o singură
încasare la sfârşitul duratei investiţiei. Construcţia unor ansambluri industriale complexe de
natura uzinelor şi predarea lor „la cheie” poate fi asimilată acestui tip de investiţie;
investiţii caracterizate prin intrări şi ieşiri eşalonate de trezorerie pe durata de viaţă a
proiectului. Din această categorie fac parte majoritatea investiţiilor industriale.
2.1.3. Eficienţa, necesitatea, oportunitatea, rolul şi documentaţia investiţiilor
Eficienţa investiţiilor7 reprezintă o problemă de maximă însemnătate pentru întreprindere,

deoarece arată, între altele, dacă un proiect trebuie să fie sau nu realizat. Eficienţa se reflectă în
raportul dintre rezultatele sau efectele obţinute din exploatare şi eforturile sau cheltuielile de
investiţii. Investiţiile au efecte materiale, valorice şi sociale.
Creşterea eficienţei necesită îmbunătăţirea activităţii tuturor factorilor care concură la realizarea
programelor de investiţii, (antreprenori, beneficiari, furnizori de utilaje, organisme bancare etc.).
Pentru aprecierea eficienţei investiţiilor este necesar să se utilizeze o serie de indicatori care să
furnizeze o bază compatibilă pentru luarea deciziilor de a investi. Această bază obiectivă constă în
obţinerea de rezultate maxime cu minimum de efort. Pentru a ne da seama că obţinem maximum
de efect trebuie să facem comparaţii între mai multe variante de proiect.
Indicatorii de apreciere a eficienţei investiţiilor trebuie să permită:

compararea cu alte proiecte din ramura respectivă, din alte ramuri şi chiar cu cele din
întreaga economie;
compararea mai multor variante de proiect pentru aceeaşi investiţie şi alegerea celei
optime.
Indicatorii cei mai potriviţi care exprimă eficienţa investiţiilor şi care se folosesc pe plan mondial
sunt cei care se bazează pe calcule de actualizare. Între aceşti indicatori menţionăm:
- raportul dintre veniturile actualizate şi costurile actualizate, cu menţiunea că acestea se obţin
prin înmulţirea veniturilor şi costurilor neactualizate cu coeficientul de actualizare;
- beneficiile actualizate (fluxul de numerar), calculate ca diferenţă între veniturile actualizate
şi cheltuielile actualizate;
- valoarea actuală netă calculată ca diferenţă între suma veniturilor nete actualizate şi
cheltuielile iniţiale de investiţii;
- rata internă de rentabilitate;
- cursul de revenire net actualizat sau Testul Bruno, calculat ca raport între cheltuielile
6Onofrei, M. – Finanţele întreprinderii, Editura Economică, Bucureşti, 2004, pag. 147.

7Bistriceanu, Gh. D., Adochiţei, M. N., Negrea, E. – Finanţele agenţilor economici, Editura Economică, Bucureşti,
2001, pag. 122-124.
16
actualizate exprimate în lei şi valoarea netă exprimată în valută;

- durata recuperării, calculată ca raport între cheltuielile de investiţii şi venitul mediu anual.
Înscrierea investiţiilor în programul întreprinderii şi luarea deciziei de efectuare a acesteia trebuie
realizate după un studiu amănunţit privind necesitatea, oportunitatea şi eficienţa lor.
La stabilirea necesităţii, oportunităţii şi eficienţei8 este necesar să se aibă în vedere cerinţele pieţei
interne şi externe, utilizarea deplină a tuturor capacităţilor de producţie existente, sursele de
aprovizionare cu materii prime, materiale, combustibili, energie, instrumente de muncă,
asigurarea cu forţă de muncă, existenţa unor căi şi mijloace de transport favorabile din punct de
vedere al costurilor, posibilitatea formării unor resurse financiare corespunzătoare şi eventual, de
combinare a acestora, în aşa fel încât să se obţină o reducere a cheltuielilor de investiţii etc.
Necesitatea investiţiilor este dată de măsura în care o întreprindere nu-şi poate îndeplini programul
de producţie, program fundamentat pe condiţiile normale de lucru şi ale capacităţilor existente de
producţie, precum şi pe programul de desfacere.
Oportunitatea se apreciază în strânsă legătură cu necesitatea, eficienţa şi timpul cel mai potrivit de
creare şi dare în funcţiune a capacităţilor de producţie, cu formarea resurselor financiare şi
condiţiile de aprovizionare şi desfacere etc.
Revenind la eficienţa investiţilor, se cuvine să se arate că aceasta depinde de o serie de factori, între
care nivelul costurilor de producţie şi volumul vânzărilor. Costurile unitare de producţie vor fi cu
atât mai scăzute cu cât investiţiile şi cheltuielile de exploatare vor fi repartizate asupra unor
vânzări mai ridicate.
De aceea, se impune să se facă analize strategice, cunoscând că necesarul de investiţii şi

rentabilitatea sunt diferite în funcţie de vânzări şi gradul de concurenţă. În acest scop trebuie să se
studieze pieţele, ţinând seama şi de faptul că o întreprindere dominantă va fi mai rentabilă faţă de
cele care deţin doar nişte segmente reduse din piaţă.
Luând în considerare, din punct de vedere economic, cei doi factori fundamentali ce-i are în vedere
orice întreprinzător în conjunctura concurenţială a economiei de piaţă, respectiv factorul de protecţie
şi factorul de risc, primul este asigurat prin strategii manageriale, dintre care se detaşează9:
- gradul de dotare tehnică cu utilaje şi aparatură de înaltă tehnicitate, precizie şi

productivitate care să-i asigure atât un volum fizic al producţiei ce îi conferă stabilitate pe piaţă, cât
şi un efort minim de cheltuieli prin care să satisfacă nivelul proiectat de profitabilitate;
- achiziţionarea şi punerea în exploatare a unor mijloace fixe economicoase din punctul de
vedere al consumului de agenţi energetici (motrici), dar şi de forţă de muncă, aspecte ce conduc la
sporirea competitivităţi produsului destinat pieţei;
- investiţiile de natură strategică, cum sunt cele referitoare la automatizarea şi robotizarea
fluxurilor tehnologice, înfiinţarea unor filiale în zone geografice sigure şi atractive sau
concentrarea capitalului prin absorbţie sau fuziune;
- investiţii de dezvoltare, determinate de acapararea sau lărgirea pieţelor privitoare la
aporturi de capital, la aprovizionare şi desfacere, prin crearea sau extinderea capacităţilor de
producţie.
8 Adochiţei, M. – Finanţele întreprinderii, Editura Sylvi, Bucureşti, 2000, pag. 92-93.

17
În funcţie de elementele de strategie economică menţionate, apar evidente necesitatea, oportunitatea

şi rolul investiţiilor în existenţa şi consolidarea întreprinderii.
Lucrările de investiţii trebuie să aibă la bază un studiu aprofundat, respectiv o documentaţie

amănunţită. La noi în ţară, această documentaţie conţine: studiul tehnico-economic, proiectul şi
devizele10.
În studiul tehnico-economic se cuprind informaţii economice, tehnice şi financiare cu caracter

general, prin care se justifică necesitatea şi oportunitatea investiţiilor, se fundamentează
posibilităţile de realizare şi exploatare în condiţii de eficienţă maximă a lucrărilor.
Prin documentaţia de proiect se stabilesc indicatorii tehnico-economici şi se soluţionează diferite

probleme tehnice. Această documentaţie se întocmeşte, în principiu, de organizaţii de cercetare,
inginerie tehnologică şi proiectare, deoarece implică rezolvarea unor probleme foarte complexe.
În cadrul documentaţiei de deviz se stabileşte volumul cheltuielilor pentru realizarea investiţiilor.

Devizele pot fi: pe categorii de lucrări, pe categorii de cheltuieli, pe obiecte şi devizul general.
Devizele pe categorii de lucrări se referă la lucrări cum sunt cele de săpături, fundaţii, construcţii,
instalaţii, montaj şi evidenţiază cheltuielile pe care le reclamă executarea lor.
Devizele pe categorii de cheltuieli cuprind cheltuieli cum sunt: pentru studii şi cercetări, proiectare,
recrutare de cadre şi calificarea lor, deplasări ale personalului etc.
Devizul pe obiecte este, de fapt, o recapitulaţie a devizelor pe categorii de lucrări care concură la
realizarea unui obiect. Prin obiect se înţelege o construcţie bine determinată ca: o hală, un depozit
etc.
Devizul general reflectă totalitatea cheltuielilor pentru executarea investiţiilor. Acest deviz se
desfăşoară pe subdiviziuni care arată destinaţia cheltuielilor.
2.1.4. Elementele financiare ale investiţiei
În evaluarea investiţiilor trebuie să se ţină seama de caracteristicile financiare ale eforturilor şi

efectelor acestora. În timp ce efortul este întotdeauna măsurabil, efectele investiţiilor sunt dificil de
cuantificat, fie datorită caracterului mai special al unor investiţii (cum ar fi cele socio-umane), fie
datorită incertitudinii efectelor viitoare.
Cu toate acestea, efortul şi efectul unei investiţii pot fi surprinse cu ajutorul următoarelor
elemente11:
a. cheltuielile pentru investiţii cuprind în general: costul de achiziţie al echipamentului, utilităţilor

şi terenului, alte costuri referitoare la investiţie (transport, instalaţii, personal suplimentar etc.) şi
costuri de oportunitate. Costul de oportunitate este costul implicat de renunţarea la o ocazie
favorabilă (oportună) pentru realizarea acelei investiţii. De exemplu, atunci când un producător de
maşini se hotărăşte să lanseze un nou model, vânzările din celelalte modele, în mod normal,
cunosc o scădere. Fluxul de numerar pierdut pentru aceste modele constituie un cost de
oportunitate.

18
b. durata de viaţă a investiţiei poate fi exprimată astfel:

- durata de viaţă tehnică, care este determinată de caracteristicile tehnico-funcţionale specifice
fiecărui bun de investiţie;
- durata contabilă (fiscală), care este stabilită pentru perioada de recuperare integrală a valorii
iniţiale a investiţiei pe calea amortizării;
- durata de viaţă economică (comercială), care este determinată de durata în care investiţia îl
interesează pe investitor, prin efectele sale favorabile;
- durata juridică, respectiv durata protecţiei juridice asupra dreptului de proprietate sau de
concesiune asupra unui anumit bun.
Pentru evaluarea eficienţei, se ţine seama de durata de viaţă, care interesează cel mai mult
gestiunea financiară a întreprinderii. Peste această durată, obiectivul de investiţii va genera
cheltuieli şi amortizări mai mari decât veniturile rezultate.
c. beneficiile suplimentare sau economiile (de materiale, manoperă) prevăzute a se obţine prin
exploatarea investiţiei. Acestea sunt fluxuri de numerar determinate de punerea în funcţiune a
obiectivului de investiţie. Ele se determină ca diferenţă între încasările suplimentare şi plăţile
suplimentare din activitatea întreprinderii, prin punerea în funcţiune a investiţiei. În general,
fluxurile de numerar sunt de trei categorii:
- investiţia iniţială, care constituie fluxul de numerar net existent la începutul proiectului
respectiv. Acestea includ cheltuielile de investiţii;
- fluxul de numerar din exploatare, care constituie fluxul de numerar net aşteptat de-a lungul
vieţii economice a proiectului. El se referă la numerarul generat de exploatare şi cuprinde profitul
şi amortizarea;
- fluxul de numerar terminal, care reprezintă fluxul de numerar net, pozitiv sau negativ,
existent la finele proiectului. El se apreciază prin compararea rezultatelor exploatării în condiţiile
folosirii noii investiţii, faţă de rezultatele exploatării de dinaintea investiţiei.
d. valoarea reziduală exprimă valoarea posibil de realizat după încheierea duratei de viaţă a
investiţiei (prin vânzare, casare etc.). Câştigul de capital astfel obţinut măreşte profitul impozabil,
iar pentru a reduce impactul fiscal, unele legislaţii acordă scutiri de impozit pentru o parte din
câştigurile de capital.
2.1.5. Fundamentarea deciziei de investiţii pe tehnica actualizării12
Alegerea variantelor de investiţie se realizează pe baza unui criteriu obiectiv – maximizarea valorii
actuale nete – criteriu ce se fundamentează obiectiv pe randamentele descrescătoare ale
oportunităţilor de investiţii din economie, indiferent de preferinţele subiective ale
consumatorului13.
Rata dobânzii de piaţă are rolul de criteriu obiectiv de evaluare a proiectelor de investiţii şi de
selecţie a celor mai eficiente variante, fiind un factor exogen. În modul de evaluare, rata dobânzii
ca indicator macroeconomic are o neutralitate în procesul de evaluare a investiţiilor, care-i conferă
fiabilitate şi pertinenţă în calculele de eficienţă.
Plusul de rentabilitate ce va rezulta din selecţia şi promovarea proiectelor de investiţii, superioare

investiţiei pe piaţa financiară, va contribui la creşterea valorii întreprinderii. Dacă păstrăm

19
caracterul de neutralitate al ratei dobânzii, aceasta poate fi mai mică decât coeficientul de
rentabilitate economică scontat, ceea ce arată potenţialul de creştere a averii întreprinderii sau rata
dobânzii pe piaţă poate fi mai mare decât coeficientul rentabilităţii economice, ceea ce arată că este
mai profitabil un plasament financiar, decât plasamentul în sfera investiţiei economice.
Decizia de investiţii trebuie să aibă la bază informaţii complexe şi exacte referitor la necesitate,
oportunitate, volumul cheltuielilor şi al resurselor financiare, fluxurile de intrare şi ieşire a
fondurilor pe toată perioada de exploatare a activelor fixe, asigurarea rentabilităţii şi lichidităţii,
recuperarea capitalurilor investite, durata de execuţie şi de exploatare a investiţiilor etc. Decizia de
investiţii constituie o atribuţie a conducerii superioare a întreprinderii, deoarece angajează, în
general, acţiuni de mari proporţii care implică consumuri importante de capital. În decizia de
investiţii (ce se ia cu ocazia înfiinţării unei întreprinderi, a expansiunii patrimoniului sau a
modernizării acestuia) este necesar să se ţină seama, între altele, de selectarea bunurilor în care se
vor încorpora fondurile, spre a răspunde criteriilor de rentabilitate şi lichiditate.
Criteriul de rentabilitate este determinat de cerinţele funcţionării întreprinderii pe gestiune

financiară şi constă în obţinerea de venituri acoperitoare şi a unui profit ridicat.
Criteriul de lichiditate este preponderent monetar, aplicarea lui constând în menţinerea în cadrul
unor parametri normali a echilibrului bănesc, ceea ce se poate realiza prin alocarea fondurilor într-
o asemenea structură de elemente patrimoniale încât să permită întreprinderii o rotaţie accelerată a
capitalului, recuperarea rapidă şi cu mare randament a acestuia.
Deciziile de investiţii şi de finanţare sunt organic legate între ele. Decizia de finanţare poate avea şi
un aspect extern, care constă în hotărârea deţinătorului de capital din afara întreprinderii care
doreşte sau nu, să accepte schimbarea monedei pe o creanţă asupra întreprinderii, adică pe active
financiare. Astfel, se cuvine să se arate că deciziei întreprinderii de a investi i se poate opune
decizia de plasament a posesorului de economii sau capital.
Dacă ambele decizii concordă, înseamnă că se va putea afecta o anumită cantitate de monedă într-o
direcţie susceptibilă de a procura venituri pe mai multe perioade succesive.
În luarea deciziei de investiţii, o însemnătate mare prezintă studiul de oportunitate şi de eficienţă
realizat pe bază de proiecte în mai multe variante şi din care trebuie să se aleagă cea care asigură
eficienţa cea mai ridicată. În acest scop, este necesar să se evalueze proiectele, evaluare care se
bazează pe previziunea veniturilor şi cheltuielilor, cu menţiunea că diferenţa dintre ele reprezintă
venituri nete, ce se aşteaptă a fi obţinute. Alegerea proiectelor de investiţii, aşa cum s-a mai arătat,
impune calcularea şi utilizarea unor indicatori, care să furnizeze o bază obiectivă, compatibilă, în
aprecierea eficienţei, în aşa fel încât să se poată aplica principiul „cel mai mult pentru cel mai puţin”.
Ţinând seama că resursele financiare au un caracter limitat, un proiect bun este acela care asigură
recuperarea fondurilor în cel mai scurt timp şi un câştig maxim.
Trebuie avut în vedere că timpul trece şi un leu de astăzi nu este egal cu un leu din viitor. Înainte
de a pune în aplicare proiectul de investiţii, întreprinderea este interesată să facă previziuni atât cu
privire la fluxul de autofinanţare (cash-flow) pe care-l va genera proiectul, cât şi la ieşirea de
fonduri necesare pe întreaga perioadă a exploatării investiţiilor.
În această previziune trebuie să se ţină seama de timp, adică de momentul în care vor avea loc
ieşirile de fonduri şi cel în care se vor naşte fluxurile de autofinanţare, generate de realizarea
proiectului. Pentru simplificarea analizei şi pentru face posibile comparaţiile, trebuie să eliminăm
influenţa timpului, aducând toate operaţiile la data realizării investiţiilor. Aceasta înseamnă a
actualiza valorile în funcţie de data lor de realizare, astfel că se obţine o valoare actuală.
20
Deci, prin metoda actualizării se urmăreşte asigurarea comparabilităţii în timp a unor eforturi
(cheltuieli) şi efecte (venituri) exprimate valoric şi care se succed pe o anumită perioadă (de minim
2 ani). Premisa fundamentală a acestei metode constă în faptul că orice valoare de natură
financiară se degradează în timp atunci când nu este integrată unui proces economic de
valorificare, astfel că o sumă deţinută în prezent are o valoare mai mare decât aceeaşi sumă ce se
va deţine în anii următori. De exemplu, dacă se plasează pe piaţa financiară în prezent o sumă de
100 lei, cu o rată de dobândă de 9% se va obţine:
a) după un an, valoarea dobândită Vd 1 (capitalul majorat cu dobânda) va fi de
100 + 9% × 100 = 109 lei sau 100(1 + 0 ,09 ) = 109 lei, ceea ce redat matematic se poate scrie C(1 + i ) ,
cu menţiunea că acest mecanism este cel al dobânzii simple (în care C este capitalul);
b) dacă plata dobânzii nu se efectuează, suma pusă la dispoziţia debitorului în al doilea an
va fi de 109 lei, adică C(1 + i ) . La sfârşitul celui de-al doilea an, valoarea dobândită Vd 2 va fi de
109 + 9% × 109 = 118,81 lei sau 109(1 + 0 ,09) = 100(1 + 0 ,09)2 = 118,81 lei, ceea ce se poate reda
matematic sub forma C(1 + i )2 ;
c) după n ani, 100(1 + 0 ,09 )n , care se poate exprima prin relaţia Vd n = C(1 + i )n .
Mecanismele de la punctele b şi c sunt ale dobânzii compuse. De aici tragem concluzia că o sumă
de 100 de lei astăzi este egală cu 109 lei din anul următor, cu 118,81 lei după doi ani şi aşa mai
departe.
Putem privi şi invers, respectiv cât valorează astăzi (valoare actuală sau prezentă Va ) o sumă de
100 lei din anii viitori, la o rată de valorificare de 9%. Făcând calculele, vom obţine:
100
a) 100 lei din anul viitor va valora astăzi cu = 91,74 lei. Scrisă matematic,
1 + 0 ,09
C
relaţia este: Va 1 = ;
1+i
100
b) 100 de lei din anul al doilea din viitor va valora astăzi cu = 84 ,17 lei,
(1 + 0 ,09)2
C
ceea ce matematic poate fi redat sub forma Va 2 = ;
(1 + i )2
100
c) 100 de lei din anul n din viitor va valora astăzi cu , ceea ce se poate scrie
(1 + 0 ,09 ) n
C
sub forma Va n = .
(1 + i )n
Sintetizând calculele şi redându-le matematic, ajungem la următoarele două relaţii fundamentale:

a) la sfârşitul unei perioade de n ani, valoarea dobândită sau capitalizată ( Vd n ) pe baza
unei rate i de valorificare este Vd n = C(1 + i )n . Această relaţie este cunoscută sub denumirea de
formulă a dobânzii compuse.
C
b) Inversând, obţinem valoarea actualizată ( Va n ), adică Va n = , care se poate scrie
(1 + i )n
şi astfel: Va n = C(1 + i )− n .
Din această relaţie se desprind doi coeficienţi şi anume:
a) (1 + i )n , care reprezintă coeficientul de capitalizare (dobândire);
21
b) (1 + i )− n , care reprezintă coeficientul de actualizare cu menţiunea că în plan matematic

1
acesta se poate scrie şi sub forma .
(1 + i ) n
Menţionăm totuşi că există tabele financiare care dau valoarea acestor coeficienţi pentru anumită
rată de valorificare (dobândă) şi o anumită durată.
Cei doi coeficienţi, ne permit, potrivit necesităţilor să trecem de la o valoare dobândită la o valoare
actuală şi invers.
Se foloseşte coeficientul de actualizare pentru a analiza baza de valori actuale, iar coeficientul de
capitalizare pentru a analiza baza de valori dobândite. Trebuie menţionat totuşi că economiştii
optează pentru analiza în relaţia de valori actuale.
Dacă facem o analiză asupra unei investiţii şi a fluxurilor pe care le generează, procedeul de
actualizare de mai sus rămâne acelaşi, adică trebuie să trecem de la încasări şi cheltuieli viitoare la
valoarea actualizată a acestora.
Orice investiţii în active fizice industriale sau comerciale, active financiare (acţiuni, obligaţiuni),
bunuri nemateriale (brevete etc.), cheltuieli de cercetare, cheltuieli cu pregătirea personalului etc.
poate fi analizată ca una sau mai multe cheltuieli iniţiale şi ca o succesiune de venituri nete, pe mai
multe perioade succesive. Punerea în aplicare a unui proiect de investiţii reclamă cunoaşterea
cheltuielilor iniţiale, a veniturilor nete aşteptate, a duratei de funcţionare şi eventual a valorii
reziduale. În cazul în care dispunem de cunoaşterea tuturor caracteristicilor unui proiect de
investiţii este posibil să se stabilească o rată actuarială care să egaleze cheltuiala iniţială cu suma
valorilor actuale ale veniturilor prevăzute, la fel ca în cazul unui plasament financiar.
2.1.6. Criterii în luarea deciziei de investiţii şi selectarea proiectelor
În luarea deciziei de investiţii şi alegerea proiectelor se pot utiliza mai multe criterii14, între care:
criteriul ratei medii de rentabilitate;
criteriul timpului de recuperare;
criteriul valorii actuale nete;
criteriul ratei interne de rentabilitate.
Criteriul ratei medii de rentabilitate reprezintă un procedeu tradiţional şi de origine contabilă în

multe ţări, având un caracter sumar. Rata medie de rentabilitate ( R r ) se poate stabili pe baza
beneficiului mediu anual şi a valorii medii anuale a investiţiilor după relaţia:
Beneficiu mediu anual
Rr = × 100 .
Investitie medie anuala
Beneficiul mediu anual se obţine prin raportarea beneficiilor totale obţinute pe întreaga perioadă
de exploatare a proiectului la numărul de ani corespunzător acestei perioade. După acelaşi
procedeu se stabileşte şi investiţia medie anuală. În investiţia medie intră atât investiţia în active
fixe, cât şi cea referitoare la activele circulante. De asemenea, investiţia ce se ia în calcul este cea
netă, obţinută prin deducerea amortismentului în fiecare an.
Rentabilităţile anuale, ca urmare a luării în calcul a investiţiei nete, vor creşte în fiecare an,
ajungându-se în ultimul an chiar peste sută la sută, ceea ce este foarte greu de realizat în practică.
2001, pag. 132-135.
22
Criteriul timpului de recuperare este foarte des practicat de către întreprinderi, deoarece acesta
permite urmărirea în timp a obţinerii lichidităţilor şi, deci, a recuperării sumelor investite. Metoda
constă în a măsura intervalul de timp necesar recuperării cheltuielilor angajate prin veniturile nete
succesive. Durata recuperării se poate obţine pe baza următorului raport:
Cheltuieli medii de investitii
.
Venit mediu anual
Aplicarea acestei metode ne permite să clasificăm cu multă uşurinţă proiectele de investiţii (după
criteriul duratei de recuperare). Selecţia proiectelor se bazează, prin urmare, numai după criteriul
vitezei de recuperare sumei iniţiale. Metoda nu ţine seama de o parte a veniturilor nete ce se obţin
după expirarea duratei de recuperare, ceea ce ar putea conduce la abandonarea unei investiţii ale
cărei venituri nete ar fi foarte ridicate, după această perioadă.
Motivul aplicării acestei metode constă în faptul că întreprinderea are preferinţe pentru lichidităţi
imediate, ceea ce micşorează riscurile pe care le generează scoaterea prematură din uz a activelor
fixe. Obţinerea lichidităţilor în scurt timp permite întreprinderii să poată folosi numerarul
recuperat pentru a se adapta rapid la schimbările tehnologice, permiţându-i să sesizeze
oportunitatea altor investiţii foarte rentabile ce se pot ivi.
Criteriul valorii actuale este un procedeu de aplicare directă a calculelor de actualizare. Această
metodă constă în calcularea pentru fiecare proiect a valorii actuale nete.
Valoarea actuală netă este diferenţa dintre venitul net total actualizat şi suma cheltuielilor iniţiale
pentru investiţii. Veniturile actualizate, la rândul lor, se obţin prin înmulţirea veniturilor
neactualizate cu coeficientul de actualizare. Calculele reclamă alegerea în prealabil a unei rate de
actualizare care să corespundă cerinţelor sau intereselor întreprinderii.
Esenţa acestei metode rezultă din următorul exemplu sumar în cadrul căruia presupunem că avem
o cheltuială iniţială de investiţii de 150.000 lei şi căreia îi corespund ca venituri nete 45.000 lei în
anul 1, 65.000 lei în anul 2, 70.000 lei în anul 3 şi 85.000 lei în anul 4. De asemenea, considerăm că
rata de actualizare care corespunde în gradul cel mai înalt opţiunii de creştere a întreprinderii este
de 13%. În baza acestor date, valoarea actuală netă se va obţine conform tabelului 2.1.:
Tabelul 2.1. Calculul veniturilor nete actualizate
Coeficienţi de actualizare Venituri nete

Venituri 1
Anii , corespunzători ratei de 13% actualizate
nete
(1 + i )n
0 1 2 3 (1x2)
1 45.000 0,8850 39.825
2 65.000 0,7831 50.902
3 70.000 0,6931 48.517
4 85.000 0,6133 52.130
Total 191.374
Total venituri nete actualizate 191.374

Cheltuieli iniţiale de investiţii 150.000
Valoarea actuală netă 41.374
23
Această metodă permite identificarea investiţiilor a căror rentabilitate nu este satisfăcătoare. În

exemplul nostru, valoarea actuală netă este pozitivă (+41.374 lei), astfel că investiţia se recomandă
a se efectua. În cazul în care ar exista o variantă de proiect care să aibă o valoare actuală netă mai
mare decât cea de mai sus, se va aplica acea variantă.
Întrucât cheltuielile iniţiale de investiţii pot fi diferite de la o variantă de proiect la alta, este
necesar să se raporteze valoarea actuală netă la aceste cheltuieli spre a se obţine încă o rată
concludentă pentru decizia de investiţii.
În exemplul nostru, această rată este:

Valoarea actuala neta 41.374
Rata = × 100 = × 100 = 27 ,58% .
Cheltuieli initiale de investitii 150.000
Dacă valoarea actuală netă este negativă, proiectul nu se poate aplica, deoarece va produce
pierderi.
Criteriul ratei interne de rentabilitate. Rata internă de rentabilitate poate fi definită ca acea rată de
actualizare la care valoarea actualizată a costurilor este egală cu valoarea actualizată a veniturilor
şi, deci, la care beneficiile actualizate sunt egale cu zero.
Pentru găsirea sau calcularea acestei rate se poate proceda prin încercări succesive sau prin
interpolare. În vederea interpolării, se calculează mai întâi venitul net actualizat la o rată de
actualizare destul de ridicată, pentru a se obţine o valoare a sa negativă şi apoi la o rată suficient de
scăzută, spre a se găsi o valoare pozitivă, ceea ce înseamnă a avea pe zero între ele. După ce se fac
VNA m
asemenea calcule se aplică următoarea relaţie: RIR = R m × D × , unde:
S VNA
RIR = rata internă de rentabilitate;
R m = rata cea mai mică de actualizare (dintre cele două);
D = diferenţa dintre cele două rate de actualizare (cea mai mare şi cea mai mică);
VNA m = venitul net actualizat aferent ratei celei mai mici de actualizare;
S VNA = suma celor două venituri nete actualizate (venitul net actualizat aferent celei mai
mici rate de actualizare plus venitul net actualizat aferent celei mai mari rate de actualizare).
Clasamentul proiectelor de investiţii după rata lor este uşor de făcut, dar executarea unuia dintre
ele nu este posibilă decât în raport cu o rată minimă, denumită de acceptare sau respingere.
Mai sunt şi alte criterii de selectare a proiectelor, cum ar fi cea a cursului de revenire net actualizat
(denumită şi Testul Bruno), cu menţiunea că acest curs se poate compara direct cu cursul oficial,
spre a se aprecia dacă este convenabil. Totuşi, metoda care corespunde în gradul cel mai înalt pe
plan teoretic este cea a valorii actuale nete.
Investiţiile şi rentabilitatea nu pot fi despărţite de risc. Cheltuielile efectuate imediat sunt sigure,
pe când venitul scontat are un caracter de nesiguranţă, astfel că la rata de actualizare se recomandă
aplicarea unui coeficient de risc. Deci, rata de actualizare poate cuprinde o rată de bază (fără risc)
şi un adaos sau coeficient de risc.
Riscul se poate introduce şi direct în veniturile nete, ceea ce impune calcularea speranţei
matematice a acestora. Formula speranţei matematice este: S m = ∑ X i × Pi , în care:
S m = speranţa matematică;
X i = valori posibile ale veniturilor nete;
Pi = posibilităţi de realizare corespunzătoare a veniturilor nete.
24
În scopul luării în consideraţie a riscului în tehnicile de previziune, pe lângă calculele speranţei

matematice, se poate utiliza şi simularea. Decizia de investiţii angajează întreprinderea pe o
perioadă îndelungată şi reclamă, între altele, punerea la punct a unei politici de finanţare pentru a
se colecta fondurile necesare, precum şi confruntarea proiectelor, pentru a corespunde şi
orientărilor politicii generale a întreprinderii. Decizia de a investi se degajă din confruntarea dintre
rezultate şi eforturi pentru a se da o destinaţie cât mai eficace resurselor financiare.
2.2. Amortizarea investiţiilor
Rolul pe care-l are amortizarea în procesul reproducţiei poate fi îndeplinit numai respectând unele
condiţii, printre care: evaluarea corectă, realistă a mijloacelor de muncă, normele de amortizare să
ţină seama atât de uzura fizică, cât şi de cea morală, volumul fondului de amortizare să permită
recuperarea tuturor cheltuielilor pentru înlocuirea activelor imobilizate15.
Evaluarea realistă a activelor imobilizate constituie o condiţie esenţială pentru stabilirea corectă a
amortizării. Supraevaluarea sau subevaluarea acestora conduce la constituirea nejustificată a unui
fond de amortizare mai mare sau mai mic faţă de nevoile de înlocuire a mijloacelor de muncă, ceea
ce se răsfrânge asupra cheltuielilor şi a profitului, denaturând mărimea lor reală.
Amortizarea mijloacelor fixe este un proces economico-financiar prin care se compensează treptat,
sub aspect valoric, pierderea valorii de întrebuinţare, prin uzură fizică şi morală, pe măsura
includerii acesteia în cheltuielile de exploatare. Fiind un element al cheltuielilor de exploatare,
amortizarea se va regăsi, în formă valorică, în valoarea produselor, lucrărilor şi serviciilor la a
căror executare au participat mijloacele fixe direct sau indirect16.
2.2.1. Mijloacele fixe şi uzura lor
Se ştie că, desfăşurarea activităţii unei întreprinderi presupune existenţa unor instrumente sau
unelte de muncă, parte integrantă a aparatului de producţie şi a patrimoniului cunoscute sub
denumirea de active fixe, mijloace, capitaluri sau fonduri fixe şi imobilizări. Din punct de vedere
material, activele fixe se concretizează în maşini, utilaje, instalaţii, mijloace de transport, clădiri etc.
şi formează baza tehnică a întreprinderii.
Mijloacele fixe reprezintă acea parte a aparatului de producţie care se consumă şi transmit
valoarea asupra produselor şi serviciilor nu dintr-o dată, ci treptat, în decursul mai multor cicluri
de exploatare, îşi păstrează forma fizică specifică şi au o durată îndelungată de funcţionare17.
Transmiterea treptată a valorii este determinată de faptul că, utilizarea respectiv consumul
activelor fixe, adică uzura fizică şi morală acţionează tot în mod treptat.
Înlocuirea activelor fixe, menţinerea în stare de funcţionare şi expansiunea lor reclamă acumularea
sistematică de resurse financiare, resurse ce capătă, între altele, forma fondului de amortizare.
Înlocuirea şi expansiunea activelor fixe au loc prin investiţii.
Activele fixe au o pondere însemnată în cadrul bunurilor care formează patrimoniul întreprinderii
şi trebuie să fie aşezate în bilanţ înaintea activelor circulante, deoarece au o durată mai mare de
15 Toma, M., Alexandru, F. – Finanţe şi gestiune financiară de întreprindere, Editura Economică, Bucureşti, 2003, pag.
100.
25
transformare în lichidităţi. În economia de piaţă, activele fixe, din punct de vedere contabil, sunt
formate din diferite imobilizări, în care intră bunuri şi valori destinate să rămână mai mult timp în
întreprinderi sub aceeaşi formă. Prin urmare, durata mai mare sau mai mică este criteriul ca un
bun să fie considerat sau nu imobilizare.
Din punct de vedere contabil, tot în economia de piaţă (pe exemplul Franţei), după natura lor,
imobilizările se clasifică în18:
cheltuielile de instalare, care includ cheltuielile de instalare propriu-zise, cheltuieli de
studii şi cercetări etc., cu menţiunea că acestea nu sporesc patrimoniul întreprinderii, dar trebuie să
fie repartizate asupra mai multor exerciţii financiare;
imobilizările corporale, care cuprind terenurile, construcţiile, clădirile, utilajele, diferite
materiale şi imobilizări în curs;
imobilizările necorporale, care includ brevetele, licenţele, mărcile, modelele şi desenele
industriale etc.);
alte valori imobilizate, care grupează împrumuturile acordate pe un termen mai mare
de un an, titlurile de participare, depozitele şi cauţiunile).
În funcţie de scopul utilizării lor, imobilizările pot fi clasificate în:

imobilizări de exploatare, care includ bunuri direct productive utilizate pe o perioadă
îndelungată, cum sunt instrumentele de muncă;
imobilizările în afara exploatării, care cuprind bunuri indirect productive, cum sunt de
exemplu locuinţele personalului.
Din punct de vedere al deprecierii sau nedeprecierii lor, imobilizările pot fi grupate în:
imobilizări care se depreciază, datorită uzurii fizice dar şi dispariţiei caracterului de nou;
imobilizări care nu se depreciază, cum ar fi terenurile şi anumite imobilizări nemateriale.
După apartenenţa lor19, mijloacele fixe se clasifică în:

mijloace fixe proprietate a unităţii patrimoniale înscrise în inventarul acesteia, valoarea lor
reală fiind evidenţiată în bilanţ;
mijloace fixe luate cu chirie, locaţie de gestiune, concesiune pentru care evidenţa este
realizată prin intermediul conturilor speciale, nefiind cuprinse în bilanţul patrimonial.
Necesarul de active fixe depinde de volumul activităţii. Trebuie avut în vedere că mărimea
activelor fixe are incidenţă asupra rentabilităţii generale, deoarece acestea sunt purtătoare de
cheltuieli de amortizare, întreţinere, chirii, sarcini financiare etc., astfel că la stabilirea volumului
imobilizărilor este necesar să se ţină cont de criteriul rentabilităţii.
Din momentul în care s-au produs, dar mai ales în procesul de folosire, activele fixe se uzează
(depreciază) fizic şi moral.
Uzura fizică constituie baza materială a pierderii valorii activelor fixe, fiind determinată de
utilizare, acţiunea unor factori naturali şi de scurgerea timpului. Ca efect al uzurii fizice, activele
fixe trebuie să fie supuse unui regim de întreţineri şi reparaţii care reclamă cheltuieli, iar în
anumite condiţii, acestea se scot din folosinţă şi se înlocuiesc cu altele.

26
Uzura morală are loc atunci când activele fixe de demodează, se învechesc din punct de vedere
tehnologic şi apar altele mai perfecţionate şi mai bine adaptate la condiţiile de lucru şi poate chiar
mai ieftine. Din acest motiv se poate renunţa la unele active fixe şi cumpăra altele noi cu
caracteristici tehnico-funcţionale superioare, ceea ce este necesar să se ia în consideraţie la
stabilirea amortizării spre a nu se produce pierderi. Totodată, progresul tehnic şi ştiinţific îşi pune
amprenta şi asupra scurtării vieţii unor produse, fapt care necesită stabilirea unei durate mai mici
de funcţionare, la calculul amortizării. Astfel, este necesar să se ţină seama în practica economică şi
financiară, de uzura morală spre a se realiza un transfer corespunzător din valoarea activelor fixe
asupra producţiei.
Se poate concluziona că atât uzura fizică, cât şi cea morală reprezintă baza obiectivă a fondului de
amortizare.
2.2.2. Conţinutul, destinaţia şi rolul amortizării
Amortizarea poate fi privită sub următoarele trei aspecte20:

ca proces, care înseamnă o detaşare şi transmitere de valoare din activele fixe asupra
producţiei;
ca o cheltuială, care urmează a se include în costuri;
ca fond sau resursă financiară, care trebuie să asigure recuperarea valorii activelor fixe şi,
deci, finanţarea înlocuirii acestora.
Ţinând cont de aceste aspecte, amortizarea se poate defini în general, ca o expresie bănească a
uzurii. Aceasta nu înseamnă, însă, că în orice moment al existenţei activului fix, uzura reală este
egală cu amortizarea ca fond, egalitatea realizându-se, în general la sfârşitul duratei de serviciu şi,
eventual, cu luarea în consideraţie şi a valorii reziduale. Egalitatea sau lipsa de egalitate depind în
cea mai mare parte de mecanismele de calcul ale fondului de amortizare al cărui caracter este
determinat de categoriile de norme de amortizare aplicate. Egalitatea pe parcursul duratei de
serviciu este greu de realizat şi ca urmare a dificultăţilor în aprecierea gradului de uzură reală,
astfel că valoarea de inventar va fi egală cu fondul de amortizare (eventual, plus valoarea
reziduală) la sfârşitul existenţei activului fix când acesta este scos din uz.
Amortizarea, ca proces, trebuie să înceapă din momentul dării în funcţiune a activelor fixe şi până
în cel al recuperării integrale a valorii acestora. Unele active fixe pot fi scoase din funcţiune, ca
efect al uzurii fizice şi morale, înainte de recuperarea normală şi integrală a valorii. În acest caz,
acestea trebuie să fie recuperate până la nivelul valorii de inventar, mai puţin sumele care rezultă
din valorificarea lor. Alte active fixe pot fi menţinute în funcţiune după expirarea duratei normate
şi, deci, după recuperarea valorii de inventar, pentru care nu se justifică practic să se calculeze în
continuare amortizarea, deoarece afectează rezultatele financiare şi cuantumul obligaţiilor faţă de
stat privind impozitul pe profit.
Amortizarea, ca element al costurilor, se referă la o parte însemnată a cheltuielilor cu munca

trecută ce se va recupera odată cu celelalte cheltuieli, adică cu ocazia vânzării şi încasării
produselor. Ponderea amortizării în costuri variază de la un sector la altul de activitate şi chiar de
la o întreprindere la alta. În etapa actuală există o tendinţă de creştere a amortizării în costuri ca
urmare a sporirii valorii echipamentului, a complexităţii, volumului şi tehnicităţii acestuia pe
fondul revoluţiei tehnico-ştiinţifice, a promovării progresului tehnic.
27
Costurile de producţie - pentru întreaga perioadă de existenţă a activelor fixe - vor trebui încărcate
cu cheltuieli privind amortizarea egală cu diferenţa dintre preţul de achiziţie şi valoarea reziduală
a elementelor de active fixe. Valoarea reziduală este, în general mică şi foarte greu de stabilit, astfel
că în sistemul actual românesc de amortizare aceasta este neglijată.
Amortizarea, ca fond, poate fi definită şi ca o sumă de bani ce se detaşează din activele fixe şi care
permite întreprinderilor21:
a) menţinerea constantă a activelor fixe, atunci când a utilizat resurse financiare proprii
pentru obţinerea acestora;
b) rambursarea exactă a creditelor, atunci când a utilizat resurse financiare împrumutate
pentru procurarea activelor fixe.
Prin procesul de amortizare se recuperează valoarea activelor fixe, constituindu-se în acest scop un
fond special denumit fond de amortizare. Acest fond este destinat, în special, înlocuirii activelor
fixe scoase din uz cu menţiunea că, temporar, în economia de piaţă poate fi utilizat şi în alte
scopuri (de exemplu, pentru procurarea activelor circulante). Fondul de amortizare se consideră ca
o componentă a fondului de dezvoltare.
Pentru ca fondul de amortizare să-şi poată îndeplini funcţia pentru care se constituie este necesar
să se evalueze corect activele fixe, cotele sau normele de amortizare să reflecte atât uzura fizică, cât
şi pe cea morală, iar volumul său să asigure înlocuirea activelor fixe scoase din uz.
Regimul de amortizare22 trebuie ales astfel încât să facă din amortizare o adevărată pârghie
financiară care să răspundă mai multor cerinţe, între care:
stabilirea exactă a cheltuielilor cu amortizarea în costurile de producţie;
recuperarea valorii activelor fixe într-o perioadă de timp corespunzătoare, ţinând cont
atât de uzura fizică, cât şi de cea morală;
impulsionarea întreprinderilor în folosirea completă şi eficientă a activelor fixe;
stimularea întreprinderilor în întreţinerea şi repararea instrumentelor de muncă;
respectarea unor principii de fiscalitate.
Cu unele mici excepţii, activele fixe au o durată limitată şi se depreciază în timp. Deprecierea, care
înseamnă o pierdere de valoare, trebuie evidenţiată, ceea ce se realizează cu ajutorul amortizării.
Astfel, se poate spune că un prim rol al amortizării este de a evidenţia valoric deprecierea activelor fixe
şi de a permite repartizarea acesteia pe costuri. Amortizarea ca proces mai are rolul de a elibera resurse
de finanţare pentru reînnoirea activelor fixe, ceea ce se realizează prin prelevarea din rezultatele
globale a unei părţi corespunzătoare. Această prelevare trebuie realizată chiar dacă întreprinderea
obţine pierderi. O întreprindere care nu amortizează sau amortizează parţial va sărăci. Prin
urmare, amortizarea apare ca o sursă a autofinanţării sau finanţării interne.
În ceea ce priveşte nivelul amortizării, trebuie ţinut seama şi de perioadele de inflaţie, când sumele
reinvestite se cer a fi mai mari, deoarece costul înlocuirii activelor fixe se majorează prin creşterea
preţurilor. De asemenea, resursele financiare constituite pentru imobilizări trebuie să ţină seama şi
de faptul că un activ fix nu se înlocuieşte prin altul identic, ci, de regulă, cu unul care prezintă
caracteristici tehnico-funcţionale superioare. Problema care se pune în cazul unei întreprinderi este
de a rămâne competitivă, astfel că ea trebuie să aibă capacitatea să realizeze investiţii din ce în ce
21Onofrei, M. – Finanţele întreprinderii, Editura Economică, Bucureşti, 2004, pag. 177.

2001, pag. 139.
28
mai mari pe măsură ce se dezvoltă, încât fondul de amortizare şi alte resurse financiare să prezinte
un nivel corespunzător.
Teoretic şi uneori chiar practic, fondul de amortizare poate contribui la dezvoltarea sau expansiunea
întreprinderii prin aceea că în procesul de rotaţie a activelor fixe apare un decalaj între momentul
constituirii şi cel al folosirii fondului de amortizare la achiziţionarea de noi instrumente de muncă,
timp în care resursele băneşti pot fi plasate pentru satisfacerea altor nevoi sau aducerea de
câştiguri. Tot teoretic şi chiar practic, în anumite condiţii şi anume, atunci când are loc o ieftinire a
instrumentelor de muncă, cu fondul de amortizare acumulat se pot procura active fixe de acelaşi
fel într-o proporţie mai mare decât cea existentă sau active fixe cu caracteristici superioare.
2.2.3. Evaluarea şi reevaluarea activelor fixe
Aşa cum am mai menţionat, amortizarea îşi poate îndeplini rolul, cu condiţia ca activele fixe să fie
evaluate corect, evaluarea constituind operaţiunea de stabilire a valorii acestora. Supraevaluarea şi
subevaluarea au efecte negative asupra nivelului amortizării, costurilor, rezultatelor financiare şi a
impozitului pe profit.
În evidenţa întreprinderii, activele fixe sunt înregistrate cu o anumită valoare de inventar23, care
poate fi:
o valoare iniţială sau de origine;
o valoare de înlocuire, reproducţie sau actualizată.
Valoarea iniţială sau de origine reprezintă nivelul cheltuielilor de investiţii în active fixe, inclusiv
cele cu transportul, montarea şi punerea în funcţiune, efectuate de întreprindere în momentul
procurării.
Valoarea de înlocuire, reproducţie sau actualizată este dată de totalitatea cheltuielilor ce s-ar
efectua de către o întreprindere pentru înlocuirea activelor fixe cu altele identice sau echivalente.
Această valoare se stabileşte ori de câte ori este necesară reevaluarea activelor fixe.
Activele fixe sunt înscrise în bilanţ la costul real de cumpărare (când provin din afară) sau la costul
real de producţie (când provin din interiorul întreprinderii), ceea ce reprezintă, aşa cum s-a arătat,
valoarea iniţială sau de origine. Această valoare poate fi modificată prin tehnicile de reevaluare şi
actualizare.
Valoarea iniţială sau de origine este exprimată în unităţi monetare ce corespund datei la care s-au
obţinut activele fixe. Or, după cum se ştie, moneda se depreciază şi antrenează inconveniente din
punct de vedere al evaluării activelor fixe în sensul că acestea nu pot fi comparate între ele. Datele
de procurare ale activelor fixe fiind diferite, unităţile monetare reprezentând valoarea acestor
active sunt şi ele diferite, iar amortizările sunt subevaluate, ceea ce îngreunează calculele de
rentabilitate şi altele. Se poate spune că aceleaşi active fixe procurate la date diferite, au preţuri
diferite, valori de inventar diferite şi amortizări diferite.
Calculul amortizării mijloacelor fixe se stabileşte prin aplicarea cotei de amortizare asupra valorii
amortizabile a elementului patrimonial, incluzându-se în cheltuielile de exploatare. Valoarea
amortizabilă este exprimată prin valoarea de intrare sau valoarea rămasă actualizată, după caz.
Conform legislaţiei româneşti, valoarea de intrare a mijloacelor fixe este considerată24:

29
- valoarea de intrare, reevaluată în conformitate cu prevederile legale. Valoarea de intrare

iniţială este valoarea la care a fost înregistrat în patrimoniu mijlocul fix în momentul achiziţionării
sau punerii în funcţiune. Prin valoarea de intrare reevaluată se înţelege stabilirea noii valori de
inventar a acelui mijloc fix, a cărui valoare iniţială a fost modificată în sensul creşterii sau reducerii,
ca urmare a unor dispoziţii legale. Clădirile, construcţiile speciale şi terenurile pot fi reevaluate
anual, în cazul în care inflaţia depăşeşte 5%;
- costul de achiziţie, pentru mijloacele fixe achiziţionate cu titlu oneros;
- costul de producţie, pentru mijloacele fixe construite sau produse de însăşi unitatea
patrimonială;
- valoarea actuală, pentru mijloacele fixe dobândite cu titlu gratuit, valoare determinată în
condiţiile legii, de către persoane fizice sau juridice autorizate. La stabilirea valorii actuale se ţine
cont de valoarea mijloacelor fixe având caracteristici identice sau similare şi de gradul de uzură a
mijloacelor fixe primite;
- valoarea de aport, acceptată de părţi pentru mijloacele fixe intrate în patrimoniu cu ocazia
asocierii, fuziunii, absorbţiei etc., pe baza prevederilor din statute sau contracte şi din legea
societăţilor comerciale;
- costul de achiziţie, pentru mijloacele fixe cumpărate sau cheltuielile de investiţii, la cele cu
durata normală de funcţionare expirată. Noua durată de utilizare se va stabili de către o comisie
tehnică;
- valoarea stabilită prin situaţiile de lucrări, pentru investiţiile puse în funcţiune parţial sau
total, cărora nu li s-au întocmit formele de înregistrare ca mijloace fixe. Valoarea se consemnează în
procesul verbal de punere în funcţiune, ea putând fi majorată cu eventualele cheltuieli făcute între
data punerii în funcţiune şi data întocmirii procesului verbal de punere în funcţiune;
- valoarea de calcul, rezultată din produsul dintre numărul de metri ai adâncimii de la care
se exploatează substanţa utilă şi preţul mediu efectiv realizat per metru forat, în condiţii similare
din anul precedent, pentru sondele provenite din lucrări de foraj executate pentru explorări şi
prospecţiuni geologice care au dat rezultate şi care urmează a fi folosite în scopuri de producţie. În
acelaşi mod se stabileşte şi valoarea de intrare pentru sondele de ţiţei şi gaze naturale provenite
din lucrări de foraj executate în vederea explorării şi prospecţiunii geologice;
- suma cheltuielilor efectuate, inclusiv cheltuielile necesare trecerii în regim de producţie,
pentru mijloacele fixe rezultate din lucrări miniere, executate pentru explorări şi prospecţiuni
geologice care au dat rezultate;
- pentru animalele de reproducţie, costul de producţie al animalelor pentru carne, la care se
adaugă sporurile de preţ în funcţie de categoria biologică.
Reevaluarea activelor fixe25 este necesară nu numai ca urmare a modificărilor ce au loc în nivelul
preţurilor, ci şi a utilizării activelor fixe în alt regim decât în cel stabilit iniţial (normat), a
discordanţei care apare între amortizare şi uzură. Reevaluarea are la bază preţurile existente în
momentul în care are loc această operaţiune, având ca scop stabilirea unei valori de inventar
actualizate a activelor fixe, ceea ce creează un cadru favorabil pentru analiza şi controlul
amortizării, al formării şi urmăririi costurilor, rentabilităţii şi resurselor financiare necesare
înlocuirii instrumentelor de muncă etc.
Între tehnicile de reevaluare menţionăm:

valoarea de intrare corectată cu un indice de preţuri specific familiei de bunuri căreia îi
aparţine elementul de active fixe;
valoarea de intrare corectată cu indicele care exprimă variaţiile nivelului general al
preţurilor.
30
În cadrul reevaluării se stabileşte şi valoarea actualizată rămasă ( Va r ) în funcţie de valoarea de

inventar actualizată ( Va i ), durata consumată ( D c ) şi durata rămasă ( D r ), după relaţia:
Va i × D r
Va r = .
D c + Dr
Reevaluarea presupune inventarierea activelor fixe şi analiza acestora spre a se determina cu

exactitate durata cât mai pot funcţiona activele fixe şi valoarea rămasă a acestora. Cu ocazia
reevaluării se stabilesc, de obicei, şi noi durate normate de serviciu, concomitent cu duratele
rămase şi cele consumate.
Durata de serviciu (normată) este o perioadă medie de timp în care activele fixe vor putea să
funcţioneze, iar determinarea corectă a acesteia îşi pune amprenta asupra nivelului normelor de
amortizare şi, deci, şi asupra mărimii fondului de amortizare. La stabilirea acestei durate, în toate
cazurile (nu numai cu ocazia reevaluării) trebuie să se ţină seama de următorii factori:
uzura fizică, adică deprecierea datorată folosirii, timpului, factorilor naturali etc.;
demodarea, respectiv uzura morală, adică învechirea tehnologică, care poate face necesară
înlocuirea unui instrument de muncă încă în stare de funcţionare cu altul mai modern, mai bine
adaptat, cu caracteristici tehnice şi funcţionale superioare;
condiţiile de folosire date de mediul în care funcţionează activele fixe, numărul de ore de
lucru într-o zi etc.
2.2.4. Metode de amortizare
În vederea conducerii în condiţii optime a activităţii financiare este necesar să se cunoască, în plan
şi în execuţie, fondul de amortizare, care se va include în costuri şi va fi folosit pentru înlocuirea
activelor fixe.
De corecta stabilire a fondului de amortizare depinde într-o anumită măsură şi caracterul realist al
programului costurilor de producţie şi al bugetului de investiţii, supraevaluarea şi subevaluarea
fondului de amortizare având consecinţe negative, întrucât denaturează costurile, rezultatele
financiare, impozitul pe profit şi bugetul de investiţii.
Pentru atingerea acestui deziderat al determinării ştiinţifice, realiste a amortizării, în practica

economică se aplică diverse metode de amortizare a activelor materiale imobilizate26:
a) metoda amortizării constante sau proporţionale;
b) metoda amortizării accelerate;
c) metoda de amortizare regresivă;
d) metoda de amortizare progresivă.
În practica economică din ţara noastră se aplică, în cea mai mare parte, metoda amortizării
constante sau proporţionale. Aceasta presupune calcularea amortizării în mod uniform, cu aceeaşi
normă de amortizare, pe întreaga perioadă de funcţionare a activelor imobilizate. Amortizarea
constantă are la bază procesul economic obiectiv de uzare la care sunt supuse activele şi care
trebuie reflectată în valoarea produselor pe măsura producerii acestora.
Metoda amortizării constante nu exclude posibilitatea creşterii volumului amortizării în perioadele

de folosire mai intensă a mijloacelor fixe. Dimpotrivă, amortizarea accelerată (dar proporţională) a
26Toma, M., Alexandru, F. – Finanţe şi gestiune financiară de întreprindere, Editura Economică, Bucureşti, 2003, pag.
102-105.
31
mijloacelor fixe prezintă chiar avantaje economice sensibile când se bazează pe o folosire intensivă
a mijloacelor fixe, pe o uzură fizică reală a acestora, permiţând recuperarea valorii lor într-un timp
mai scurt şi deci evitarea uzurii morale. Practicarea unui regim de amortizare accelerată fără a avea
la bază un proces de uzare mai intens decât media nu poate prezenta vreun avantaj economic, ci
dimpotrivă, duce la denaturarea mărimii preţului de cost, transformând o parte din profit în fond
de amortizare.
Metoda de amortizare accelerată presupune aplicarea în primul an a unei norme de amortizare de

50%, urmând ca în anii următori, pentru valoarea rămasă şi pentru perioada de timp rămasă, să se
utilizeze metoda de amortizare constantă prezentată anterior.
Metoda de amortizare regresivă se caracterizează prin scăderea continuă a normelor de

amortizare, pe măsura creşterii gradului de uzură a activelor materiale imobilizate. Justificarea
unei asemenea metode rezidă în aceea că activele, pierzând din valoarea lor în procesul folosirii,
transferă tot mai puţină valoare asupra noilor produse. Pierderile de valoare suferite de activele
imobilizate ca urmare a uzurii fizice şi morale urmează să fie reflectate în micşorarea sumei
amortizării în preţul de cost.
Metoda de amortizare regresivă asigură: concordanţa normelor de amortizare descrescânde cu

starea tehnică mai bună şi randamentul mai mare al activelor imobilizate la începutul perioadei de
funcţionare, procurarea mai rapidă a resurselor pentru înlocuirea activelor respective, micşorarea
riscului de pierderi provocate de uzura morală.
Amortizarea regresivă se calculează, fie prin aplicarea unor norme de amortizare descrescătoare
asupra valorii iniţiale a activelor materiale imobilizate, fie prin aplicarea aceleiaşi norme de
amortizare, nemodificată pentru întreaga perioadă, asupra valorii rămase în fiecare an.
100
Norma de amortizare constantă ce se aplică asupra valorii rămase se determină astfel: Na = ×C ,
Dn
unde:
Na = norma de amortizare analitică;
Dn = durata de funcţionare normală;
C = coeficientul de regresie. Acesta ia valori diferite în funcţie de durata de funcţionare a
activelor imobilizate.
Această metodă prezintă însă unele dezavantaje, transformând o parte din beneficii în fond de
amortizare, la începutul perioadei de utilizare a mijloacelor fixe. Pe de altă parte, amortizarea
regresivă contravine desfăşurării obiective a procesului de uzare fizică şi morală şi complică, într-o
oarecare măsură, munca de calculare şi de evidenţă, necesitând un timp de muncă mai mare.
Metoda de amortizare progresivă presupune creşterea de la un an la altul a fondului de

amortizare şi se bazează pe ideea că mijloacele de muncă suferă o uzare tot mai accentuată pe
măsură ce se apropie de limita de funcţionare normală. Această metodă are o aplicare restrânsă,
întrucât, pe de o parte, presupune eforturi financiare mai mari tocmai când activele imobilizate,
datorită gradului de uzură, au o productivitate mai scăzută, iar pe de altă parte, această metodă nu
creează certitudinea posibilităţilor de înlocuire în eventualitatea ivirii mai timpurii a uzurii morale.
În concluzie, fiecare metodă abordează acelaşi proces de amortizare, dar în ritmuri diferite. Scopul
este acelaşi, respectiv obţinerea fondului de amortizare, procesul fiind însoţit însă, pe parcurs, de
influenţe şi consecinţe economico-financiare diferite de la o metodă la alta.
32
CAPITOLUL 3. PARTICULARITĂŢI ALE SURSELOR DE FINANŢARE

ŞI COSTUL ACESTORA
3.1. Categorii de capital
Capitalul este, în esenţă, orice formă de bogăţie folosită pentru producerea unei bogăţii mai mari a
întreprinderii. El se găseşte într-o afacere sub diferite forme: numerar, stocuri, utilaje şi
echipamente.
De exemplu, într-o afacere producătoare de bunuri materiale, utilajele şi echipamentele sunt folosite
pentru realizarea de produse necesare satisfacerii anumitor cerinţe. Venitul obţinut din vânzări va fi
folosit pentru achiziţionarea unei cantităţi mai mari de materii prime pentru o posibilă extindere a
activităţii sau pentru cumpărarea unor echipamente suplimentare. Ciclul continuă, capacitatea
întreprinderii (şi eventual rentabilitatea) crescând până se atinge punctul diminuării veniturilor
marginale. În acest fel, capitalul iniţial al patronului a contribuit la obţinerea unei bogăţii
suplimentare atât pentru întreprindere cât şi pentru societate în general.
3.1.1. Categorii de capital la iniţierea unei afaceri
Managerii financiari identifică în mod obişnuit trei categorii principale de necesităţi de capital, la
iniţierea unei afaceri: capital fix, capital de lucru şi capital suplimentar.
Capitalul fix este necesar achiziţionării mijloacelor fixe ale întreprinderii. Aceste fonduri sunt
destinate producerii de bunuri şi prestării de servicii, însă nu şi vânzării. Clădirile, echipamentele,
maşinile nu sunt transformate în numerar în timpul derulării activităţii, astfel încât banii investiţi în
aceste active fixe tind să fie "imobilizaţi", deoarece nu sunt folosiţi pentru alte scopuri.
Cantitatea de bani de care are nevoie nu se rezumă doar la sumele necesare închirierii unui
magazin, achiziţionării de echipamente şi cumpărării stocului iniţial. Există multe alte costuri care
cer cantităţi considerabile de bani.
Cele mai multe afaceri nu sunt imediat profitabile, întreprinzătorii trebuind să le susţină până când
vor aduce venituri. De asemenea, ei trebuie să finanţeze creditele clienţilor până când se vor realiza
noi venituri.
Capitalul de lucru (circulant, fondul de rulment) reprezintă fondurile temporare necesare derulării
activităţilor pe termen scurt. El poate fi determinat ca diferenţă între activul şi pasivul curent.
Necesarul de capital circulant se datorează fluxului de casă neuniform cauzat de fluctuaţiile
sezoniere normale. Schimbările neprevăzute ale cererii, vânzările pe credit şi sezonalitatea sunt
cauze frecvente ale variaţiei fluxului de numerar al oricărei întreprinderi mici.
Fondul de rulment este folosit în mod normal pentru achitarea notelor de plată, finanţarea
vânzărilor pe credit, plata salariilor, precum şi pentru unele situaţii neprevăzute. Creditorii fondului
de rulment speră ca patronul să obţină un numerar superior pentru asigurarea rambursării
împrumutului la sfârşitul ciclului de producţie/vânzare.
Capitalul suplimentar este destinat extinderii afacerii sau modificării obiectului principal de
activitate al acesteia. Creditorii capitalurilor suplimentare acordă împrumutul pentru aceleaşi
motive ca acelea ale capitalului fix.
33
Întreprinzătorul trebuie să evidenţieze distinct cele trei categorii de capital în cadrul planificării
financiare. Deşi ele sunt interdependente, fiecare are surse de finanţare proprii şi efecte distincte atât
asupra afacerii cât şi asupra creşterii pe termen lung a acesteia.
3.1.2. Categorii de capital pe perioada de exploatare
Pe parcursul desfăşurării activităţii de către IMM-uri se evidenţiază următoarele categorii de

capital:
Capitalul economic alocat exploatării nu ţine cont decât de imobilizările utilizate de IMM-uri
pentru activitatea sa de exploatare şi de creşterea nevoii de fond de rulment pentru exploatare.
Capitalul investit cuprinde doar capitalul economic şi imobilizările în afara exploatării.
Capitalul angajat cuprinde capitalul economic, imobilizările în afara exploatării şi financiare,

nevoia de fond de rulment în afara exploatării şi disponibilităţile băneşti.
3.1.3. Surse de finanţare la iniţierea unei afaceri
Avantajul esenţial al capitalului propriu este că el nu trebuie rambursat. Cele mai obişnuite surse de
finanţare proprie la iniţierea unei afaceri sunt următoarele:
1. Economiile personale. Majoritatea capitalului necesar iniţierii unei afaceri este format din
economiile personale ale întreprinzătorului. Ca regulă generală, întreprinzătorul trebuie să aibă cel
puţin jumătate din fondurile necesare iniţierii afacerii. Dacă el nu va risca, cu atât mai mult nu vor
risca nici alţi investitori. De asemenea, împrumutul unei părţi mai mari decât jumătatea capitalului
necesar îi va afecta în mare parte afacerea.
2. Prieteni, rude. Dacă întreprinzătorului nu-i ajung banii, poate apela mai întâi la prietenii
cei mai buni şi la rudele care doresc să investească în afacere. El trebuie însă să-şi prezinte şansa de
reuşită cu sinceritate pentru ca în caz de eşec să nu-şi îndepărteze rudele şi prietenii. Dacă va trata
aceste împrumuturi ca pe oricare altele, se va evita deteriorarea relaţiilor prieteneşti şi familiale.
3. Partenerii. Întreprinzătorul poate să-şi ia un partener pentru a-şi mări baza financiară
necesară iniţierii afacerii. Înainte de a încheia un acord de parteneriat, el trebuie să ia în considerare
impactul renunţării parţiale la controlul afacerii şi la obţinerea unei părţi din profit.
3.1.4. Categorii de capital după provenienţa surselor
Diferitele modalităţi de finanţare a activelor IMM-urilor se referă la:
a) Capitalurile proprii care, la rândul lor, pot proveni din două surse:
- aport de capital al acţionarilor sau asociaţilor prin achiziţionarea de către aceştia de
acţiuni sau părţi sociale, emise de IMM-uri şi deţinerea lor pe o perioadă nedeterminată;
- autofinanţare, prin reinvestirea unei părţi din profitul net. Amortizarea este o recuperare
de aport iniţial de capital propriu care finanţează investiţia de menţinere a capacităţii productive a
întreprinderii. În consecinţă, amortizarea nu poate fi luată în calculul capitalurilor proprii, încă
odată.
34
b) Capitalurile împrumutate, care pot fi:

- împrumutul bancar tradiţional, cu garanţie materială explicită;
- leasing-ul, respectiv primirea cu împrumut a dreptului de folosinţă a activelor fixe
închiriate şi garantat cu dreptul de proprietate, care este al furnizorului;
- creditul comercial din partea întreprinderilor partenere, sub formă de avansuri de
finanţare. Dacă sunt gratuite, atunci nu se iau în calculul datoriilor;
- credite de scont pe bază de gaj de valori mobiliare care sunt acordate în general pe termen
scurt.
c) Capitalurile condiţionale care îşi pot schimba natura în funcţie de decizia investitorului.
În funcţie de prevalenţa avantajelor deţinerii de capitaluri proprii sau, dimpotrivă, de capitaluri
împrumutate, în cadrul aceleiaşi IMM, investitorul poate cere restituirea aportului de capital
propriu, convertirea împrumutului în capital propriu, drept preferenţial de subscriere la emisiuni
de noi titluri etc.
3.2. Costul capitalului
Toate întreprinderile sunt nevoite să aleagă între autofinanţare şi îndatorare pentru dezvoltarea
activităţii, pentru a investi. În consecinţă, toate proiectele de investiţii sunt realizate dacă degajă o
rentabilitate suficientă pentru satisfacerea cerinţelor acţionarilor şi creditorilor, respectiv a
aportorilor de capital. Mai mult, un proiect de investiţii prezintă un risc, astfel încât acţionarii vor
cere o remunerare suplimentară, concretizată sub forma rentabilităţii cerute mai mari.
Astfel, dezvoltarea întreprinderii modifică structura sa financiară dar şi comportamentul

acţionarilor şi creditorilor. Dezvoltarea unei întreprinderi presupune studierea costului finanţărilor
ce sunt oferite: finanţare proprie sau îndatorare. Este astfel posibil ca cercetarea structurii optime
de finanţare, care creşte valoarea întreprinderii şi îmbunătăţeşte rentabilitatea cerută de acţionari,
să permită rambursarea fondurilor obţinute de la creditori.
În consecinţă, toate întreprinderile caută să maximizeze valoarea patrimoniului său şi să

minimizeze costurile aferente. Ele studiază astfel proporţia fiecărui mod de finanţare (fonduri
proprii sau datorii) în finanţarea totală, adică optimizarea structurii financiare a întreprinderii şi
maximizarea valorii sale. Pe de altă parte, ele încearcă să determine care este ponderea fiecărui
mod de finanţare care conduce la maximizarea valorii întreprinderii şi la minimizarea costului
capitalului.
3.2.1. Aspecte generale privind costul capitalului
Pentru o firmă care utilizează atât datoriile cât şi capitalurile proprii, costul total al capitalului va fi
o combinaţie a rentabilităţilor necesare pentru a remunera creditorii şi acţionarii săi. Cu alte
cuvinte, costul capitalului unei firme reflectă atât costul capitalului împrumutat cât şi costul
capitalurilor proprii.
Când vorbim de rentabilitatea necesară pentru o investiţie de 10%, de obicei înseamnă că investiţia
va avea o valoare prezentă netă pozitivă numai dacă rentabilitatea acesteia depăşeşte 10%. Un alt
mod de interpretare a rentabilităţii cerute este de a observa dacă firma trebuie să câştige 10% peste
valoarea investiţiei pentru a remunera investitorii săi pentru utilizarea capitalului necesar
finanţării proiectului. De aceea, putem spune că 10% este costul capitalului asociat investiţiei.
35
Pentru a ilustra cele spuse mai sus, ne imaginăm că evaluăm un proiect fără risc. În acest caz,
modul de determinare a rentabilităţii cerute este evident: aruncăm o privire pe piaţa de capital şi
observăm rata actuală oferită de investiţiile fără risc şi utilizăm această rată la actualizarea cash-
flow-urilor investiţiei. Astfel, costul capitalului pentru o investiţie fără risc este egal cu rata
investiţiilor fără risc de pe piaţa de capital.
Dacă proiectul prezintă un anumit risc, costul capitalului acestuia este mai ridicat decât rata
investiţiilor fără risc, iar rata de actualizare va depăşi rata fără risc.
Elementul cheie este acela că, acest cost al capitalului asociat unei investiţii depinde de riscul acelei
investiţii. Cu alte cuvinte, utilizarea banilor este cea care contează, nu sursa.
Costul capitalului depinde în primul rând de utilizarea fondurilor, nu de sursă. Este o greşeală
uzuală pierderea din vedere a acestui aspect esenţial şi considerarea că acest cost al capitalului
unei investiţii depinde în primul rând de modul în care este obţinut capitalul şi de sursa acestuia.
3.2.2. Alegerea structurii optime a capitalului
Costul capitalului este rata minimă de rentabilitate pe care trebuie să o genereze un proiect de
investiţii în scopul plăţii costurilor de finanţare. Dacă rata de rentabilitate a unui proiect de
investiţii este egală cu costul capitalului, atunci proiectul nu va afecta valoarea întreprinderii. Dacă
întreprinderea identifică şi se angajează într-un proiect de investiţii care generează o rentabilitate
superioară costului capitalului, valoarea întreprinderii va creşte. Astfel, este important pentru
maximizarea valorii întreprinderii să se încerce diminuarea costului capitalului.
Când o întreprindere are atât datorii cât şi capitaluri proprii în structura sa de capital, costul
finanţării poate fi reprezentat de costul mediu ponderat al capitalului.
Astfel, costul total al capitalului este costul mediu ponderat al capitalului (CMPC), care se bazează
pe costul fiecărei componente, net de efectul nivelului fiscalităţii la nivelul întreprinderii pentru
acea componentă. În ceea ce priveşte rentabilitatea componentei datorie, dobânda este o cheltuială
deductibilă fiscal pentru o întreprindere plătitoare de impozite. Oricum, taxele sunt plătite şi sunt
o cheltuială actuală în numerar a întreprinderii iar veniturile pentru deţinătorii de acţiuni sunt
disponibile după plata impozitelor întreprinderii.
Deoarece suntem interesaţi de fluxurile de lichidităţi după nivelul de impozitare al unităţii,

literatura de specialitate şi practicienii se referă la CMPC ca şi la un CMPC după impozitare.
Formula de bază pentru calculul CMPC după impozitare27 pentru o unitate cu trei componente ale
capitalului este:
CMPC = k c × w c + k p × w p + (1 − τ) × k D × w D , unde:
CMPC = costul mediu ponderat al capitalului;
k c = costul capitalului corespunzător acţiunilor comune;
CPc
wc = = ponderea acţiunilor comune în structura globală a întreprinderii,
(CPc + CPp ) + D
la valoarea de piaţă;
CPc = capitalul propriu corespunzător acţiunilor comune;
CPp = capitalul propriu corespunzător acţiunilor preferenţiale;
CP = capitalurile proprii, unde: CP = CPc + CPp ;
D = datoriile totale;
27 Pratt, S. P. – Cost of Capital. Estimation and Applications, John Wiley & Sons Inc., New Jersey, 2002, pag. 46.
36
k p = costul capitalului corespunzător acţiunilor preferenţiale;

CPp
wp = = ponderea acţiunilor preferenţiale în structura globală a
(CPc + CPp ) + D
întreprinderii, la valoarea de piaţă;
k D = costul datoriilor, înainte de impozitare;
D
wD = = ponderea datoriilor în structura globală a întreprinderii, la
(CPc + CPp ) + D
valoarea de piaţă;
τ = cota de impozit pe profit.
În general, atât k c şi k p (care pot fi reduse la costul capitalurilor proprii k CP ), cât şi k D cresc
atunci când proporţia datoriilor în structura capitalului întreprinderii creşte. La combinaţia optimă
de finanţare prin datorii şi capitaluri proprii, totuşi costul mediu ponderat al capitalului va fi cel
mai mic. Întreprinderile pot avea tendinţa de a utiliza finanţarea prin datorii pentru a beneficia de
avantajele deductibilităţii fiscale a plăţilor de dobândă. Totuşi, finanţarea prin datorii trebuie
echilibrată împotriva posibilelor costuri de faliment asociate unui grad ridicat de îndatorare.
Alegerea între avantajele fiscale ale îndatorării şi potenţialele costuri de faliment reprezintă un
factor major în determinarea structurii optime a capitalului.
Alegerea structurii optime a capitalului este importantă întrucât o întreprindere care îşi doreşte să
maximizeze avuţia acţionarilor va finanţa noile nevoi de capital până în punctul în care
rentabilitatea marginală a ultimei unităţi de capital nou investit egalează costul marginal ponderat
al capitalului al ultimei unităţi finanţare nouă realizată. Aşadar, pentru o întreprindere care se
confruntă cu un plan fix de noi investiţii, orice politică ce diminuează costul capitalului
întreprinderii va creşte consumurile profitabile de capital de care întreprinderea are nevoie şi va
creşte bogăţia acţionarilor. Internaţionalizarea costului capitalului întreprinderii este o astfel de
politică.
Figura 3.1. Decizia de investiţii a întreprinderii şi costul capitalului
Sursa: Eun, C. S., Resnik, B. G. – International Financial Management, Fourth Edition, Published by McGraw –
Hill/Irwin, New York, 2007, pag. 424.
unde:
k CP = costul capitalului în structura locală (naţională) a capitalului;
k g = costul capitalului în structura internaţională a capitalului;
I CP = investiţia optimă în structura locală (naţională) a capitalului;
I g = investiţia optimă în structura internaţională a capitalului.
37
Figura 3.1. ilustrează acest aspect. Maximizarea valorii întreprinderii va angaja un proiect de
investiţii atât timp cât rata internă de rentabilitate a proiectului este superioară costului capitalului
întreprinderii. Când toate proiectele de investiţii luate în considerare sunt ordonate descrescător
după rata internă de rentabilitate, întreprinderea va avea o rată internă de rentabilitate cu o pantă
negativă, aşa cum este desenat în figură. Nevoia optimă de capital a întreprinderii va fi astfel
28
determinată în punctul în care curba ratei interne de rentabilitate intersectează costul capitalului .
Acum presupunem că, costul capitalului întreprinderii poate fi redus de la k CP sub structura
locală (internă) a capitalului, la k g într-o structură internaţionalizată a capitalului. Aşa cum figura
3.1. ilustrează, întreprinderea poate să-şi crească investiţiile profitabile dincolo de I CP la I g ,
contribuind la valoarea întreprinderii. De altfel, este important de notat faptul că reducerea
costului capitalului creşte valoarea întreprinderii nu numai prin creşterea investiţiilor în noi
proiecte dar şi prin reevaluarea cash-flow-urilor proiectelor existente.
3.3. Particularităţi ale surselor proprii şi costul acestora
Fondurile proprii ale întreprinderii au în general un dublu rol: pe de o parte finanţează o parte
din valoarea investiţiilor iar pe de altă parte servesc drept garanţie creditorilor întreprinderii care
finanţează cealaltă parte a investiţiei.
Principalele surse proprii de finanţare ale întreprinderilor, în general, sunt: autofinanţarea,

cesiunea activelor, creşterile de capital şi alte surse care pot fi asimilate fondurilor proprii, cum ar
fi fuziunea şi absorbţia. Dintre acestea, cele care prezintă interes din punct de vedere al costului
sunt: autofinanţarea şi creşterile de capital.
În general, cea mai mare dificultate în calcularea costului finanţării unei întreprinderi este
reprezentată de costul capitalurilor proprii. Costul capitalurilor proprii reprezintă rentabilitatea
aşteptată pentru acţiunile întreprinderii pe care investitorii o cer.
Costul capitalurilor proprii poate fi analizat în funcţie de provenienţa acestora: internă sau externă.
Costul capitalului propriu extern este dat de rata de randament aşteptată de acţionari. Aceasta
corespunde randamentului minimal care incită acţionarul potenţial la a cumpăra şi păstra o
acţiune. Neavând o dată scadentă, spre deosebire de o obligaţiune, se poate determina valoarea
n Dv i
actuală a unei acţiuni ca fiind suma actualizată a veniturilor viitoare: VA = ∑ , unde:
i = 1 (1 + k a )
i
Dv i = veniturile viitoare generate de acţiuni (dividendele);

k a = rata de actualizare, respectiv costul capitalului;
i = 1 ÷ n reprezintă perioada de viaţă a acţiunii (implicit a societăţii) exprimată în număr de
ani. Nivelele D 1 , D 2 , …, D n ale dividendelor din fiecare an exprimă limita inferioară a eficienţei
exprimată prin rentabilitatea folosirii capitalurilor întreprinderii.
3.3.1. Majorarea capitalului social
Majorarea capitalului social reprezintă o decizie financiară strategică luată de Adunarea

Generală a acţionarilor sau Consiliul de administraţie atunci când este necesară o constituire de
Eun, C. S., Resnik, B. G. – International Financial Management, Fourth Edition, Published by McGraw – Hill/Irwin,
28
New York, 2007, pag. 424;
38
fonduri proprii generată de acoperirea unor pierderi, când capitalurile proprii sunt insuficiente
sau când se urmăreşte dezvoltarea activităţilor ori adoptarea unor proiecte noi care vizează o
creştere economică în scopul multiplicării rentabilităţii.
Finanţarea întreprinderilor prin creşterea capitalului social demonstrează viabilitatea acestora şi

are un efect pozitiv asupra terţilor (bănci, parteneri de contracte), sporind încrederea acestora în
întreprinderi. De asemenea, întreprinderile care cotează la Bursă, realizează mai uşor subscrierea
la creşterea de capital, deoarece acţiunile lor sunt negociabile, ceea ce le face mai atractive decât
acţiunile întreprinderilor care nu cotează la Bursă.
Creşterea capitalului social se manifestă concret prin noi aporturi în numerar sau în natură ale
acţionarilor sau prin încorporarea rezervelor, încorporarea diferenţelor de curs valutar, calculate
la cursul comunicat de Banca Naţională din ultima zi a anului, a diferenţelor în plus din
reevaluarea activelor fixe corporale şi prin conversiunea creanţelor în acţiuni sau prin fuziunea cu
altă întreprindere ori prin absorbţia altei întreprinderi29.
Dintre toate aceste forme se consideră că numai majorarea capitalului în numerar este o
operaţiune de finanţare directă, deoarece procură întreprinderilor noi lichidităţi. Aportul în
natură şi majorarea rezultată din fuziune sau absorbţie sunt operaţiuni indirecte de finanţare. Nici
conversiunea creanţelor nu este o operaţiune directă de finanţare deoarece nu are ca efect
procurarea de lichidităţi, ci are ca efect modificarea structurii financiare a întreprinderii şi
transformarea unei datorii în capital neexigibil30.
3.3.1.1. Avantajele finanţării prin emisiune de acţiuni
Finanţarea prin acţiuni comune sau preferenţiale prezintă o serie de avantaje şi dezavantaje31
pentru întreprinderi în raport cu finanţarea prin îndatorare. Între avantaje enunţăm:
¬ atât acţiunile comune cât şi cele preferenţiale nu obligă întreprinderile să plătească sume
fixe către acţionari, spre deosebire de finanţarea prin îndatorare care presupune obligaţia legală
de plată a dobânzii la datoriile respective, indiferent de situaţia activităţilor întreprinderilor şi de
fluxurile de numerar;
¬ prin vânzarea de acţiuni preferenţiale, directorul financiar se sustrage de la clauza de

participare egală a noilor acţionari la profiturile viitoare mai mari ale întreprinderii, care ar fi o
cerinţă la vânzarea de noi acţiuni comune suplimentare. De asemenea, finanţarea prin acţiuni
preferenţiale permite întreprinderii să evite împărţirea controlului prin participare la vot;
¬ acţiunile comune nu au o scadenţă, ele nu trebuie răscumpărate niciodată, ceea ce nu

este cazul în situaţia îndatorării;
¬ deoarece acţiunile comune conferă siguranţă împotriva pierderilor creditorilor, vânzarea

de acţiuni comune creşte credibilitatea acordată întreprinderilor;
¬ dacă întreprinderile au perspective, acţiunile comune pot fi adesea vândute în termeni

mai avantajoşi decât obligaţiunile. Acţiunile comune atrag anumite grupuri de investitori
deoarece, de regulă, au o rentabilitate totală mai mare (dividende plus câştig de capital) decât
29Ana, Gh. I. – Finanţele şi politicile financiare ale întreprinderilor, Editura Economică, Bucureşti, 2001, pag. 63.
30 Bistriceanu, Gh. D., Adochiţei, M. N., Negrea, E. – Finanţele agenţilor economici, Editura Economică, Bucureşti,
2001, pag. 104.
31 Halpern, P., Weston, J. F., Brigham, E. – Finanţe manageriale, Editura Economică, Bucureşti, 1998, pag. 740 – 741,
788 – 789.
39
acţiunile preferenţiale sau obligaţiunile. De obicei, acţiunile comune şi dividendele acestora cresc
în valoare în perioadele inflaţioniste;
¬ acţiunile preferenţiale permit întreprinderii să păstreze activele ipotecabile pentru

utilizare în caz de urgenţă, spre deosebire de obligaţiuni. Ele permit colectarea de fonduri când
aceste active sunt deja ipotecate;
¬ întrucât investitorii evită să ofere capital unei întreprinderi cu probleme sau, dacă o fac,
au nevoie de o garanţie, din punct de vedere practic aceasta înseamnă că o astfel de întreprindere
poate obţine capital suplimentar numai prin îndatorare, care este mai sigură din punctul de
vedere al investitorilor. Deoarece trezorierii întreprinderilor cunosc bine acest lucru, ei optează
adesea pentru finanţare prin emisiune de acţiuni comune în perioadele bune, pentru a menţine o
anumită rezervă a capacităţii de îndatorare. Menţinerea unei astfel de rezerve adecvate a
capacităţii de îndatorare este un considerent important în cele mai multe decizii de finanţare.
3.3.1.2. Dezavantajele finanţării prin emisiune de acţiuni
În ceea ce priveşte dezavantajele emisiunii de acţiuni comune sau preferenţiale pentru

întreprinderi în comparaţie cu finanţarea prin îndatorare menţionăm:
© vânzarea de acţiuni comune extinde dreptul de vot şi controlul deţinătorilor noilor

acţiuni. Din acest motiv, finanţarea prin emisiune de acţiuni suplimentare este evitată adesea de
întreprinderile mici şi nou înfiinţate, al căror proprietar – manager ar putea să nu dorească să
împartă controlul acestora cu persoane din afară;
© acţiunile comune dau noilor deţinători dreptul de a împărţi veniturile întreprinderilor;

dacă profitul creşte, noii acţionari vor avea partea lor. Dacă întreprinderea s-ar finanţa prin
îndatorare, noii investitori ar beneficia numai de o sumă fixă, indiferent de profitabilitatea
acesteia;
© costurile de subscriere şi de distribuţie a acţiunilor comune sunt, de obicei, mai mari

decât cele pentru subscrierea şi distribuţia acţiunilor preferenţiale sau obligaţiunilor. Costurile de
emisiune asociate cu vânzarea de acţiuni comune sunt în mod caracteristic mai mari deoarece
costurile de investigare a unei investiţii în acţiuni sunt mai mari decât pentru o emisiune
comparabilă de obligaţiuni şi acţiunile sunt mai riscante decât datoriile, ceea ce înseamnă că
investitorii trebuie să îşi diversifice acţiunile pe care le deţin;
© dacă întreprinderea are mai multe acţiuni sau mai puţine datorii decât aşa-numita
structură optimă a capitalului, costul mediu al capitalului va fi mai mare decât ar trebui. De aceea
o întreprindere nu va dori să vândă acţiuni în momentul în care ponderea acţiunilor depăşeşte
nivelul optim;
© dividendele acţiunilor comune nu sunt deductibile ca o cheltuială la calculul venitului

impozabil, în timp ce dobânda obligaţiunilor este deductibilă. Impactul acestui factor se reflectă în
costul relativ al capitalurilor proprii comparativ cu capitalul obţinut prin îndatorare;
© pentru acţiunile preferenţiale, principalul dezavantaj este costul. Deoarece dividendele

plătite de acţiunile preferenţiale nu sunt deductibile din impozite, costul acestei componente este
mult mai mare decât al obligaţiunilor. Costul datoriilor după impunere este, pentru
întreprinderile profitabile, aproximativ jumătate din rata specifică a cuponului. Costul acţiunilor
preferenţiale este egal cu întregul procent al dividendelor preferenţiale.
40
3.3.1.3. Costul acţiunilor comune
În măsura în care o emisiune de acţiuni se realizează, fie prin încorporarea rezervelor, fie prin noi
aporturi, rata capitalizării acţiunilor este în funcţie de natura operaţiunii realizate. Atunci când se
realizează o majorare de capital prin încorporarea rezervelor, costul capitalului reprezintă
rentabilitatea minimă cerută de un acţionar marginal. De fapt, beneficiile trecute în rezervă pot
prezenta o rentabilitate adecvată pentru a putea convinge acţionarul să conserve titlurile sale. Dacă
această rentabilitate este insuficientă, acţionarul preferă să vândă acţiunile sale pe piaţă şi să
investească în acţiuni ale altor societăţi. Costul cerut de acţionari corespunde costului pe care
societatea îl suportă pentru a asigura conservarea titlurilor sale.
Pentru determinarea concretă a costului capitalului propriu vom reţine două modele: modelul
Gordon-Shapiro şi Capital Assets Pricing Model (CAPM).
Modelul Gordon- Shapiro pleacă de la ipoteza că dividendele distribuite cresc cu o rată constantă d;
n Dv i (1 + d )i − 1
valoarea actuală a unei acţiuni va fi: VA = ∑ , în care: k c = costul capitalului în acţiuni
i =1 (1 + k c )i
comune.
Această ecuaţie este convergentă dacă şi numai dacă rata de capitalizare a dividendelor ( k c ) este
superioară ratei de creştere a dividendelor (d). Valoarea actuală a unei acţiuni poate fi rescrisă ca fiind:
Dv Dv
VA = sau k a = +d.
ka − d VA
În aceste condiţii, rata de capitalizare a capitalurilor proprii este dată de suma dintre rata de randament
Dv
a titlului ( ) şi rata de creştere prevăzută a dividendelor.
VA
De asemenea, rentabilitatea aşteptată a acţionarilor este în mod frecvent estimată utilizând

modelul Capital Assets Pricing Model (CAPM). CAPM afirmă că echilibrul ratei de rentabilitate
aşteptate a acţiunilor (sau în general a oricărui titlu de valoare) este o funcţie liniară a riscului
sistematic inerent a titlului de valoare. CAPM determină rata aşteptată de rentabilitate a titlurilor
de valoare astfel:
( )
E(ract ) = rfr + r M − rfr × β i , unde:
rfr = rata rentabilităţii titlurilor fără risc (rata dobânzii fără risc);
rM = rentabilitatea aşteptată pe piaţă a portofoliului, valoarea de piaţă medie a
portofoliului tuturor activelor;
β i = măsura riscului sistematic inerent al titlului de valoare i , respectiv coeficientul beta al
acţiunii (volatilitatea acţiunii în raport cu fluctuaţiile pieţei. Riscul sistematic este riscul unei pieţe
nediversificate pentru un activ.
Ecuaţia CAPM arată că rentabilitatea aşteptată a unui titlu de valoare i , r i , creşte valoarea lui β i ,
un risc de piaţă mai mare, o rentabilitate aşteptată mai mare. Beta este calculat ca raport între
Cov(ri , rM )/ Var(rM ) , unde Cov(ri , rM ) este covariaţia dintre rentabilitatea viitoare a titlului de
valoare i şi cea a portofoliului de piaţă iar Var(rM ) este dispersia rentabilităţii portofoliului de
piaţă.
În acest context, trebuie să se facă distincţia între rata cerută şi rata estimată a rentabilităţii unui titlu. Rata
cerută a rentabilităţii este rata pe care un investitor o pretinde pentru a-şi asuma riscurile achiziţiei
acţiunii respective; rata estimată a rentabilităţii este rata pe care un investitor aşteaptă să o câştige pentru
o acţiune (dacă rata cerută este mai mare decât rata estimată a rentabilităţii, investitorul nu va cumpăra
acţiunea respectivă, iar dacă o deţine, deja o va vinde). În condiţiile echilibrului pieţei financiare, cele
două rate trebuie să fie egale.
41
( )
Relaţia r M − rfr reprezintă prima de risc, adică rentabilitatea suplimentară (peste rata dobânzii fără
risc) pe care un investitor o cere drept compensaţie pentru asumarea unui risc mediu ( β = 1 ).
Creşterea riscului pe care îl prezintă o acţiune antrenează şi costuri suplimentare pentru întreprinderea
emitentă; relaţia care se desprinde este: costul capitalurilor proprii este direct proporţional cu riscul aferent
acţiunilor pe baza cărora s-a format capitalul propriu.
Modelele prezentate au la bază acelaşi set de ipoteze: piaţă cu concurenţă perfectă; finanţare integrală
din fonduri proprii (100% capital propriu); absenţa fiscalităţii; creştere bazată doar pe baza reinvestirii
profitului net.
Costul acţiunilor comune este în funcţie de veniturile aşteptate de investitori. La estimarea costului
acţiunilor comune ( k c ) este necesar să se estimeze veniturile cerute de investitori. Costul acţiunilor
comune nu trebuie ajustat cu impozitul pe profit deoarece dividendele pentru acestea se plătesc
din profitul net al întreprinderii.
Dificultatea în estimarea costului acţiunilor comune creşte, spre deosebire de datorii şi acţiuni
preferenţiale, deoarece nu este stabilită o rată a dobânzii sau a dividendului, acestea diferind în
funcţie de profitabilitatea întreprinderii şi politica de dividend a acesteia. În plus, datorită
capacităţii întreprinderii de a distribui dividende atât în condiţiile unei activităţi bune, cât şi ale
uneia mai puţin bune, preţul de vânzare pe piaţă al acţiunilor comune poate cunoaşte fluctuaţii
importante.
O caracteristică esenţială a unei investiţii în acţiuni ordinare sau în capital social, care o
diferenţiază de majoritatea celorlalte forme de împrumuturi pe piaţa de capital, este aceea că
investiţia nu ajunge niciodată la maturitate, adică este permanentă şi nu este niciodată
răscumpărată. Totuşi, acţiunile ordinare sunt negociabile, împrumutul permanent al unei
întreprinderi putând fi vândut altui investitor prin tranzacţionare la bursă. Din cauza acestei
caracteristici a capitalului social, acei care fac astfel de investiţii într-o întreprindere sunt
consideraţi a fi proprietarii de drept ai acesteia.
Rentabilitatea aşteptată cerută de acţionarii obişnuiţi pentru capitalul investit, îşi are originea în
obiectivul urmărit de întreprindere, respectiv maximizarea valorii de piaţă a capitalului
reprezentat de acţiunile ordinare, determinat la rândul său de maximizarea în timp a fluxului de
dividende către acţionari, respectiv maximizarea bogăţiei acţionarilor exprimată prin valoarea de
piaţă a întreprinderii.
Modelul de evaluare a acţiunilor cunoscut ca şi „modelul evaluării dividendelor” constă în

determinarea preţului de piaţă al acţiunilor unei întreprinderi pornind de la suma fluxului viager
actualizat de dividende viitoare aşteptate. În acest model ne interesează în mod particular rata de
actualizare dedusă prin preţul unei anumite acţiuni la bursă. Rata de actualizare reprezintă
rentabilitatea pe care un investitor se poate aştepta să o obţină din acţiuni.
În exemplul următor, arătăm determinarea costului unei acţiuni comune astfel32: presupunem că o
acţiune ordinară a unei anumite întreprinderi se aşteaptă să producă un dividend viager ( Dv act )
de 11 lei sfârşitul fiecărui an. Dacă acţiunea are o valoare de piaţă ( Pp ) de 100 lei, atunci rata de
Dv act 11
actualizare ( k ) va fi: k = = × 100 = 11% .
Pp 100
32Lumby, S., Jones, C. – Corporate Finance: Theory and Practice, 7th edition, Thomson High Holborn House, London,
2003, pag. 381-382.
42
Această rată de actualizare este cea care aduce suma fluxului de dividende aşteptate la valoarea
prezentă de 100 lei. Deci, 11% trebuie să fie rentabilitatea aşteptată care este cerută de acţionarii ce
deţin acţiuni comune ale întreprinderii, luând în considerare riscul sistematic al fluxului de
dividende viitoare aşteptate. Cu alte cuvinte, dacă un investitor a cumpărat o acţiune dintr-o
întreprindere pentru 100 lei şi a primit un dividend de 11 lei în fiecare an, atunci acesta ar câştiga o
rentabilitate anuală la banii investiţi de 11%. Astfel, 11% devine, din perspectiva managementului,
costul utilizării capitalului pentru a investi în proiecte, acesta fiind de fapt un cost de oportunitate.
Rata de actualizare care reduce suma fluxului de dividende viitoare aşteptate ale unei acţiuni la o
valoare prezentă egală cu preţul ei de piaţă este numită „costul capitalului social”. Acesta este
rentabilitatea minimă aşteptată cerută de acţionari prin investiţiile realizate cu banii lor de către
managementul întreprinderii. O rată a rentabilităţii este corespunzătoare unui nivel dat de risc,
după cum şi costul capitalului social al unei întreprinderi este o rată de rentabilitate relativă
nivelului existent de risc. Rezultă astfel că există o relaţie pozitivă între dividendele anticipate ale
unei acţiuni şi preţul acesteia pe piaţă şi evident o relaţie inversă între rentabilitatea cerută şi preţul
de piaţă.
Din punct de vedere managerial, costul acţiunilor comune este un cost de capital. De fapt,
reprezintă costul de oportunitate al capitalului: rentabilitatea minimă pe care caută să o obţină
atunci când investesc fondurile acţionarilor. Totuşi, din punctul de vedere al investitorilor, aceasta
reprezintă rata de rentabilitate pe care se aşteaptă să o primească dacă ar fi să investească în
acţiunile întreprinderii. Dacă ne gândim la costul capitalului social ca fiind rentabilitatea
capitalului, acesta poate fi identificat folosind modelul CAPM33.
Ca urmare, costul capitalului social al întreprinderii poate fi estimat în două moduri diferite. Fie
poate fi folosit modelul de evaluare a dividendelor pentru a găsi costul capitalului social ( k CS ) sau
se poate folosi CAPM pentru a estima rata de rentabilitate a acţiunilor ( E(ract ) ). În principal k CS şi
E(ract ) pot fi văzute ca două seturi de notaţii reprezentând acelaşi lucru: costul sau rentabilitatea
capitalului social.
De exemplu34: întreprinderea „B” S.A. este cotată la bursă. Bilanţul său curent, în lei, pe scurt este
de forma prezentată în Tabelul 3.1.:
Tabelul 3.1. Bilanţul întreprinderii „B” S.A.
Activ (Mijloace) lei Pasiv (Resurse) lei

Active imobilizate (nete) 240.000 Capital social 180.000
Active curente nete 110.000 Rezerve 170.000
Total activ 350.000 Total pasiv 350.000
Acţiunile întreprinderii se cotează la bursă la momentul actual la 125 lei cum-div (cu dividendul
cumulat). În anul curent întreprinderea a realizat venituri nete după impozitare ( Prnet ) de 52.000
lei din care se aşteaptă să plătească un dividend total net de (Dv) 30.000 lei sau 11 lei pe acţiune
( Dv act 0 ).
33 Bărbuţă-Mişu, N. – Finanţarea şi performanţa întreprinderii, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2009, pag.
118.
34 Lumby, S., Jones, C. – Corporate Finance: Theory and Practice, 7th edition, Thomson High Holborn House, London,
2003, pag. 393-394.
43
Înregistrarea dividendelor pe acţiune în cadrul întreprinderii, în ultimii şase ani, este următoarea
(Tabelul 3.2.):
Tabelul 3.2. Dividendele acordate
Anul t-5 t-4 t-3 t-2 t-1 t0

Dividend/Acţiune 8 8,5 9 9,5 10 1135
Dobânda curentă la obligaţiunile emise de stat este de 9%, dobânda de pe piaţă este de circa 17%
iar întreprinderea „B” S.A. are un indice beta al acţiunii de 0,90.
Vom estima costul capitalului social atât prin utilizarea modelului evaluării capitalului investit
(CAPM) cât şi prin utilizarea modelului de evaluare a dividendelor (DVM):
CAPM arată că echilibrul ratei de rentabilitate aşteptate a acţiunilor este o funcţie liniară a riscului
sistematic inerent al titlului de valoare36. CAPM determină rata aşteptată de rentabilitate a titlurilor
de valoare astfel:
( )
E(ract ) = rfr + r M − rfr × β q .
Aplicând formula de mai sus în cazul exemplului nostru, obţinem:

E(ract ) = 9% + (17% − 9%) × 0 ,90 = 16 ,2% .
Utilizând modelul de evaluare a dividendelor: din informaţia dată de înregistrările cronologice ale
dividendelor, reiese faptul că modelul dat de versiunea creşterii dividendelor este cel mai potrivit.
Sunt două metode posibile de estimare a ratei viitoare de creştere a dividendelor:
(a) Pe baza ratei trecute de creştere a dividendelor ( g ): Dv act × (1 + g )5 = Dv act 0 ;
−5
1 1
11 ⎛ 11 ⎞ 5 ⎛ 11 ⎞ 5
8 × (1 + g )5 = 11 ; (1 + g )5 = ; 1 + g = ⎜ ⎟ ; g = ⎜ ⎟ − 1 = 0 ,066 sau 6 ,6% .
8 ⎝ 8 ⎠ ⎝ 8 ⎠
(b) Pe baza modelului lui Gordon ( r × b ):
Pr − Dv 52.000 − 30.000
b = net = = 0 , 420 , unde:
Prnet 52.000
Dv 52.000
b = rata de reinvestire a profitului; r = = = 0 ,149 , în care r = rentabilitatea
K ang 350.000
capitalului angajat;
g = r × b = 0 , 42 × 0 ,149 = 0 ,063 sau 6 ,3% .
Vom folosi în continuare media obţinută pentru rata de creştere a dividendului prin cele două
metode, respectiv 6,45%:
Dv act 0 = 11 ; Pp = 125 − 11 = 114 ; g = 0 ,0645 ;
Dv act 0 × (1 + g ) 11 × (1 + 0 ,0645)
k CS = = + 0 ,0645 = 0 ,1672 sau 16 ,72% .
Pp 114
De aceea, date fiind estimările celor două modele de evaluare a acţiunilor de 16,2% şi 16,72%,
întreprinderea „B” S.A. ar trebui să folosească 16,46% ca fiind costul estimat al capitalului social.
este vorba de dividendul aşteptat.

35
Eun, C. S., Resnik, B. G. – International Financial Management, Fourth Edition, Published by McGraw – Hill/Irwin,
36
New York, 2007, pag. 424.
44
Totuşi cele două modele utilizate în exemplul de mai sus pot da rezultate diferite într-o mai mare
măsură. Există patru argumente principale în acest sens:
cele două modele sunt semnificativ diferite, prin aceea că CAPM este un model normativ, ce
reflectă rentabilitatea care ar trebui să fie obţinută din acţiuni, dat fiind riscul relativ sistematic
al acestora iar DVM este unul pozitiv, ce arată care este rentabilitatea pe acţiune în funcţie de
preţul curent de piaţă, de dividend şi rata aşteptată de creştere a dividendului. De aceea cele
două modele pot da estimări total diferite ale rentabilităţii capitalului deoarece „ceea ce ar trebui
să fie” nu este întotdeauna „ceea ce este în realitate”;
CAPM este un model utilizat pentru o singură perioadă de timp, furnizând rata de rentabilitate
numai pe o singură perioadă de timp,în timp ce DVM este un model folosit pentru mai multe
perioade de timp, dând o valoare medie a rentabilităţii pentru perioadele multiple;
CAPM este un model cu un singur factor, el putând să nu cuprindă toţi factorii determinanţi ai
rentabilităţii şi modelul poate fi deci „incomplet”. De exemplu, sunt dovezi care sugerează că
mărimea întreprinderii joacă un rol în determinarea rentabilităţii, micile întreprinderi
producând aparent rentabilităţi un pic mai mari decât întreprinderile mai mari cu aceeaşi
valoare beta. Problema modelului „complet” este singura care afectează modele normative. Nu
se pune niciodată problema la modelele pozitive. DVM nu explică ce afectează de fapt k CS .
Tot ceea ce spune este că, fiind date Pp , Dv act 0 şi g , atunci rezultă ca rentabilitatea pe acţiune
este k CS ;
lipsa de acurateţe a datelor introduse iniţial care conduc la rezultate eronate. DVM are nevoie
de trei tipuri de date, aşa cum s-a arătat în paragraful anterior, şi există potenţiale probleme cu
două dintre acestea. În privinţa preţului acţiunii, se pune problema fixării celei mai
reprezentative valori a preţului acţiunii ex-div (după plata dividendului) iar în ceea ce priveşte
estimarea ratei viitoare de creştere a dividendelor ( g ), există două moduri posibile de
estimare, una din ratele trecute de creştere a dividendelor şi una pe baza r × b , însă nici una
dintre aceste metode nu este satisfăcătoare.
3.3.1.4. Costul acţiunilor preferenţiale
Acţiunile preferenţiale implică drepturi asupra venitului şi a patrimoniului întreprinderii înaintea

acţiunilor comune, dar ulterior datoriilor. Aceste drepturi iau forma plăţilor de dividende
preferenţiale. În mod legal, procedurile de faliment nu pot fi iniţiate pentru că o întreprindere
omite să plătească dividende preferenţiale. Pe de altă parte, întreprinderile nu vând pe piaţă
acţiuni preferenţiale cu intenţia de a trece cu vederea peste plăţile asociate dividendelor.
Procedând astfel, este foarte dificil să-şi mai mărească capitalul extern la o dată ulterioară.
Astfel, acţiunile preferenţiale pot fi văzute complet ca reprezentând plăţi în numerar care vor fi
onorate înaintea oricărei plăţi de dividende în numerar pentru acţiunile comune. Mai mult, putem
menţiona că: acţiunile preferenţiale sunt netransmisibile; nu pot fi de participare la o altă
întreprindere; nu implică angajament privind fondul de amortizare; întreprinderea nu are restanţe
la plata dividendelor.
Costul acţiunilor preferenţiale poate fi definit ca o rată de rentabilitate ajustată cu costurile de

flotare, pe care investitorii o primesc pentru acţiunile preferenţiale. Costul acţiunilor preferenţiale
poate fi estimat în acelaşi mod ca şi obligaţiunile, astfel încât costul acţiunilor preferenţiale poate fi
estimat prin observarea rentabilităţii aşteptate pentru alte acţiuni preferenţiate similare.
Pentru exemplificare, propunem următoarea situaţie:
45
Întreprinderea „A” S.A. intenţionează să vândă o nouă emisiune de acţiuni preferenţiale, valoarea
de paritate a fiecărei acţiuni preferenţiale fiind de 110 lei. Rata dividendului este de 11%. Datorită
costurilor de flotare (comisioanele plătite băncii, avocaţilor, tipografilor, costurile de înregistrare şi
alte cheltuieli privind marketingul noilor titluri), întreprinderea va încasa o valoare netă de 107 lei
pe acţiune. Cota de impozit pe profit este de 16%. Costul acţiunilor preferenţiale ale întreprinderii
Dv act p 12 ,1
( k p ) va fi: k p = = × 100 = 11,31% , unde:
Pp n 107
Dv act p = dividendul unei acţiuni preferenţiale;
Pp n = preţul net rezultat din vânzarea unei acţiuni preferenţiale.
Astfel, costul acestor acţiuni preferenţiale emise de întreprinderea „A” S.A. a devenit 11,31%.
Menţionăm că nu este necesară nici o ajustare la efectele fiscale aici deoarece dividendele preferenţiale
nu sunt deductibile fiscal; ele sunt considerate o distribuire de venit. Din acest motiv, costul explicit
al capitalului împrumutat va fi mai mic decât costul capitalului din acţiuni preferenţiale atunci
când celelalte caracteristici rămân neschimbate.
3.3.2. Autofinanţarea
Finanţarea internă sau autofinanţarea reprezintă acumularea de capital degajată în cursul exerciţiului
contabil încheiat şi este cea mai eficientă soluţie de finanţare a nevoilor permanente37.
Ca sursă internă de finanţare, autofinanţarea are o importanţă deosebită în asigurarea autonomiei

financiare. Formarea de fonduri prin autofinanţare apare în condiţiile în care întreprinderea
obţine venituri din activitatea sa care să acopere toate cheltuielile şi, totodată, să degajeze şi un
profit din care o parte să fie utilizată pentru sporirea activelor imobilizate şi a activelor de
exploatare.
3.3.2.1. Avantajele autofinanţării
În economia de piaţă, autofinanţarea prezintă o serie de avantaje38 pentru întreprindere, dintre

care enumerăm:
¬ constituie un mijloc sigur de finanţare, având în vedere că întreprinderile întâmpină

greutăţi în anumite situaţii conjuncturale în colectarea capitalurilor de pe piaţa financiară şi
monetară39;
¬ libertatea de acţiune a întreprinderii este apărată în sensul că asigură independenţa sau

autonomia în gestionare faţă de acţionari, faţă de organismele financiare şi de credit, organisme
care exercită un control riguros pentru a-şi asigura garanţia capitalurilor date cu împrumut.
Autofinanţarea creează avantaje nu numai pentru întreprinderi ci şi pentru acţionari:
♦ prin capitalizarea unei părţi din profit, creşte valoarea bursieră a întreprinderii, creşte
cursul acţiunilor deţinute de ei, deci, creşte avuţia lor;
♦ profitul reinvestit este exonerat de la plata impozitului pe profit sau se aplică reduceri
substanţiale de impozit, ceea ce creează posibilităţi mai mari de reinvestire.
37 Vintilă, G. – Gestiunea financiară a întreprinderii, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2000, pag. 379.
38 Bistriceanu, Gh. D., Adochiţei, M. N., Negrea, E. – Finanţele agenţilor economici, Editura Economică, Bucureşti,
2001, pag. 88.
46
De asemenea, nu se poate vorbi despre un optim general al politicii de autofinanţare. Pe plan

mondial, au existat atât perioade în care o bună structură financiară se caracteriza printr-un nivel
scăzut al îndatorării, punându-se accentul pe autofinanţare şi alte resurse proprii, cât şi perioade
în care o bună structură financiară se caracteriza printr-un caracter „normal” al îndatorării.
3.3.2.2. Costul autofinanţării
Una din cele mai importante surse de capital de investiţii pe termen lung al întreprinderilor este
profitul nedistribuit – adică acea parte a fluxului net de lichidităţi generat de proiectele anterioare
de investiţii ale întreprinderii şi care, la timpul în care sunt constatate, sunt reţinute în cadrul
întreprinderii şi nu sunt distribuite către acţionari ca parte a fluxului de dividende. Întrucât
profiturile nedistribuite apar din sursele interne ale întreprinderii, şi nu din cele externe (cum ar fi
o nouă emisiune de acţiuni) există tentaţia de a crede că această sursă de capital este cumva mai
„ieftină”.
De fapt, atât din punct de vedere economic cât şi legal, profiturile nedistribuite aparţin acţionarilor
întreprinderii deţinători de acţiuni comune şi astfel „costul” profiturilor nedistribuite, sau
rentabilitatea minimă aşteptată pe care ar trebui să o genereze utilizarea lor în proiecte de
investiţii, este exact aceeaşi cu cea dată de rentabilitatea aşteptată cerută de acţionarii deţinători ai
noilor acţiuni emise: costul capitalului social. Profiturile nedistribuite formează o parte a
capitalului social al unei întreprinderi şi deci costul acestora este reflectat în acest fapt.
Valoarea de piaţă a acţiunii reflectă atât valoarea nominală a capitalului în acţiuni ale unei
întreprinderi, cât şi valoarea profiturilor nedistribuite. În practică profiturile nedistribuite sunt o
sursă uşor mai ieftină de capital decât o nouă emisiune de acţiuni din cauza costurilor de emisiune.
De aceea, foarte adesea se consideră că autofinanţarea este gratuită. Or, autofinanţarea fiind
constituită, în primul rând, din profit net reinvestit şi trecut la rezerve, atâta timp cât profitul
reinvestit rămâne la nivelul rezervelor putem spune ca acţionarii nu cer, în mod direct, o
remunerare a rezervelor (ci doar a acţiunilor vechi). Prin încorporarea rezervelor în capitalul social
şi atribuirea de acţiuni gratuite, profiturile reinvestite devin direct remuneratorii.
Chiar şi rămânerea profiturilor nete reinvestite la nivelul rezervelor este indirect remunerată.
Reinvestirea profiturilor se va face pentru proiecte din ce în ce mai rentabile şi care marginal
determină o creştere a remunerării medii a acţionarilor. Costul autofinanţării, prin trecerea
profitului în rezervă, este egal cu costul capitalurilor proprii.
Autofinanţarea are ca resurse şi amortizările şi provizioanele calculate. Acestea se pot considera

fluxuri de trezorerie din întreaga activitate a întreprinderii, finanţată atât din capitaluri proprii, cât
şi împrumutate. În consecinţă, costul autofinanţării din amortizări şi provizioane este egal cu
costul mediu ponderat al capitalului.
3.4. Particularităţi ale surselor împrumutate pe termen mediu şi lung şi costul acestora
Băncile comerciale reprezintă adevărata "inimă" a pieţii financiare, furnizând cele mai numeroase şi
mai variate feluri de împrumuturi. Studiile arată că în S.U.A. 85% din împrumuturile
întreprinzătorilor americani sunt acordate de bănci, în sursele de capital necesar iniţierii afacerii
ocupând locul doi, după economiile personale ale întreprinzătorilor. Totuşi, băncile acordă cu multe
reţineri împrumuturile, mai ales întreprinderilor nou înfiinţate, preferând să o facă în special atunci
când sunt sprijinite şi garantate şi de alte organizaţii.
47
Acordarea împrumuturilor se face în urma analizei de către bănci a evoluţiei precedente a

întreprinderii şi a studierii registrelor, pentru a se putea proiecta imaginea acesteia în viitor. De
asemenea, se cercetează stabilitatea vânzărilor întreprinderii şi a capacităţii produselor sau
serviciilor de a genera un flux de casă corespunzător pentru asigurarea rambursării împrumutului.
3.4.1. Creditele bancare pe termen mediu şi lung
Împrumuturile pe termen mediu şi lung sunt folosite, în mod normal, pentru cumpărarea de
fonduri fixe, echipamente şi alte articole folosite pentru expansiunea afacerii. Băncile comerciale
acordă aceste împrumuturi pentru iniţierea unei afaceri, construirea unei fabrici, achiziţionarea de
proprietăţi imobiliare, echipamente etc. Rambursarea împrumutului se face, în mod normal, lunar
sau trimestrial.
Împrumutul bancar pe termen mediu şi lung este un împrumut obţinut de la bănci sau alte
instituţii financiare care trebuie rambursat într-o perioadă mai mare de un an. De obicei, acest
împrumut este negociat direct între întreprinderea care solicită împrumutul şi bancă sau altă
instituţie financiară – societate de asigurări, alţi creditori.
Împrumutul pe termen mediu şi lung este o sursă importantă de finanţare a întreprinderilor. El

este preferabil împrumutului pe termen scurt, deoarece asigură întreprinderii împrumutate un
grad mai mare de siguranţă: decât să aibă grija reînnoirii unui credit pe termen scurt, cel împrumutat
poate obţine un credit pe termen mediu sau lung structurat în aşa fel încât scadenţa acestuia să coincidă cu
viaţa economică a activului ce va fi finanţat. Astfel, fluxurile de numerar ce vor fi generate de activul
finanţat pot servi la rambursarea ratelor la împrumut40.
3.4.1.1. Condiţiile de acordare a creditelor pe termen lung
Creditele pe termen lung41 sunt împrumuturi a căror rambursare depăşeşte 5 ani. Se acordă pentru
investiţiile pe termen lung. La acordarea creditelor, întreprinderea trebuie sa prezinte băncii
următoarele documente:
- cererea de acordare a creditului;
- dovada înregistrării la Registrul Comerţului;
- studiu de fezabilitate, pe ansamblul întreprinderii, incluzând si studiul de fezabilitate al
investiţiei care face obiectul creditului;
- certificatul de bonitate privind situaţia economico-financiară a întreprinderii, cuprinzând şi
aprecieri asupra nivelului profesional al conducerii întreprinderii;
- bilanţurile contabile pe ultimii 5 ani, vizate de organele bancare;
- situaţia contului de "Profit şi pierdere" pe ultimii 5 ani, vizat de cenzorii întreprinderii;
- situaţia patrimonială lunară cuprinzând obligatoriu situaţia încasărilor şi plăţilor în lei şi
valută;
- orice contract ce poate face obiectul creditului.
După acceptarea studiului de fezabilitate, cererea de credit este luată în calcul ca decizie de creditare
pe termen lung, proiectându-se la încheiere Contractul de creditare. Concomitent cu adoptarea
deciziei de creditare se realizează şi Situaţia privind eşalonarea ratelor şi a dobânzilor pentru creditul
contractat care reprezintă o proiectare a fluxurilor financiare viitoare de la întreprindere către
bancă.
40 Hoanţă, N. – Finanţele firmei, Editura Economică, Bucureşti, 2003, pag. 306.

41 Bărbuţă-Mişu, N. – Finanţele întreprinderii, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2009, pag. 252-253.
48
Pe baza Contractului de creditare şi a Situaţiei de eşalonare a rambursării creditului, serviciul financiar

al întreprinderii proiectează fluxurile curente şi viitoare, determinate de decizia de credit pe
termen mediu şi lung, introducându-le în structura deciziilor financiare şi ale bugetului
întreprinderii.
În faza de utilizare a creditului pe termen lung apar fluxurile generate de ratele de rambursare şi
de plata dobânzilor care vor fi alimentate din veniturile proprii (amortizare şi profit).
O dată localizate în cuprinsul deciziilor financiare din întreprindere, fluxurile de fonduri

declanşate de decizia de creditare pe termen mediu şi lung sunt cuprinse în bugetul financiar al
întreprinderii, contribuind la realizarea echilibrului financiar al acţiunilor de consum pentru
înfiinţarea, refacerea şi dezvoltarea structurii economice de producţie.
Pe parcursul perioadei de angajare a creditului, banca procedează la analize periodice asupra

întreprinderii şi a obiectivului creditat, banca ia măsuri de reducere a riscului de nerambursare
sau în cazul producerii acestui risc, acţionează pentru recuperarea ratelor rămase de rambursat
prin valorificarea garanţiilor depuse sau consemnate în contractul de creditare.
De aceea, în faţa băncii comerciale, întreprinderea trebuie să vină cu o activitate care să nu

prezinte riscuri majore în perioada de utilizare a creditului. În acest sens, întregul univers intern şi
extern al întreprinderii este supus unei analize şi interpretări riguroase pentru a fi depistate
efectele posibile ale unor evenimente politice, sociale, economice, militare sau ale unor schimbări
tehnologice, în evoluţia cererii precum şi sub influenţa inflaţiei, recesiunii, îmbătrânirii
produselor.
Riscurile generate de aceste fenomene sunt completate cu analize detaliate privind produsele
fabricate de întreprinderea solicitatoare de credite, precum şi pieţele pe care desface şi se
aprovizionează întreprinderea în cauză. Analiza scoate în evidenţă aspecte de calitate ale
produselor, poziţia întreprinderilor pe piaţa produselor sale, calitatea şi starea financiară a
principalilor săi clienţi.
Tendinţa principală este ca la acest tip de finanţare să se apeleze foarte rar datorită condiţiilor
foarte grele impuse de instituţiile care acordă acest tip de credite.
Băncile din România care oferă finanţare pentru IMM-uri sunt: Banca Comercială Română, BRD
Groupe Societe Generale, Banc Post, Banca Românească, Banca Transilvania, ING Bank, Emporiki
Bank, Alpha Bank, HVB Bank, Raiffeisen Bank, Piraeus Bank, Miro Bank, Banca de Export Import
A României, EXIMBANK, Banca Comercială Robank.
Băncile acordă împrumuturi pe baza următoarelor elemente: contractul de împrumut, garanţii

materiale, documente de susţinere a împrumutului.
a) Contractul de împrumut prevede condiţiile de creditare ale băncii şi obligaţiile ce le revin

părţilor.
b) Garanţiile materiale (gajul) reprezintă mijlocul legal prin care se asigură suma
împrumutată. Garanţiile reale sunt reprezentate de imobilele, echipamentele, automobilele etc. pe
care întreprinzătorul sau întreprinderea le au în posesie şi pe care sunt dispuse să le ipotecheze sau
gajeze în favoarea băncii în vederea acordării împrumutului. În caz de insolvabilitate, banca poate
vinde bunurile puse drept garanţie pentru a-şi recupera împrumutul. Deoarece băncile nu pot oferi
credite fără a-şi securiza investiţiile, ele solicită garanţii (de preferinţă imobiliare) care să acopere
aproximativ 120% din valoarea creditului plus dobânda. Pentru a veni în sprijinul întreprinzătorilor
care nu au suficiente bunuri materiale pe care să le pună drept garanţie s-au înfiinţat două fonduri
de garantare: Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru IMM-uri şi Fondul de Garantare
a Creditului Rural.
49
Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru IMM-uri (FNGCIMM S.A. – IFN) contribuie la
finanţarea înfiinţării şi dezvoltării întreprinderilor, venind în completarea finanţărilor de care
acestea au nevoie prin garantarea creditelor acordate de băncile comerciale. Fondul garantează
creditele acordate de băncile comerciale în limita a maxim 80% şi susţine ideile de afaceri şi prin
finanţări directe.
FNGCIMM S.A. – IFN pune la dispoziţia firmelor produse financiare specifice. Preocuparea
acestuia este de a oferi un răspuns rapid, complet şi profesionist solicitărilor financiare, graţie unei
structuri operaţionale flexibile, unei reţele aflate într-o accelerată dezvoltare şi unei strânse
colaborări cu partenerii din domeniul bancar.
Obiectivele strategice ale FNGCIMM S.A. - IFN au în vedere:
• Îmbunătăţirea accesului la finanţare al întreprinderilor mici şi mijlocii care au proiecte de

afaceri viabile, dar care nu deţin suficiente garanţii materiale sau resurse financiare;
• Creşterea volumului de investiţii realizate de întreprinderile mici şi mijlocii;
• Susţinerea politicii economice şi sociale a Guvernului, a politicii acestuia în domeniul
întreprinderilor mici şi mijlocii.
Prin activitatea sa, fondul contribuie la lansarea activităţii întreprinderilor nou-înfiinţate, la

alinierea la cerinţele Uniunii Europene, la dezvoltarea şi creşterea competitivităţii întreprinderilor
existente, la sporirea valorii adăugate realizate de sectorul IMM şi la crearea de noi locuri de
muncă în acest sector.
Misiunea fondului este de sprijinire a întreprinzătorilor din toată ţara să îşi împlinească avantajul
competitiv şi excelenţa în afaceri, prin acordarea de garanţii financiare, în completarea propriilor
garanţiilor materiale, necesare obţinerii unui credit sau a altor instrumente financiare de la băncile
comerciale şi prin acordarea de finanţări directe.
Garanţiile oferite de FNGCIMM S.A. – IFN sunt:

- garanţii din fonduri proprii;
- garanţii din fonduri în administrare;
- garanţii acordate beneficiarilor de finanţări din fonduri europene.
Garanţiile din fonduri proprii. Prin aceste garanţii, fondul preia riscul creditului acordat
întreprinderii de către bancă, garantând până la 80% din credit şi până la valoarea de 800.000 de
euro. Acest serviciu este valabil şi pentru IMM-urile nou înfiinţate. Pentru garanţia acordată se
plăteşte un singur comision a cărui valoare este cuprinsă între 1,5% şi 2% pe an.
Valoarea exactă a comisionului depinde de durata creditului, de moneda în care se acordă acesta şi
de modalitatea de plată a garanţiei solicitată de bancă.
Dacă firma utilizează un credit pe termen scurt, comisionul reprezintă un procent din volumul
garanţiei acordate şi va fi încasat într-o singură tranşă la momentul acordării garanţiei.
Dacă este vorba de un credit pe termen mediu sau lung comisionul reprezintă un procent din
soldul anual al garanţiei acordate. Avantajul firmei constă în încasarea anuală a comisionului şi nu
integral la momentul acordării garanţiei.
50
Garanţiile din fonduri în administrare reprezintă garanţii din fonduri puse la dispoziţie de către
Ministerul Agriculturii Pădurilor şi Amenajării Teritoriului în baza Legii nr.218/2005 pentru
absorbţia fondurilor SAPARD.
Dacă statutul firmei se încadrează într-una dintre categoriile de beneficiari ai Programului
SAPARD şi are capacitatea de rambursare a obligaţiilor de plată asumate, se poate beneficia de
garanţiile FNGCIMM S.A. – IFN. Suma garantată va reprezenta maxim 70% din valoarea
creditului. Sunt garantate categoriile de credite /scrisori de garanţie bancară acordate/emise de
bancă pentru investiţii pe termen scurt, mediu şi lung, care finanţează măsurile:
• Măsura 1.1 –„Îmbunătăţirea prelucrării şi marketingul produselor agricole şi piscicole”;
• Măsura 1.2 –„Îmbunătăţirea structurilor în vederea realizării controlului de calitate, veterinar
şi fitosanitar, pentru calitatea produselor alimentare şi pentru protecţia consumatorilor”;
• Măsura 2.1 – „Dezvoltarea şi îmbunătăţirea infrastructurii rurale”;
• Măsura 3.1 – „Investiţii în exploataţii agricole”;
• Măsura 3.4 –„Dezvoltarea şi diversificarea activităţilor economice care să genereze activităţi
multiple şi venituri alternative”;
• Măsura 3.5 – „Silvicultura”.
Pentru garanţia acordată de Fond, Banca va solicita emiterea unui bilet la ordin fără protest, cu
scadenţa la vedere, de valoare egală cu suma garantată de Fond. Acest bilet va fi girat de Bancă,
fără drept de regres către Fond, la momentul executării Contractului de garantare.
Comisioanele de garantare percepute (care se pot modifica în timp) sunt:

- Persoane juridice şi autorităţi ale administraţie publice:
Credite pe termen scurt (lei/valută) - 1,5%; Credite pe termen mediu şi lung (lei/valută) - 2,0%;
- Pentru creditele acordate fermierilor privaţi – persoane fizice autorizate şi asociaţiile de fermieri
privaţi constituite conform legii nu se plătesc comisioane de garantare.
Garanţiile acordate beneficiarilor de finanţări din fonduri europene se adresează IMM-urilor care
îndeplinesc atât condiţiile de accesare a fondurilor europene, cât şi condiţiile de acordare a
finanţării specifice fiecărui finanţator.
Fondul garantează finanţări acordate de instituţii financiar-bancare/ nebancare, pentru:

- plata taxei de consultanţă aferentă unui proiect pe un domeniu de activitate potenţial
beneficiar de fonduri europene;
- realizarea proiectelor pe domenii de activitate potenţial beneficiare de fonduri europene.
Garanţia se poate acorda pentru o perioadă de până la 3 ani, pentru consultanţă, iar pentru
investiţii garanţia se acordă în corelaţie cu durata creditului.
Procentul de garantare este în conformitate cu prevederile din convenţiile încheiate cu finanţatorii,

cu precizarea că, pentru finanţarea acordată pentru consultanţă, procentul maxim de garantare
este de 80%, iar comisionul de garantare este de numai 1%/an.
În situaţia în care condiţiile de accesare a fondurilor europene prevăd ca aplicantul să facă dovada
existenţei surselor proprii pentru finanţarea proiectului, Fondul va putea emite, la solicitarea
instituţiei finanţatoare un document - Promisiune de garantare - prin care Fondul îşi exprimă
intenţia de a garanta finanţarea ce va fi primită de IMM, după aprobarea proiectului de către
autoritatea de implementare.
51
Fondul de garantare a Creditului Rural - IFN S.A. (FGCR-IFN S.A.) oferă un instrument financiar
care permite accesul investitorilor la credite şi alte instrumente de finanţare, prin acordarea de
garanţii financiare.
FGCR-IFN S.A. are ca obiect de activitate exclusiv garantarea creditelor şi a altor instrumente de
finanţare, care pot fi obţinute de persoane fizice şi juridice - producători agricoli şi procesatori de
produse agroalimentare, pentru realizarea producţiei agricole, stocarea şi procesarea produselor
agricole şi realizarea obiectivelor de investiţii în aceste domenii, precum şi alte instrumente
financiare pe care instituţiile de credit le acordă beneficiarilor programelor cu finanţare europeană
prin FEADR, FEP şi FEGA pentru asigurarea finanţării necesare realizării proiectelor prevăzute în
Programul Naţional de Dezvoltare Rurală pentru perioada programată 2007-2013.
FGCR -IFN SA garantează următoarele tipuri de credite şi alte instrumente de finanţare :
• creditele pe termen scurt, mediu şi lung;
• scrisorile de garanţie bancară;
• scrisori de garanţie în favoarea APDRP, conform OG 79/2009;
• creditele de investiţii acordate beneficiarilor FEADR, FEP şi FEGA;
• creditele de producţie care asigură sursele de finanţare necesare beneficiarilor programului
SAPARD care au realizat şi pus în funcţiune investiţia.
Suma garantată de FGCR - IFN S.A., în lei sau valută, reprezintă maxim:
• 80% din valoarea creditelor de producţie pe termen scurt/acordurilor de garanţie bancară,
• 80% din valoarea creditelor/scrisorilor de confort acordate/emise de instituţiile de
creditare în scopul asigurării cofinanţării proiectelor de investiţii realizate prin Programul
Naţional de Dezvoltare Rurală, respectiv FEADR, FEP,FEGA;
• în cazul beneficiarilor publici ai FEADR, valoarea garanţiei poate fi de până la 100% din
valoarea creditului, iar valoarea acesteia poate fi egală cu suma cheltuielilor eligibile şi
neeligibile ale proiectului.
Contractele de garantare se pot încheia în lei sau în valută, în funcţie de moneda în care a fost
încheiat contractul de credit.
Categoriile de credite/scrisori de garanţie bancară acordate de bănci, în lei sau valută, care pot fi
garantate de FGCR-IFN sunt următoarele:
• Credite pentru realizarea producţiei agricole sau agro-alimentare;
• Credite de investiţii.
În cazul beneficiarilor privaţi, suma maximă care poate fi garantată de FGCR-IFN S.A. pentru
fiecare solicitare individuală de garantare nu va depăşi echivalentul a 2.5 milioane Euro,
denominaţi în lei la cursul lei/Euro de la data solicitării de garantare.
c) Documentele de susţinere a împrumutului sunt: documente care certifică existenţa

întreprinderii: actul de înfiinţare, certificatul de înregistrare, documente privind necesitatea şi
oportunitatea creditului şi posibilitatea de rambursare a acestuia: cerere de credite, plan de afaceri
şi/sau studiu de fezabilitate; documente financiar-contabile: bugetul de venituri şi cheltuieli,
balanţa de verificare, bilanţul anual, contul de profit şi pierdere, situaţia patrimonială, planificarea
fluxului de numerar.
Deoarece fiecare bancă are condiţii de creditare specifice, este necesară studierea atentă a acestora şi
alegerea acelei bănci care practică dobânda cea mai mică şi acordă perioada de graţie (perioada în
care se plătesc doar dobânzile, nu şi ratele) cea mai mare.
52
3.4.1.2. Avantajele creditului bancar pe termen mediu şi lung
Împrumutul pe termen mediu şi lung prezintă următoarele avantaje42 pentru întreprinderi:
¬ rapiditate: obţinerea sumelor necesare printr-un credit bancar pe termen mediu sau lung
poate fi realizată mult mai rapid decât cele prin emiterea de obligaţiuni;
¬ flexibilitatea: împrumuturile pe termen mediu şi lung prezintă o flexibilitate viitoare spre

deosebire de împrumutul obligatar. În situaţia acestuia din urmă, datorită numărului mare de
deţinători de obligaţiuni, este virtual imposibil să obţină permisiunea de a modifica condiţiile
contractului, chiar dacă apariţia unor noi condiţii economice poate conduce la dorinţa celui
împrumutat sau a deţinătorilor de obligaţiuni de a le schimba. În schimb, în cazul unui împrumut
bancar pe termen mediu sau lung, cei împrumutaţi pot, în general, conveni cu creditorul să
modifice mutual condiţiile contractuale.
¬ costuri de obţinere relativ reduse: deoarece se negociază direct cu cei care acordă credite,
documentele formale legate de obţinerea împrumuturilor sunt minime, la fel ca şi cheltuielile.
Întreprinderile apelează la împrumuturi pe termen mijlociu şi lung, fiind conştiente că pe lângă

riscul pe care-l implică, au şi efecte favorabile asupra rentabilităţii. Este vorba aici de "efectul de
levier" (de pârghie) care poate duce la creşterea rentabilităţii capitalurilor proprii, cu condiţia ca
rentabilitatea întregului capital angajat (propriu şi împrumutat) să fie superioară ratei dobânzii la
sumele împrumutate. Efectul de levier se poate resimţi şi invers, în sensul scăderii ratei
rentabilităţii capitalurilor proprii.
3.4.1.3. Costul creditelor bancare pe termen mediu şi lung
Ca şi costul capitalurilor proprii ale firmei, costul datoriilor acesteia poate fi observat în mod
normal, direct sau indirect, deoarece costul datoriilor este pur şi simplu rata dobânzii pe care
firma trebuie să o plătească pentru un nou împrumut şi putem observa rata dobânzii pe pieţele
financiare.
Condiţiile contractuale în care se angajează un împrumut (scadenţă certă, dobândă fixă, valoare de
rambursat cunoscută, prioritate pentru recuperarea capitalului în caz de faliment etc.) face ca
determinarea costului acestei resurse de capital să fie certă. Există totuşi un risc al variaţiei
dobânzii de piaţă. În aceste condiţii modelul CAPM (Capital Assets Pricing Model) oferă şi pentru
datoriile riscante o alternativă de estimare a costului / (rentabilităţii) scontat(e). Pentru început
admitem că nu există risc de rată de dobândă şi nici risc de insolvabilitate a debitorului. Pentru
manager, costul explicit al unui împrumut este acela care egalează încasările din fondurile
împrumutate (intrări) cu valoarea actuală a plăţilor privind rambursările şi dobânda viitoare
n R + Dob
(ieşirile), potrivit formulei: Fonduri împrumutate = ∑ t t , în care:
t = 1 (1 + K d )
t
R t = ratele împrumutului rambursate în fiecare an;

t = anii de rambursare a împrumutului, t = 1 ÷ n ;
k d = ca soluţie la ecuaţia de mai sus, reprezintă costul explicit al împrumutului solicitat de
managerul întreprinderii pentru finanţarea investiţiilor noi.
Intrările monetare, obţinute la primirea sumelor împrumutate, vor fi urmate de o serie de ieşiri
monetare viitoare echivalente. Această noţiune de rată k d are două interpretări:
- de rată internă de rentabilitate (RIR) şi
- de cost actuarial ( k d ).
42 Bărbuţă-Mişu, N. – Finanţele întreprinderii, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2009, pag. 256.
53
Ele sunt identice fundamental şi singura diferenţă dintre ele vine de la cei care fac interpretarea
după cum aceştia sunt creditori sau debitori: Rata internă de rentabilitate relevă demersul
investitorului (creditorului), în timp ce costul actuarial rezultă din aprecierea împrumutatului
(debitorului). Este evidentă egalitatea RIR = k d , ambele având unul şi acelaşi conţinut economic.
Conform criteriului RIR, investiţia este rentabilă dacă această rată internă RIR este mai mare decât
rata dobânzii de pe piaţă ( R d ), respectiv costul capitalului. Pe plan economic, RIR> R d semnifică
faptul că investiţia de capital va fi recuperată prin fluxurile de lichidităţi rezultate din exploatare,
că aceste fluxuri permit remunerarea furnizorilor de capital conform exigenţei lor de randament.
Deci RIR> R d semnifică faptul că investiţia este rentabilă şi acceptată.
În teorie, costul actuarial pentru un împrumut primit este egal cu RIR a sumei date cu împrumut.
În realitate acest caz este rar ca urmare a efectelor fiscale şi a costurilor de tranzacţie a capitalurilor.
Analiza costului împrumutului bancar se bazează pe modelul unui grafic de rambursare a

acestuia, specific activităţii bancare. Acest grafic include convenţia părţilor despre: valoarea
împrumutului contractat, suma avansată, rata dobânzii la care se face contractarea împrumutului
şi graficul de rambursare.
În funcţie de caracteristicile prezentate, există mai multe modele fundamentale de determinare a

costului capitalului împrumutat.
a. cazul împrumutului bancar cu rambursare la scadenţă. Această modalitate de rambursare este

caracterizată prin faptul că plata principalului se realizează integral la scadenţă, în decursul
perioadei de desfăşurare a creditului plătindu-se numai dobânzile calculate prin înmulţirea ratei
nominale a dobânzii cu valoarea principalului. Modelul matematic care permite determinarea
costurilor acestui tip de împrumut este următorul:
n Dob × (1 − τ ) Vn D
t
V0 D = ∑ + , unde:
t = 1 (1 + k D ) (1 + k D )n
t
Dob t = dobânda plătită în anul i, i = 1 ÷ n ;

k D = costul datoriilor;
τ = cota de impozit pe profit;
V 0 D = valoarea actuală a datoriei pentru întreprindere;
Vn D = valoarea nominală, valoare ce va fi rambursată la scadenţă.
Cota de impozitare τ , subliniază caracterul special al cheltuielilor cu dobânzile, acestea

beneficiind de o scutire aproape integrală de impozit. Astfel, pentru întreprindere, cheltuielile cu
dobânzile sunt încadrate conform legii în categoria celor deductibile din profitul brut. Diferenţa
favorabilă întreprinderii reflectată în scăderea cheltuielilor efective cu impozitul pe profit poate fi
considerată ca plus-valoare, care diminuează suma cheltuielilor cu dobânzile datorate. Rezolvarea
ecuaţiei obţinute se realizează prin interpolare liniară.
b. cazul împrumutului bancar cu rambursare în tranşe sau rate egale. Această modalitate este
caracterizată prin faptul că principalul împrumutului este rambursat eşalonat în tranşe egale,
dobânzile calculându-se prin înmulţirea ratei dobânzii cu soldul rămas de rambursat. Ecuaţia
matematică ce dă valoarea de piaţă are forma:
⎡ R d × Vn × (n + 1 − t ) ⎤ V
× (1 − τ ) + n
n ⎢⎣ n ⎥
⎦ n
V0 D = ∑ , unde:
t =1 (1 + k D ) t
54
R d × Vn × (n + 1 − t )
= valoarea dobânzii din anul t;
n
R d = rata nominală a dobânzii pentru creditul contractat;
Vn = valoarea nominală totală a împrumutului;
n = numărul de ani pe care se construieşte graficul de rambursare.
c. cazul împrumutului bancar cu rambursare în anuităţi constante. Acesta se caracterizează prin

eşalonarea împrumutului astfel încât sumele rambursate anual de debitor, compuse din principal
şi dobândă, să fie egale. Prin calcul matematic se obţine un şir de tranşe ale principalului care
reprezintă o progresie geometrică. Formula matematică pentru valoarea de piaţă este:
n Dob × (1 − τ ) + R
V0 D = ∑ t t , unde:
t =1 (1 + k D )t
R t = partea din principal ce va fi rambursată în anul t. În acest caz anuitatea se determină

Vn × R d
cu ajutorul formulei: A t = .
1 − (1 + R d )− n
3.4.2. Finanţarea prin leasing
Finanţarea prin leasing poate fi furnizată de către întreprinderile industriale producătoare, în

efortul acestora de a creşte vânzările, dar şi de întreprinderile specializate în asigurarea finanţării
prin leasing. Există mai multe tipuri de firme care au ca obiect de activitate leasing-ul: bănci
comerciale, instituţii financiare de economii şi de credit, firme financiare şi firme industriale.
3.4.2.1. Definire şi caracteristici
Leasing-ul este o procedură de finanţare a investiţiilor prin care o bancă sau o instituţie financiară
specializată achiziţionează un bun imobiliar sau mobiliar pe care-l închiriază unei întreprinderi
sau unui particular, aceştia din urmă având posibilitatea să-l cumpere la sfârşitul contractului la
un preţ convenit (în general la valoarea reziduală).
Decizia de a opta pentru leasing, în raport cu un împrumut bancar sau obligatar, se
fundamentează pe valoarea actualizată netă (VAN), calculată după relaţia:
n CFt VR
VAN = ∑ − .
t = 1 (1 + r ) (1 + r )m
t
Întrucât nu se plăteşte costul de achiziţie al bunului închiriat, în formula VAN nu se cuprinde

scăderea valorii investiţiei I. De asemenea cash-flow – urile ( CFt ) vor fi determinate în funcţie de
profiturile viitoare şi de chiria plătită. Valoarea reziduală ( VR ) este plătită în anul m, înaintea
încheierii duratei de viaţă n a bunului închiriat.
Această valoare actualizată se compară cu cea a împrumutului, pentru a se analiza care dintre
aceste surse de finanţare este mai avantajoasă.
3.4.2.2. Avantajele leasingului
Avantajele leasing-ului pentru întreprinderile care închiriază bunurile sunt:

¬ oferă o finanţare flexibilă43: majoritatea contractelor de leasing tind să aibă mai puţine
acorduri restrictive decât contractele de împrumut. În plus, leasing-ul este mai convenabil pentru
43 Tudorache, D., Secăreanu, C. – Finanţele publice. Finanţele firmei, Editura Universitară, Bucureşti, 2006, pag. 198.
55
finanţarea treptată a nevoilor întreprinderilor. O firmă care achiziţionează active în timp poate să
considere mai convenabil să ia în leasing aceste active decât să negocieze un împrumut obligatar
sau bancar ori să vândă acţiuni în fiecare moment când se fac achiziţii pentru creşterea capitalului
propriu;
¬ utilizarea acestei finanţări creşte capacitatea întreprinderii de a se îndatora, deoarece este o

operaţiune care nu modifică structura financiară a întreprinderii44. Totuşi, bancherii şi ceilalţi
creditori ţin seama că leasing-ul constituie o obligaţie a firmei care apelează la leasing;
¬ permite finanţarea 100% a bunurilor pe care întreprinderea doreşte să le exploateze ceea ce

permite conservarea capitalului de lucru şi utilizarea acestuia drept garanţie pentru contractarea
altor împrumuturi pentru dezvoltare;
¬ avantajele fiscale: deductibilitatea fiscală a amortizării este unul dintre cele mai cunoscute
motive de apelare la leasing în detrimentul cumpărării deoarece determină o economie prin
diminuarea impozitului la întreprinderea care închiriază;
¬ constituie o formă de asigurare contra riscului tehnologic pentru întreprinderile care închiriază.
În cazul leasing-ului direct poate exista clauza anulării, care permite utilizatorului să oprească
plata ratei de leasing înainte de expirarea termenului din contractul de leasing. Astfel, dacă pe
piaţă apar mijloace de producţie mai performante, poate să facă imediat schimbarea comparativ
cu cazul în care ar fi proprietar (dificultăţi în vânzarea unui mijloc fix depăşit moral) 45;
¬ poate creşte lichiditatea întreprinderii. Astfel, o vânzare şi leaseback transformă anumite

active corporale ale întreprinderii în numerar în schimbul unei obligaţii de a face o serie de plăţi
fixe în viitor;
¬ permite întreprinderilor mici şi mijlocii, care au capacităţi de îndatorare mici, dar care sunt
rentabile sau întreprinderilor cu o rentabilitate scăzută să-şi finanţeze dezvoltarea. În acest caz,
leasing-ul este adesea singura sursă disponibilă de finanţare, deoarece dreptul de proprietate al
bunului luat în leasing rămâne locatorului, reducând riscul acestuia în caz de faliment al
utilizatorului.
3.4.2.3. Dezavantajele leasingului
Principalele dezavantaje46 al leasing-ului se referă la:
© costul: pentru o întreprindere cu profituri mari, cu acces la pieţele creditului şi capacitate de

a profita de avantajele fiscale ale proprietarului, leasing-ul este adesea o finanţare mai costisitoare;
ratele practicate, respectiv redevenţele care cumulează chiria, comisionul de serviciu şi cota de risc
sunt relativ ridicate, ceea ce impune necesitatea obţinerii unei rentabilităţi cel puţin acoperitoare;
© afectează inevitabil autofinanţarea viitoare ca urmare a obligaţiilor periodice de plată;
© pierderea valorii reziduale a activului. În cazul bunurilor imobiliare, această pierdere poate fi
substanţială;
© facilitarea obţinerii poate antrena întreprinderea în operaţiuni mai puţin rentabile;
44 Hoanţă, N. – Finanţele firmei, Editura Economică, Bucureşti, 2003, pag. 322 – 323.
45 Andreica, M., Andreica, C., Muştea-Ştefan, I., Muştea-Ştefan, R. – Decizia de finanţare în leasing, Editura
Cibernetica MC, Bucureşti, 2003, pag. 88-89.
56
© falimentul societăţii de leasing constituie, mai nou un dezavantaj, deoarece întreprinderea

care închiriază bunul nu este şi proprietarul acestuia. Dacă societatea de leasing dă faliment, în
urma valorificării bunurilor din proprietatea acesteia, întreprinderea care închiriază aceste bunuri
le poate pierde, dezavantajul constând în întreruperea activităţii acesteia până la înlocuirea
bunului.
Întrucât fiecare întreprindere are o anumită structură a capitalului care este un mixaj de capitaluri
proprii, acţiuni comune şi preferenţiale, datorii, aceasta determină întreprinderii o valoare a
capitalului care trebuie maximizată. Deci, pentru maximizarea valorii întreprinderii trebuie
stabilită o structură optimă a capitalului, astfel încât noile creşteri de capital să aibă loc de aşa
manieră încât să păstreze structura optimă a capitalului în timp.
3.4.2.4. Costul leasingului
Leasingul reprezintă un mod de finanţare particular care poate fi analizat ca un împrumut. Costul
acestei surse de finanţare poate fi evaluat sub forma unei rate actuariale. Se aplică principiul
egalităţii valorilor actuale ale echivalentului sumei de finanţare (costul de achiziţie şi montaj al
echipamentului închiriat = E) şi ale ieşirilor de trezorerie pentru plăţile viitoare privind chiria
anuală (CH) şi valoarea reziduală (VR). La egalitatea, în prezent, a celor două fluxuri de trezorerie
(de intrare echivalentă şi de ieşire efectivă) se calculează costul actuarial al leasingului ca o rată
internă de rentabilitate ( k L ).
Costul leasingului47 integrează în mod firesc şi efectele fiscale ale acestei finanţări. Chiria este o
cheltuială deductibilă de la plata impozitului pe profit. Partea reprezentând amortizarea
echipamentului închiriat nu mai constituie o economie fiscală pentru utilizatorul leasingului,
pentru „furnizorul” leasingului. În consecinţă, utilizatorul leasingului nefiind proprietarul bunului
închiriat înregistrează un cost de oportunitate, determinat de pierderea economiei de impozit
aferentă amortizării A a echipamentului închiriat.
n (1 − τ ) × CH + τ × A VR
E= ∑ t t + , în care:
t =1 (1 + k L )t
(1 + k L )m
τ = rata impozitului pe profit;
t = anii de valabilitate a contractului de leasing, t = 1 ÷ n ; m = n+ 1.
În aceste condiţii, costul leasingului ( k L ) este soluţia la ecuaţia de mai sus, ce se calculează după
metodologia ratei interne de rentabilitate. De altfel, costul leasingului pentru utilizator (locatar)
este rata de rentabilitate pentru furnizor (locator).
Decizia de a opta pentru leasing, în raport cu un împrumut bancar sau obligatar, se

fundamentează pe valoare actualizată netă (VAN), calculată după relaţia:
n CFt VR
VAN = ∑ − .
t = 1 (1 + k ) (1 + r )m
t
Întrucât nu se plăteşte costul de achiziţie al bunului închiriat, în formula VAN nu se cuprinde

scăderea valorii investiţiei (I). De asemenea, cash-flow-urile ( CFt ) vor fi determinate în funcţie de
profiturile viitoare şi de chiria plătită (chiria este şi ea o cheltuială deductibilă de la plata
impozitului). Valoarea reziduală (VR) este plătită în anul m, înainte de încheierea duratei de viaţă
(n) a bunului închiriat.
Această valoare actualizată se compară cu cea a împrumutului, pentru a se analiza care dintre
sursele de finanţare este mai avantajoasă.
47 Ilie, V., Teodorescu, M. – Finanţele întreprinderii, Editura ASE, Bucureşti, 2003, pag. 275.
57
De exemplu48, întreprinderea „X” S.A. achiziţionează un mijloc de transport printr-o operaţiune de

leasing. Redevenţele sunt plătibile prin 7 anuităţi până la scadenţă, în valoare de 2.000 lei fiecare.
Depozitul de garanţie este de 20% din valoarea redevenţei şi este amortizabil într-un an. Valoarea
bunului la cumpărare ar fi fost de 10.000 lei, amortizabil în 10 ani. Valoarea reziduală este de 1.200
lei. Impozitul pe profit este de 16%. Determinaţi costul contractului de leasing.
Rezolvare:
Pentru rezolvarea aplicaţiei, realizăm tabloul contractului de leasing, prezentat în tabelul 3.3., în
care:
(1) reprezintă 20% din valoarea redevenţei de 2.000 lei;
(2) economia fiscală din redevenţă reprezintă economia de impozit pe profit care apare datorită
cheltuielii cu redevenţa (care diminuează profitul impozabil), respectiv 16% × 2.000 = 320 lei;
(3) pierderea economiei din impozitul pe profit datorită amortizării se referă la cheltuiala cu
amortizarea, ce ar fi diminuat profitul impozabil, în cazul în care bunul ar fi fost cumpărat, cu
10.000
× 16% = 160 lei;
10
(4) economia impozitului pe profit din amortizarea valorii reziduale a bunului (a cărui durată
1.200
rămasă de amortizare este de 3 ani), este de × 16% = 64 lei, în anii 8, 9 şi 10.
3
Tabelul 3.3. Tabloul contractului de leasing
Anul Anul Anul Anul Anul Anul Anul Anul Anul

Indicatori
0 1 2 3 4 5 6 7 8-10
Valoarea bunului 10.000
Depozitul de garanţie (1) -400
Redevenţe -2.000 -2.000 -2.000 -2.000 -2.000 -2.000 -2.000
Valoarea de cumpărare, reziduală -1.200
Economia fiscală din redevenţă
+320 +320 +320 +320 +320 +320 +320
(2)
Pierderea economiei din
impozitul pe profit datorită -160 -160 -160 -160 -160 -160 -160
amortizării (3)
Economia impozitului pe profit
din amortizarea bunului, după +64
achiziţia la valoarea reziduală (4)
Total fluxuri 9.600 -1.840 -1.840 -1.840 -1.840 -1.840 -1.840 -3.040 +64
Costul real al contractului de leasing reiese din formula de mai jos:

9.600 + 64 × (1 + k )−8 + 64 × (1 + k )−9 + 64 × (1 + k )−10 = 1.840 × (1 + k )−1 +
+ 1.840 × (1 + k )− 2 + 1.840 × (1 + k )− 3 + 1.840 × (1 + k )− 4 + 1.840 × (1 + k )− 5 +
+ 1.840 × (1 + k )− 6 + 3.040 × (1 + k )− 7
Rezultă, din încercări succesive că k = 20 ,3% .
48Stroe, R., Bărbuţă-Mişu, N. – Finanţarea şi gestiunea financiară a întreprinderii, Aplicaţii şi studii de caz, Editura
Didactică şi Pedagogică – R.A., Bucureşti, 2008, pag. 222-223.
58
3.5. Particularităţi ale creditelor pe termen scurt şi costul acestora
Performanţele gestiunii trezoreriei nu se măsoară doar în funcţie de nivelul dobânzii plătite pentru
împrumuturi sau primite pentru plasarea excedentelor de disponibilităţi băneşti.
Preocuparea trezorierului trebuie să fie optimizarea gestiunii fluxurilor. El trebuie să aleagă

instrumentele de plată adecvate, să împrumute la cea mai bună dobândă, să realizeze plasamentele
cel mai bine remunerate şi să realizeze un arbitraj între diferitele mijloace de finanţare sau între
liniile de credit şi plasamente.
Obiectivul de atins este acela al trezoreriei zero, conform căruia firma trebuie să-şi onoreze prompt
toate angajamentele şi să-şi plaseze operativ disponibilităţile, astfel încât soldul conturilor curente
să fie minim. Aceasta presupune ca sumele excedentare să facă obiectul unor plasamente
sistematice.
Justificarea trezoreriei zero este reflectată prin intermediul costurilor de oportunitate.

Remunerarea soldurilor de disponibilităţi în conturi curente fiind nesemnificativă atrage o lipsă de
câştig, deci un cost de oportunitate egal cu diferenţa faţă de remunerarea ce ar fi adus-o
plasamentul acelui excedent, de exemplu, într-un depozit de o lună dacă acesta s-ar fi menţinut în
acest interval.
Totodată, costul creditelor este, de regulă, mai mare decât al mijloacelor de finanţare pe piaţa
financiară şi reprezintă, deci, un cost explicit pentru firmă.
În acelaşi timp, costul real al creditului diferă faţă de rata nominală a dobânzii, întrucât în calcul
sunt luate toate cheltuielile legate de credit, deci inclusiv comisioanele şi numărul de zile real de
creditare de care beneficiază firma faţă de numărul de zile înscris în contractul de credit.
În continuare prezentăm câteva exemple privind determinarea costului creditului de trezorerie.
3.5.1. Creditul bancar pe termen scurt
În general, există trei factori care trebuie luaţi în considerare în selectarea surselor de finanţare pe
termen scurt: costul efectiv al creditului; disponibilitatea creditului în suma necesară, pentru
perioada cât finanţarea este necesară şi influenţa utilizării unei surse de finanţare specifice asupra
costului şi disponibilităţii unei alte surse de finanţare.
Pentru o întreprindere rentabilă este mai avantajos să apeleze la creditul bancar pe termen scurt
pentru creşterea activităţii, decât să aştepte până când se vor constitui resurse proprii suficiente
prin capitalizarea profiturilor.
Există o multitudine de credite bancare pe termen scurt, toate fiind acordate în general pentru
finanţarea nevoilor de exploatare, curente ale întreprinderilor (aprovizionări cu stocuri de materii
prime şi materiale, mărfuri, subansambluri, piese de schimb, energie, combustibili, cheltuieli
aferente perioadei curente, necesare realizării şi finalizării producţiei care are consum şi desfacere
asigurate prin contracte şi comenzi ferme) sau pentru acoperirea unei insuficienţe provizorii a
fondului de rulment net şi mai puţin pentru investiţii.
59
3.5.1.1. Costul efectiv al creditului pe termen scurt49
O întreprindere contractează un credit bancar de 80.000 lei, pe termen de 90 zile pentru care banca
percepe o rată anuală a dobânzii de 18%. Determinaţi valoarea absolută a dobânzii şi costul efectiv
al creditului.
Rezolvare:
C n × R d n (%) × t
Valoarea dobânzii ( Dob ) va fi: Dob = , unde:
360
Cn = valoarea nominală a creditului pe termen scurt.
80.000 × 0 ,18 × 90
Dob = = 3.600 lei.
360
Costul procentual efectiv al creditului pe termen scurt ( R d r (%) ) va fi:
360
⎛ 3.600 ⎞ 90
R d r (%) = ⎜ 1 + ⎟ − 1 = 19 ,25% .
⎝ 80.000 ⎠
3.5.1.2. Costul efectiv al creditului pe termen scurt cu dobândă antecalculată şi

postcalculată50
Presupunem un credit în valoare de 50.000 lei, pe o durată de 120 de zile, cu rata dobânzii de 9%
pe an. Să se determine rata efectivă a dobânzii antecalculate şi postcalculate.
Rezolvare:
Rata efectivă a dobânzii antecalculate ( R d e (%) ) se determină astfel:

Dob
R d e a (%) = × 360 , unde:
Ce × t
Dob = valoarea dobânzii;
Ce = valoarea efectivă a creditului, mai mică decât valoarea creditului acordat cu
dobânda antecalculată ( C0 ).
Valoarea efectivă a creditului reprezintă: C e = C 0 − Dob . Înlocuind expresia valorii efective a
creditului în formula ratei efective a dobânzii antecalculate, obţinem:
Dob C 0 × R d n (%) × t
R d e a (%) = × 360 . Ştim că valoarea dobânzii reprezintă: Dob = .
(C 0 − Dob )× t 360
Înlocuind expresia valorii dobânzii în formula ratei efective a dobânzii antecalculate, obţinem:
C 0 × R d n (%) × t
360 C 0 × R d n (%) R d n (%)
R d e a(%) = × 360 = =
⎛ C × R d n (%) × t ⎞ ⎛ R ×t ⎞ R d n (%) × t
⎜ C0 − 0 ⎟× t C × ⎜ 1 − d n (%) ⎟ 1 −
⎜ 360 ⎟ 0 ⎜ 360 ⎟ 360
⎝ ⎠ ⎝ ⎠
0 ,09
R d e a(%) = = 9 ,278% .
0 ,09 × 120
1−
360
Rata efectivă a dobânzii postcalculate ( R d e p (%) ) se determină astfel:
49 Stroe, R., Bărbuţă-Mişu, N. – Finanţarea şi gestiunea financiară a întreprinderii. Aplicaţii şi studii de caz, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2008, pag. 158.
50 Stroe, R., Bărbuţă-Mişu, N. – Finanţarea şi gestiunea financiară a întreprinderii. Aplicaţii şi studii de caz, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2008, pag. 158-159.
60
Dob
R d e p(%) = × 360 , unde:
Cf × t
Dob = valoarea dobânzii;
Cf = valoarea creditului de rambursat la sfârşitul perioadei, mai mare decât valoarea
creditului acordat cu dobânda postcalculată ( C 0 ).
Valoarea de rambursat a creditului reprezintă: C f = C 0 + Dob . Înlocuind expresia valorii efective a
creditului în formula ratei efective a dobânzii postcalculate, obţinem:
Dob C 0 × R d n (%) × t
R d e p(%) = × 360 . Ştim că valoarea dobânzii reprezintă: Dob = .
(C 0 + Dob )× t 360
Înlocuind expresia valorii dobânzii în formula ratei efective a dobânzii postcalculate, obţinem:
C 0 × R d n (%) × t
360 C 0 × R d n (%) R d n (%)
R d e p(%) = × 360 = =
⎛ C × R d n (%) × t ⎞ ⎛ R ×t ⎞ R d n (%) × t
⎜ C0 + 0 ⎟× t C × ⎜ 1 + d n (%) ⎟ 1 +
⎜ 360 ⎟ 0 ⎜ 360 ⎟ 360
⎝ ⎠ ⎝ ⎠
0 ,09
R d e p (%) = = 8 ,738% .
0 ,09 × 120
1+
360
3.5.2. Creditul comercial
Creditul comercial furnizează una dintre cele mai flexibile surse de finanţare pe termen scurt.
Acesta creşte în mod spontan în funcţie de cumpărările întreprinderii. Caracteristicile suplimentare
ale pachetelor de credit comercial includ valoarea creditului pe care întreprinderea o poate obţine,
dacă suma este plătită în cont cu întârziere şi dacă reducerile sunt aplicabile pentru plăţile în
avans51.
Este un mijloc de finanţare pe termen scurt care variază de la câteva zile până la 90 de zile, în
conformitate cu clauzele contractuale. Acest tip de finanţare nebancară nu este purtător de
dobândă52.
3.5.2.1. Avantajele creditului comercial
Avantajele creditului comercial53:

- rapiditatea, disponibilitatea şi flexibilitatea: ordinele de plată plătibile ale celor mai multe
întreprinderi necesită puţine formalităţi, nu fac obiectul vreunui contract, reprezintă o formă
continuă de credit, care se obţine rapid, permiţând finanţarea în totalitate sau în parte a
stocurilor, în funcţie de viteza lor de rotaţie;
- de obicei, furnizorii nu solicită nici o garanţie, aceştia fiind, în practică, mai înţelegători decât
băncile în ceea ce priveşte eventualele depăşiri ale scadenţelor; de asemenea, este mai agreat de
către întreprinderile mici şi mijlocii dat fiind faptul că, de cele mai multe ori, acestea nu se
bucură de acelaşi tratament ca şi marile întreprinderi din partea băncilor;
- este obţinut în mod convenabil ca o parte normală a operaţiunilor întreprinderii, extinderea în

valoare a creditului comercial dezvoltând şi contracte pentru necesităţile întreprinderii;
51 Pike, R., Heale, B. – Corporate Finance and Investment Decisions and Strategies, Fifth Edition, Prentice Hall, 2006,
pag. 380.
52 Tudorache, D., Secăreanu, C. – Finanţele publice. Finanţele firmei, Editura Universitară, Bucureşti, 2006, pag. 261.
53 Bărbuţă-Mişu, N. – Finanţele întreprinderii, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2009, pag. 167-168.
61
- reprezintă o sursă de finanţare relativ ieftină pentru susţinerea activităţii curente;
- disponibilizează resurse financiare pentru realizarea altor obiective economice;
- cunoaşterea scadenţelor de plată permite elaborarea unui cash-flow realist, necesar obţinerii
unui credit bancar;
- ofertanţii au posibilităţi mai bune de monitorizare şi forţare a celui împrumutat să plătească

decât au instituţiile financiare. Aceasta deoarece ofertantul este de obicei în aceeaşi afacere iar
cumpărătorul nu are altă alternativă decât să cumpere de la câţiva ofertanţi;
- scopul ofertantului prin creditul comercial nu este de a face bani din înţelegerea financiară ci
de a obţine profit din vânzarea bunurilor;
- ofertantul poate oferi termeni favorabili de plată în scopul păstrării unei relaţii pe termen lung
cu cumpărătorul.
3.5.2.2. Dezavantajele creditului comercial
Dezavantajele creditului comercial54:
- creşterea gradului de îndatorare pe termen scurt va avea efecte negative asupra bonităţii
întreprinderii;
- prezintă riscuri atât pentru furnizor cât şi pentru client; astfel, dacă întreprinderea furnizoare
nu cunoaşte suficient de bine clientul şi nu-i evaluează cum trebuie solvabilitatea, aceasta este
în pericolul de a acorda credite importante, dificil de acoperit, clienţilor mai puţin solvabili; de
asemenea, clientul poate fi pus în dificultate când furnizorul încearcă să scurteze brusc durata
creditului furnizor acordat.
- într-un mediu economic inflaţionist, cu schimbări esenţiale ale cursului monedei naţionale în
perioade de timp foarte scurte, pot apărea costuri care anulează veniturile realizate din
vânzarea mărfurilor achiziţionate prin credit comercial;
- neonorarea biletelor la ordin la scadenţă poate avea repercusiuni grave de natură juridică şi
economică asupra întreprinderii;
- nevalorificarea stocurilor de marfă achiziţionate prin credit comercial duce la dificultăţi

financiare complexe.
3.5.2.3. Costul creditului comercial
Pentru a releva costul creditului comercial în cazul acordării reducerilor în numerar, prezentăm
următorul exemplu55:
Foarte des, termenii de credit oferiţi în cadrul creditului comercial implică reduceri pentru plăţile în
avans. De exemplu, un furnizor oferă următoarele termene: 3% reducere pentru plata în 20 zile sau
întreaga valoare este plătită în 60 de zile. Astfel, 3% penalizare apare ca rabat (bonus) pentru plata
în 20 zile sau ca penalizare pentru întârzierea plăţii în perioada 20-60 zile (adică cu 40 de zile).
54Levente, K. – Finanţarea întreprinderilor mici şi mijlocii, Editura Expert, Bucureşti, 2004, pag. 150-151.
55Petty J. W., Keown, A. – Basic Financial Management, Prentice Hall International Inc., New Jersey, 1993, pag. 649-
650.
62
Costul anual efectiv de neutilizare a reducerii ( k Cc ) poate fi foarte mare. Pentru o factură de 2.000
de lei, costul efectiv al ignorării perioadei de reducere, utilizând termenii de credit anteriori, poate
Dob Nz a 60 360
fi estimată prin relaţia: k Cc = × = × = 27 ,84% .
C d Nz c 1.940 40
Cei 3% reducere reprezintă costul dobânzii pentru extinderea perioadei de plată cu 40 de zile în
plus. 1.940 lei reprezintă valoarea facturii pentru perioada celor 20 de zile de credit, după această
dată reducerea fiind pierdută. Costul efectiv al neluării în calcul a celor 3% reducere pentru 40 de
zile este foarte scump. Mai mult, odată ce perioada de reducere a trecut, nu mai există nici un motiv
de a plăti înaintea datei scadente finale (a celor 60 de zile).
Costul creditului comercial variază astfel în mod direct proporţional cu mărimea reducerii şi invers
proporţional cu lungimea perioadei de timp între sfârşitul perioadei de reducere şi data scadenţei
finale.
3.5.3. Creditul de scont
3.5.3.1. Definirea creditului de scont
Creditul de scont se acordă prin scontarea de către băncile comerciale a efectelor comerciale ale
întreprinderii înainte de scadenţă. Prin această plată cu anticipaţie a contravalorii efectului
comercial, unitatea bancară acordă clientului său un credit garantat cu efectele comerciale scontate,
transformându-le, în felul acesta, în mijloace băneşti lichide necesare atât activităţilor de producţie
cât şi de circulaţie. Banca pune la dispoziţia posesorului creanţei valoarea efectului de comerţ, mai
puţin agio (dobânda şi comisioanele aferente), înainte de scadenţa efectului respectiv56.
Băncile comerciale primesc la scontare titluri care trebuie să îndeplinească, cumulativ, următoarele
condiţii: posesorul titlului să fie client al băncii; titlul să fie acceptat legal la plată; intervalul de
timp dintre momentul prezentării spre scontare şi scadenţa titlului să nu depăşească un an. La
scadenţă, în baza drepturilor cambiale, banca încasează de la debitor sau tras suma înscrisă în
cambie.
Creditele de scont sunt foarte puţin practicate în România datorită neîncrederii dintre participanţii
la circuitul cambial. Deşi sunt reglementate prin Legea nr. 83/1994 (completare la vechea
reglementare - Legea nr. 58/1934), cambia şi biletul la ordin au rămas nişte titluri de credit foarte
puţin folosite. Titlurile de credit cele mai folosite în operaţiunile de decontări sunt ordinul de plată
şi cec-ul.
3.5.3.2. Costul creditului de scont
Pentru explicarea modului de determinare a costului operaţiunii de scontare, prezentăm următorul

exemplu57:
Presupunem o cambie a cărei valoare nominală este de 55.000 lei, taxa nominală a scontului fiind
de 13%. Numărul de zile de la data prezentării cambiei până la scadenţă este 90. Să se calculeze
scontul comercial, valoarea actuală a cambiei în momentul prezentării la scontare, scontul raţional
şi taxa efectivă a scontului.
Bărbuţă-Mişu, N. – Finanţele întreprinderii, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2009, pag. 171.
56
57Stroe, R., Bărbuţă-Mişu, N. – Finanţarea şi gestiunea financiară a întreprinderii. Aplicaţii şi studii de caz, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2008, pag. 158-159.
63
Rezolvare:
Scontul comercial ( S c ) se determină astfel:

Vn × R s n (%) × t
Sc= , unde:
360
Vn = valoarea nominală a cambiei;
t = durata de timp din momentul prezentării şi până la scadenţă.
55.000 × 13%× 90
Sc= = 1.787 ,50 lei.
360
Valoarea actuală a cambiei în momentul scontării ( V a ) va fi:

V a = Vn − S c = 55.000 − 1.787 ,5 = 53.212 ,50 lei.
sau
Vn × R s n (%) × t ⎛ R s n (%) × t ⎞
V a = Vn − S c = Vn − = Vn × ⎜⎜ 1 − ⎟.
⎟
360 ⎝ 360 ⎠
⎛ 0 ,13 × 90 ⎞
V a = 55.000 × ⎜ 1 − ⎟ = 53.212 ,50 lei.
⎝ 360 ⎠
Scontul raţional ( Sr ) reprezintă diferenţa între valoarea cambiei în ziua scontării ( Va ) şi valoarea
acesteia la scadenţă, astfel:
Va 53.212 ,50
S r = Va − = 53.212 ,50 − = 53.212 ,50 − 51.537 ,53 = 1.674 ,97 lei.
R s n (%) × t 0 ,13 × 90
1+ 1+
360 360
Taxa efectivă a scontului ( R s r (%) ) se calculează în acelaşi mod ca şi rata efectivă a dobânzii
antecalculate. Aceasta va fi:
R S n (%) 0 ,13
R S r (%) = ; R S r (%) = = 13 , 44% .
R S n (%) × t 0 ,13 × 90
1− 1 −
360 360
3.5.4. Factoringul
3.5.4.1. Definirea factoringului
Creditele de factoring asigură finanţarea, urmărirea creanţelor şi protecţia riscurilor de credit de

către factor, pe baza cedării de către beneficiari, cu titlu de vânzare sau de gaj, a creanţelor născute
din vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii pentru terţi. Serviciul de finanţare presupune
finanţare imediată în proporţie de maxim 80% din contravaloarea fiecărei facturi pentru livrări de
mărfuri/servicii prestate, din care se scad comisioanele factorului; restul (20%) se eliberează în
momentul încasării (în cazul factoringului mixt). De asemenea, există factoring cu plata imediată şi
factoring cu plata la o anumită dată viitoare. Termenul de încasare al facturilor prezentate
factorului nu trebuie să depăşească 180 de zile de la emitere.
În unele ţări dezvoltate economic, ca, de exemplu, Statele Unite ale Americii şi unele din Vestul
Europei, s-au creat condiţii formidabile pentru încurajarea afacerilor de factoring, plecând de la
concepţia economică generală că utilizarea acestui instrument de investiţie şi finanţare
consolidează stabilitatea economică şi financiară a societăţilor şi realizează o politică deosebit de
eficientă de administrare şi repunere în circulaţie a creanţelor. De asemenea, factoringul poate fi
considerat o activitate atât comercială, cât şi financiară. Rolul esenţial al societăţilor de factoring
este de a substitui întreprinderea în operaţii ce nu ţin, în mod exclusiv, de domeniul comercial.
64
3.5.4.2. Avantajele factoringului
Avantajele factoringului de finanţare pentru întreprinderile beneficiare58:
- acoperirea riscului ce decurge dintr-o eventuală insolvabilitate a clienţilor, riscul fiind preluat
de factor, ţinând totuşi cont că factorul nu acoperă riscurile provenite din contestaţii comerciale
sau tehnice;
- este asigurată alimentarea trezoreriei întreprinderii, factorul plătind imediat creanţele cedate,
după deducerea unei dobânzi, comision şi, eventual, un depozit colateral creat de factor,
elemente cunoscute în mod cert la data încheierii contractului;
- firmele de factoring nu asigură o nouă finanţare, dar poate accelera ciclul de transformare în
lichidităţi pentru întreprinderile client, permiţându-le să obţină valoarea de la debitor, mult
mai repede decât dacă ar fi aşteptat să treacă perioada normală de credit comercial, adică
transformă o vânzare la termen într-o vânzare în numerar, diminuând îndatorarea
întreprinderii pe termen scurt,
- întrucât avansurile obţinute de la factor reprezintă un procent din valoarea creanţelor cedate,
pe măsura creşterii vânzărilor, se asigură finanţarea automată a necesarului de finanţat ce
decurge din acordarea de credite clienţilor;
- intervenţia factorului este similară unei încasări a creanţelor comerciale la livrarea mărfurilor,
fără ca această finanţare să apară în pasivul bilanţului. Deci, factoringul reduce durata ciclului
de exploatare şi nevoia de fond de rulment, contribuind la ameliorarea lichidităţii
întreprinderii;
- prin încasarea creanţelor cu anticipaţie este menajat capitalul propriu şi capitalul străin, de a fi
imobilizat în creanţe cu diferite termene de scadenţă şi inclusiv în cele cu restanţe, permiţând
utilizarea capitalului pentru finanţarea unor investiţii în scopul dezvoltării activităţii
întreprinderii, beneficierii de sconturi de la furnizori pentru plăţi anticipate, rambursării
creditelor bancare pe termen scurt şi realizarea de economii la cheltuielile financiare, pentru
plasamente etc.;
- posibilitatea clientului de factoring ca, indiferent de finanţările rezultate din contractele de

factoring, să poată apela la credite bancare necesare pentru diferite alte activităţi economice şi
financiare;
- finanţarea prin factoring face posibilă, în urma predării creanţelor factorului, o îmbunătăţire a
planificării financiare pentru societatea clientului de factoring;
- transferul creanţelor asupra factorului conduce la simplificarea operaţiunilor de gestiune

generând nemijlocit economii materiale şi de personal, care se reflectă în bugetul întreprinderii
şi în concentrarea tuturor forţelor pentru realizarea activităţilor de bază;
- întreprinderile pot fi informate de factor asupra eventualilor cumpărători, asupra pieţelor

posibile, asupra dificultăţilor ce pot să apară într-o ţară străină (riscul politic, riscul de schimb
valutar etc.).
În activitatea practică, există diferite variante ale acestui tip de finanţare a afacerilor care, însă, se
bazează pe aceeaşi idee. Trebuie reţinut însă că în situaţia în care factorul cumpără ferm factura,
comisionul de factoring este mult mai mare, dar întreprinderea nu va fi răspunzătoare de
eventuala neplată a facturii.
65
În ţara noastră, deocamdată, factoringul este puţin cunoscut, acesta fiind prevăzut, în planul de
deconturi al societăţilor bancare, dar există, încă, deficienţe în ceea ce priveşte reflectarea acestuia
la nivelul întreprinderilor.
Factoringul este foarte utilizat în industrii care sunt caracterizate prin existenţa multor producători
mici şi comercianţi cu amănuntul, care nu au relaţii stabile pe termen lung unii cu alţii. Întrucât un
factor poate fi angajat de un număr mare de producători, se poate simplu vedea ponderea mare a
tranzacţiilor pe care o singură întreprindere o are şi mai mult dacă este bine plasată pentru a
judeca credibilitatea fiecărui client59.
3.5.4.3. Dezavantajele factoringului
Dezavantajele factoringului:
- costul relativ ridicat, datorită multiplelor servicii pe care le oferă;
- impresia unei situaţii financiare delicate a întreprinderii client, pe care o lasă apelarea la un
factor, însă această observaţie nu este fondată, deoarece societăţile de factoring nu acceptă, în
principiu, decât întreprinderi cu o situaţie financiară foarte bună;
- prin remiterea unei părţi a relaţiilor comerciale unei societăţi de factoring, întreprinderea ar
putea risca să piardă anumite contracte, fie cu clienţii, deoarece factorul este mai exigent cu
debitorii în ce priveşte respectarea scadenţelor, fie cu băncile, deoarece factoringul exclude
apelarea la bănci pentru mobilizarea creanţelor comerciale.
Evaluarea financiară a factoringului constă în a compara costul tehnicii cu ansamblul economiilor

realizate datorită acesteia. Concret, trebuie identificate şi cuantificate toate incidenţele financiare
ale factoringului. Costurile suplimentare ocazionate de factoring privesc: comisionul de factoring sau
comisionul de încasare; dobânzile plătite factorului; costul asigurării încheiate pentru a acoperi
riscul de insolvabilitate al debitorilor neagreaţi. Mai există şi cheltuieli ocazionate de studiul
privind rentabilitatea utilizării factoringului, de transferarea creanţelor factorului, de
reorganizarea compartimentelor întreprinderii, de notificarea clienţilor cu privire la utilizarea
factoringului.
Economiile provin, de regulă, din: renunţarea parţială sau totală la contabilitatea clienţilor;
diminuarea numărului de litigii cu clienţii; diminuarea asigurărilor pentru acoperirea riscului de
insolvabilitate a clienţilor; recuperarea creanţelor asupra clienţilor agreaţi, chiar în situaţia
incapacităţii de plată; obţinerea de sconturi pentru plata furnizorilor sau reducerea cheltuielilor
financiare. Pentru evaluarea economiilor, trebuie să se ţină cont de avantaje: simplificarea gestiunii
creanţelor comerciale, elaborarea cu uşurinţă a bugetelor şi previziunilor financiare, ameliorarea
structurii părţii inferioare a bilanţului, reducerea costurilor cu organizarea evidenţei contabile şi cu
urmărirea încasării clienţilor.
3.5.4.4. Costul operaţiunii de factoring
Pentru a reda costul efectiv al operaţiunii de factoring, prezentăm următorul exemplu60:
La începutul lunii martie, întreprinderea „C” S.A. vinde bunuri în valoare totală de 150.000
clienţilor fideli, dar decide să ceară încasarea mai devreme de cele 60 de zile convenite pentru
59Myers, B., Stewart, C., Richard, A. – Principles of Corporate Finance, McGraw-Hill, 2003, pag. 920.
60Pike, R., Heale, B. – Corporate Finance and Investment Decisions and Strategies, Fifth Edition, Prentice Hall, 2006,
pag. 387.
66
aceste facturi. Societatea de scontare este de acord să finanţeze 80% din valoarea nominală, de
exemplu 120.000 lei. Rata dobânzii este stabilită la 12% pe an. Facturile au termen de plată pe 30
aprilie, exact 60 de zile de la tranzacţia iniţială. Cheltuielile cu serviciile bancare sunt de 1,2%.
După cum se procedează în mod curent este creat un cont special la banca la care sunt realizate
toate plăţile. Secvenţele cash-flow-ului sunt următoarele:
• 1 Martie: întreprinderea „C” S.A. primeşte disponibilităţile în avans 120.000 lei;
• 30 Aprilie: clienţii plătesc 150.000 lei, factorul primeşte 150.000 lei iar întreprinderea „C”
S.A. primeşte mai puţin cu 4.167 lei, reprezentând următoarele taxe:
- cheltuieli cu serviciile bancare: 1,2% × 150.000 = 1.800 lei;
60
- dobânda Dob = 12% × 120.000 × = 2.367 lei.
365
Încasarea netă la scadenţă este : (20% ⋅ 150.000 ) − 4.167 = 25.833 lei iar suma totală încasată de
întreprinderea „C” S.A. este 120.000 + 25.833 = 145.833 lei.
4.167
În consecinţă întreprinderea „C” S.A. a stabilit un discount de = 2 ,8% pentru 60 de zile
150.000
pentru încasarea în avans a 80% din suma de plată.
Exprimată în rată anuală a dobânzii, costul efectiv al operaţiunii de factoring ( k Cs ) este aproximat la:
4.167 365
k Cs = × × 100 = 17 ,38% .
145.833 60
3.6. Fondurile structurale – instrument de finanţare a IMM-urilor
Fondurile Structurale şi de coeziune reprezintă instrumente financiare prin care Uniunea

Europeană acţionează pentru realizarea celor trei obiective ale Politicii de Coeziune prin
implementarea Programelor Operaţionale, pentru eliminarea disparităţilor economice şi sociale
între regiuni, în scopul realizării coeziunii economice şi sociale.
3.6.1. Obiectivele Politicii de Coeziune a Uniunii Europene
Obiectivele Politicii de Coeziune a Uniunii Europene în perioada 2007-2013:

- Obiectivul Convergenţă: destinat să grăbească dezvoltarea economică pentru regiunile rămase în
urmă, prin investiţii în capitalul uman şi infrastructura de bază;
- Obiectivul Competitivitate Regională şi Ocuparea Forţei de Muncă: destinat să consolideze
competitivitatea şi atractivitatea regiunilor, precum şi capacitatea de ocupare a forţei de muncă
printr-o dublă abordare (angajaţi şi angajatori);
- Obiectivul Cooperare Teritorială Europeană: urmăreşte întărirea cooperării la nivel transfrontalier,
transnaţional şi interregional.
3.6.2. Oportunităţile de finanţare oferite prin fondurile structurale
Programele Operaţionale (PO) sunt documentele prin care se realizează implementarea acţiunilor
strategice prevăzute în Cadrul Strategic Naţional de Referinţă (CSNR) şi implicit accesarea efectivă
a Instrumentelor Structurale. Au fost elaborate şapte Programe Operaţionale, în cadrul
Obiectivului „Convergenţă”.
67
Proiectele celor 7 Programe Operaţionale au fost elaborate de către Autorităţile de Management

responsabile (ministerele de linie), în coordonarea Autorităţii pentru Coordonarea Instrumentelor
Structurale, în cadrul grupurilor de lucru inter-instituţionale şi parteneriale. Ele au fost transmise
oficial spre negociere Comisiei Europene în perioada ianuarie-februarie 2007, iar în perioada
februarie-iunie 2007 programele au fost supuse consultării inter-servicii în cadrul Comisiei
Europene şi discuţiilor tehnice.
Aprobarea Cadrului Strategic Naţional de Referinţă de către Comisia Europeană, pre-condiţie

pentru aprobarea PO, a avut loc în data de 25 iunie 2007. Ca urmare a finalizării negocierilor şi a
aprobării CSNR, toate Programele Operaţionale au fost aprobate de Comisia Europeană.
1. Programul Operaţional Sectorial Creşterea Competitivităţii Economice finanţează:
- extinderea capacităţii de producţie;

- modernizarea întreprinderii;
- sprijin financiar pentru accesul instituţiilor publice şi IMM-urilor la internet şi servicii conexe,
precum şi pentru achiziţionarea de hardware şi software;
- extinderea şi modernizarea reţelelor de transport, distribuţie şi furnizare a energiei electrice,
gazelor naturale şi petrolului, în scopul reducerii pierderilor.
Prin acest program pot obţine finanţare: IMM-urile şi întreprinderile mari; autorităţile locale;
operatorii economici din sectorul energetic; furnizorii de reţele de comunicaţii electronice.
2. Programul Operaţional Sectorial Transport finanţează:
- modernizarea şi dezvoltarea axelor prioritare TEN-T, cu aplicarea măsurilor necesare pentru

protecţia mediului înconjurător;
- modernizarea şi dezvoltarea reţelelor naţionale de transport, în conformitate cu principiile
dezvoltării durabile;
- promovarea transportului feroviar, naval şi intermodal;
- sprijinirea dezvoltării transportului durabil, prin minimizarea efectelor adverse ale
transportului asupra mediului şi îmbunătăţirea siguranţei traficului şi a sănătăţii umane.
Prin acest program pot obţine finanţare: administraţiile infrastructurii naţionale de transport: CN
ADNR SA, CN Căi Ferate CFR SA; administraţiile porturilor şi aeroporturilor; Ministerul
Transporturilor; alţi beneficiari.
3. Programul Operaţional Sectorial Mediu finanţează:
- proiectele care vizează construirea sau reabilitarea staţiilor de tratare a apei potabile;
- proiectele de extindere sau reabilitare a reţelelor de distribuţie a apei potabile şi a sistemelor de
canalizare;
- proiectele de construcţie sau reabilitare a staţiilor de epurare;
- proiectele de achiziţionare a vehiculelor de transport al deşeurilor;
- proiecte de construire a unor facilităţi adecvate pentru deşeurile periculoase (medicale,
provenite din echipamente tehnice etc.);
68
- proiecte de reabilitare a reţelelor de distribuţie a apei calde şi a căldurii;

- proiecte de restaurare ecologică a habitatelor şi speciilor;
- proiecte care susţin biodiversitatea;
- proiecte de infrastructură pentru prevenirea inundaţiilor şi reducerea consecinţelor acestora;
- proiecte de elaborare a unor hărţi de pericol şi risc al inundaţiilor şi inclusiv proiectele de
informare publică şi de instruire în domeniul reducerii riscurilor;
- proiecte de reabilitare a zonei costiere a Mării Negre afectate de eroziune.
Prin acest program pot obţine finanţare: autorităţile publice centrale, regionale şi locale;
companiile regionale de apă; administraţiile ariilor protejate; Administraţia Naţională “Apele
Române”; organizaţii non-guvernamentale.
4. Programul Operaţional Regional finanţează:
- reabilitarea şi modernizarea infrastructurii de transport, educaţională, de sănătate;

- dezvoltarea structurii de sprijinire de afaceri (parcuri industriale, logistice, de afaceri etc.);
- reabilitarea siturilor industriale neutilizate şi pregătirea acestora pentru noi activităţi şi
sprijinirea dezvoltării infrastructurii turistice şi a iniţiativelor antreprenoriale din domeniu,
sprijinirea dezvoltării oraşelor cu potenţial de creştere economică.
Prin acest program pot obţine finanţare: întreprinderi mici şi mijlocii; autorităţile publice locale;
unităţile sanitare şi de asistenţă socială; organizaţiile neguvernamentale; comunitatea locală.
5. Programul Operaţional Dezvoltarea Capacităţii Administrative finanţează:
- studii şi cercetări privind experienţele de reformă ale administraţiei locale din alte state
membre;
- studierea şi dezvoltarea aspectelor privind reforma avansată, precum şi managementul
cunoaşterii şi folosirea tehnologiilor inovative în administraţie;
- managementul reformei, inclusiv furnizarea de echipament pentru reformarea structurilor de
management;
- asistenţă tehnică pentru elaborarea de strategii privind informatizarea instituţională;
- asistenţă tehnică pentru planurile de formare profesională;
- training-ul şi asistenţa tehnică pentru sprijinul receptării bunelor practici;
- studiile pentru dezvoltarea sistemelor informatice pentru sprijinul activităţilor de monitorizare
şi evaluare.
Prin acest program pot obţine finanţare: administraţia centrală şi locală; instituţiile de învăţământ
superior în parteneriat cu autorităţile publice locale; organizaţiile neguvernamentale.
6. Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane finanţează:
- organizarea de seminarii pentru instruirea angajaţilor în vederea adaptabilităţii la tehnologii

avansate;
69
- pregătirea de campanii de conştientizare cu privire la responsabilitatea socială a

întreprinderilor şi de programe ce au ca scop transformarea muncii nedeclarate în muncă
legală;
- implementarea de programe şi noi servicii de sprijin pentru dezvoltarea culturii
antreprenoriale, precum şi pentru demararea unei afaceri;
- dezvoltarea şi promovarea abilităţilor manageriale moderne, în special pentru IMM-uri.
Prin acest program pot obţine finanţare: şcoli, universităţi, centre de cercetare; furnizori acreditaţi
de formare profesională; camerele de comerţ şi industrie; sindicatele şi patronatele; IMM-urile.
7. Programul Operaţional Asistenţă Tehnică finanţează:
- asigurarea sprijinului şi a instrumentelor adecvate în vederea unei coordonări şi implementări

eficiente a instrumentelor structurale pentru perioada 2007-2013 şi pregătirea pentru
următoarea perioadă de programare a instrumentelor structurale;
- asigurarea unei diseminări coordonate la nivel naţional a mesajelor generale cu privire la
instrumentele structurale şi implementarea Planului de Acţiuni al Autorităţii pentru
Coordonarea Instrumentelor Structurale pentru comunicare în linie cu Strategia Naţională de
Comunicare pentru Instrumentele Structurale.
Prin acest program pot obţine finanţare: Autorităţile de Management responsabile de gestionarea
Programelor Operaţionale; Organismele Intermediare; Autoritatea de Certificare şi Plată;
Autoritatea de Audit.
3.6.3. Etapele dezvoltării proiectelor
Principalele etape ale dezvoltării proiectelor sunt:
1. Identificarea proiectului reprezintă punctul de plecare al oricărui proiect şi constă în parcurgerea

a 4 etape iniţiale: analiza problemelor; analiza părţilor interesate; analiza obiectivelor şi analiza
strategiilor. Aceste etape vor furniza baza necesară fundamentării proiectului.
Prima fază a procesului de identificare a proiectului o constituie analiza problemelor şi listarea

acelor situaţii ce necesită o posibilă soluţionare prin intermediul realizării unui proiect. Acest proces
de analiză trebuie să conducă la prioritizarea problemelor şi selectarea acelei probleme cheie a cărei
rezolvare este percepută ca fiind cea mai stringentă şi a cărei rezolvare va avea cel mai înalt impact
favorabil asupra beneficiarului. În analiza acestei probleme cheie vor fi identificate cauzele,
dimensiunile şi efectele acesteia precum şi corelările ei cu alte posibile probleme ale beneficiarului.
Odată problema cheie identificată şi analizată, se va trece la identificarea acelor părţi interesate de
soluţionarea acestei probleme, realizându-se o listă a actorilor relevanţi care ar obţine un beneficiu direct
sau indirect din soluţionarea acestei probleme. Aceşti actori vor fi contactaţi în vederea implicării lor
în soluţionarea problemei şi se va încerca construirea de parteneriate cu aceştia în vederea realizării
şi implementării proiectului.
A treia fază a procesului de identificare a proiectului constă în stabilirea obiectivelor ce trebuie

atinse pentru soluţionarea problemei. Acest proces necesită o reîntoarcere la analiza problemei
cheie, pe marginea acesteia generându-se ipoteze, alternative de soluţionare şi stabilindu-se
rezultatele ce se doresc a fi atinse, toate acestea fiind sintetizate ulterior într-un set de obiective a
căror atingere va conduce la soluţionarea problemei.
70
Ultimul pas al acestui proces de identificare constă în analiza compatibilităţii proiectului cu strategia
generală de acţiune a beneficiarului şi generarea de soluţii strategice şi metodologice de atingere a
obiectivelor proiectului, ca parte a strategiei generale a beneficiarului.
În parcurgerea acestor paşi se poate apela la o serie de metode şi instrumente de structurare a

gândirii şi viziunii în ceea ce priveşte proiectul, dintre ele, cele mai importante două fiind Arborele
problemelor şi Matricea Cadru Logic.
2. A doua etapă majoră în construirea unui proiect o constituie pregătirea acestuia. Această etapă
constă în general în alcătuirea unei propuneri de proiect cu un grad mediu de detaliere care va folos
drept punct de plecare în completarea formularului de cerere de finanţare. Modul de realizare al
acesteia va depinde de mărimea şi complexitatea proiectului, proiectele mari necesitând stadii
pregătitoare complexe ce implică analize cost-beneficiu, analize de impact asupra mediului, analize
instituţionale etc.
În această etapă este foarte importantă stabilirea clară a:

- scopului proiectului în corespondentă cu impactul proiectului;
- obiectivului general al proiectului în corespondentă cu rezultatele proiectului;
- activităţilor proiectului în corespondenţă cu output-urile proiectului.
Acestei activităţi principale i se adaugă o serie de alte activităţi suport cum ar fi:
Analiza internă a proiectului împreună cu partenerii implicaţi. Acest pas este vital pentru obţinerea
acceptării şi susţinerii proiectului la nivelul comunităţii în cadrul căreia acesta va fi implementat.
De asemenea acest proces poate genera o serie de soluţii şi alternative ce nu au fost iniţial luate în
calcul.
Elaborarea bugetului. Se va realiza o estimare preliminară a costurilor implicate în realizarea

proiectului. În realizarea acestei estimări vor fi luate în considerare costul intrărilor (echipamente,
resurse umane etc.), estimarea eventualelor venituri (dacă este cazul), şi estimarea contribuţiei
necesare (bani, natură) din partea beneficiarului raportate la posibilităţile şi resursele acestuia.
Elaborarea graficului de implementare si a planului de activităţi. Această etapă se referă la

trasarea clară a activităţilor, a perioadei de desfăşurare a acestora şi a resurselor necesare pentru
fiecare activitate. Cel mai adesea, în elaborarea acestui proces se foloseşte instrumentul numit
Diagrama Gantt, aceasta furnizând un cadru optim de structurare a activităţilor în funcţie de perioada
de desfăşurare a acestora şi resursele implicate.
Evaluarea riscurilor. În cadrul oricărui proiect trebuie luate în calcul acele probleme ce pot apărea
în realizarea sau implementarea proiectului. Aceste riscuri trebuie listate şi analizate în raport cu
efectul pe care se preconizează că îl vor avea asupra derulării proiectului. De asemenea vor fi
generate posibile soluţii pentru diminuarea sau evitarea acestor riscuri, precum şi pentru soluţionarea
lor în cazul în care acestea nu pot fi prevenite.
Evaluarea impactului asupra economiei, mediului şi a altor zone. Implementarea diferitelor

proiecte şi măsuri ar putea avea implicaţii asupra economiei, mediului sau a altor zone. Astfel, în
cazul proiectelor ce implică investiţii majore, este necesară realizarea unei analize cost-beneficiu, ce ar
furniza informaţii despre eficienţa realizării unui astfel de proiect. În cazul proiectelor ce implică
investiţii în construcţii, legislaţia solicită realizarea unor studii de impact asupra mediului. De
asemenea, unele proiecte necesită studii referitoare la impactul realizării proiectului asupra
71
anumitor grupuri sociale, asupra implementării principiului egalităţii de şanse, asupra mediului de
afaceri din zonă etc.
3. Elaborarea proiectului. Se va elabora un document sintetic ce va conţine titlul proiectului, locaţia

acestuia, descrierea şi justificarea proiectului, scopul, obiectivele, activităţile şi indicatorii acestuia,
partenerii implicaţi în proiect, bugetul proiectului şi diagrama Gantt a acestuia.
Un element ce necesită o atenţie deosebită în dinamica pregătirii proiectului îl constituie analiza

resurselor de care dispune iniţiatorul proiectului, raportat la obiectivele propuse şi resursele
implicate de atingerea acestora. În acest proces trebuie avute în vedere cantitatea şi calitatea
resurselor umane implicate în proiect, cantitatea şi calitatea echipamentelor şi a bunurilor puse în
comun de către parteneri în realizarea proiectului şi mai ales resursele financiare puse în comun de
către parteneri în realizarea proiectului.
Dacă prin analiza acestor dimensiuni se ajunge la concluzia că resursele sunt insuficiente sau
necorespunzătoare în sensul atingerii obiectivelor proiectului se va demara procesul de identificare a
potenţialelor surse de finanţare a proiectului, surse printre care pot să se regăsească şi eventuale
Programe de finanţare derulate din Fondurile Structurale.
4. Identificarea sursei de finanţare, completarea şi depunerea cererii de finanţare
Condiţia de bază a transformării documentului rezultat în urma parcurgerii procesului de pregătire a

proiectului într-o cerere de finanţare concretă o constituie identificarea sursei financiare relevante din
cadrul PO relevant, aceste PO constituind metoda de canalizare a fondurilor structurale în domenii de
finanţare specifice.
Fiecare PO are propria Autoritate de Management, propriile Organisme Intermediare, propriile

priorităţi, obiective, criterii de eligibilitate şi propriile programe de finanţare.
După studierea programelor operaţional şi identificarea Programului Operaţional, Axei prioritare,

Domeniului de intervenţie şi Programului de finanţare care finanţează proiectele din domeniul de
interes al iniţiatorului proiectului se va trece la transpunerea idei de proiect pe formularul cererii de
finanţare, în concordanţă cu cerinţele şi specificaţiile din Ghidul solicitantului.
O cerere de finanţare conţine în general trei părţi ce trebuie completate de către beneficiari:
- Informaţii despre solicitant
- Prezentarea proiectului
- Bugetul proiectului
o contribuţia proprie (în numerar şi în natură);
o co-finanţare din Fondurile Structurale.
La aceste tipuri de date ce trebuie completate în cadrul formularului tip al cererii de finanţare vor fi
anexate, la solicitarea Autorităţii de management sau a Organismului Intermediar, alte documente
suport ca de exemplu: studiul de fezabilitate, proiectul tehnic, analiza cost-beneficiu, analiza de impact
asupra mediului, detalii despre contribuţia în numerar şi în natură, acorduri, permise, CV-urile
persoanelor implicate în proiect sau alte tipuri de documente, conform Ghidului solicitantului.
Este recomandat ca în procesul de completarea a cererii de finanţare şi a anexelor sale să fie consultate
Autoritatea de management sau Organismul intermediar relevant.
Cererea de finanţare completă va fi depusă la centrul de colectare a cererilor de finanţare precizat în

ghidul solicitantului până la data limită de depunere a cererilor de finanţare.
72
5. Finanţarea - implementarea - evaluarea -monitorizarea proiectului
În cadrul acestor etape ale ciclului de proiect cererea de finanţare va fi evaluată şi se va decide
asupra finanţării acesteia. În cazul în care proiectul va fi finanţat beneficiarul urmează a fi anunţat în
scris asupra acestui fapt şi se va prezenta la o dată stabilită pentru semnarea acordului de finanţare.
Ca urmare a semnării contractului de finanţare, beneficiarul va participa la o sesiune de instruire în

care va obţine informaţii de bază referitoare la cerinţele de implementare a proiectului, lucru care îi va
permite demararea activităţilor proiectului.
Procesele de evaluare şi monitorizare reprezintă un set de acţiuni prin care se va urmări evoluţia
proiectului în raport cu graficul de activităţi, rezultatele preconizate, obiectivele trasate, bugetul
estimat şi orice alt aspect prezent în cererea de finanţare, la acestea adăugându-se verificarea
conformităţii implementării proiectului cu regulamentele şi legislaţia relevantă. Premisa parcurgerii
acestor ultime etape o constituie însă buna realizare a primelor trei faze ale ciclului de proiect.
73
CAPITOLUL 4. PROCESUL DE FINANŢARE A IMM-URILOR.

RESTRICŢII ŞI CRITERII ÎN FINANŢAREA PE TERMEN MEDIU ŞI
LUNG A IMM-URILOR
4.1. Procesul de finanţare a IMM-urilor
Procesul de finanţare a IMM-urilor cuprinde trei etape: alegerea finanţatorului, pregătirea

pachetului de finanţare, prezentarea cererii de finanţare.
4.1.1. Alegerea sursei de finanţare
Găsirea unei surse ideale de finanţare este dificil de realizat. Totuşi, întreprinzătorul trebuie să
analizeze posibilităţile de finanţare potenţiale. În felul acesta va înţelege mai bine posibilităţile de
finanţare şi va putea găsi o sursă convenabilă de capital sau o combinaţie optimă de surse de
finanţare.
În alegerea sursei de finanţare IMM-urile trebuie să ţină cont de următorii factori:

1. Experienţa finanţatorului în acordarea de împrumuturi IMM-urilor. Finanţatorul trebuie să fie
familiar cu problemele cu care se confruntă IMM-ul. Puţine IMM-uri îşi pot permite să angajeze
personal cu experienţă, care să se ocupe în mod expres de problema finanţării. De aceea, IMM-
urile obţin capital de la instituţii care au experienţă în finanţarea IMM-urilor.
2. Reputaţia finanţatorului. Succesul IMM-ului se bazează adesea pe calitatea relaţiilor cu
finanţatorul. De aceea, finanţatorul trebuie să aibă reputaţia de onestitate, corectitudine şi dorinţa
de a lucra cu IMM-ul.
3. Asistenţa pe care o oferă. În obţinerea finanţării este important ca finanţatorul să acorde
asistenţa necesară. Aceasta este cu atât mai importantă pentru IMM-urile care nu au experienţă în
anumite domenii ale afacerii şi au nevoie deci de consiliere.
4. Alte servicii. În unele cazuri, finanţatorul oferă servicii gratuite sau la tarife reduse, cum ar fi
analiza situaţiei financiare, elaborarea unor proiecţii financiare etc.
4.1.2. Pregătirea pachetului de finanţare
Pachetul de finanţare se mai numeşte şi pachet de împrumut. Deşi cerinţele de elaborare a

pachetului de împrumut variază în funcţie de sursa de împrumut, câteva elemente vor rămâne
comune. Acestea sunt: suma cerută şi eşalonarea rambursării acesteia; garanţii; criterii de acordare
a împrumutului; documentaţia necesară obţinerii împrumutului; rata dobânzii şi modul ei de
plată; scopul împrumutului. În funcţie de nevoile de finanţare şi familiaritatea IMM-ului cu sursa
de împrumut, aceste cerinţe pot varia.
Totuşi, IMM-ul trebuie să fie pregătit să abordeze aceste aspecte cu finanţatorul. De cele mai multe
ori acesta solicită studii de fezabilitate sau planuri de afaceri, ca parte a documentaţiei necesare
obţinerii împrumutului.
4.1.3. Prezentarea cererii de finanţare
Elaborarea unui pachet atractiv de finanţare măreşte semnificativ şansele de obţinere a

împrumutului. Totuşi, afacerea este condusă de întreprinzător şi nu de un plan, fie el şi bine
74
întocmit. Prin urmare, cei ce acordă împrumutul vor evalua nu numai pachetul de finanţare, ci şi
întreprinzătorul în persoană şi echipa sa.
Modul în care este prezentat pachetul de finanţare va influenţa decizia finală de acordare a
împrumutului. Deoarece viitorul afacerii depinde în mare parte de întreprinzător, decizia finală de
acordare a împrumutului se va baza în mare parte pe discuţia personală pe care o va avea cel ce
oferă împrumutul cu întreprinzătorul. Personalitatea, abilitatea şi vivacitatea întreprinzătorului
vor fi evaluate cu atenţie.
De asemenea, se va avea în vedere realismul întreprinzătorului, competenţa sa, onestitatea şi

organizarea prezentării pachetului de împrumut. Întreprinzătorul trebuie să fie pregătit să
întâlnească pe cei ce îi vor putea acorda împrumutul şi să aibă idee despre ceea ce doresc aceştia să
afle de la el. O prezentare clară, bine documentată nu numai că măreşte şansa de obţinere a
împrumutului, însă poate duce şi la stabilirea unor relaţii pe termen lung cu finanţatorul.
4.2. Restricţii şi criterii în creditarea pe termen mediu şi lung
Selecţia modalităţilor de finanţare pe termen mediu şi lung presupune respectarea unor restricţii
care limitează posibilităţile de finanţare. De asemenea, din strategiile definite de politica de
dezvoltare a IMM-urilor rezultă criterii diferite de alegere a finanţării.
4.2.1. Restricţiile pe care trebuie să le respecte IMM-urilor în alegerea modului de

finanţare
Restricţiile61 pe care trebuie să le respecte IMM-urilor în alegerea modului de finanţare se

grupează în:
a) restricţii "clasice"
• regula echilibrului financiar minim: mijloacele stabile trebuie finanţate din resurse durabile.
Această regulă determină alegerea finanţării din resurse durabile şi din credite pe termen scurt;
• regula îndatorării maxime (sau a autonomiei financiare): volumul datoriilor financiare (mai
puţin cele cu scadenţă în perioada curentă) nu trebuie să depăşească volumul fondurilor proprii.
Această regulă se exprimă prin indicatorul autonomiei financiare, care se poate determina conform
Datorii financiare
relaţiei: < 1.
Capitaluri proprii
În principiu, dacă datoriile financiare sunt egale (sau chiar mai mari) decât capitalurile proprii,
întreprinderea nu se va mai putea îndatora. O îndatorare mai mare de atât nu se poate obţine decât
oferind garanţii importante sau acceptând adesea exercitarea de către creditori a unui oarecare
control asupra gestiunii în contrapartidă cu riscul important pe care aceştia îl acceptă. Este evident
că într-o astfel de situaţie autonomia întreprinderii nu mai există.
• regula capacităţii de rambursare: volumul datoriilor financiare nu trebuie să fie mai mare de 3-
4 ori faţă de capacitatea de autofinanţare anuală, prevăzută în medie. Indicatorul care exprimă
Datorii financiare
această regulă este: < 3 - 4 ani .
CAF
Teoretic, dacă întreprinderea nu respectă această regulă, nu poate să prevadă creşterea îndatorării
sale, alegerea sa reducându-se la componente ale capitalului propriu şi/sau leasing.
61 Ariton, D. – Strategii financiare ale firmei, Editura EVRIKA, Brăila, 2000, pag. 178 – 180.
75
• regula minimului autofinanţat: întreprinderea trebuie să autofinanţeze o parte (minim 30%)

din investiţiile pentru care solicită creditele. Dacă întreprinderea decide să finanţeze prin
îndatorare un proiect de investiţii, ea nu va obţine un credit egal cu 100% din costul acestui proiect,
ci va trebui să găsească o finanţare proprie complementară.
b) alte restricţii:
• statutul juridic: unele modalităţi de finanţare sunt legate de statutul juridic al întreprinderii,
de exemplu numai societăţile de capital pot emite acţiuni sau obligaţiuni;
• mărimea întreprinderii: posibilităţile de alegere a finanţării pentru IMM-uri sunt mult mai mici
în comparaţie cu marile întreprinderi care pot apela la economiile publice;
• situaţia pieţei financiare: dacă piaţa financiară este nefavorabilă, atunci aceasta nu va favoriza
emisiunile de hârtii de valoare ale întreprinderii şi deci acestea vor trebui să se găsească alte
posibilităţi de finanţare.
4.2.2. Criteriile de finanţare determinate de strategia întreprinderii
Criteriile de finanţare determinate de strategia întreprinderii sunt: rentabilitatea financiară, costul

finanţării, plăţile reale, fluxurile de lichidităţi excedentare generate de proiectele de investiţii,
diluarea puterii de control prin emiterea de acţiuni şi riscul tehnologic.
4.2.2.1. Rentabilitatea financiară:
Multe întreprinderi fixează ca obiectiv general maximizarea beneficiului pe acţiune, adică a

Rezultat net
raportului: rf = .
Capitaluri proprii
Se observă că această rentabilitate este influenţată de structura resurselor durabile, adică de
raportul care există între datoriile financiare ( D f ) şi capitalurile proprii ( CP ). Dacă notăm cu re
rentabilitatea economică, i costul mediu al datoriilor financiare şi t cota de impozit pe profit,
⎡ D ⎤
atunci relaţia de legătură între rf şi structura resurselor se scrie: rf = (1 - t ) ⎢re + (re - i ) × , adică
⎣ CP ⎥⎦
formula generală a efectului de levier.
D
Dacă re > i , atunci raportul joacă un rol favorabil şi în consecinţă întreprinderea care doreşte
CP
să-şi maximizeze rentabilitatea financiară ţinând seama de restricţiile deja enumerate va alege
creşterea îndatorării sale.
D
Dacă re < i , atunci raportul joacă un rol nefavorabil, şi deci întreprinderea va trebui să
CP
renunţe la finanţarea prin îndatorare.
Acest raţionament, pentru a fi realist pentru o perioadă dată, impune o oarecare stabilitate a
rentabilităţii economice şi costului mediu al creditelor. Din acest motiv, atunci când se alege
finanţarea unei investiţii (sau se elaborează un plan de investiţii) a cărei durată este de n ani,
finanţiştii simulează finanţarea prin fiecare resursă posibilă (creşterea capitalurilor proprii,
îndatorare, leasing sau o formulă mixtă) şi calculul pentru fiecare posibilitate a beneficiului pe
acţiune obţinut.
76
Exemplu: Întreprinderea A S.A. are un plan de investiţii de 80.000 lei pe o durată a 5 ani (cu
amortizare liniară) şi trebuie să aleagă între următoarele două modalităţi de finanţare:
a) Finanţare proprie:
- 40.000 lei din calculul fondului de rulment;
- 40.000 lei din creşterea capitalului social prin emiterea a 400 de acţiuni noi, cu valoarea nominală
de 100 lei, numărul total de acţiuni emise fiind de 900.
b) Leasing: redevenţe anuale constante de 20.000 lei.
Se cere analiza celor două modalităţi de finanţare pornind de la următoarele previziuni (în lei):
1 2 3 4 5
Beneficiul net prevăzut din activităţile 40.000 44.000 48.000 51.000 54.000
anuale prin planul de investiţii
Marja costurilor independente de 30.000 34.000 39.000 42.000 45.000
finanţare prevăzute prin planul de
investiţii
a) Simularea finanţării proprii
Anii 1 2 3 4 5
1. Marja costurilor independente 30.000 34.000 39.000 42.000 45.000
2. Amortizare 16.000 16.000 16.000 16.000 16.000
3. Rezultatul înainte de impozitare (1-2) 14.000 18.000 23.000 26.000 29.000
4. Impozitul pe profit (16%) 2.240 2.880 3.680 4.160 4.640
5. Rezultatul net (3-4) 11.760 15.120 19.320 21.840 24.360
6. Rezultatul net global (planul de 51.760 59.120 67.320 72.840 78.360
investiţii + 5)
7. Beneficiul pe acţiune (6: Nr. de 57,51 65,69 74,80 80,93 87,07
acţiuni)
b) Simularea financiară prin leasing
Anii 1 2 3 4 5
1. Marja costurilor independente 30.000 34.000 39.000 42.000 45.000
2. Amortizare 20.000 20.000 20.000 20.000 20.000
3. Rezultatul înainte de impozitare (1-2) 10.000 14.000 19.000 22.000 25.000
4. Impozitul pe profit (38%) 1.600 2.240 3.040 3.520 4.000
5. Rezultatul net (3-4) 8.400 11.760 15.960 18.480 21.000
6. Rezultatul net global (planul de 48.400 55.760 63.960 69.480 75.000
investiţii + 5)
7. Beneficiul pe acţiune (6: Nr. de acţiuni) 96,80 111,52 127,92 138,96 150,00
În concluzie, diferenţele sunt semnificative între cele două moduri de finanţare, în privinţa
beneficiului pe acţiune. Deci, mai avantajoasă este finanţarea prin leasing.
4.2.2.2. Costul finanţării
Costul finanţării este cel mai adesea utilizat pentru alegerea între două surse de aceeaşi natură62:
de exemplu, alegerea între două împrumuturi, două modalităţi de leasing etc. Pentru a determina
costul unei surse de finanţare se compară capitalul pus la dispoziţia întreprinderii şi ansamblul
62 Ariton, D. – Strategii financiare ale firmei, Editura EVRIKA, Brăila, 2000, pag. 182.
77
sumelor pe care va trebui să le plătească, luând în considerare şi economiile de impozit care ar

putea fi realizate. Costul unei surse de finanţare este definit prin raport între capitalul pus la
dispoziţia întreprinderii şi ansamblul sumelor real plătite în contrapartidă, pe întreaga perioadă63.
Exemplu: Întreprinderea B S.A. trebuie să aleagă între două împrumuturi în următoarele condiţii:
- volumul creditului : 50.000 lei;
- durata: 5 ani;
- dobândă anuală: 12%;
- cheltuielile ocazionate de obţinerea împrumutului: 5% din valoarea împrumutului;
- rambursarea se realizează prin două metode: 1. prin amortizare constantă a împrumutului pe
toată perioada; 2. integral, la scadenţa împrumutului.
- cota impozitului pe profit 16%.
1. rambursarea împrumutului prin amortizare constantă

(în lei)
Suma Economia
datorată la de impozit Vărsăminte
Anul Dobânda Amortizarea Anuitatea
începutul prin reale
perioadei dobândă
0 1 2=12%*1 3 4=2+3 5=16%*2 6=4-5
1 50.000 6.000 10.000 16.000 960 15.050
2 40.000 4.800 10.000 14.800 768 14.032
3 30.000 3.600 10.000 13.600 576 13.024
4 20.000 2.400 10.000 12.400 384 12.016
5 10.000 1.200 10.000 11.200 192 11.008
- 18.000 50.000 68.000 2.880 65.130
Cheltuielile ocazionate de obţinerea împrumutului reprezintă 5% din valoarea împrumutului,

adică 2.500 lei. Capitalul pus la dispoziţia întreprinderii este în acest caz de 50.000 – 2.500 = 47.500
lei.
În aceste condiţii, costul creditului este:

15.050 14.032 13.024 12.016 11.008
47.500 = + + + + ⇒ t ≈ 12,27
1+ t (1 + t )2 (1 + t )3 (1 + t )4 (1 + t )5
2. rambursarea împrumutului integral la scadenţă
Suma Economia
datorată la Amorti- de impozit Vărsămintele
Anul Dobânda Anuitatea
începutul zarea prin reale
perioadei dobândă
0 1 2 3 4 5=16%*2 6=4-5
1. 50.000 6.000 - 6.000 960 5.040
2. 50.000 6.000 - 6.000 960 5.040
3. 50.000 6.000 - 6.000 960 5.040
4. 50.000 6.000 - 6.000 960 5.040
5. 50.000 6.000 50.000 56.000 960 55.040
- 30.000 50.000 80.000 4.800 75.200
Capitalul pus la dispoziţie este tot 47.500 lei, şi costul creditului va fi:
63Andreica, M., Andreica, C., Muştea-Ştefan, I., Muştea-Ştefan, R. – Decizia de finanţare în leasing, Editura
Cibernetica MC, Bucureşti, 2003, pag. 86.
78
5.040 5.040 5.040 5.040 55.040

47.500 = + + + + ⇒ t ≈ 11,45% , fiind deci preferat primului
1 + t (1 + t ) 2
(1 + t ) (1 + t ) (1 + t )5
3 4
împrumut.
4.2.2.3. Plăţile reale
Rentabilitatea unui proiect de investiţii fiind demonstrată, este logică finanţarea sa dintr-o resursă
care va necesita în contrapartidă plăţile reale cele mai mici. În evaluarea plăţilor reale cele mai mici
se ia în calcul şi economia de impozitare legată de sursa de finanţare considerată64.
Compararea plăţilor reale, generate de sursele de finanţare posibile, necesită adesea actualizarea
lor care se realizează la costul capitalului. Adesea, pentru costul capitalului se poate lua ca
referinţă rata practicată de către piaţa financiară.
Criteriul plăţilor reale permite analiza formulelor mixte de finanţare, de exemplu: autofinanţare +
creditare parţială + leasing.
Exemplu: Pentru finanţarea unei investiţii de 80.000 lei, amortizabilă liniar în 4 ani, întreprinderea
are de ales între:
- autofinanţare 20.000 lei + împrumut 60.000 lei (dobânda 13% rambursabilă în 4 ani prin
amortizări constante);
- leasing pe 4 ani - Redevenţe anuale constante de 28.000 lei, indicele de actualizare fiind de 8%.
1. Calculul plăţilor reale în cazul: autofinanţare + împrumut;

În acest caz întreprinderea va fi proprietara bunului şi deci îl va putea amortiza, realizând
economii la plata impozitului prin amortizările contabilizate şi prin dobânzile aferente
împrumutului. Calculul este prezentat în tabelul de mai jos:
Economia
Suma Amorti- de Economia de
datorată zare impozit impozit prin Plăţile
An Dobânda Anuitatea
la început împrum prin amortizare reale
de an ut îndatorar contabilă
e
0 1 2 3 4=2+3 5=2*16% 6=amortiz.*16 7=4-5-6
%
0 20.000*
1 60.000 7.800 15.000 22.800 1.248 2.400 19.152
2 45.000 5.850 15.000 20.850 936 2.400 17.514
3 30.000 3.900 15.000 18.900 624 2.400 15.876
4 15.000 1.950 15.000 16.950 312 2.400 14.238
- 19.500 60.000 79.500 3.120 9.600 66.780
* plata iniţială, prin autofinanţare;
Valoarea actualizată a plăţilor este următoarea:

19.152 17.514 15.876 14.238
Pl a = 20.000 + + + + ⇒ Pl a = 55.817 lei.
(1 + 0,08) (1 + 0,08) (1 + 0,08) (1 + 0,08)4
2 3
64 Ariton, D. – Strategii financiare ale firmei, Editura EVRIKA, Brăila, 2000, pag. 184.
79
2. Calculul plăţilor reale în cazul leasingului;
Anul 1 2 3 4
Redevenţa 25.000 25.000 25.000 25.000
Economia de 4.000 4.000 4.000 4.000
impozit prin
leasing
Plăţile reale 21.000 21.000 21.000 21.000
21.000 21.000 21.000 21.000
Pl a = + + + ⇒ Pl a = 69.554,66 lei.
(1 + 0,08) (1 + 0,08) (1 + 0,08) (1 + 0,08)4
2 3
Rezultă că primul caz: autofinanţare + împrumut este preferabil leasingului.
4.2.2.4. Fluxurile de lichidităţi excedentare generate de proiectul de investiţii
Ţinând seama de plăţile reale legate de sursa de finanţare, se evaluează fluxurile de lichidităţi
suplimentare pe care întreprinderea le poate spera în urma realizării proiectului şi a modului de
finanţare.
Astfel, să presupunem în exemplul anterior că marja conturilor independente de modalitatea de

finanţare va fi de 30.000 lei, 35.000 lei, 42.000 lei şi 47.000 lei pentru fiecare exerciţiu.
Cazul 1: autofinanţare + împrumut.
Anii 0 1 2 3 4
+ Marja costurilor independente - 30.000 35.000 42.000 47.000
prevăzută în planul de investiţii
- Dobânda - 7.800 5.850 3.900 1.950
- Amortizări contabile - 20.000 20.000 20.000 20.000
Rezultatul înainte de impozitare - 2.200 9.150 18.100 25.050
- Impozitul (16%) - 352 1.464 2.896 4.008
- Rambursarea împrumutului - 15.000 15.000 15.000 15.000
= Fluxul de lichidităţi -20.000 6.848 12.686 20.204 26.042
Valoarea actualizată a fluxurilor de lichidităţi este:

6.848 12.686 20.204 26.042
Fa = −20.000 + + + + ⇒ Fa = 32.397 ,18 lei.
(1 + 0,08) (1 + 0,08) (1 + 0,08 ) (1 + 0,08 )4
2 3
Cazul 2: leasing
Anii 1 2 3 4
+ Marja costurilor independente 30.000 35.000 42.000 47.000
- Redevenţe 25.000 25.000 25.000 25.000
Rezultatul înainte de impozitare 5.000 10.000 17.000 22.000
- Impozitul 800 1.600 2.720 3.520
Fluxul de lichidităţi 4.200 8.400 14.280 18.480
Valoarea actualizată a fluxurilor de lichidităţi este:

4.200 8.400 14.280 18.480
Fa = + + + ⇒ Fa = 36.009 ,81 lei.
(1 + 0,08 ) (1 + 0,08 ) (1 + 0,08) (1 + 0,08 )4
2 3
În concluzie, cazul 1 (autofinanţare + împrumut) este preferabil leasingului.
80
CAPITOLUL 5. INSTRUMENTE DE PREVIZIUNE A ACTIVITĂŢII IMM-

URILOR
5.1. Finanţarea ciclului de exploatare
5.1.1. Ciclul de exploatare. Necesarul de finanţat al ciclului de exploatare
Ciclul de exploatare65 reprezintă ansamblul operaţiunilor succesive care încep cu aprovizionarea

elementelor necesare desfăşurării activităţii (materii prime, materiale, mărfuri etc.) şi se încheie cu
încasarea venitului realizat din vânzarea produselor, a lucrărilor executate sau a serviciilor
prestate.
Derularea ciclului de exploatare a unui produs, ţinând seama de întârzierile de plată surprinde
următoarele etape: aprovizionarea cu materii prime (situaţie în care poate apărea o perioadă de
stocaj a acestora), utilizarea în producţie a materiilor prime, plata materiilor prime, obţinerea
produselor finite (situaţie în care poate apărea o perioadă de stocaj ce implică şi cheltuieli de
stocaj), comercializarea (vânzarea) produselor finite (ce implică şi cheltuieli de distribuţie), şi în
final încasarea clienţilor.
Durata necesarului de finanţat apare între data plăţii a materiilor prime şi data încasării de la
clienţi. Se constată astfel că, ciclul de exploatare generează un dublu decalaj al încasărilor şi
plăţilor:
- un decalaj legat de durata ciclului de exploatare;
- un decalaj legat de întârzierile de plată.
Acest dublu decalaj se menţine permanent ca urmare a continuităţii activităţii şi generează un

necesar de finanţat care este acoperit în special, prin întârzierile de plată pe care furnizorii
întreprinderilor le acceptă. Necesarul de finanţat este constituit dintr-un:
- anumit volum al stocurilor;
- nivel al creanţelor care se reînnoieşte.
Necesarul de finanţat al ciclului de exploatare este în general numit „necesar de fond de rulment al
exploatării” şi creşte pe măsură ce activitatea se dezvoltă. În concluzie, este un mijloc indispensabil
funcţionării IMM-urilor, un mijloc economic de aceeaşi factură ca şi investiţiile, motiv pentru care
figurează în activul imobilizat, trebuind a fi finanţat.
Necesarul de finanţat depinde de:

• durata ciclului de exploatare, care depinde la rândul său de viteza de rotaţie a stocurilor, de
durata procesului de producţie, de durata creditului acordat clienţilor;
• durata creditului obţinut de la furnizori;
• evoluţia altor elemente aferente exploatării: TVA, salarii, obligaţii sociale etc.
Necesarul de finanţat legat de ciclul de exploatare se modifică la o anumită dată; nivelul

stocurilor, al creanţelor de exploatare şi al datoriilor de exploatare se modifică în mod constant în
cursul perioadei de analiză. Deoarece este imposibilă calcularea tuturor valorilor necesarului de
fond de rulment al exploatării de-a lungul unei perioade, se determină nivelul mediu la necesarul
de finanţat relativ al operaţiunilor de exploatare, pentru o cifră de afaceri anuală dată.
81
În aceste condiţii, se defineşte fondul de rulment normat ( FRNor ) fondul de rulment care este
egal cu necesarul de fond de rulment al exploatării mediu.
Determinarea FRNor permite întreprinderii să evite problemele trezoreriei durabile, ea trebuind

să finanţeze necesarul de fond de rulment al exploatării mediu cu capitaluri permanente.
În continuare, propunem un exemplu de finanţare a ciclului de exploatare prin trei strategii

diferite.
Întreprinderea ”Z” S.R.L. poate adopta trei strategii diferite de finanţare a activelor sale circulante
de exploatare. Activul său imobilizat este de 30.000 lei iar activul său circulant este constituit dintr-
o parte fixă (permanentă) de 40.000 lei şi o parte variabilă (ciclică) al cărei nivel se prezintă astfel:
12.000 lei în primul trimestru, 10.000 lei în al doilea, 14.000 lei în al treilea şi 9.000 lei în al patrulea.
60% din activul său imobilizat este finanţat din capitalurile proprii. Ştiind că rata anuală a dobânzii
la împrumuturile pe termen lung este de 8% iar la creditele bancare pe termen scurt este de 14% şi
că dobânda se plăteşte anual, analizaţi următoarele variante de finanţare a activelor circulante
pentru întreprinderea ”Z” S.R.L.:
a) 44.000 lei finanţare prin împrumut pe termen lung şi restul prin credite pe termen scurt;
b) 64.000 lei finanţare prin împrumut pe termen lung şi restul prin credite pe termen scurt;
c) 20.000 lei finanţare prin împrumut pe termen lung şi restul prin credite pe termen scurt.
a) Strategia de finanţare concretizată în 44.000 lei finanţare prin împrumut pe termen lung şi
restul prin credite pe termen scurt conduce la următoarele concluzii:
Trimestrul 1 Trimestrul 2 Trimestrul 3 Trimestrul 4
Nevoi permanente66 (1) 70.000 70.000 70.000 70.000
Nevoi temporare (2) 12.000 10.000 14.000 9.000
Total nevoi 82.000 80.000 84.000 79.000
Resurse permanente (3) 62.000 62.000 62.000 62.000
Resurse temporare (4) 20.000 18.000 22.000 17.000
Total resurse 82.000 80.000 84.000 79.000
(1) nevoile permanente ( Nev perm ) se determină astfel: Nev perm = AI nete + AC perm , unde:
AI nete = activele imobilizate la valoarea netă;
AC perm = activele circulante permanente.
Nev perm = 30.000 + 40.000 = 70.000 lei;
(2) informaţiile sunt date în aplicaţie;
(3) resursele permanente ( Re s perm ) se determină astfel: Re s perm = CP + D tml , unde:

CP = capitaluri proprii, care reprezintă 60% din activele imobilizate nete;
D tml = datorii pe termen mediu şi lung.
Rezultă: Re s perm = 60% × AI nete + D tml = 60% × 30.000 + 44.000 = 62.000 lei;
(4) resursele temporare ( Re s temp ) se determină astfel: Re s temp i = TR i − Re s perm i , unde:

TR i = total resurse aferente trimestrului i , i = 1 ÷ 4 .
Costul finanţărilor ( Dob ) se determină astfel: Dob = C impr × R d an (%) , unde:

C impr = capitalul împrumutat pe termen lung sau scurt, după caz;
66 în acest caz sunt asimilate nevoilor permanente şi partea fixă din cadrul activelor circulante;
82
R d an (%) = Rata dobânzii la împrumuturile pe termen lung sau scurt, după caz.
- pentru împrumutul pe termen lung: Dob = 44.000 × 8% = 3.520 lei;
- pentru creditele bancare pe termen scurt, dobânda se determină pentru fiecare trimestru,
1 1
astfel: Dob tr 1 = 20.000 × 14% × = 700 lei; Dob tr 2 = 18.000 × 14% × = 630 lei;
4 4
1 1
Dob tr 3 = 22.000 × 14% × = 770 lei; Dob tr 4 = 17.000 × 14% × = 595 lei. Totalul dobânzii la
4 4
creditele pe termen scurt este de 2.695 lei.
Dobânda globală ( Dob gl ) este de 6.215 lei.
b) Strategia de finanţare concretizată în 64.000 lei finanţare prin împrumut pe termen lung şi

Nevoi permanente 70.000 70.000 70.000 70.000
Nevoi temporare 12.000 10.000 14.000 9.000
Total nevoi 82.000 80.000 84.000 79.000
Resurse temporare 0 -2.000 2.000 -3.000
Total resurse 82.000 80.000 84.000 79.000
(1) Re s perm = 60% × AI nete + D tml = 60% × 30.000 + 64.000 = 82.000 lei.
- pentru împrumutul pe termen lung: Dob = 64.000 × 8% = 5.120 lei;

1
astfel: Dob tr 1 = 0 lei; Dob tr 2 = 0 lei; Dob tr 3 = 2.000 × 14% × = 70 lei; Dob tr 4 = 0 lei. Totalul
4
dobânzii la creditele pe termen scurt este de 70 lei.
Dobânda globală ( Dobgl ) este de 5.190 lei.
c) Strategia de finanţare concretizată în 20.000 lei finanţare prin împrumut pe termen lung şi

Nevoi permanente 70.000 70.000 70.000 70.000
Nevoi temporare 12.000 10.000 14.000 9.000
Total nevoi 82.000 80.000 84.000 79.000
Resurse temporare 44.000 42.000 46.000 41.000
Total resurse 82.000 80.000 84.000 79.000
(1) Re s perm = 60% × AI nete + D tml = 60% × 30.000 + 20.000 = 38.000 lei
- pentru împrumutul pe termen lung: Dob = 20.000 × 8% = 1.600 lei ;
1 1
astfel: Dob tr 1 = 44.000 × 14% × = 1.540 lei; Dob tr 2 = 42.000 × 14% × = 1.470 lei;
4 4
1 1
Dob tr 3 = 46.000 × 14% × = 1.610 lei; Dob tr 4 = 41.000 × 14% × = 1.435 lei. Totalul dobânzii la
4 4
creditele pe termen scurt este de 6.055 lei.
Dobânda globală ( Dob gl ) este de 7.655 lei.
83
În concluzie, pentru a reduce dobânda plătită, întreprinderea ”Z” S.R.L. trebuie să aleagă
împrumutul pe termen lung de 64.000 lei, aceasta obţinând câştig din diferenţa dintre rata
dobânzii pe termen scurt şi rata dobânzii pe termen lung.
5.1.2. Fondul de rulment normat
Pentru a evalua fondurile de rulment normat ale exerciţiului dat, este suficientă cunoaşterea cifrei
de afaceri a exerciţiului şi a unui coeficient de proporţionalitate. Această evaluare poate fi
realizată în mod global sau componentă cu componentă.
5.1.2.1. Metoda sintetică de determinare a fondului de rulment normat

(metoda globală)
Pentru a arăta modul de determinare a fondului de rulment normat prin metoda globală,
propunem următorul exemplu:
La întreprinderea ”X” S.A. necesarul de fond de rulment mediu din anul curent ( N ) este de 12.000
lei iar cifra de afaceri în acelaşi an de 60.000 lei. Ştiind că pentru anul următor ( N + 1 ) nu sunt
prevăzute schimbări şi că este previzionată o cifră de afaceri de 80.000 lei , să se determine fondul
de rulment normativ prin metoda globală.
Fondul de rulment normat pentru anul următor ( FRNorN + 1 ) prin metoda globală se determină cu
FRNorN
ajutorul formulei: FRNorN + 1 = × CA N + 1 , unde:
CA N
FRNorN = fondul de rulment normat în anul N ;
CA N = cifra de afaceri în anul N ;
CA N + 1 = cifra de afaceri în anul N + 1.
12.000
FRNorN + 1 = × 80.000 = 16.000 lei.
60.000
5.1.2.2. Metoda analitică de determinare a fondului de rulment normat

(evaluarea componentă cu componentă)
Metoda analitică de determinare a fondului de rulment normat se aplică utilizând informaţiile

perioadelor anterioare sau informaţiile previzionate pe baza informaţiilor financiar-contabile ale
perioadelor anterioare.
Prin această metodă, o componentă a necesarului de fond de rulment de exploatare se

descompune astfel:
- într-o viteză de rotaţie ( Vr ):

x x
Vr = = × 360 ;
Fluxul zilnic al componentei Fluxul anual al componentei
- un coeficient de structură ( CS ):
x x x
Vr * CS = × 360 ⇒ × 360 * CS = × 360 ⇒
CA Fluxul anual al componentei x CA
Fluxul anual al componentei x
CS =
CA
84
Pentru prezentarea acestei metode, propunem următorul exemplu67:
Se dă următorul bilanţ de la întreprinderea ”Z” S.R.L.:

lei
Activ Pasiv
Active imobilizate 25.000 Capitaluri proprii 18.000
Stocuri 8.000 Datorii pe termen mediu şi lung 16.000
- materii prime 2.200 Datorii comerciale pe termen scurt 3.000
- produse finite 1.800 - furnizori
- mărfuri 4.000
Creanţe 7.000 Datorii sociale pe termen scurt 4.200
- clienţi - salarii 3.000
- contribuţii sociale 1.200
Disponibilităţi 5.000 Datorii fiscale pe termen scurt 800
- TVA de plată
Credite bancare curente 3.000
Total activ 45.000 Total pasiv 45.000
Se mai cunosc următoarele informaţii:

- cifra de afaceri de 162.000 lei;
- aprovizionări cu materii prime în cursul exerciţiului de 7.500 lei, la cost de achiziţie;
- valoarea stocului iniţial de materii prime de 2.400 lei;
- costul de producţie al produselor finite obţinute în cursul exerciţiului de 14.000 lei;
- valoarea stocului iniţial de produse finite de 1.200 lei;
- aprovizionări cu mărfuri în cursul exerciţiului de 25.000 lei, la cost de achiziţie;
- valoarea stocului iniţial de mărfuri de 4.400 lei;
- valoarea rulajului salariilor personalului în cursul anului de 38.200 lei;
- valoarea rulajului cheltuielilor sociale în cursul anului de 21.775 lei;
- salariile se plătesc pe data de 15 a lunii următoare;
- contribuţiile sociale şi TVA de plată se plătesc pe data de 25 a lunii următoare;
- TVA aplicată cumpărărilor şi vânzărilor este 19%.
Să se calculeze fondul de rulment normat exprimat în zile cifră de afaceri, în unităţi monetare şi în
procente.
Pentru determinarea fondului de rulment normat se calculează viteza de rotaţie şi coeficientul de

structură pentru fiecare componentă a necesarului de fond de rulment de exploatare, care apoi se
centralizează în următorul tabel:
Elemente componente ale fondului Viteza de Coeficientul În zile cifră de

de rulment normat rotaţie ( Vr ) de structură afaceri ( zCA )
( CS ) Activ Pasiv
Stocul de materii prime 107,53 0,048 5,16
Stocul de produse finite 40,30 0,083 3,34
Stocul de mărfuri 59,53 0,157 9,35
Clienţi 12,70 1,190 15,11
Furnizori 27,93 0,239 6,68
Salarii 30,00 0,236 7,08
Contribuţii sociale 40,00 0,134 5,36
TVA de plată 25,00 0,152 3,80
Total 32,96 22,92
67Stroe, R., Bărbuţă-Mişu, N. – Finanţarea şi gestiunea financiară a întreprinderi, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 2008, pag. 144-148.
85
Viteza de rotaţie pentru stocul de materii prime ( VrMp ) şi coeficientul de structură ( CS Mp ):

Sm Mp
VrMp = × 360 ;
Ca Mp c
Sm Mp = stocul mediu de materii prime;
Ca Mp c = costul de achiziţie al materiilor prime consumate.
S + S f 2.400 + 2.200
Sm Mp = i = = 2.300 lei.
2 2
Si = stocul iniţial de materii prime;
Sf = stocul final de materii prime.
Ca Mpc = S i + Ca Mp a − S f , unde:
Ca Mp a = costul de achiziţie al materiilor prime achiziţionate.
Ca Mpc = 2.400 + 7.500 − 2.200 = 7.700 lei.
2.300 Ca Mpc 7.700
VrMp = × 360 = 107 ,53 zile; CS Mp = = = 0 ,048 .
7.700 CA 162.000
CA = cifra de afaceri.
Viteza de rotaţie pentru stocul de produse finite ( VrPf ) şi coeficientul de structură ( CS Pf ):

Sm Pf
VrPf = × 360 ;
Cp Pfv
S + S f 1.200 + 1.800
Sm Pf = i = = 1.500 lei.
2 2
Cp Pfv = S i + Cp Pfr − S f , unde:
Cp Pfv = costul de producţie al produselor finite vândute în cursul exerciţiului;
Cp Pfr = costul de producţie al produselor finite obţinute în cursul exerciţiului.
Cp Pfv = 1.200 + 14.000 − 1.800 = 13.400 lei.
1.500 Cp Pfv 13.400
VrPf = × 360 = 40 ,30 zile; CS Pf = = = 0 ,083 .
13.400 CA 162.000
Viteza de rotaţie pentru stocul de mărfuri ( VrMf ) şi coeficientul de structură ( CS Mf ):

Sm Mf
VrMf = × 360 ;
Ca Mfv
S + S f 4.400 + 4.000
Sm Mf = i = = 4.200 lei.
2 2
Ca Mfv = S i + Ca Mfc − S f = 4.400 + 25.000 − 4.000 = 25.400 lei.
4.200 Ca 25.400
VrMf = × 360 = 59 ,53 zile; CS Mf = Mfv = = 0 ,157 .
25.400 CA 162.000
Durata medie a creditului acordat clienţilor ( Dm Cl ) şi coeficientul de structură ( CS Cl ):

Cl + E pr + E s
Dm Cl = × 360 , unde:
CA + TVA c
Cl = valoarea clienţilor de la sfârşitul exerciţiului;
E pr = valoarea efectelor de primit de la sfârşitul exerciţiului;
Es = efecte scontate şi neajunse la scadenţă;
TVA c = taxa pe valoarea adăugată colectată.
6.800 6.800
Dm Cl = × 360 = × 360 = 12 ,70 zile.
162.000 + 19% × 162.000 192.780
CA + TVA c 192.780
CS Cl = = = 1,19 .
CA 162.000
86
Durata medie a creditului primit de la furnizori ( Dm Fz ) şi coeficientul de structură ( CS Fz ):

Fz + E pl
Dm Fz = × 360 ;
Ap + TVA d
Fz = valoarea furnizorilor de la sfârşitul exerciţiului;
E pl = valoarea efectelor de plată de la sfârşitul exerciţiului;
Ap = valoarea aprovizionărilor;
TVA d = taxa pe valoarea adăugată deductibilă.
3.000 3.000
Dm Fz = × 360 = × 360 = 27 ,93 zile.
32.500 + 19% × 32.500 38.675
Ap + TVA d 38.675
CS Fz = = = 0 ,239 .
CA 162.000
Viteza de rotaţie ( VrS ) şi coeficientul de structură ( CS S ) pentru salarii:

D max S + D min S
VrS = ;
2
D max S = durata maximă, corespunzătoare salariului din prima zi a lunii;
D min S = durata minimă, corespunzătoare salariului din ultima zi a lunii.
45 + 15
VrS = = 30 zile.
2
R
CS S = S ;
CA
RS = rulajul creditor al salariului la sfârşitul exerciţiului.
38.200
CS S = = 0 ,236 .
162.000
Viteza de rotaţie ( VrCs ) şi coeficientul de structură ( CS Cs ) pentru contribuţiile sociale:

D max Cs + D min Cs 55 + 25 R 21.775
VrCs = = = 40 zile; CS Cs = Cs = = 0 ,134 .
2 2 CA 162.000
Viteza de rotaţie ( VrTVA p ) şi coeficientul de structură ( CS TVA p ) pentru taxa pe valoarea

adăugată de plată:
R TVA p TVA − TVA
c d .
VrTVA p = 25 zile ; CS TVA p = =
CA CA
Taxa pe valoarea adăugată colectată este cea aferentă vânzărilor reflectate în cifra de afaceri iar
taxa pe valoarea adăugată deductibilă este cea aferentă aprovizionărilor de materii prime şi
mărfuri.
TVA c = 19% × CA = 19% × 162.000 = 30.780 lei;

( )
TVA d = 19% × Ca Mp a + Ca Mfc = 19% × (7.500 + 25.000 ) = 6.175 lei.
R TVA p 30.780 − 6.175
CS TVA p = = = 0 ,152 .
CA 162.000
Totalul activ exprimat în zile cifră de afaceri ( TA zCA ) se determină astfel:
n
TA zCA = ∑ Vri × CS i , unde:
i =1
i =componenta din activ a necesarului de fond de rulment (stocul de materii
prime, produse finite, mărfuri, clienţi).
TA zCA = 5 ,16 + 3,34 + 9 ,35 + 15 ,11 = 32 ,96 zCA.
Totalul pasiv exprimat în zile cifră de afaceri ( TPzCA ) se determină astfel:
87
m
TPzCA = ∑ Vrj × CS j , unde:
j=1
j = componenta din pasiv a necesarului de fond de rulment
(furnizori, salarii, contribuţii sociale, TVA de plată).
TPzCA = 6 ,68 + 7 ,08 + 5,36 + 3 ,80 = 22 ,92 zCA.
Fondul de rulment normat exprimat în zile cifră de afaceri ( FR Nor zCA ) se determină astfel:
FR Nor zCA = TA zCA − TPzCA = 32 ,96 − 22 ,92 = 10 ,04 zCA.
Fondul de rulment normat exprimat în unităţi monetare ( FR Nor ) se determină astfel:

CA 162.000
FR Nor = FR Nor zCA × = 10 ,04 × = 4.518 lei.
360 360
Fondul de rulment normat exprimat în procente ( FR Nor (%) ) se determină astfel:
FR Nor zCA 4.518
FR Nor (%) = = = 2 ,79% .
CA 162.000
5.2. Bugetul de trezorerie
5.2.1. Elaborarea bugetului de trezorerie
Necesarul de surse de finanţare pe termen scurt se stabileşte cu ajutorul bugetului de trezorerie,

întocmit lunar, pe durata unui an. Bugetul de trezorerie grupează numai încasările şi plăţile
efective; în cadrul acestuia nu se iau în calcul veniturile neîncasabile şi cheltuielile neplătibile.
Astfel nu vor luate în calcul:

- cheltuielile cu amortizările şi provizioanele, rezultatul şi variaţiile de stoc;
- veniturile din provizioane, din producţia imobilizată, cotele-părţi din subvenţii virate la rezultat.
Sumele corespunzătoare operaţiilor de vânzare-cumpărare se vor lua la totalul facturat (adică

inclusiv TVA-ul aferent).
Pentru TVA de plată se efectuează un calcul separat pentru a stabili:

- luna de exigibilitate pentru TVA în funcţie de livrări sau încasări;
- aplicarea regulii de decalaj cu o lună pentru unele cheltuieli plătibile.
Pentru construirea bugetului de trezorerie se parcurg următoarele etape:

1. elaborarea situaţiei încasărilor din vânzări în cursul exerciţiului;
2. elaborarea situaţiei plăţilor în cursul exerciţiului pentru cumpărări;
3. elaborarea situaţiei TVA (cifre arbitrare) în cursul exerciţiului;
4. elaborarea situaţiei generale a plăţilor în cursul exerciţiului;
5. elaborarea bugetului de trezorerie pentru exerciţiul respectiv.
Pentru explicarea modului de întocmire a bugetului de trezorerie, propunem următorul

exemplu68:
Să se întocmească bugetul de trezorerie pentru întreprinderea ”X” S.A. pe o perioadă de 1 an,

cunoscând următoarele:
68Stroe, R., Bărbuţă-Mişu, N. – Finanţarea şi gestiunea financiară a întreprinderi, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 2008, pag. 121-131.
88
- cifra de afaceri anuală previzionată este de 72.000 lei, fără TVA (repartizată uniform în
timp), din care 60.000 lei reprezintă valorificarea producţiei în ţară, TVA 19% iar restul la export.
Încasările lunare pentru vânzările autohtone se realizează (conform analizei realizate de
departamentul financiar) astfel: 50% pe loc, în momentul vânzării, 30% la 30 de la sfârşitul lunii iar
restul de 20% la 60 de zile de la sfârşitul lunii. Încasările lunare de la export se realizează în
totalitate la 60 de zile din momentul facturării;
- aprovizionările cu materii prime (repartizate uniform în timp) se realizează lunar în
valoare de 3.000 lei, fără TVA, TVA 19%, durata medie a creditului acordat de furnizori fiind de 60
de zile;
- cheltuielile anuale de funcţionare sunt repartizate uniform în timp, astfel:
- cheltuielile cu personalul: 1.600 lei, din care: 1.100 lei reprezintă salariile personalului şi
500 lei reprezintă contribuţiile sociale. Salariile sunt reglate pe data de 15 a lunii următoare iar
cheltuielile sociale pe data de 25 a lunii următoare;
- serviciile şi lucrările anuale executate de terţi (repartizate uniform în timp) sunt în valoare
de 12.000 lei, TVA 19%, durata medie a creditului acordat de furnizori fiind de 30 de zile;
- dobânzile plătite pentru creditele primite sunt în valoare de 600 lei pe an;
- alte impozite şi taxe sunt în valoare de 1.200 lei pe an;
- amortizarea mijloacelor fixe este de 2.400 lei pe an;
- TVA este reglată pe data de 25 a lunii următoare;
- impozitul pe profit este de 16%, reglat trimestrial pe data de 25 a lunii următoare
finalizării fiecărui trimestru;
- alte informaţii extrase din Bilanţul întreprinderii ”X” S.A. pentru anul N-1: clienţi – 5.000
lei, din care 800 RON clienţi externi, vânzările sunt uniforme în timp; creanţe la bugetul de stat –
1.000 lei; disponibilităţi – 500 lei; rezultatul exerciţiului – 2.300 lei; datorii financiare – 30.000 lei;
rambursarea anuală a datoriilor financiare – 6.000 lei; furnizori – 3.200 lei, din care 800 lei
reprezintă furnizori de servicii; datorii faţă de personal 1.500 lei, din care 450 lei reprezintă
contribuţii sociale, TVA de plată – 50 lei, impozitul pe profit – 100 lei.
1. Elaborarea bugetului de încasări
(1) în coloana de Total, rândul Bilanţ se preia suma de la clienţi din Bilanţul anului N-1, de 5.000
lei, detaliată astfel: 4.200 lei clienţi interni şi 800 lei clienţi externi.
Ştim că, 50% din valoarea clienţilor se încasează pe loc, în momentul vânzării, 30% la 30 de la
sfârşitul lunii iar restul de 20% la 60 de zile de la sfârşitul lunii. Aceasta înseamnă că suma de 4.200
lei reprezintă: 20% din vânzarea lunii noiembrie, care se va încasa în ianuarie, 30% din vânzarea
lunii decembrie care se va încasa în ianuarie şi 20% din vânzarea lunii decembrie care se va încasa
în februarie. În ipoteza vânzărilor uniforme în timp, dacă notăm cu x vânzarea lunară din anul
precedent va rezulta:
20% × x + 30% × x + 20% × x = 4.200 ⇒ 70% × x = 4.200 ⇒ x = 6.000 lei.
Astfel, în ianuarie se va încasa: 20% din vânzarea lunii noiembrie şi 30% din vânzarea lunii
decembrie, adică 3.000 lei, iar în februarie 20% din vânzarea lunii decembrie, adică 1.200 lei.
Încasările lunare de la export se realizează în totalitate la 60 de zile din momentul facturării, deci
suma de 800 lei reprezintă vânzarea integrală din luna noiembrie care se va încasa în februarie şi
de asemenea, vânzarea integrală a lunii decembrie care se va încasa în februarie. În aceeaşi ipoteză
a vânzărilor uniforme, în ianuarie se vor încasa clienţii externi de 400 lei iar în februarie la fel.
(2) vânzările lunare interne din anul N vor fi de 5.000 lei, fără TVA. Vânzările lunare interne,
inclusiv TVA vor fi de 5.950 lei. Acestea se încasează astfel: 2.975 lei, adică 50% se încasează pe loc,
89
în luna ianuarie, 1.785 lei, adică 30% în luna februarie iar restul de 1.190 lei, adică 20% în luna
martie.
Vânzările lunare de la export în valoare de 1.000 lei, fără TVA se realizează în totalitate la 60 de zile
din momentul facturării, adică după 2 luni. Vânzările la export, inclusiv TVA din luna ianuarie, în
valoare de 1.190 lei se vor încasa în luna martie.
Acelaşi algoritm se aplică şi pentru celelalte luni.
2. Elaborarea bugetului de cumpărări
(3) în coloana de Total, rândul Bilanţ se preia suma de la furnizori din Bilanţul anului N-1, de 3.200
lei, detaliată astfel: 2.400 lei furnizori pentru stocuri şi 800 lei furnizori de servicii.
Ştim că durata medie a creditului acordat de furnizorii pentru stocuri este de 60 de zile, ceea ce
înseamnă că aprovizionările lunii noiembrie vor fi plătite în ianuarie iar cele aferente lunii
decembrie în februarie. În ipoteza aprovizionărilor uniforme în timp, rezultă că suma de 2.400 lei
din bilanţ reprezintă aprovizionările lunilor noiembrie şi decembrie în valoare de 1.200 lei pentru
fiecare lună care se încasează în ianuarie şi respectiv februarie.
Durata medie a creditului acordat de furnizorii de servicii este de 30 de zile, ceea ce înseamnă că
serviciile din luna decembrie se vor plăti în luna ianuarie, în valoare de 800 lei (valoarea din
bilanţ).
(4) cumpărările lunare de stocuri din anul N vor fi de 3.000 lei, fără TVA. Cumpărările lunare de
stocuri, inclusiv TVA vor fi de 3.570 lei. Acestea se plătesc în totalitate la 60 de zile, adică achiziţiile
lunii ianuarie vor fi plătite în luna martie.
Achiziţiile lunare de lucrări şi servicii în valoare de 1.000 lei, fără TVA se plătesc în totalitate la 30
de zile din momentul facturării, adică după 1 lună. Prestările de servicii şi execuţiile lucrărilor,
inclusiv TVA din luna ianuarie, în valoare de 1.190 lei se vor plăti în luna februarie.
Acelaşi algoritm se aplică şi pentru celelalte luni.
3. Elaborarea bugetului TVA
(5) TVA colectată reprezintă TVA aferentă vânzărilor lunare, din Bugetul de vânzări, cu menţiunea
că la export cota de TVA este 0%;
(6) TVA deductibilă reprezintă TVA aferentă cumpărărilor lunare din Bugetul de cumpărări;
(7) TVA de plată se determină ca diferenţă între TVA colectată şi TVA deductibilă;
(8) reglarea TVA se referă la plata efectivă a TVA de plată. Întrucât reglarea TVA se realizează pe
data de 25 a lunii următoare, în luna ianuarie se va plăti TVA de plată aferentă lunii decembrie,
din bilanţ
4. Elaborarea bugetului general de plăţi
(9) datoriile faţă de personal, se reglează astfel: salariile lunii decembrie sunt plătite pe data de 15
ianuarie iar contribuţiile sociale aferente salariilor din luna decembrie sunt plătite până pe data de
25 a lunii ianuarie. Sumele corespunzătoare din Bilanţ aferente lunii decembrie vor fi astfel plătite
în luna ianuarie.
90
(10) rambursarea anuală a datoriilor financiare fiind de 6.000 lei, rezultă că rambursarea lunară va
fi de 500 lei;
(11) dobânzile anuale ce trebuie plătite pentru împrumuturile primite sunt în valoare de 600 lei,
ceea ce înseamnă că dobânda lunară va fi de 50 lei;
(12) alte impozite şi taxe sunt în valoare de 1.200 lei pe an, pe lună fiind de 100 lei.
(13) impozitul pe profit se reglează pe data de 25 a lunii următoare a fiecărui trimestru. În luna
ianuarie se va plăti impozitul pe profit existent în bilanţ, ce reprezintă impozitul pe profit de plată
aferent trimestrului IV al anului N-1.
Pentru determinarea impozitului pe profit trimestrial trebuie să recurgem la calculul următor

(calculăm pentru primul trimestru, cu menţiunea că suma rezultată va fi identică şi pentru
celelalte):
- vânzări trimestriale = 6.000 × 3 = 18.000 lei.

Total venituri ( TV ) = 18.000 lei.
- cumpărări de materii prime trimestriale69 = 4.000 × 3 = 12.000 lei;

- cheltuielile de personal trimestriale = 1.600 × 3 = 4.800 lei;
- dobânzi aferente creditelor primite, plătite într-un trimestru = 50 × 3 = 150 lei;
- alte impozite şi taxe, înregistrate într-un trimestru = 100 × 3 = 300 lei;
2.400
- amortizarea trimestrială = × 3 = 600 lei.
12
Total cheltuieli ( TCh ) = 17.850 lei.
Profitul brut ( Prb ) va fi: Prb = TV − TCh = 18.000 − 17.850 = 150 lei;
Impozitul pe profit ( I / Pr ) va fi: I / Pr = 16% × Prb = 16% × 150 = 24 lei.
Lunile în care se va plăti acest impozit în anul N vor fi: aprilie, iulie şi octombrie.
5. Elaborarea bugetului de trezorerie
(14) soldul de la începutul lunii ianuarie reprezintă soldul de la sfârşitul lunii decembrie şi se preia
din datele din bilanţul anului N-1;
(15) încasările se preiau de la Bugetul de încasări, totalul corespunzător fiecărei luni;
(16) plăţile se preiau de la Bugetul general de plăţi, totalul corespunzător fiecărei luni;
(17) soldul de la sfârşitul fiecărei luni se determină prin însumarea soldului de la începutul fiecărei
luni cu încasările şi apoi scăderea plăţilor.
69 în ipoteza că tot ce se achiziţionează într-un trimestru se şi consumă;
91
1. Elaborarea bugetului de încasări

Total Ianuarie Februarie Martie Aprilie Mai Iunie Iulie August Septembrie Octombrie Noiembrie Decembrie Bilanţ
Bilanţ (1) 5.000 3.400 1.600
- interni 4.200 3.000 1.200
- externi 800 400 400
Ianuarie (2) 6.950 2.975 1.785 2.190
- interni 5.950 2.975 1.785 1.190
- externi 1.000 1.000
Februarie 6.950 2.975 1.785 2.190
- interni 5.950 2.975 1.785 1.190
- externi 1.000 1.000
Martie 6.950 2.975 1.785 2.190
- interni 5.950 2.975 1.785 1.190
- externi 1.000 1.000
Aprilie 6.950 2.975 1.785 2.190
- interni 5.950 2.975 1.785 1.190
- externi 1.000 1.000
Mai 6.950 2.975 1.785 2.190
- interni 5.950 2.975 1.785 1.190
- externi 1.000 1.000
Iunie 6.950 2.975 1.785 2.190
- interni 5.950 2.975 1.785 1.190
- externi 1.000 1.000
Iulie 6.950 2.975 1.785 2.190
- interni 5.950 2.975 1.785 1.190
- externi 1.000 1.000
August 6.950 2.975 1.785 2.190
- interni 5.950 2.975 1.785 1.190
- externi 1.000 1.000
Septembrie 6.950 2.975 1.785 2.190
- interni 5.950 2.975 1.785 1.190
- externi 1.000 1.000
Octombrie 6.950 2.975 1.785 2.190
- interni 5.950 2.975 1.785 1.190
- externi 1.000 1.000
Noiembrie 6.950 2.975 1.785 2.190
- interni 5.950 2.975 1.785 1.190
- externi 1.000 1.000
Decembrie 6.950 2.975 3.975
- interni 5.950 2.975 2.975
- externi 1.000 1.000
Total 88.400 6.375 6.360 6.950 6.950 6.950 6.950 6.950 6.950 6.950 6.950 6.950 6.950 6.165
- interni 75.600 5.975 5.960 5.950 5.950 5.950 5.950 5.950 5.950 5.950 5.950 5.950 5.950 4.165
- externi 12.800 400 400 1.000 1.000 1.190 1.000 1.000 1.000 1.000 1.000 1.000 1.000 2.000
92
2. Elaborarea bugetului de cumpărări

Total Ianuarie Februarie Martie Aprilie Mai Iunie Iulie August Septembrie Octombrie Noiembrie Decembrie Bilanţ
Bilanţ (3) 3.200 2.000 1.200
- stocuri 2.400 1.200 1.200
- servicii 800 800
Ianuarie (4) 4.760 1.190 3.570
- stocuri 3.570 3.570
- servicii 1.190 1.190
Februarie 4.760 1.190 3.570
- stocuri 3.570 3.570
- servicii 1.190 1.190
Martie 4.760 1.190 3.570
- stocuri 3.570 3.570
- servicii 1.190 1.190
Aprilie 4.760 1.190 3.570
- stocuri 3.570 3.570
- servicii 1.190 1.190
Mai 4.760 1.190 3.570
- stocuri 3.570 3.570
- servicii 1.190 1.190
Iunie 4.760 1.190 3.570
- stocuri 3.570 3.570
- servicii 1.190 1.190
Iulie 4.760 1.190 3.570
- stocuri 3.570 3.570
- servicii 1.190 1.190
August 4.760 1.190 3.570
- stocuri 3.570 3.570
- servicii 1.190 1.190
Septembrie 4.760 1.190 3.570
- stocuri 3.570 3.570
- servicii 1.190 1.190
Octombrie 4.760 1.190 3.570
- stocuri 3.570 3.570
- servicii 1.190 1.190
Noiembrie 4.760 1.190 3.570
- stocuri 3.570 3.570
- servicii 1.190 1.190
Decembrie 4.760 4.760
- stocuri 3.570 3.570
- servicii 1.190 1.190
Total 60.320 2.000 2.390 4.760 4.760 4.760 4.760 4.760 4.760 4.760 4.760 4.760 4.760 8.330
- stocuri 45.240 1.200 1.200 3.570 3.570 3.570 3.570 3.570 3.570 3.570 3.570 3.570 3.570 7.140
- servicii 15.080 800 1.190 1.190 1.190 1.190 1.190 1.190 1.190 1.190 1.190 1.190 1.190 1.190
93
3. Elaborarea bugetului TVA
Ianuarie Februarie Martie Aprilie Mai Iunie Iulie August Septembrie Octombrie Noiembrie Decembrie Bilanţ
TVA colectată 950 950 950 950 950 950 950 950 950 950 950 950
(5)
TVA 760 760 760 760 760 760 760 760 760 760 760 760
deductibilă
(6)
TVA de plată 190 190 190 190 190 190 190 190 190 190 190 190 190
(7)
Reglarea TVA 50 190 190 190 190 190 190 190 190 190 190 190
de plată (8)
4. Elaborarea bugetului general de plăţi;
Ianuarie Februarie Martie Aprilie Mai Iunie Iulie August Septembrie Octombrie Noiembrie Decembrie
Furnizori 2.000 2.390 4.760 4.760 4.760 4.760 4.760 4.760 4.760 4.760 4.760 4.760
Reglarea TVA de plată 50 190 190 190 190 190 190 190 190 190 190 190
Datoriile faţă de 1.500 1.600 1.600 1.600 1.600 1.600 1.600 1.600 1.600 1.600 1.600 1.600
personal (9)
- salarii 1.050 1.100 1.100 1.100 1.100 1.100 1.100 1.100 1.100 1.100 1.100 1.100
- contribuţii sociale 450 500 500 500 500 500 500 500 500 500 500 500
Rambursare lunară a 500 500 500 500 500 500 500 500 500 500 500 500
împrumuturilor (10)
Dobânzile lunare 50 50 50 50 50 50 50 50 50 50 50 50
plătite pentru
împrumuturi (11)
Alte impozite şi taxe 100 100 100 100 100 100 100 100 100 100 100 100
(12)
Impozit pe profit (13) 100 24 24 24
Total 4.300 4.830 7.200 7.224 7.200 7.200 7.224 7.200 7.200 7.224 7.200 7.200
5. Elaborarea bugetului de trezorerie
Ianuarie Februarie Martie Aprilie Mai Iunie Iulie August Septembrie Octombrie Noiembrie Decembrie
Sold la începutul lunii 500 2.575 4.105 3.855 3.581 3.331 3.081 2.831 2.581 2.331 2.057 1.807
(14)
Încasări (15) 6.375 6.360 6.950 6.950 6.950 6.950 6.950 6.950 6.950 6.950 6.950 6.950
Plăţi (16) 4.300 4.830 7.200 7.224 7.200 7.200 7.224 7.200 7.200 7.224 7.200 7.200
Sold la sfârşitul lunii 2.575 4.105 3.855 3.581 3.331 3.081 2.831 2.581 2.331 2.057 1.807 1.557
(17)
94
5.2.2. Echilibrarea bugetului de trezorerie
În ţările cu economie de piaţă dezvoltată, există, în mod obişnuit două pieţe pentru obţinerea
creditelor pe termen scurt (părţi componente ale pieţei monetare):
- Piaţa interbancară unde intervin numai instituţiile de credit, trezoreria publică, banca naţională,
organismele a căror activitate principală este gestionarea pe seama clientelei a portofoliilor de
valori mobiliare, primind în acest scop fondurile conforme mandatului acordat. Aici se formează
rata dobânzii de referinţă, care este rata minimă a dobânzii adoptată de bancă, ajustată un
procentaj în plus pentru creditele tradiţionale cum ar fi scontul şi creditele de trezorerie prin contul
curent.
- Piaţa titlurilor de creanţă negociabile unde întreprinderile au posibilitatea de a efectua operaţii

financiare pe termen scurt între ele, fără a trece prin instituţiile bancare.
Principalele finanţări pe termen scurt se pot asigura prin:
- mobilizarea efectelor comerciale;
- factoring: întreprinderea are posibilitatea de a apela la o întreprindere ce are ca activitate

de bază gestionarea creanţelor comerciale pe termen scurt. Această operaţie se poate realiza, fie
prin cesionarea creanţelor, fie prin înlocuirea creditorului iniţial. De astfel de servicii pot beneficia
întreprinderile mici pentru care operaţiunea de scontare clasică este prea scumpă şi care nu au
mijloace eficiente de a gestiona creanţele la clienţi. Întreprinderea de factoring este remunerată
printr-un comision, determinat sub forma unui procent care se aplică asupra totalului sumelor
facturate;
- creditele de trezorerie prin contul curent (cont curent cu sold debitor), în funcţie de o serie de
criterii (mărimea întreprinderii şi a cifrei de afaceri, situaţia financiară, volumul sumelor
transferate sau circulate prin banca etc.). În plus, numărul de zile pentru contul curent cu sold
debitor este limitat;
- creditele de trezorerie cu destinaţie exactă şi care sunt acordate contra unor garanţii (credit
pentru campaniile agricole, credite pentru export etc.), cele mai adesea ele contribuind la
finanţarea achiziţiilor de materii prime sau a prelucrării lor sau la stocajul produselor finite şi a
mărfurilor.
Costul creditelor constituie un criteriu important în selectarea tipului de credite pe termen scurt.
Elementele constitutive ale costului sunt:
a) rata nominală care poate fi rata anunţată de bancă (rata de scont, rata pentru sold debitor etc.)
sau fixată de întreprindere în funcţie de piaţa monetară.
Rata fixată de către bancă variază de la o întreprindere la alta şi se determină pornind de la rata
dobânzii de referinţă la care se adaugă majorări ţinând seama de natura creditului şi categoria
întreprinderii. Întreprinderile fac obiectul unei clasificări în patru categorii pe baza mai multor
criterii dintre care cel mai important este mărimea cifrei de afaceri şi apoi altele cum ar fi sectorul
de activitate, performanţele financiare.
95
b) comisioanele care au rolul de a remunera munca băncilor în funcţie de riscul asumat. Există mai
multe tipuri de comisioane care nu se determină în acelaşi mod, astfel:
• comisioane fixe care sunt independente de cuantumul şi durata operaţiunii, variind numai de la
o bancă la alta (de exemplu: comisionul pentru scontare);
• comisioanele proporţionale cu cuantumul operaţiunii (de exemplu: comisionul pentru soldul

debitor al contului curent);
• comisioane proporţionale cu cuantumul şi durata operaţiunii (de exemplu: comisionul de andosare).
Principalele plasamente pe termen scurt pe care le poate realiza o întreprindere sunt:
- depozite a căror cuantum şi durată sunt destul de variabile;
- valori mobiliare de plasament prin intermediul diverselor fonduri de investiţii care au ca obiect
gestionarea valorilor mobiliare putând fi specializate în diferite domenii. Cheltuielile de intrare şi
ieşire sunt mici sau nu există, de obicei. În fiecare zi lucrătoare se determină valoarea lichidativă a
acţiunii ca raport între valoarea activelor şi numărul titlurilor de proprietate (părţi sociale sau
acţiuni) emise de societatea comercială vizată. Participarea la astfel de fonduri este remunerată
prin dividende sau dobânzi. Plasamentul reprezintă oarecare risc, dar caracteristica acestor
plasamente este marea lor lichiditate;
- împrumutul acordat altei întreprinderi;
- plata furnizorului, renunţând la creditul acordat în scopul obţinerii unui scont prin efectuarea
plăţii în avans faţă de termenul convenit cu furnizorul;
- gestionarea directă a unui portofoliu de valori mobiliare.
96
BIBLIOGRAFIE
1. Adochiţei, M. – Finanţele întreprinderii, Editura Sylvi, Bucureşti, 2000.

2. Ana, Gh. I. – Finanţele şi politicile financiare ale întreprinderilor, Editura Economică, Bucureşti,
2001.
3. Andreica, M., Andreica, C., Muştea-Ştefan (Şerban), I., Muştea-Ştefan (Şerban), R. – Decizia de
finanţare în leasing, Editura Cibernetica MC, Bucureşti, 2003.
4. Andreica, M. – Leasing – cale de finanţare a investiţiilor pentru IMM, Editura CRIMM, Bucureşti,
1997.
5. Ariton, D. – Finanţele întreprinderii, Editura Fundaţiei Universitare “Dunărea de Jos”, Galaţi,
2002.
6. Ariton, D., Mişu, N., Bleoju, G. – Decizia financiară – factor cheie a creşterii economice, lucrare
publicată în Progrese în teoria deciziilor economice în condiţii de risc şi incertitudine, Volumul II,
Editura Performantica, Iaşi, 2007.
7. Avare, P., Legros, G., Lemonnier, P. – Gestiune şi analiză financiară, Editura Economică,
Bucureşti, 2000.
8. Bărbuţă-Mişu, N. – Finanţarea şi performanţa întreprinderii, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 2009.
9. Bărbuţă-Mişu, N. – Finanţele întreprinderii, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2009.
10. Berceanu, D. – Politicile financiare ale firmei, Editura Universitatea Craiova (EUC), Craiova,
2001.
11. Bistriceanu, Gh. D., Adochiţei, M. N., Negrea, E. – Finanţele agenţilor economici, Editura
Economică, Bucureşti, 2001.
12. Bowlin, O. D., Martin, J. D., Scott, D. F. – Guide to Financial Analysis, McGraw-Hill Book
Company, 1980.
13. Brealey, M., Stewart, M., Richard, A. – Principles of Corporate Finance, Editura Mc GrawHill,
2003.
14. Brezeanu, P. – Gestiunea financiară a întreprinderii în economia de piaţă, Editura Fundaţiei
“România de mâine”, Bucureşti, 1999.
15. Brezeanu, P. – Sisteme financiare internaţionale, Editura Cavallioti, Bucureşti, 2003.
16. Bucătaru, D. – Capitalurile firmei, Editura Sedcom Libris, Iaşi, 1999.
17. Ciotei, C. N. – Finanţe: finanţe publice, finanţele întreprinderii, monedă-credit, Editura Expert,
Bucureşti, 2000.
18. Colasse, B. – Gestion financière de lèntreprise: problématique, concepts et méthodes, Press
Universitaires de France, 1993.
19. Dragotă, V., Ciobanu, A., Obreja, L., Dragotă, M. – Management financiar, Vol. II, Editura
20. Dragotă, M. – Decizia de investire pe piaţa de capital. Criterii de selecţie bazate pe politica de
finanţare. Guvernanţă corporativă. Factori determinanţi ai structurii capitalului, Editura ASE,
Bucureşti, 2006.
21. Eiteman, D. K, Stonehill, A. I., Moffett, M. H. – Multinational Business Finance, Eleventh
Edition, Pearson Education Inc., Boston, 2007.
22. Eros-Stark, L., Pântea, I. M. – Analiza situaţiei financiare a firmei. Elemente teoretice. Studii de caz,
Editura Economică, Bucureşti, 2001.
23. Eun, C. S., Resnik, B. G. – International Financial Management, Fourth Edition, Published by
McGraw – Hill/Irwin, New York, 2007.
24. Florea, Ş. – Gestiunea şi managementul activităţii financiare din întreprinderi, Editura Victor,
Bucureşti, 1997.
25. Ginglinger, E. – Les financement des entreprises par les marches de capitaux, Presse Universitaires
de France, Paris, 1991.
97
26. Halpern, P., Weston, J. F., Brigham, E. F. – Finanţe manageriale, Editura Economică, Bucureşti,
1998.
27. Hoanţă, N. – Gestiunea finanţelor firmei, Editura Economică, Bucureşti, 1999.
28. Hoanţă, N. – Finanţele firmei, Editura Economică, Bucureşti, 2003.
29. Ilie, V., Teodorescu, M. – Factoringul – modalitate de ameliorare a lichidităţii întreprinderii,
Tribuna Economică, v. 15, nr. 36, 2004.
30. Ilie, V., Teodorescu, M. – Finanţele întreprinderii, Editura ASE, Bucureşti, 2003.
31. Ilie, V. – Gestiunea financiară a întreprinderii, Editura Meteor Press, Bucureşti, 2006.
32. Jordan, B. J., Ross, S. A., Westerfield, R. W. – Corporate Finance Essentials, McGraw-Hill
International Edition, New York, 2007.
33. Krainer, R. E. – Corporate Finance, Governance and Business Cycles, Theory and International
Comparisons, Elsevier, Amsterdam, 2003.
34. Levente, K. – Finanţarea întreprinderilor mici şi mijlocii; Editura Expert, Bucureşti, 2004.
35. Lumby, S., Jones, C. – Corporate Finance: Theory and Practice, 7th edition, Thomson High
Holborn House, London, 2003.
36. Manolescu, Gh., Petre, I. – Finanţele întreprinderii, Ed. Fundaţiei "România de mâine",
Bucureşti, 1999.
37. Megginson, W. L. – Corporate Finance Theory, Addison Wesley Educational Publishers Inc.,
Unites States, 1997.
38. Molico, T., Wunder, E. – Factoringul, alternativă modernă de finanţare, Editura CECCAR,
Bucureşti, 2004.
39. Molico, T. – Forfetarea, o variantă a instrumentelor de finanţare a exportului, Contabilitatea,
Expertiza şi Auditul Afacerilor, nr. 9, 2004.
40. Myers, B., Stewart, C., Richard, A. – Principles of Corporate Finance, McGraw-Hill, 2003.
41. Nişulescu, I. – Alternative privind finanţarea IMM – creditul bancar versus leasing, Gestiunea şi
Contabilitatea Firmei, v. 9, nr. 3, 2006.
42. Onofrei, M. – Finanţele întreprinderii, Editura Economică, Bucureşti, 2003.
43. Petty J. W., Keown, A. – Basic Financial Management, Prentice Hall International Inc., New
Jersey, 1993.
44. Pike, R., Heale, B. – Corporate Finance and Investment Decisions and Strategies, Fifth Edition,
Prentice Hall, 2006.
45. Pleter, O. T. – Administrarea afacerilor, Editura Cartea Universitară, Bucureşti, 2005.
46. Pratt, S. P. – Cost of Capital. Estimation and Applications, John Wiley & Sons Inc., New Jersey,
2002.
47. Ramage, P. – Analyse et diagnostic financier, Editions dÒrganisation, Paris, 2001.
48. Ross, S. A., Westerfield, R. W., Jaffe, J. – Corporate Finance, McGraw-Hill, 2002.
49. Ross, S. A., Westerfield, R. W., Jordan, B. D. – Fundamentals of Corporate Finance, Fifth Edition,
McGraw-Hill, 2000.
50. Sandu, Gh. – Finanţarea întreprinderii, Editura Economică, Bucureşti, 2002.
51. Sandu, Gh. – Formarea capitalurilor firmelor private, Editura Economică, Bucureşti, 2000.
52. Stancu, I. – Finanţe – Teoria pieţelor financiare, finanţele întreprinderilor, analiza şi gestiunea
financiara, Editura Economică, Bucureşti, 1996.
53. Stroe, R. – Gestiunea financiară a întreprinderii. Note de curs şi aplicaţii. Biblioteca digitală A.S.E.
54. Stroe, R., Bărbuţă-Mişu, N. – Finanţarea şi gestiunea financiară a întreprinderii, Aplicaţii şi studii
de caz, Editura Didactică şi Pedagogică, R.A., Bucureşti, 2008.
55. Toma, M., Alexandru, F. – Finanţe şi gestiune financiară de întreprindere, Editura Economică,
Bucureşti, 2003.
56. Tudorache, D., Secăreanu, C. – Finanţele publice. Finanţele firmei, Editura Universitară,
Bucureşti, 2006.
57. Tudose, M. B. – Gestiunea capitalurilor întreprinderii. Optimizarea structurii financiare, Editura
98
58. Tulvinschi, M. – Leasingul – tehnică de finanţare pe termen lung, Revista finanţe publice şi
contabilitate, v. 17, nr. 4, 2006.
59. Van Horne, J. C. – Financial Management and Policy, Prentice Hall, New Jersey, 2002.
60. Vernimmen, P. – Finance dèntreprise, Logique et politique, 3e édition, Dalloz, 1989.
61. Vintilă, G. – Gestiunea financiară a întreprinderii, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
2000.
62. Zackrisson, M. – Financial Systems and Financing of High Technology Small Firms: the Cases
of Sweden, Linkopening and Santa Clara Country, Linkoping University, 2003.
99

FIMM - Biblioteca Digitala - Misu

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

FIMM - Biblioteca Digitala - Misu

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Finanţarea IMM-urilor

UNIVERSITATEA „DUNĂREA DE JOS” GALAŢI

CAPITOLUL 1. NOŢIUNI INTRODUCTIVE .......................................................................................... 9

CAPITOLUL 2. DECIZIA DE INVESTIŢII ............................................................................................. 12

CAPITOLUL 3. PARTICULARITĂŢI ALE SURSELOR DE FINANŢARE ŞI

3.4.2.1. Definire şi caracteristici ................................................................................................... 55

CAPITOLUL 4. PROCESUL DE FINANŢARE A IMM-URILOR. RESTRICŢII

CAPITOLUL 5. INSTRUMENTE DE PREVIZIUNE A ACTIVITĂŢII IMM-URILOR ................. 81

TABLE OF CONTENTS ................................................................................................................................. 5

CHAPTER 1. INTRODUCTION ................................................................................................................. 9

CHAPTER 2. THE INVESTMENTS DECISION..................................................................................... 12

CHAPTER 3. PARTICULARITIES OF THE FINANCING SOURCES AND THEIR COSTS ....... 33

3.4.2.3. Lease disadvantages ....................................................................................................... . 56

CHAPTER 4. THE PROCESS OF SMEs FINANCING. RESTRICTIONS AND CRITERIA

CHAPTER 5. TOOLS FOR SMEs BUSINESS FORECASTING .......................................................... 81

Cursul este structurat pe cinci capitole:

Capitolul 1 – „Noţiuni introductive”prezintă noţiunile de bază, introductive ale disciplinei

Capitolul 2 – „Decizia de investiţii”abordează problematica fundamentării deciziei de investiţii în

Capitolul 3 – „Particularităţi ale surselor de finanţare şi costul acestora” detaliază sursele de

Capitolul 4 – „Procesul de finanţare a IMM-urilor. Restricţii şi criterii în finanţarea pe termen

Capitolul 5 – „Instrumente de previziune a activităţii IMM-urilor” abordează problematica

Lucrarea se bazează pe o vastă documentare în teoria şi practica economică anglo-saxonă şi

Galaţi, Septembrie 2010

The course is divided into five chapters:

Chapter 2 – „The investments decision” addresses issues of the substantiation of investment

Galaţi, September 2010

CAPITOLUL 1. NOŢIUNI INTRODUCTIVE

1.1. Definirea şi importanţa IMM-urilor

1.2. Cadrul de reglementare a IMM-urilor în România

1.3. Rolurile pozitive ale IMM-urilor în economie

În România, ca în oricare economie de piaţă, IMM-urile au efecte benefice pentru sistemul

10. Dimensionarea lor redusă contribuie la diminuarea practicilor birocratice şi la evitarea

1.4. Accesul IMM-urilor la sursele de finanţare

1.5. Factori ce determină alegerea surselor de finanţare a IMM-urilor

În alegerea sursei de finanţare, IMM-urile se orientează, în primul rând, în funcţie de nivelul

CAPITOLUL 2. DECIZIA DE INVESTIŢII

2.1. Investiţiile întreprinderii

Noţiunea de investiţie reprezintă o categorie financiară de o deosebită complexitate, fiind

La prima vedere investiţia apare ca o operaţiune de modificare şi de creştere a patrimoniului

2.1.1. Conceptul de investiţie

1 Onofrei, M. – Finanţele întreprinderii, Editura Economică, Bucureşti, 2004, pag. 143.

Astfel, o imobilizare achiziţionată şi finanţată prin operaţiunea de leasing, precum şi închirierea

Cumpărarea de acţiuni pe piaţa financiară reprezintă o investiţie financiară, dar nu şi contabilă,

2.1.2. Clasificarea investiţiilor

Tipologia investiţiilor dintr-o întreprindere este de o mare diversitate. Necesităţile practice de

Din punct de vedere al locului în care se implementează, investiţiile pot fi:

 investiţii interne care se realizează în cadrul întreprinderilor existente;

După destinaţia obiectelor, la realizarea cărora participă, investiţiile pot fi:

 investiţii propriu-zis productive, cu efecte asupra capacităţii de producţie şi de

După natura şi caracterul investiţiilor, acestea pot fi grupate în:

 investiţii de menţinere sau de înlocuire, având ca destinaţie acoperirea materială şi

Din punct de vedere al obiectivelor urmărite de întreprindere, investiţiile pot fi:

 investiţii strategice, care vizează obiective de cercetare-dezvoltare a unor sectoare,

 investiţii privind reducerea poluării etc.

Din punct de vedere al surselor de finanţare, investiţiile pot fi:

Din punctul de vedere al localizării cheltuielilor pe obiecte de investiţii, se disting următoarele

culturale necesare stabilităţii forţei de muncă, îndeosebi a celei de intervenţie şi asigurarea

2.1.3. Eficienţa, necesitatea, oportunitatea, rolul şi documentaţia investiţiilor

Eficienţa investiţiilor7 reprezintă o problemă de maximă însemnătate pentru întreprindere,

Indicatorii de apreciere a eficienţei investiţiilor trebuie să permită:

6Onofrei, M. – Finanţele întreprinderii, Editura Economică, Bucureşti, 2004, pag. 147.

actualizate exprimate în lei şi valoarea netă exprimată în valută;

De aceea, se impune să se facă analize strategice, cunoscând că necesarul de investiţii şi

- gradul de dotare tehnică cu utilaje şi aparatură de înaltă tehnicitate, precizie şi

investiţii interne care se realizează în cadrul întreprinderilor existente;

investiţii propriu-zis productive, cu efecte asupra capacităţii de producţie şi de

investiţii de menţinere sau de înlocuire, având ca destinaţie acoperirea materială şi

investiţii strategice, care vizează obiective de cercetare-dezvoltare a unor sectoare,

investiţii privind reducerea poluării etc.