Unitatea de învăţare 1

Comportament-psihism-comunicare
1.1. Comunicare: concept, modele, necesitate, funcţii

Obiective:
După parcurgerea acestei unităţi de învăţare vom fi capabili:
1. Să analizăm comparativ diferite perspective teoretice asupra conceptelor de comunicare, psihic,
limbaj, limbă,comportament, atitudini, sistem psihic uman;
2. Să identificăm raporturile de interdeterminare între comportament- psihic - comunicare- limbaj
-limbă;
3. Să argumentăm implicaţiile înţelegerii corecte a acestor raporturi pentru mecanismele psihologice
ale comunicării;
4. Să demonstrăm rolul hotărâtor al comunicării în evoluţia psihicului uman;
5. Să motivăm importanţa abordării psihologice a comunicării pentru eficienţa activităţii umane
Cuvinte cheie: comunicare, psihic, limbaj, limbă, comportament

Să analizăm următoarea situaţie:

Arthur Gordon se simţea copleşit de vidul şi platitudinea vieţii pe care o ducea. În cele din
urmă s-a hotărât să consulte un medic. Negăsindu-i nici o suferinţă de ordin fizic, l-a întrebat dacă
e dispus să-i urmeze prescripţiile în decursul unei zile. Aceasta presupunea să-şi petreacă a doua
zi în locul unde s-a simţit cel mai fericit când era copil, să-şi ia ceva de mâncare, dar să nu
vorbească, să nu citească, să nu scrie şi nici să asculte radio-ul. Apoi i-a scris 4 prescripţii,
cerându-i să le citească pe rând, la 9 dimineaţa, la ora 12, următoarea la ora 3 şi ultima seara la 6.
În dimineaţa următoare, Gordon s-a dus pe ţărmul mării şi a citit prima prescripţie:
„Ascultă cu atenţie!”. Primul gând care i-a trecut prin minte a fost că doctorul este nebun…Dar
cum acceptase să-i urmeze ordonanţele, s-a pus pe ascultat. Şi în timp ce asculta, i s-au perindat în
ochii minţii amintiri şi impresii din copilărie, în care marea îi sugera răbdare, veneraţie şi
conştiinţa că există o legătură între toate lucrurile. Asculta mereu, auzea sunete, auzea tăcerea, şi
un adânc sentiment de pace i se aşeză în suflet.
La prânz, desfăcu a doua hârtiuţă şi citi: „Încearcă să te întorci în urmă!”. Să mă întorc la
ce? La amintiri din copilărie? Se gândi la trecut, la multe clipe fericite. Încercă să le retrăiască în
detaliu. Şi pe măsură ce le retrăia, simţea valuri calde năpădindu-i inima.
La ora trei, desfăşură a treia prescripţie. „Examinează-ţi motivaţiile!”. Primul impuls a fost
unul de apărare. Apoi se gândi la tot ceea ce-şi dorea – success, recunoaştere, siguranţă – şi toate i
se păreau perfect justificate. După un timp simţi că poate nu sunt chiar atât de dezirabile pe cât
par. Poate că aici se afla motivul pentru care bătea pasul pe loc. Îşi analiză motivaţiile pe rând. Îşi
reaminti fericirea din trecut. Şi în cele din urmă găsi răspunsul. „Într-o străfulgerare am înţeles că
dacă motivele cuiva sunt greşite, nimic nu poate fi în ordine. Nu are importanţă cu ce te ocupi.
Atâta timp cât simţi că eşti util altora, îşi faci datoria. Cât nu eşti preocupat decât de propriile tale
interese, nu ţi-o faci cum trebuie. E o lege tot atât de inexorabilă ca şi gravitaţia!”.
Ultima prescripţie nu-i luă mult timp: „Scrie pe nisip tot ce te frământă!”. Scrise câteva
cuvinte cu o fărâmă de scoică; apoi se întoarse şi plecă. Nu mai aruncă nici o privire în urma lui:
ştia că se apropia ora fluxului.

Despre ce este vorba în text? Ce a descoperit Gordon? Cât de important pentru viaţa noastră este
să medităm la noi, să ne cunoaştem şi să acţionăm în baza unei motivaţii explicite şi conştientizate? Ce
dificultăţi pot să apară atunci când nici măcar nu ne gândim că trebuie să ne gândim la ele?
„Tratamentul” propus este valabil numai pentru noi, ca persoane fizice, sau şi ca profesionişti într-un
anumit domeniu? În ce sens şi măsură credeţi ca aplicaţia propusă are legatură cu un domeniu intitulat
„Psihologia comunicării”? Ce realitate credeţi că poate configura această sintagmă?
 Hipercomplexitatea fiinţei umane este determinată, în mod hotărâtor, de dimensiunea sa
psihologică, de individualitatea şi unicitatea sa. Într-un orizont al vieţii sociale în care fiecare agent vine
cu amprenta sa personală în lume, relaţiile interumane şi, implicit, mecanismul social, sunt determinate
de modul de realizare a contactului dintre o infinitate de universuri relativ „paralele”. Procesul prin care
se realizează interşarjabilitatea lumii interioare cu cea exterioară, a celei intra- cu cea interpersonală, care
asigură deschiderea individualului către social şi reciproc, şi, în acelaşi timp, se realizează devenirea
noastră înşine poartă numele de comunicare.
Ne aflăm într-un timp în care, din perspectiva comunicării, suntem „rupţi” între două paradoxuri,
respectiv între „totul este comunicare” şi „nu se poate să nu comunici”, pe de-o parte, şi „nimic nu se
comunică”, „totul este aparenţă”,”dialogul surzilor” de cealaltă parte. Dificultatea definirii şi înţelegerii
fenomenului vine, cel puţin, din două aspecte: 1. multitudinea de perspective din care acesta este
abordată: lingvistică, psihologică, sociologică, semiotică, pedagogică, managerială, politică, culturală,
cibernetică, chiar al unei „ştiinţe a comunicării” (pentru a evidenţia doar câteva), respectiv din
perspectiva interdisciplinarităţii sale intrinseci, fără de a cărei acceptare şi pătrundere nu se pune
problema unui progres în apropierea de esenţa sa; 2. multitudinea naturii factorilor care o determină, în
totalitatea aspectelor sale şi a raporturilor dintre acestea: factori psihologici, sociali, culturali,
educaţionali, economici, politici, manageriali; iar dintre cei psihologici: factori cognitivi, afectivi, volitivi,
motivaţionali, caracteriali, de personalitate.

SARCINĂ DE LUCRU 1: Încercaţi să precizaţi, cu cuvinte

proprii, sensul cuvântului « comunicare ». Care dintre perspectivele
evidenţiate anterior este cea mai des întâlnită ? Aţi identificat şi alte
referenţiale decât cele menţionate anterior ? Care sunt acestea ?

În intenţia de a acoperi multitudinea sensurilor cu care este utilizat cuvântul comunicare, vom
încerca o scurtă o trecere în revistă a unora dintre acestea, aşa cum sunt ele sistematizate de Mihai Coman
(4, p. 8). Acesta observă că, în urmă cu aproape 20 de ani, Frank E.X. Dance şi Carol E. Larson au
adunat într-o carte cele mai reprezentative definiţii ale comunicării propuse de diferiţi autori, ajungând la
semnificativa sumă de 126 formulări. În ciuda numărului mare de definiţii, s-a evidenţiat că, în funcţie de
domeniu, termenul este utilizat într-o accepţiune particulară, specializată, deseori în divergenţă cu sensul
încetăţenit în alte domenii. Procedăm la o evidenţiere a câtorva:
 Edward O. Wilson (biolog): „Comunicarea este o acţiune a unui organism sau a unei celule care
alterează modelele probabile de comportament ale altui organism sau altei celule, într-o manieră
adaptativă pentru unul sau mai mulţi participanţi”;
 Carl I. Hovland, Irving I. Janis, Harold H. Kelley: „Comunicarea este un proces prin care un
individ (comunicatorul) transmite stimuli (de obicei, verbali) cu scopul de a schimba comportarea
altor indivizi (auditoriul);
 Charles Morris: „Punerea în comun, împărtăşirea, transmiterea unor proprietăţi unui număr de
lucruri”; „orice mediu care serveşte acestui proces de punere în comun e un mijloc de comunicare:
aerul, drumul, telefonul, limbajul”;
 Waren Weaver: comunicarea reprezintă „totalitatea proceselor prin care o minte poate să o
afecteze pe alta”;
 Louis Forsdale: „Comunicarea e procesul prin care un sistem este stabilit, menţinut şi modificat
prin intermediul unor semnale comune (împărtăşite) care acţionează potrivit unor reguli”;
 Jose Aranguren: „Comunicarea este o transmitere de informaţie la care se aşteaptă răspuns.”
Ceea ce se poate observa sumar din această enumerare este, pe de-o parte, faptul că deşi
referenţialul definiţiilor este acelaşi, există diferenţe semnificative între sensurile cu care este folosit
cuvântul comunicare. Dincolo de acestea, există, evident, un nucleu specific comun, prins în toate
accepţiunile, acestea fiind, preocupate, suplimentar, şi de identificarea elementelor componente ale
actului de comunicare sau a efectelor acesteia.
 Pentru a delimita mai precis arealul de semnificaţii al cuvântului analizat, ne propunem
valorificarea analizei realizate de Ion-Ovidiu Pânişoară asupra semnificaţiilor cuvântului „comunicare”.
Acesta identifică două planuri de analiză:
1. instrumental, în care se asigură un cadru structurat şi coerent al utilizării comunicării;
2. investigaţional, în care este vizată dinamica procesului ca atare
Cele mai relevante puncte de vedere sistematizate de acesta sunt următoarele (12, p. 14-16):
• „Comunicarea este un proces în care oamenii îşi împărtăşeşc informaţii, idei şi sentimente”
(Hybels, Weaver);
• „Comunicarea este procesul prin care o parte (numită emiţător) transmite informaţii (un mesaj)
altei părţi (numită receptor)” (Baron);
• „Comunicarea se referă la acţiunea, cu una sau mai multe persoane, de trimitere şi receptare a
unor mesaje care pot fi deformate de zgomote, are loc într-un context, presupune anumite efecte şi
furnizează oportunităţi de feedback” (De Vito);
• „Comunicarea reprezintă interacţiunea socială prin sistemul de simboluri şi mesaje” (George
Gerbner);
• „Comunicarea îşi focalizează interesul central pe acele situaţii comportamentale în care o sursă
transmite un mesaj unui receptor cu intenţia manifestă de a-i influenţa comportamnetele
ulterioare” (Gerald Miller);
• „Comunicarea este, într-un mod esenţial, un set de relaţionări bazate pe transmiterea unor stimuli
(semne) şi evocarea răspunsurilor” (Colin Cherry);
• „Comunicarea se petrece în clipa în care persoanele atribuie semnificaţie mesajelor referitoare la
comportament” (David Mortensen);
• „Comunicarea reprezintă un proces de viaţă esenţial prin care animalele şi oamenii generează
sisteme, obţin, transformă şi folosesc informaţia pentru a-şi duce la bun sfârşit activităţile sau
viaţa” (Brent Ruben);
• „Comunicarea...constă...în atribuirea unui sens semnelor..., perceperea înţelesului” (Gary
Cronkhite)
(pentru o extensiune mai amplă asupra termenului se pot consulta wordnet.princeton.edu/perl/ webwn
şi en.wikipedia.org/wiki/Communication)

SARCINĂ DE LUCRU 2: Valorificaţi metafora sau analogia

în precizarea termenului « comunicare ». Lăsaţi sugestiile la « colţul
dialogului ».

Analiza acestei sistematici confirmă concluzia parţială precedentă şi ne permite identificarea

elementelor comune acestor abordări, după cum urmează:
 nu se poate existenţă fără comunicare – comunicarea este un proces esenţial;
 comunicarea este întotdeauna un proces cu finalitate (explicită, implicită sau inconştientă) (1, p.
15);
 şi dacă nu vrem, tot comunicăm, deci comunicarea este inevitabilă (1, p. 15;16, p. 17) şi continuă;
 în orice situaţie comunicarea este proces tranzacţional, presupunând un schimb între agenţii săi;
 contribuie, în diferite proporţii, la asigurarea „punţilor” interumane, prin contact, legătură, unire
sau comuniune între parteneri;
 ceea ce se comunică poate fi informaţie şi/sau relaţie;
 comunicarea este un proces inter şi/sau intrapersonal;
 comunicarea presupune interacţiune, dinamicitate, influnţe reciproce, conexiune inversă;
 este realizată prin mesaje, apelând la un limbaj, constituit din semne care sunt purtătoare de
sensuri şi semnificaţii, implicit de valori (existente în mod obiectiv sau acordate de emiţător şi/sau
receptor);
 este, finalmente, un proces de modelare axiologică
 La constatări convergente vom ajunge şi dacă încercăm o analiză pe câteva domenii specifice de
apropiere faţă de semnificaţia termenului, cum ar fi:

Perspectiv Definiţia Observaţii

a
Etimologică 1. În limba latină, verbul „comunico-are" provine din
adjectivul „munis-e" a cărui semnificaţie era „care îşi face
datoria, îndatoritor, serviabil". (apud 13, p.1);

2. După Antoine Meillet, „communise", înseamnă „care îşi Elementele comune de-
împarte sarcinile cu altcineva". În latina clasică însemna, ca şi finiţiilor de tip etimo-
sensul urmaşului său actual „care aparţine mai multora sau logic se identifică în
tuturor". „Comunicus" a dat ulterior naştere verbului două planuri:
„communico", pătrunzând în româneşte pe filieră franceză, 1. acela al tranzienţei,
odată cu valul de neologisme romantice din ultimul secol şi respectiv al trecerii de la
jumãtate (idem). ceva sau cineva către
altceva sau altcineva;
3. Dicţionarul explicativ al limbii române precizează verbul “a 2. acela al valorilor,
comunica” în sens de “a face cunoscut, a da de ştire, a respectiv ceea ce face
informa, a înştinţa (ca verb tranzitiv) sau însemnând “a se posibilă trecerea cu sens
pune în legătură, în contact” (ca verb intrantranzitiv) dar şi este aderarea la aceleaşi
substantivul “comunicare”, cu sens de acţiunea de a comunica rădăcini axiologice
şi rezultatul ei; înştiinţare, ştire, veste, relaţie, legătură; („împărtăşirea”)
prezentare, într-un cerc de specialişti, a unei contribuţii
personale într-o problemă ştiinţifică (21, p. 205)

4. Comunicarea este “împărtăşire” de conţinuturi şi trăiri,

sinonim, între anumite graniţe cu străvechiul “cuminecare”
(14, p. 9).

Se constată, suplimentar faţă de analizele precedente, faptul că, obligatoriu, dacă este autentică,
comunicarea generează efecte (apropiate, imediate, sau îndepărtate, mediate). Dat fiind faptul că impactul
şi modalitatea de realizare sunt determinate social-istoric, vom ajunge şi la dimensiunea tehnică a
comunicării, respectiv modalităţile specifice de realizare (de la cele clasice la cele ultramoderne).

Perspectiv Definiţia Observaţii

a
1.„Comunicaţie”, proces de schimb substanţial, energetic Se constată:
şi/sau informaţional între două sau mai multe sisteme, pe baza 1. prezenţa comunicării
Psihologică căruia se asigură reflectarea sistemului emiţător (reflectat) în la orice nivel al
sistemul receptor (reflectant) (11, p. 125); existenţei;
2. „Comunicaţia interumană” presupune un ansamblu de 2. comunicarea, activi-
procese psihomotorii specific umane, limbajul, în care un loc tate specific umana,
deosebit revine componentei conştiente, gândirii (idem) marcată de intenţiona-
3. Întreaga activitate psihică este concepută ca o reţea de litate;
comunicare informaţională, în ordine interspecifică (cu alţii, 3. sistemul psihic uman
cu lumea) şi intraspecifică (cu sine, între subsistemele înţeles ca o macroreţea
sistemului psihic individual) (idem) comunicaţională

Distincţia fundamentală faţă de registrul precedent al interpretărilor este aceea că se mută accentul în
realizarea comunicării de la „ce?” se întâmplă către „suporturile intime ale comunicării”, resorturile
interne care o asigură şi fac posibilă (procese cognitive, afective, volitive, motivaţie, aptitudini,
temperament). Extensia maximă, ca intensitate şi relevanţă acordată termenului, este aceea care face din
întreg sistemul psihic uman un macroproces de comunicare. Acest punct de vedere cu privire la
comunicare va fi, în continuare, obiectul demersului nostru, în măsura în care vom fi interesaţi să aflăm
cum se produce procesul, cât putem să dezvăluim din ce se întâmplă în „cutia neagră” în timpul acestuia,
cum se nasc înfluenţele şi efectele lor, de ce acelaşi mesaj determină un impact diferit, care sunt
mecanismele influenţării şi manipulării.
Perspectiv Definiţia Observaţii
a
Pedagogică 1. Comunicarea pedagogică reprezintă un principiu axiomatic Nu doar că are loc ci
al activităţii de educaţie care presupune un mesaj educaţional, trebuie să se producă
elaborat de subiect (profesor), capabil să provoace reacţia (principiu axiomatic)
formativă a obiectului educaţiei (elev), evaluabilă în termeni într-un anumit mod
de conexiune inversă externă şi internă (5, p.42); pentru a produce
efectele proiectate.

Ceea ce este general uman in comunicare se regăseşte în comunicarea educaţională şi şcolară, mai
ales, din perspectiva specificului activităţii formative, aceea de modelare a personalităţii umane, care
apeează la conţinuturi şi strategii instrucitv-educative proprii şi distincte atât de la un sistem de
învăţământ şa altul cât şi de la un etaj al acestuia la altul.

Perspectiv Definiţia Observaţii

a
1. Comunicarea este „un mod fundamental de interacţiune Este generată de
psihosocială a persoanelor, realizat prin intermediul societate, întreaga sa
Socială simbolurilor şi al semnificaţiilor social-generalizate ale derulare şi specificitate
realităţii în vederea obţinerii stabilităţii ori a unor modificări este modelată social,
de comportament individual sau la nivel de grup” (apud 8, p. urmăreşte transformarea
6) membrilor societăţii, in-
2. Comunicarea este procesul social al înţelegerii oamenilor fluenţând atât aspi-
pe baza vehiculării unei informaţii prin intermediul limbii, raţiile lor intime, cât şi,
mimicii, gesturilor sau al altor sisteme de semnalizare şi prin ei, realitatea
tehnice (15, p. 43) socială însăşi.

Comunicarea nu poate fi nici generată, nici explicată în afara matricei sociale care a generat-o.
Toate componenetele sale, deşi sunt „manevrate” individual au „marca” socialului, în devenirea sa
istorică, şi sunt purtătoare de finalităţi ultime de tip macrosocial.

Perspectiv Definiţia Observaţii

a
Managerială 1. La modul cel mai general, comunicarea umană este un Accentul se mută pe
proces de tip tranzacţional, prin care oamenii transferă organizaţie, componen-
energii, emoţii, sentimente, semnificaţii. Ea îşi propune tele sale şi modul în
întotdeauna să-l aducă pe interlocutor în universul de idei şi care se transferă
stări afective ale agentului comunicării şi să-i transforme informaţiile şi sensurile
comportamentul într-o manieră convenabilă pentru cel dintâi în cadrul acestora cu
(2, p. 126). scopul eficientizării
2. Din perspectivă managerială, comunicarea este un act de tip activităţii.
interpersonal şi reprezintă un proces (de regulă intenţionat) de
transfer de informaţie şi înţelesuri între indivizi, grupuri sau
subcomponente organizaţionale şi organizaţii în ansamblul lor
(6, p.28), identificându-se cu conceptul de comunicare
organizaţională (7, p.28)
 Dimensiunea managerială evidenţiază o ipostază cu totul diferită de cea pedagogică, în care
rolurile sociale nu mai sunt de profesor şi elev, ci de manager şi muncitor iar scopul activităţii este unul
de tip productiv, avân ca efect direct profitul, un tip specific de performanţă.

Perspectiv Definiţia Observaţii

a
Ştiinţa „circuitele profesionale şi instituţionale ale Se constată o restrângere puternică a
comunicării informaţiei” (3, p. 8) semnificaţiei cuvântului, numai la
domeniul realizat de mass-media.
Datorită extensiunii foarte mari pe care a cunoscut-o interpretarea comunicării, s-a simţit nevoia,
pentru aprofundarea esenţei fiecărui domeniu în parte, la o restrângere a obiectului de analiză, ca în cazul
anterior.
Ce trebuie să reţinem din toată această analiză?
Idei forţă:
 Fenomenul comunicării este o componentă fundamentală a culturii întrucât prin procesele sale
specifice se transmit valori, atitudini, comportamente de la o generaţie la alta, atât pentru
asigurarea conservării şi continuităţii cât şi cu rol creativ şi disruptiv, de impunere a
discontinuităţii şi noutăţii (exemplu: procese de comunicare specifice unor domenii cum ar fi
muzica, pictura, tehnica, gastronomia sau mass-media, ştiinţă, tehnică);
 Procesul comunicării are multiple faţete, care îi asigură diversitatea, dar dincolo de ele se pot
identifica elemente comune tuturor, care îi asigură unitatea;
 Elementul central al structurii actului de comunicare este subiectul generator de sensuri şi
semnificaţii;
 Fiecare disciplină aspirantă la explicarea acestui fenomen de largă respiraţie interdisciplinară se va
plasa pe o poziţie proprie în abordarea acestuia;
 Psihologia comunicării se va raporta la mecanismele procesului de comunicare din perspectiva,
pe de-o parte, a resorturilor sale interioare şi, pe de altă parte, a efetelor dorite/obţinute. Altfel
spus, cum să intervenim, prin comunicare, asupra unor dimensiuni subiective ale
indivizilor/grupurilor pentru a produce în cadrul acestora anumite tipuri de schimbări intenţionate.

SARCINĂ DE LUCRU 3: În ce măsură se pot face corelaţii

între aceste idei-forţă şi textul propus spre analiză iniţial ? Evidenţiaţi
câteva dintre acestea !

Principalele modele explicative asupra cărora ne vom opri sunt următoarele:

1. Modelul liniar (14, p. 24; 16, p.36; 4, p. 16) elaborat de Shannon reprezintă una dintre formele
cele mai simpliste de reprezentare ale actului de comunicare (de exemplu, prin analogie, poaate fi
asimilat cu modelul telegrafului sau al transmiterii influxului nervos). Adepţii acestui model
vedeau în comunicare „ceva pe care o persoană îl face altcuiva”. Acesta presupune existenţa
emiţătorului şi a receptorului, canalului şi mesajului şi interacţiunea directă dintre ele, ca în Figura
1.
mesaj
Emiţător Receptor

canal

Figura 1- Modelul liniar al comunicării

 În 1948, Claude Elwood Shannon publică Teoria matematică a comunicării prin intermediul
căreia propune o schemă a „sistemului general de comunicare”, esenţa acesteia reducându-se la „ a
reproduce într-un punct dat, în mod exact sau aproximativ,un mesaj selecţionat într-un alt punct” (apud
4, p.16). Aşa cum se poate observa în Figura 2, Shannon propune o schemă liniară care defineşte o
origine şi semnalează un sfârşit, comunicarea bazându-se pe următorii constituenţi (idem):
 sursa de informaţie care produce un mesaj;
 encoder-ul sau emiţătorul care transformă mesajul în semnale în scopul de a-l face
transmisibil;
 canalul care este mijlocul utilizat pentru transportarea semnalelor;
 decoderul sau receptorul ce reconstruieşte mesajul pornind de la semnale;
 destinaţia, sau persoana sau lucrul căruia i se transmite mesajul
Shannon cuantifică costul unui mesaj al unei comunicări între doi poli în prezenţa unor factori
perturbanţi aleatorii, numite zgomot, perturbaţii indezirabile, nedorite, deoarece împiedică
izomorfismul, adică deplina corespondenţă între cei doi poli. (ibidem, p. 17)

Sursa
informaţională Transmiţător semnal Receptor Destinatar
mesaj semnal recepţionat mesaj

Sursa de zgomot

Figura 2 - Modelul liniar propus de Shannon

Aşa cum se poate observa, reprezentarea nu este doar incompletă ci şi incorectă, pentru că nu
evidenţiază decât o parte dintre componentele şi transformările esenţiale incluse procesului de
comunicare, făcând ca unele dintre cele mai semnificative dintre acestea să lipsească din schemă;
2. Modelul interactiv (16, p. 39) sau tehnicist (1, p. 13-14). Comunicarea se bazează pe stabilirea unei
relaţii între emiţător şi destinatar şi este definită ca transmitere a unui mesaj dintr-un loc în altul, ca în
Figura 4. (Emiţător, Receptor, Canal, Codare, Decodare, Feedback).

canal
Emiţător Codare Decodare Receptor

Feedback

Figura 4 – Modelul tehnicist

Aspectul care scapă acestei reprezentări este, după părerea noastră, cel al interacţiunilor propriu zise
dintre parteneri, în sensul de a evidenţia atât una dintre condiţiile fundamentale de posibilitate şi eficienţă
a comunicării cât şi modul în care devine posibilă, prin comunicare, modelarea reciprocă a partenerilor,
prin creşterea ambelor zone aflate în afara intersecţiei, prin împărtăşirea şi creşterea reciprocă din zona
necomună (ca în Figura 5).

canal
Emiţător Codare Decodare Receptor

Feedback
 RE RR

Figura 5 – Repertoriile partenerilor şi rolul lor într-o comunicare reală şi eficientă

Modelul aduce feed-back-ul, ca răspuns al receptorului la mesajul emiţătorului şi importanţa

„mediului” de comunicare al partenerilor, în sens de repertoriu cultural care face posibilă şi eficienţă
comunicarea. Două sunt neajunsurile acestui model: ignoră faptul că în comunicare sunt implicaţi
indivizi (sau grupuri) care nu sunt altceva decât operatori supuşi unei influenţa masive din partea
factorilor psihologici, a constrângerilor de natură socială, a sistemelor de norme şi valori. Chiar dacă
identifică feedback-ul şi rolul său, procesul comunicării descris de el rămâne secvenţial, admiţând că în
fiecare moment la interacţiunii agenţii sint fie emiţător, fie receptori.
3. Perspectiva tranzacţională (16, p. 40; 14, p.25-26) sau psihosociologică asupra comunicării (1, p.14-
15) este modelul care reprezintă cel mai bine specificul procesului de comunicare. Aceasta este definită şi
analizată ca reprezentând ansamblul proceselor prin care se efectuează schimburi de informaţii şi
semnificaţii între persoane aflate într-o situaţie dată. Mesajele sunt emise şi trimise simultan, prin urmare
nu avem de-a face cu un emiţător şi un receptor, ci cu doi locutori aflaţi în interacţiune, cu doi
interlocutori. Actorii comunicării sunt participanţi şi coparticipanţi, decodarea se face în acelaşi timp cu
emiterea care beneficiază şi de simultaneitatea codificării. Comunicarea este, deci, continuă şi
tranzacţională (urmăreşte Figura 3, 16, p. 41), fiind foarte greu să izolezi şi analizezi un singur act de
comunicare de evenimentele care îl preced şi care îl urmează. Avem de-a face cu ceva care „curge” în
sensul constituirii, prin şi din interacţiune, a unui mediu şi al unei relaţii. Tipurile de tranzacţii realizate
prin comunicare pot fi de diferite grade de complexitate: simple, încrucişate şi complicate. (vezi 2, p. 99-
117)

S SA SARC
S INĂ DE
ARCINĂ S ARCI
canal RCINĂ S
ARCIN S ARCINĂ LUCRU 1:
DE S canal
Încercaţi să
LUCRU Ă DE ARCI DE
precizaţi, cu

SARCINĂ DE LUCRU 4: Reveniţi la textul de introducere în temă.

Încercaţi să aplicaţi analiza pe cele trei modele ale comunicării prezentate
anterior asupra procesului de comunicare evidenţiat de text. Identificaţi
specificul fiecărui model, avantajele şi limitele sale. Demonstraţi, cu
argumente, care model vi se pare mai complet în evidenţierea complexităţii
fenomenului. Puteţi proceda tabelar, pentru fiecare model integrând, faţă în
faţă, puncte tari şi puncte slabe.
 Analiza modelelor antrenează necesitatea evidenţierii funcţiilor comunicării (apud 16, p. 24-25;
4):

Buhler (1934) Firth (1957) Jacobson (1963) Dell Hymes (funcţii

adăugate ca reacţie la
teoria lui Jacobson)
expresivă (în raport cu Empatică expresivitate (centrată pe contextuală (orientată
emiţătorul) sau de (solidaritate) locutor, de evidenţiere a asupra cadrului în care
expresie (simptom) stărilor interne ale se desfăşoară comu-
emiţătorului) nicarea)
reprezentativă (în raport Eficienţă practică conativă, persuasivă sau metalingvistică (mani-
cu mesajul) sau de (scopuri) retorică (prin care se solicită festată în cazul în care
reprezentare (simbol) răspuns) apare necesitatea
atragerii atenţiei asupra
codului utilizat în
comunicare)
apelativă (în raport cu Planificare şi referenţială (informare cu fatică (având în vedere
receptorul) sau de apel direcţionare privire la mesaj şi asupra caracteristicile canalului
(semnal) cadrului instituţional în care de comunicare şi
are loc transmiterea acestuia) controlul bunei sale
funcţionări)
Contact (relaţii) poetică (centrată pe mesaj)

Paulus (1972) Tough (1974) Wight (1976)

1. să identifice fapte;
2. să exprime statutul
vorbitorului;
3. să modifice statutul
vorbitorului
1. relaţionare 1. interinfluenţare (salut, plăcere)
- afirmarea sinelui; 2. influenţare cu sau pe
- recunoaşterea altuia; (cooperare, dirijare);
- interes comun 3. informare;
2. ideaţională 4. evaluare;
- directivă; 5. exprimare (opinii, atitudini,
- interpretativă; valori);
- prospectivă; 6. cercetare (anchete, reflexii,
- conservarea sinelui realizarea legăturilor logice)

Britton (1977) Funcţii

expresive (centrate tranzacţionale (centrate pe receptor)
pe emiţător)
Informative Conative
persuasive reglatoare ludice

O perspectivă mai apropiată de natura umană dar convergentă în grad superior cu punctul de
vedere al Britton ne oferă De Vitto (1988). Pentru acesta, rolurile comunicării apar cel mai bine în
evidenţă când le raportăm la scopurile pe care aceasta le îndeplineşte, astfel încât el stabileşte ca scopuri
esenţiale ale comunicării următoarele (apud 13, p. 4):
 descoperirea personală - raportarea la alţii şi obţinerea de elemente pentru propria noastră
evaluare;
 descoperirea lumii externe – explicitează concret relaţiile exterioare al obiectelor şi
evenimentelor înţelese cu ajutorul comunicării;
 stabilirea relaţiilor cu sens – prin comunicare dobândim abilitatea de a stabili şi menţine relaţii
cu alţii, ca expresie a nevoii noastre naturale de a ne simţi apreciaţi şi iubiţi;
 schimbarea atitudinii şi comportamentelor – presupune acţiunea de influenţare a acestora până la
nivelul transformării lor într-o direcţie stabilită anterior (n.n.);
 joc şi distracţie – comuncarea poate avea drept scop şi destinderea, detaşarea, optimizarea
atmosferei.
Se poate concluziona, la acest moment al anlizei, că fără dimensiunea comunicării, fiinţa umană nu
„Pentru
ar putea exista. a analiza
Ca atare obiectele,
aceasta pentrunecesară
este absolut a le supune combinatoricii
în constituira, şi aşiextrage
fiinţarea din eleindividului
dezvoltarea ordine şi şi
vieţiimăsură,
sociale,trebuie să fiiexcepţional
cu impact în stare a le reprezenta
asupra cu şi
formării ajutorul unui sistem
transformării de semne. Semnul este parte
acestora.
integrantă a inteligenţei umane, fiind totodată produs elaborat de gândire în scopul analizei şi
instrument necesar pentru exerciţiul memoriei, al imaginaţiei sau al reflecţiei” (Francis Jacob,
Logica viului)

1.2. Alte delimitări conceptuale necesare

Să studiem cu atenţie conţinutul următorului text:

Care sunt realităţile vizate de textul propus? Ce este un semn? Ce funcţii credeţi că are? Care este
rostul utilizării semnelor? În structura cui intră semnele? Care este relaţia dintre semne, comunicare,
limbă, limbaj, comportament, atitudini?
Discursul specific psihologiei comunicării nu se poate construi doar cu o singură sintagmă, astfel
încât trebuie procedat la realizarea altor delimitări conceptuale, respectiv a următoarelor noţiuni: psihic,
limbaj, limbă, comportament, atitudini.
a. Psihicul reprezintă (11, p.566) „ansamblul de stări, însuşiri, fenomene şi procese subiective (...) ce
îndeplineşte funcţii de raportare la lume şi la sine (...), modalitate superioară a vieţii de relaţie”.
b. Limbajul este inclus proceselor psihice conitive superioare şi „reprezintă activitatea psihică umană
de comunicare cu ajutorul limbii, în timp ce limba este un sistem foarte complex de coduri prin care
oameniii comunică între ei” (10, p.55). În ipostaza sa de sistem hipercomplex de comunicare socială, ea
îndeplineşte funcţii esenţiale în elaborarea şi conservare a culturii (11, p. 419).
c. Limba reprezintă, în acelaşi timp, totalitatea mijloacelor lingvistice (fonetice, lexicale şi
gramaticale) ce dispune de o organizare ierarhică, potrivit unor reguli gramaticale, dobândite social-
istoric. Faţă de individul uman, care reprezintă un summum de însuşiri şi particularităţi individuale,
limba este un dat obiectiv, nedepinzând de existenţa în sine a individului, ci de existenţa colectivitãţii
umane, a unui popor sau a unei naţiuni (13, p. 3). În timp ce limba este una şi aceeaşi pentru toţi
vorbitorii săi (de ex., limba română, engleză sau germană), limbajul este diferit de la o persoană la alta,
fiind marcat de subiectivitate şi nivele diferite de dezvoltare la vorbitorii aceleiaşi limbi. Ca atare,
limbajul este o realitate individuală, iar limba este o realitate socio-culturală, ea fiind temelia pe care se
formează limbajul prin interiorizare, prin „adaptarea limbii la existenţa şi activitatea sa proprie” (11,
p.416). Altfel spus, în timp ce limba este un fenomen social, care apare la nivelul societăţii, limbajul este
un fenomen individual, ce se nuanţează de la un individ la altul. Singularizarea limbajului se realizeazã
atât în plan fiziologic prin particularităţile aparatului fonator, cât şi în plan psihologic, prin manifestările
fiecăruia. În limbaj se percep diferenţieri personale, chiar dacă materialul limbii este acelaşi; de
asemenea, aşezarea cuvintelor în frază şi selectarea lor pentru emiterea unor judecăţi şi raţionamente fac
din actul comunicării un “coeficient personal” (13, p. 3). Rezultă o altă deosebire între limbaj şi limbă,
respectiv dintre caracterul intern al limbajului, respectiv extern al limbii. Studiile de specialitate (idem)
evidenţiază faptul că dacă acceptăm caracterul extraindividual al limbii, atunci limbajul este mijlocit de
vehicularea ei. Constituirea lui presupune, pentru fiecare caz în parte, transformarea elementelor limbii
în elemente proprii, individuale iar pentru aceasta este necesară conştientizarea laturii fonetice, grafice şi
semantice a cuvintelor şi interiorizarea acestora în raport cu nivelul de dezvoltare al indivizilor şi cu
posibilităţile lor intelectuale de operaţionalizare. Cu ajutorul limbajului, subiectul uman trece de la
structuri semantice simple (cuvinte izolate) la structuri semantice complexe (propoziţii, fraze, texte).
d. Comportamentul exprimă „modul de a fi şi de a acţiona al omului (H. Pieron), „manifestări
obiective ale activităţilor lui globale” (11, p.123) fiind, în raport cu psihicul dimensiunea sa externă,
observabilă, vizibilă, relativ măsurabilă şi cuantificabilă.
e. Spre deosebire de acesta, atitudinile sunt vectori, „structuri orientativ-reglatorii proprii sistemului
persoanei, invariant vectorial al conduitei” (ibidem, p. 71), baza raportărilor axiologice ale eului la eu, la
lume şi la muncă, fiind dimensiuni absolut interne, neobservabile direct ci indirect, tocmai prin
intermediul comportamentului.
SARCINĂ DE LUCRU 5. Încercaţi să reprezentaţi grafic sau analogic
relaţiile dintre aceste noţiuni, iniţial în cupluri, aşa cum se succed ele în
definire şi apoi în structuri tot mai integratoare, care să le includă, în final pe
toate. Interpretaţi cât mai personal corelaţia finală dintre ele şi psihologia
comunicării.

„Un brutar englez a trimis un băiat – ucenic – cu nişte gogoşi la un client. Pentru a îl
preveni pe client comunicării
Psihologia câte gogoşi are de plătit,
studiază, dinbrutarul
aceastăa scris pe pachet,
persectivă, modulcu cifre romane, numărul
de realizare IX. de
a procesului
Tânărul nu a putut rezista ispitei şi a mâncat trei gogoşi. Dorind să-şi ascundă fapta, el
comunicare, felul în care prin intermediul acestui proces, cu ajutorul limbii şi a altor instrumentea modificat
numărul,se dar
specifice fărărealiza
poate să şteargă nimic, ci adăugând
şi se realizează procesul deo literă. A scris S, ieşind astfel SIX.
formare/modelare/transformare (după şi
a atitudinilor
G.W.Allport)
comportamentelor.

1.3. Comunicarea şi sistemul psihic uman

Să studiem cu atenţie conţinutul următorului text:

Să identificăm ce au în comun, ca structură psihică, tânărul, brutarul şi clientul, pentru a putea

înţelege ce este psihicul uman şi careeste alcătuirea sa. Toţi au fost puşi în situaţia de a se adapta situaţiei
create. Fiecare dintre ei a pus în mişcare aceleaşi elemente psihice, de fiecare dată ele manifestându-se
diferit. Care sunt acestea? (10, p. 8)
1. componenta cognitivă (capacitatea senzorială, perceptivă (de a vedea, auzi), de analiză,
prelucrare, înţelegere, stocare) – senzaţii, percepţii, reprezentări, gândire, memorie, imaginaţie;
2. componenta comunicaţională (exteriorizarea stărilor interne, formularea de mesaje, transmiterea
acestora, construirea şi păstrarea relaţiei cu mediul social) – limbajul;
3. componenta reglatorie (aprecierea şi selectarea situaţiilor externe în raport cu necesităţile
interne) – motivaţie, afectivitate, voinţa, atenţie;
4. componenta instrumentală (pachete de structuri gata de activare în raport cu nevoile) –
deprinderi, aptitudini şi trăsături personale.
În situaţia de mai sus se pot identifica pentru fiecare personaj, îndeosebi pentru tânărul ucenic, toate
aceste componente cu anumite elemente componente şi cu relaţiile dintre ele.
Sistemul psihic uman (S.P.U.) este „un ansamblu autoreglabil, relativ stabil şi finalist, de stări şi
procese” (M. Golu, apud 11, p. 666) sau, mai simplu, totalitatea însuşirilor umane şi modul specific în
care acestea se structurează şi se combină specific la fiecare persoană, formând un tot unitar. Revenind la
contextul analizat anterior, să precizăm care este rolul limbajului, în calitatea sa de componentă a SPU.
El intevine în articularea şi manifestarea tuturor celorlalte componente (13, p. 4).
Cu ajutorul limbajului senzaţiile şi percepţiile capătă sens şi semnificaţie, se orientează şi
îmbogăţesc, se transformă mai uşor şi rapid în observaţie; reprezentările dobândesc „substanţă” şi când
sunt evocate cu ajutorul cuvintelor devin generalizări, favorizând trecerea spre procesele cognitive
superioare. La un nivel mai profund, în absenţa limbajului, nu se pune problema formării noţiunilor,
judecăţilor şi raţionamentelor. Şi asta pentru că noi gândim în limbaj, chiar dacă interior; fără acesta nu
este posibilă comunicarea nici intra, nici interpersonală şi, implicit, rezolvarea de probleme. Cu ajutorul
limbajului avem instrumentul memorării de lungă durată şi al construcţiilor imaginative de un anumit tip.
Verbalizând, omul reuşeşte să numească realităţile, să transforme imaginile, să precizeze motivele şi să
îşi ierarhizeze finalităţile. Voinţa definitã ca un proces de autoreglaj verbal, contribuie la formarea
personalitãţii, iar în mod global, subiectul uman, cu ajutorul limbajului, comunică idei, stări, dorinţe,
adică transmite semnale şi coduri, pune în acţiune deprinderi şi aptitudini, scoate la iveală întrega paletă
de traături de personalitate.

SARCINĂ DE LUCRU 6. Construiţi un ciochine prin care să ilustraţi cât

mai sintetic raportul dintre limbaj, sistemul psihic uman şi toate celelalte
componente ale sale.

Dată fiind importanţa semnificativă pe care o are limbajul în structura psihică a personalităţii
umane, este firesc să ne întrebăm care este relaţia dintre manifestarea acestuia şi procesul de comunicare,
pe de-o parte, şi apariţia şi dezvoltarea fiinţei umane?
Teoria comunicării reprezintă o perspectivă de bază în înţelegerea activităţii umane, din
perspectivă istorică şi socio-economică. Din acest punct de vedere se impun două observaţii paradoxale
(13, p. 6):
1. Comunicarea constituie o precondiţie bazală pentru toate corespondenţele şi legăturile sociale. Nici un
sistem social, organizat după legităţile unei societăţi nu se poate stabili şi menţine, ori schimba fără relaţii
de tipul comunicării interumane. Numai participând la activităţile de comunicare omul poate deveni fiinţă
socială, devenirea lui neputând fi înţeleasă în afara actelor de comunicare;
2. Când perspectiva comunicării a devenit mai obişnuită şi mai populară înţeleasă ca un aspect integrativ
al tendinţelor generale de cercetare din ultimele două-trei decade s-a impus o clarificare atât a conceptului
comunicare, cât şi teoria comunicării, atât ca deschidere socială, cât şi ca dezvoltare dinamică a
complexităţii conceptelor tangente, care asigură înţelegerea raportului de determinare reciprocă între
dezvoltarea individului prin limbaj şi comunicare şi evoluţia acestora din urmă pe măsura dezvoltării
indivizilor şi societăţii. Comunicarea constituie o precondiţie bazală pentru toate legăturile sociale. Nici
un sistem social, organizat dupã legităţile unei societăţi nu se poate stabili şi menţine, ori schimba fără
relaţii de tipul comunicării interumane. Numai participând la activităţile de comunicare omul poate
deveni fiinţă socială.
Raportul de interdependenţă al acestora este cu atât mai evident în societatea contemporană în
care, datorită dezvoltării maximale a personalităţii umane pe fondul îmbunătăţirii condiţiilor de trai şi de
educaţie s-a ajuns la trăirea simultană a două categorii de efecte, relative paradoxale:
1. pe de-o parte, apariţia şi amplificarea mass-media, formelor şi instrumentelor de comunicare,
tipurilor de comunicare, ceea ce antrenează o extensiune fără precedent a comunicării;
2. pe de altă parte, asistăm la o adâncire a incomunicabilităţii reale, adevărate, la o adevărată criză a
comunicării sau la un “dialog al surzilor” în care, deşi toţi comunică, nimeni nu mai relaţionează
autentic, neproducându-se fie schimbul de semnificaţii, fie impactul sensului asupra receptorului.
Omul, ca fiinţă concomitent raţională şi sensibilă, a ajuns în faţa propriilor sale produse, incapabil
să le mai stăpânească şi să le subordoneze. Personalitatea sa individuală şi socială, sistemul său psihic se
revoltă împotriva unora dintre formele, mijloacele şi tipurile de comunicare inventate de el însuşi. Trebuie
găsită calea reconcilierii prin repunerea unui sens superior actelor umane.
 Bibliografie

1. Abric, J. (2002), Psihologia comunicării, Iaşi: Ed. Polirom;

2. Birkenbihl, V., (1998). Antrenamentul comunicării sau arta de a ne înţelege, Bucureşti: Gemma
Pres;
3. Cojocariu, V. (2004), Introducere în managementul educaţiei, Bucureşti: E.D.P.;
4. Coman, M. (f.a.). Capitolul 1”Despre comunicare” www.hydrop.pub.ro/cap111.pdf
5. Cristea, S. (2000), Dicţionar de pedagogie, Chişinău-Bucureşti: Grupul Editorial Litera, Litera
Internaţional;
6. Cuilenburg, J., J., Van (2000), Ştiinţa comunicării, Bucureşti: Editura Humanitas;
7. Dragomir, M., Pleşa, A., Breaz, M.,Chicinaş, L. (2000). Manual de management educaţional
pentru directorii unităţilor de învăţământ, Turda: Editura Hiperborea, Centrul Regional de
Dezvoltare şi Inovare a Resurselor din Învăţământ;
8. Ezechil, L. (2002), Comunicarea educaţională în context şcolar, Bucureşti: E.D.P.;
9. Iovănuţ, S. (2001), Comunicarea, Curs de specializare pentru lucrătorii sociali din mediul rural,
Bucureşti: Ed. Waldpress, www.ngorural.ng/lib/comunicare.pdf;
10. Mărcuşanu, I., Mărcuşanu, D., E. (2005). Psihologie, Manual pentru clasa a X a, Piteşti, Ed.
Carminis;
11. Neveanu, P., P. (1978), Dictionar de psihologie, Bucureşti: Editura Albatros;
12. Pânişoară, I. (2003), Comunicarea eficientă, Metode de interacţiune educaţională, Iaşi: Ed.
Polirom;
13. Râşcanu, R. (2002), Psihologie şi comunicare, Bucureşti: Ed. Universităţii din Bucureşti,
Capitolul 1, www.unibuc.ro/eBooks/psihologie/rascanu/cuprins/htm;
14. Săucan, D. (f.a), Comunicarea didactică, Bucureşti: Editura ATOS;
15. Schaub, H., Zenke, K., (2001)Dicţionar de pedagogie, Iaşi: Ed. Polirom;
16. Şoitu, Laurenţiu (2001), Pedagogia comunicării,Iaşi: Editura Institutul European;
17. Triţă D. (2006), Comunicarea în cadrul grupului, www.e-referate.ro;
18. XXX, (2006), Noţiuni fundamentale privind comunicarea, www.e-referate.ro;
19. XXX, (2006), Define communication, wordnet.princeton.edu/perl/webwn;
20. XXX (2006), Communication, en.wikipedia.org/wiki/Communication;
21. XXX (1998), Dicţionarul explicativ al limbii române, Bucureşti, Ed. Univers Enciclopedic