Facultatea de Psihologie, Filipeanu Iulia, an I, grupa 6

Univ. Al. I. Cuza

Valoarea psihologiei ca știință

Pentru a putea vorbi de valoarea psihologiei ca știință, ar trebui să avem o definiție
exactă a acesteia. Însă problema definirii științei este o problemă mereu actuală, formularea
și rezolvarea ei mergând mână în mână cu evoluția procesului cunoașterii însuși. Așa cum
sesizează Mihai Golu și Aurel Dicu, dominantă până în secolul trecut a fost tendința de
compartimentare și delimitare strictă a domeniilor cunoașterii științifice după criterii
eminamente substanțialiste: desprinderea si indicarea unui obiect propriu de studiu și
stabilirea unor metode de investigație.

Psihologia nu se abate, mergând pe aceeași linie. Însă o asemenea abordare se lovește de

dificultăți de neînvins: substanțializarea reclamă raportarea la dimensiuni metrice , or
psihicul este adimensional (lipsit de însușiri sensibile: gust, miros, greutate, volum) sau, în cel
mai bun caz "unidimensional" (durata trăirii)- Golu și Dicu, Introducere in psihologie. Așadar,
pentru o delimitare mai riguroasă a statutului de știință a psihologiei e necesară o oprire
asupra legitimității ei ca știință, subiect ce a dat naștere unora din cele mai înverșunate
controverse între specialiști.

Vom începe cu una din definițiile psihologiei, și anume cea a lui Andrei Cosmovici:
Psihologia este știința care se ocupă cu descrierea și explicarea fenomenelor și însușirilor
psihice verificabile. În ciuda aparentei simplități a definiției, e foarte greu de clarificat ce se
înțelege prin fenomen psihic si mai ales ce este un fenomen psihic. Există păreri, spre
exemplu cea a lui P. Greco, conform cărora psihologia nu are un obiect unitar, deoarece
există mai multe psihologii. Dacă Andrei Cosmovici ne pune totuși la dispoziție o definiție, F.
Pire ne anunță, în lucrarea sa, Questions de Psychologie, că pentru el psihologia rămâne o
aventură. La rândul său, Immanuel Kant considera că psihologia este o știință săracă,
empirică, de categoria a doua, neputând constitui singură un obiect de studiu aparte. Kant îi
recunoaște importanța practică, susținând că ar trebui să i se atribuie un mic loc, dar ea
rămâne străină, cu domiciliu temporar.(apud. Zlate, Introducere în psihologie). Criticile nu
se opresc aici; J.W.N. Sullivan afirma apocaliptic în Limitations of science: psihologia nu este
știință. S. Koch arată că psihologia nu este o știință coerentă, integrată, dimpotrivă, ea este
fundamental non-coezivă, formele ei de afirmare rămânând parohiale .(apud. Zlate,
Introducere în psihologie)

Pe de altă parte, avem o multitudine de definiții non-contestatoare, care răspund în

același timp și problemei ridicate de titlul referatului - Valoarea psihologiei ca știință.

1
 Rubinstein, în Existență și conștiință, spune că a înțelege omul, pentru a-l perfecționa
este adevărata menire a psihologiei, iar Zlate, parafrazându-l spune că Adevărata menire a
psihologiei este de a contribui la asigurarea unei existențe omenești , a unei conștiințe
demne, a unui <suflet> înaripat de idealuri nobile și îndrăznețe, însoțit de capacitatea de a
le traduce în fapt.

Dacă tot am ajuns la partea plină a paharului din demersul nostru de identificare a valorii
științifice a psihologiei, nu-l putem trece cu vederea pe Vasile Pavelcu, alături de lucrarea sa,
Drama psihologiei; el vede în psihologie un instrument al îndreptării, al redresării, și
înălțării omului. Iar drama psihologiei o reduce la două contradicții mai importante:
subestimarea valorii științifice și sociale a psihologiei și a posibilităților acesteia, alături de
conflictul dintre natura cerințelor și caracterul particular al psihologiei. În primul caz nu i se
cere ceea ce poate da, în cazul al doilea i se pretinde altceva decât ceea ce poate oferi.

Dacă vom urmări mai apoi, cu atenție, rădăcinile psihologiei, acestea ne vor duce
undeva spre Grecia antică. Filosofi recunoscuți precum Socrate, Platon sau Aristotel au
formulat întrebări fundamentale despre viața mentală: Ce este conștiința?, Există liber
arbitru?, etc. Deși interesul filosofilor sau a oamenilor de știință pentru funcționarea minții a
continuat să existe, momentul apariției psihologiei științifice se consideră a fi anul 1879,
când Wilhelm Wundt a înființat primul laborator de psihologie experimentală la
Universitatea din Leipzig, Germania. Wundt s-a bazat pe introspecție în studiul proceselor
mentale; această metodă a fost moștenită de la filosofi, dar Wundt a adăugat o nouă
dimensiune conceptului: autoobservarea pură nu era îndeajuns, adăugându-i-se
experimentele. Însă curând introspecția s-a dovedit neputincioasă, mai ales în privința
proceselor mentale rapide, întrucât persoane diferite, deși supuse unor antrenamente
repetate, au produs introspecții foarte diferite despre experiențe senzoriale extrem de
simple, aceste discrepanțe ducând la foarte puține realizări științifice.

În continuare se dezvoltă o nouă abordare de studiu in psihologie, cunoscută sub numele de

structuralism, promovată de Edward B. Titchener, care a fost format de Wundt.
Structuralismul se bazează tot pe introspecție. Subiecții erau antrenați să facă o descriere
obiectivă a propriei experiențe, adică să relateze percepțiile imediate ale unui eveniment,
fără a adăuga elemente subiective derivate din expectanțe și cunoștințe. Deși curentul a avut
un aport puternic în psihologie, limitele acestuia sunt evidente, și țin în mare măsură de
metoda folosită.

O altă paradigmă explicativă din domeniul psihologiei, este funcționalismul. Acesta

apare ca o replică la adresa structuralismului, considerat artificial, limitat și fără sens.
Fondatorul său, William James, respinge ideea că procesele conștiente ar avea o structură
fixă, permanentă. Funcționaliștii au fost axați pe motivul apariției unui comportament sau
idei, și mai puțin pe tipul de comportament sau idee manifestată. Aceasta reprezintă
diferența majoră dintre structuralism și funcționalism.

2
 Pe un cu totul alt plan, psihicul a fost abordat de medicul vienez Sigmund Freud,
inițiator al psihanalizei, disciplină ce-și propune să analizeze profunzimile inconștientului, a
cărui importanță a exagerat-o. Psihanaliza nu se folosește de experiment, ci își îndreaptă
atenția asupra resurselor convorbirii clinice. (Andrei Cosmovici, Psihologie generală )
Contestată de știință, psihanaliza rămâne cu foarte mulți adepți în occident.

Behaviorismul a fost dezvoltat de psihologul american John B. Watson. El și alți

psihologi care au aderat la behaviorism susțineau că aproape orice comportament este
rezultatul condiționării și că mediul dă formă comportamentului întărind anumite
obișnuințe. (Atkinson & Hilgard, Introducere în psihologie). De exemplu, dacă dăm prăjituri
copiilor ca să nu mai plângă, întărim obiceiul lor de a plânge. De asemenea, behavioriștii au
fost înclinați să discute fenomenele psihologice în termenii stimulilor și răspunsurilor, dând
naștere termenului de psihologie stimul-răspuns.

În timp ce behaviorismul lua amploare în psihologia americană, apare un nou curent

dezvoltat în Germania, cunoscut sub numele de gestaltism. Gestalt este un cuvânt german
care înseamnă formă sau configurație, iar reprezentanții acestei psihologii au fost: Max
Wertheimer și colaboratorii săi Kurt Koffka și Wolfgang Kohler. Pentru gestaltisti legile
psihologiei sunt legi ale ansamblului, ale sistemului și nu ale elementelor componente.
(Corneliu Havârneanu, Curs de introducere în psihologie). Miezul concepției gestaltiste se
referă la faptul că experiențele perceptive depind de pattern-urile formate de stimuli și de
organizarea percepției, altfel spus ei sunt de părere că întreaga noastră experiență nu este
doar o sumă de părți, ci un întreg, o configurație, gestalt; printre interesele prioritare ale
acestora se numărau percepția mișcării, a mărimii, imaginea culorilor la schimbarea
iluminării.

O abordare ce diferă de psihanaliști și behavioriști, este psihologia umanistă; creatorii

și dezvoltatorii ei –psihologii Abraham Maslow și Carl Rogers afirmă că oamenii sunt liberi,
au voință proprie, sunt conștienți și creativi, fiind născuți cu o motivație internă de
autorealizare a potențialului de care dispun.

În schimb,un aer proaspăt cu privire la interpretarea psihologiei îl regăsim în

Introducerea in psihologie a lui Françoise Parot și Marc Richelle; aici ni se vorbește despre
faptul că mulți sunt cei care au regretat lipsa de unitate a psihologiei, și tot aceia au creat o
aparentă delimitare între o psihologie științifică (în sensul care se dă acestui termen la
sfârșitul secolului al XIX-lea) și o altă psihologie, despre care se spunea cu dispreț că ar fi
metafizică. Autorii în discuție doresc să se îndepărteze de această concepție și admit ceea ce
un moment de reflecție îi ajută să înțeleagă: oamenii nu au așteptat știința pozitivistă pentru
a-și pune întrebări în legătură cu ceea ce sunt, să spunem întrebări de ordin psihologic. Mai
mult, această delimitare mai sus amintită, "esențială și regretată", după cum spun autorii, se
afirmă adesea că depinde de însăși natura obiectului psihologiei, de persoana umană, de
infinita ei profunzime sau complexitate; de asemenea, depinde uneori și de tinerețea
disciplinei științifice pe care o studiază. Iar aici, aceiași autori fac următoarea precizare: "de

3
fapt, psihologia nu este o disciplină tânără decât cu o condiție: să-i reducem existența la
ultimul secol, secolul scientificității, și nu să o considerăm în ansamblul istoriei gândirii,
alcătuită din întrebări referitoare la natura ființei umane ."

Revenind la obiectul psihologiei, Parot și Richelle spun că definiția pe care o dăm obiectului
unei științe este deci, în totalitate, subordonat mediului în care privim acest obiect. Fiecare
din noi reprezintă o singularitate, poartă în el semnificația profundă a identității sale unice și
este un exemplar al unui tip abstract , al unei specii. Orice obiect pe care simțurile noastre îl
percep , fiecare fenomen poate fi privit ca având un sens în existența noastră sau ca un
model, ca o ilustrare a unui concept științific.

Așadar, în ceea ce privește "profunzimea" obiectului de studiu propriu psihologiei,

complexitatea si semnificațiile sale intime, putem lua ca exemplu contemplarea unui peisaj;
fie că suntem geografi sau simpli privitori, putem vedea o vale adâncă sub soarele unei
toamne melancolice sau chiar tipul de vale glaciară.

Cu toate acestea, tot obiectivitatea rămâne recunoscută ca fiind fundamentul științei

moderne. Psihologia a așteptat multe secole până să acceadă la obiectivitate; și numai când
a ajuns la aceasta, numai atunci i s-a recunoscut scientizarea, a "existat" ca disciplină
"științifică "(Parot și Richelle, Introducere în psihologie) . Meritul îi aparține lui Watson,
care, la începutul secolului al XX-lea, a afirmat că un criteriu de validitate, de adevăr al unui
fapt științific constă în acordul între mai mulți observatori - nu este adevărat decât ceea ce
este constatat de mai mulți observatori); sau al lui Bechterev, care a recomandat pentru
studiul bolilor mintale, apelarea la măsurări ale variațiilor corporale care le însoțesc , ca de
exemplu temperatura. Prin urmare, în această perioadă distincția dintre demersul obiectiv si
cel subiectiv va trasa o separare netă între psihologia "științifică" și cea neștiințifică.

Dacă acceptăm statutul de știință al psihologiei, trebuie să știm că orice știință se

lovește, în demersul ei, de verificarea în realitate; de asemenea, și valoarea ei se poate
aprecia după acest criteriu - al valabilității în realitatea cotidiană. Astfel, o știință nu
progresează decât dacă deține instrumentele potrivite pentru a observa și experimenta ceea
ce și-a propus să studieze. Ipotezele, teoriile, ar rămâne construcții searbede, iar știința doar
o modalitate de a folosi limbajul, o formă de discurs.

De aceea, ea trebuie să fie un discurs asupra realului să se sprijine pe fapte si să se supună

unei permanente puneri în problemă prin fapte. Astfel înțelegem că omul de știință nu se
mulțumește cu propagarea teoriei, pe un ton însuflețit și emfatic, el caută, culege datele,
faptele ce îi susțin discursul, iar acesta va fi intr-o continuă ajustare. Cercetarea faptelor nu
se reduce la o activitate a limbajului, ea implică acțiuni, mai mult sau mai puțin sistematice,
și elaborarea din ce în ce mai intensă de instrumente capabile să suplinească limitele
simțurilor și organelor noastre motorii.

Cercetătorul științific este producător și utilizator de instrumente, iar punerea la punct a

acestor procedee este în strânsă legătură cu ingeniozitatea experimentatorilor și de

4
dezvoltarea, după modalități proprii, a diverselor tehnologii. Exemplele privind rolul jucat de
noutățile tehnice în știință sunt nenumărate. Luăm cazul progreselor tehnologice din
domeniul electricității, care au deschis accesul la activitatea electrică a țesuturilor vii, cum ar
fi sistemul nervos.

De asemenea, în psihologie, fenomenul de obișnuință, fără îndoială forma cea mai

elementară de învățare (Parot și Richelle, Introducere în psihologie) a fost evidențiat cu
ajutorul tehnicilor care au fost mai târziu folosite pentru studierea capacităților perceptive,
chiar și cognitive și lingvistice, ale noilor născuți.

Important de reținut este faptul că în lipsa unor tehnici noi, o știință empirică "bate
pasul pe loc" (Parot și Richelle, Introducere în psihologie), rămâne centrată pe aceleași pe
probleme; în lipsa unor tehnici cu o largă aplicație, ea este limitată, problemele in studiu
rămân dependente de limitele atribuite de procedeele disponibile. Fără îndoială putem
afirma că tocmai acest neajuns a determinat stagnarea psihologiei experimentale într-un
anumit punct, pe studierea anumitor probleme - psihofizică, probleme elementare ale
învățării, memoria, etc., până într-atât încât și astăzi apare adesea mai degrabă ca un
domeniu al psihologiei decât ca o cale aplicabilă, in mod ideal tuturor obiectelor de care sunt
interesați psihologii.

Dacă am spus că un aspect vital al științei, și implicit al psihologiei, este verificarea în

realitate, atunci primul pas al explorării realului , este observația. În forma sa cea mai
elementară ea este mai întâi o simplă constatare, iar în stadiul ei cel mai simplu,
observarea își propune o inventariere a realului, transformarea sa într-o schemă. (Parot și
Richelle, Introducere în psihologie) . Din nefericire, concluziile care se pot trage din acțiunea
de observare adesea nu îl satisfac pe omul de știință. Se întâmplă rar ca el să le poată
considera drept verificate, sau să fie capabil să le susțină în fața unor obiecții. Aici intră în
scenă demersul experimental. Citându-i pe aceiași Parot si Richelle, spunem că trecând la
acest demers mai elaborat, cercetătorul nu se mai limitează la scrutarea naturii, el o
provoacă pentru a-i smulge un răspuns la o întrebare precisă, și, în acest scop, o
manipulează între anumite limite, desigur, dar riguros. Metoda experimentului deci, este
încă un argument in sprijinul valorii psihologiei ca știință, fiind cea mai puternică metodă
științifică dar nici acesta nu scapă neajunsurilor, existând limite în folosirea metodei
experimentale: limitări legate de dimensiunea spațio-temporală, limitări morale și de ordin
epistemologic.

Îndreptându-ne spre concluzii, trebuie să avem în vedere că problema legilor și

criteriilor obiectivității în psihologie se reduce, spune Mihai Golu și Aurel Dicu în Introducere
în psihologie, la elaborarea unui sistem unitar de cunoștințe cu valoare gnoseologic-
explicativă si praxiologică despre ansamblul comportamentelor mediate psihic. Pentru
ajunge la o finalitate si la o valoare instrumentală a cunoașterii psihologice trebuie înlăturată
opoziția dintre teoretic și practic, dintre gnosis și praxis. Este necesară și transformarea
cunoștințelor în egală măsură în instrument de înțelegere și explicare a fenomenelor

5
universului și de transformare practică și eficientă a lor. Valoarea și utilitatea psihologiei
depind nu numai de ceea ce poate ea obiectiv da ci și de măsura în care noi suntem dispuși
să preluăm și să aplicăm cuceririle ei. Este, prin urmare, vorba de necesitatea unei
convingeri ferme și raționale că pentru a organiza și modela activitățile și
comportamentele umane trebuie să cunoaștem legile care le guvernează factorii care le
condiționează, particularitățile individuale de structurare.

Psihologia ne permite înțelegerea semnificației diverselor acte de conduită, anticiparea și

prevederea acțiunilor, amplifică acuitatea autoreflexiei, discernământul și realismul
conștiinței de sine. De aceea psihologia poate fi numită instrument al cunoașterii altuia și al
autocunoașterii, factor de reglare și de autoreglare, instrument de modelare și
automodelare.(Mihai Golu și Aurel Dicu, Introducere în psihologie)

Și totuși dacă nu am adus destule argumente în sprijinul valorii psihologiei ca știință,

ne putem apleca asupra cuvintelor lui V. Pavelcu care sintetizează următoarele: știința este
un produs al muncii omului, menită să satisfacă trebuințele lui și ale societății din care face
parte; știința se încorporează, deci, în viața umană, cu toate năzuințele și pasiunile,
bucuriile și durerile ei, legate de căutarea adevărului.

Psihologia este parte din viața noastră; e peste tot. A influențat legi ce tratau discriminarea,
pedeapsa capitală, practicile juridice, comportamentul sexual, responsabilitatea față de
propriile fapte, etc. Astfel, psihologia are perspective largi. Succesele ei sunt condiționate de
un progres teoretic continuu care presupune o metodologie de cercetare cât mai riguroasă.

BIBLIOGRAFIE:

 Andrei Cosmovici – Psihologie generală

 Mielu Zlate – Introducere în psihologie
 Mielu Zlate – Fundamentele psihologiei
 Mihai Golu și Aurel Dicu – Introducere în psihologie
 Françoise Parot și Marc Richelle – Introducere în psihologie
 Vasile Pavelcu – Drama psihologiei
 Rubinstein - Existență și conștiință
 Atkinson & Hilgard – Introducere în psihologie
 Jean Piaget – Psychology and Epistemology
 F. Pire - Questions de Psychologie
 Corneliu Havârneanu - Curs de introducere în psihologie
 J.W.N. Sullivan – Limitations of science

6
7