Meşterul ca ucenic perpetuu

Joi, 9 septembrie, seara, am avut privilegiul să-l urmăresc pe Maestrul Radu

Beligan (sau Meşterul, cum îl numeşte altă parte a breslei, un apelativ preferat şi de
bulimicul teatral care vă scrie acum) vorbindsans faille „despre viaţă şi artă“, cale
de două ceasuri, cîtorva sute de persoane reunite în sala „Mitiţă Constantinescu“ a
Băncii Naţionale a României.
În cadrul „Zilelor culturale“ ale BNR, la 130 de ani de la înfiinţarea Băncii
Centrale, guvernatorul Mugur Isărescu a avut inspirata idee de a ne confrunta cu
această extraordinară energie nonagenară, mărturie cît se poate de vibrantă a peste
şapte decenii de viaţă teatrală românească. Oglinda scenei, a ludicului histrionic
fără vîrstă, aşezată în faţa chipului de azi al „Bătrînei Doamne“ a finanţelor. Magia
jocului, fervoarea metamorfozei, qui pro quo-ul, cultul plăcerii, emblema
efemerului prin excelenţă au copleşit cu eleganţa, subtilitatea şi căldura evocărilor,
dar şi cu fineţuri aluzive şi fermecătoare efecte teatrale, un public riguros, presupus
rece şi încruntat (conform prejudecăţilor mele), dar care s-a lăsat cu voluptate
pradă emoţiei uneori de-a dreptul covîrşitoare.
Alfa şi omega – ridicarea şi coborîrea cortinei – le-au constituit vraja uceniciei şi
elogiul iubirii. Două virtuţi atotcuprinzătoare, de care sufletul românesc
resentimentar – dominat astăzi de ură, dezbinare, furie (auto)distructivă,
decerebrare, dezumanizare – este din ce în ce mai străin.
Meşterul a început prin a-şi mărturisi tandra recunoştinţă (nu lipsită, ba dimpotrivă,
plină de evocări nostalgice, dar şi de multe paranteze anecdotice, cu ataşante
punctări picante) a învăţăcelului care a fost şi a rămas. Bucuria de-a se fi înfruptat
din rigorile exemplare, forţa formativă şi jubilaţia molipsitoare a maeştrilor. Din
fermitatea Luciei Sturdza Bulandra, sobrietatea lui Storin şi boieria lui Vraca. Din
generozitatea, hedonismul spumos, energetismul scenic şi harul iradiant, pe nume
Puiu Iancovescu. Din forţa regizorală, de-un rar egalabil magnetism de echipă, a
lui Sică Alexandrescu. Din epicureismul bonom al lui Giugaru şi simţul scenic al
lui Birlic. Plus întîmplări de la Institutul Internaţional de Teatru, turnee franco-
ruso-japoneze, cu Laurence Olivier, Eugen Ionescu, multe altele şi mulţi alţii, totul
într-o retorică scenică desăvîrşită, cu o perfectă alternare a momentelor vizuale,
subtile pauze de efect, ironie subţire, aluzii fine.

Între altele, am văzut cu încîntare monologul caragialian 1 Aprilie, o bijuterie pe cît

de ofertantă comic pe atîta de dificilă ca joc al nuanţelor antinomice, unde jubilaţia
farsei şi hohotul complice drăcesc se termină, totuşi – paradoxala cruzime
auctorială a lui Caragiale! – printr-un omor!... („Auzi putere la Poltronul!... de
frică!“).

Iar la urmă, ca un soi de morală a fabulei, ne-a spus că, tot mai des întrebat fiind
despre secretul longevităţii, şi-a dat seama că, pentru domnia sa, acesta se
întrupează într-un singur cuvînt: iubirea. „Iubiţi orice... Nu contează ce, dar
iubiţi!“
Cu alte cuvinte, fie că alegi natura sau cultura, eros ori agapé, sportul sau artele,
stupăritul, fotografia, grădinăritul, filatelia, numismatica, astronomia sau
gastronomia, esenţiale sînt puritatea, convingerea şi tăria dăruirii de sine.
Împlinirea prin celălalt, armonia dizarmoniilor. Ştiu, acuma, ce-şi vor şopti în
barbă unii dintre dumneavoastră. Am şi vorbit cu cîţiva prieteni cîrcotaşi (eminenţi,
sublimi, dar maximalişti etic şi, prin urmare, crunt distructivi) despre cît de
bucuros, aproape „eteric“, am ieşit de la BNR după seara Meşterului Beligan:
„Moşule, mă laşi!?! Ce dracu facem cu compromisurile comuniste, cu acomodarea
dejistă şi coşurile de flori trimise ritmic Elenei Ceauşescu, cu jalnicele vorbiri din
plenare, tolerarea structurilor securiste din teatre, acomodarea deliberată şi fabulos
plătită, o viaţă-ntreagă, cu Aparatul, dar şi cu statutul de agent de influenţă în
diaspora, ca să nu mai zic de marea masonerie...?“
Şi încă altele asemenea.
Ei bine, „m-am născut odată cu România Mare şi sînt ombilical legat de ea“ –
spune Radu Beligan. „Nu e o calitate, e un minunat blestem. Am traversat patru
dictaturi şi pot să spun acum în gura mare că am fost necredincios regimurilor şi
întotdeauna credincios României.“
Pe scurt – după cum mi-a amintit, cu parşivă duioşie, un fin şi îndelung cunoscător
al compromisurilor politice cu cîştig (etno)cultural strategic – acelaşi Radu
Beligan, care-i trimitea coşuri cu flori Tovarăşei, a adus în 1988 pe scena
Naţionalului ditamai compania Cheek by Jowl cu Furtuna, un spectacol care a
ridicat în picioare publicul din Sala Mare scandînd minute în şir „free-dom, free-
dom, free-dom“.
Da, mi-aduc înfiorat aminte: a fost un moment teribil, o trăire unică, adevărat
katharsis colectiv.
Răuvoitorii or să-mi spună că totul era „cu voie de la poliţie“, că „partea bună a
Securităţii complota de mult să...“ ş.a.m.d. Ei, şi? N-are-a face! Vorba e că astfel
de întîmplări au nevoie, la ceasul cuvenit/convenit, de oamenii de putere şi decizie
care să fie în stare să le expună la lumina zilei. Măcar din lojă (fie vorba-ntre noi),
dacă nu de la arlechin, acolo unde-i şade bine revoltei! Asta e tot. Restul este
metafizică.
Sau – ca să vin la superbul cîntec interpretat de Jean Gabin, cu care Radu Beligan a
ales să-şi deschidă Seara – singurul lucru sigur pe care ţi-e dat să-l ştii în viaţă e
tocmai: „on sait qu’on sait jamais!“. La 18, la 25 ca la 60 de ani, după ce treci prin
„l’amour, le vin, les sous, les roses“, înţelegi că fericirea este infinit mai simplă
decît ni se pare. Şi că, dacă ai parte în viaţă fie şi doar de cîteva „matins de
tendresse“, cînd te simţi iubit, te poţi considera împlinit.
Ei, da... Mă rog... Şi dumneavoastră, acuma! Despre aceste dimineţi de tandreţe,
Meşterul Beligan nu ne-a vorbit, deocamdată. Nu-i nimic, pesemne că încă nu le-a
venit timpul...