c




  
 
   


 
Y

Capitolul 1:NOTIUNI GENERALE PRIVIN IMOBILIZARILE

1.1YSfera si continutul notiunii de imobilizari.Concept si structura.

Evoluţia contabilităţii este strâns legată de evoluţia economică, preocupările pentru a

reţine şi ordona datele şi informaţiile cu privire la gestiunea averii personale sau a celei
publice născandu-se atunci când existenţa şi mişcarea bunurilor nu mai putea fi memorată
decât în scris.
Arheologia a furnizat numeroase dovezi, din care rezulta că popoarele lumii antice au
folosit anumite tehnici contabile.
Din codul regelui caldeean Hamurabi care a domnit între anii 1792 şi 1750 î.e.n rezultă că
asiro-caldeenii, utilizau documente justificative, aplicau tehnica calculării dobânzilor şi
foloseau conturile.
Printre ruinele marilor temple orientale unde se acumulau importante bunuri materiale şi
bani de la credincioşi s-au găsit însemnari contabile în scriere cuneiformă pe tăbliţe de lut,
arse spre a putea fi mai bine păstrate.
Contabilitatea de la începuturile sale şi până în perioada Renaşterii produsă în evul mediu a
folosit ca tehnică de lucru Dzpartida simplădz şi Dzcontuldz cu ajutorul cărora se sintetizau
existenţa şi mişcarea bunurilor şi banilor.
Dezvoltarea schimburilor şi înflorirea comerţului au dus la acumularea de mari bogăţii de
către oraşele Italiei care iau mare avânt în domeniul literelor, arhitecturii, sculpturii,
picturii, a artelor în general care caracterizează Epoca Renaşterii.
În aceste condiţii, profesiunea de contabil începe să fie considerată o îndeletnicire
superioară, în statul papal de pildă însuşi Papa Grigore I, zis şi cel Mare conduce
contabilitatea veniturilor şi cheltuielilor.
Rolul din ce în ce mai important al contabililor în condiţiile dezvoltării comerţului şi
acumulării de valori în această perioadă, a determinat înfiinţarea încă din secolul XVI, la
Veneţia a unui colegiu al contabililor unde admiterea ca membru se făcea pe baza unor
examene riguroase organizate cu exigenţă în baza unui regulament.
Forma iniţiala de organizare a contabilităţii evului mediu a fost contabilitatea memorială,
constând din însemnări cu caracter contabil care substituiau memoria în condiţiile creşterii
operaţiunilor economice şi financiare.
Registrele folosite pentru contabilitatea memorială au stat la baza organizării contabilităţii
în partida simplă.
Într-o prima etapă a evoluţiei sale, contabilitatea în partidă simplă se limita la înregistrarea
raporturilor cu terţe persoane neglijând operaţiile care generau schimburi în structura
patrimoniului propriu.
Practic în această fază de organizare, contabilitatea scotea în evidenţă ceea ce diferitele
persoane trebuiau Dzsă deadz sau Dzsă iadz din unitatea pentru care se ţinea evidenţa.
În aceste condiţii câştigul sau pierderea se determinau prin inventare succesive care se
comparau între ele.
O dată cu creşterea dimensiunilor activităţii economice şi financiare contabilitatea în
partidă dublă.
Istoriografii sunt unanimi în a recunoaşte că Italia este patria contabilităţii în partidă dublă,
iar Veneţia este leagănul acestui sistem.
Tot aşa cum nu se cunoaşte numele celui care a inventat roata tot un anonim este
descoperitorul contabilităţii în partidă dublă, care a devansat prin practică primele scrieri
despre acest sistem, cu cel puţin 100 de ani.
Istoriografia menţioneaza mai mulţi autori italieni care ar fi formulat în scris principii ale
contabilităţii în perioada dublă (Como Giovanni, Benedetto Cotrugli) dar recunoaşte ca
părinte al acestui sistem pe Luca Pacioli (numit de unii autori Paciolo) născut în anul 1445
la Toscana.
Cunoscut prin preocupări diverse ca meditator, călugăr, profesor de matematică, autor de
lucrări în domeniul uzanţelor comerciale, matematicii şi contabilităţii, Luca Pacioli,
sintetizează în lucrarea intitulată DzSumma de lǯArithmetica.Proporţioni e Proporţionalitadz,
cunoştinţe de aritmetică, algebră, geometrie, matematici comerciale şi financiare,
contabilitate şi uzanţe comerciale culese din regiuni şi ţări diferite.
Această lucrare enciclopedică a fost editată în anul 1494 şi reeditată în anul 1523 în limba
latină (nouă ani după moartea autorului în anul 1514 la Roma), cu o influenţa covârşitoare
în Europa secolului XVI.
În România s-au publicat lucrări de contabilitate abia la începutul secolului XIX, iar în anul
1861 s-a introdus contabilitatea publică prin lege.
În anul 1864 s-au înfiinţat şcoli profesionale la Galaţi şi Bucureşti urmate de şcolile
comerciale de la Iaşi , Craiova, Constanţa, Ploieşti, Brăila, etc.
Academia de înalte studii Comerciale şi Industriale a fost înfiinţata la Bucureşti în anul
1913, o instituţie similară înfiinţându-se la Cluj în anul 1920.
Rolul contabilităţii este precizat prin lege ca fiind Dzinstrument principal de cunoaştere,
gestiune şi control al patrimoniului şi a rezultatelor obţinutedz.
Contabilitatea patrimoniului are ca obiect reflectarea în expresie bănească a următoarelor
elemente:
- bunuri mobile şi imobile, inclusiv solul, bogăţiile naturale, zăcămintele şi alte bunuri cu
potenţial economic;
- disponibilităţi băneşti;
- titlurile de valoare;
- drepturile şi obligaţiile agenţilor economici şi instituţiilor publice;
- mişcările şi modificările intervenite în urma operaţiunilor patrimoniale efectuate;
- cheltuielile, veniturile şi rezultatele obţinute de către unităţile patrimoniale;

2.2Structura imobilizarilor corporale.Evaloarea imobilizarilor corporale.

Imobilizarile corporale sunt active cu forma materială concretă care se regăsesc în

întreprindere sub formă de terenuri şi amenajări de terenuri şi, respectiv, mijloace fixe.

In conformitate cu IAS 16 dzImobilizări corporaledz, imobilizările corporale sunt

deţinute de o întreprindere pentru a fi utilizate în producţia de bunuri sau în prestarea de
servicii, pentru a fi închiriate terţilor sau pentru a fi folosite în scopuri administrative şi
este posibil a fi utilizate pe parcursul mai multor perioade.

Imobilizarile corporale prezintă următoarele caracteristici:

sunt achiziţionate pentru a fi utilizate în cursul activităţii de exploatare;

nu sunt achiziţionate pentru a fii revândute;

au o durata de utilizare mai mare de un an;

O perioada indelungată de timp, imobilizările erau denumite active fixe, însă

utilizarea acestui termen se restrânge, pentru că notiunea fixe sugerează o perioadă
nelimitată de funcţionare.

Deşi nu există o delimitare strictă a perioadei minime de timp în care trebuie să fie
utilizat un activ pentru a fi considerat activ imobilizat, criteriul cel mai frecvent aplicat
constă în aceea că activul trebuie să poată fi utilizat în mod repetat pe o durata de cel puţin
un an. In această categorie se includ şi activele utilizate numai în perioada de vârf sau de
urgenţă.

Activele care nu se utilizează în cursul normal al exploatării nu se includ în categoria

activelor imobilizate. Astfel, terenurile deţinute în scopuri speculative sau clădirile care nu
se mai utilizează pentru operaţiunile economice curente nu trebuie incluse în categoria
imobilizărilor corporale, ci clasificate ca investiţii pe termen lung.

Dacă un bun este deţinut pentru a fi revândut, el trebuie clasificat ca stoc, indiferent
de durata sa de funcţionare.

Acele imobilizări, aflate în diferite faze de execuţie sau finalizate, dar

nerecepţionate, constituie imobilizări corporale în curs.

La sfârşitul fiecărui exerciţiu, ca şi pentru alte categori de bunuri şi valori,

întreprinderea intocmeşte un inventar detaliat al imobilizărilor.

Imobilizările corporale care fac obiectul deprecierilor sunt supuse procesului de

diminuare sistematică a valorii care ia forma amortizărilor, sau de corectare temporară a
valorii, care imbracă forma provizioanelor pentru depreciere.

Imobilizările corporale amortizate integral ramân inscrise în anexele la bilanţ atâta

timp cât ele există în întreprindere.

Sunt considerate imobilizări corporale, dar nu se supun amortizării:

mijloacele fixe aparţând proprietaţii publice;

lacurile, bălţile, iazurile care nu sunt rezultatul unor investiţii;

terenurile, inclusiv cele împădurite;

Conform teoriei juridice, imobilizările corporale înscrise în activul bilanţului se

referă numai la bunurile a căror proprietară este întreprinderea. Bunurile pe care aceasta
le utilizează, dar nu sunt în proprietatea sa, nu trebuie să figureze în activ.

Investiţiile efectuate la mijloacele fixe concesionate, luate cu chirie sau în locaţie de

gestiune, se inregistrează în contabilitatea societăţii care le-a efectuat.

La expirarea contractului de concesiune, închiriere sau locatie de gestiune, valoarea

investiţiilor efectuate la mijloacele fixe luate cu acest titlu se scade din contabilitatea
unităţii patrimoniale care le-a efectuat şi se inregistrează în contabilitatea unităţii
patrimoniale căreia i-au fost restituite, cu valoarea lor majorându-se valoarea de intrare a
mijloacelor fixe respective, conform contractelor.

Un element de tipul terenurilor şi mijloacelor fixe trebuie recunoscut ca activ atunci

când acesta satisface definiţia şi criteriile de recunoastere pentru un activ .

Pentru a se identifica ce constituie un element individual din cadrul terenurilor şi

mijloacelor fixe, se cere un raţionament pentru aplicarea criteriilor de definire a
circumstanţelor sau a tipurilor specifice de întreprinderi. Poate fi indicat să se grupeze
elementele individuale nesemnificative şi apoi să se aplice criteriile respective valorii totale
a acestor elemente.

Conform IAS 16 dzImobilizări corporaledz, majoritatea pieselor de schimb şi a

echipamentului de service sunt înregistrate, de regulă, ca stocuri şi sunt recunoscute ca
cheltuieli, pe masură ce sunt consumate.

Atunci când întreprinderea se asteaptă să folosească piesele de schimb şi

echipamentele pe mai multe perioade, acestea se pot încadra în categoria mijloacelor fixe.

De asemenea, sunt considerate mijloace fixe şi acele piese de schimb sau

echipamente de service care se folosesc neregulat doar în legatură cu alte mijloace fixe şi
care se amortizează pe o perioada ce nu depăşeste durata de viaţă utilă a respectivului
mijloc fix.

Dacă părţile componente ale unui activ au durate de viaţă utilă diferite sau aduc
beneficii întreprinderii într-un mod diferit, aceastea se contabilizează separat, utilizăndu-se
rate şi metode de amortizare diferite.

Terenurile şi mijloacele fixe pot fi achizitionate cu scopul sporirii gradului de

siguranţă sau de protecţie a mediului. Achiziţionarea unor astfel de terenuri şi mijloace
fixe, chiar dacă nu cresc în mod direct beneficiile viitoare ale unui mijloc fix, poate fi
necesară pentru ca întreprinderea să obţină beneficii viitoare din celelalte active ale sale. In
aceste situaţii, astfel de achiziţii de mijloace fixe şi terenuri îndeplinesc criteriile de
recunoaştere ca active, pentru că permit beneficiilor economice viitoare generate de
activele aferente să fie derivate de întreprindere, în plus fată de beneficiul care ar putea
deriva dacă ele nu ar fi fost achiziţionate. Aceste active sunt recunoscute numai în măsura
în care valoarea contabilă a unui astfel de activ şi activele aferente nu depăşeste valoarea
contabilă recuperabilă a acestor active.

Structuri specifice imobilizărilor corporale- terenuri şi mijloace fixe:definire,

caracteristici

Practic, toate întreprinderile, indiferent de mărime sau de sectorul de activitate,

utilizează bunuri corporale de natură materială, bunuri care sunt achiziţionate, produse
sau primite pe alte căi, în vederea unei exploatări durabile.

Imobilizările corporale sunt individualizate în următoarele structuri:

Terenuri- sunt bunuri imobile care constau din parcela de teren, cu sau făra
construcţii ce aparţin unui proprietar.

Terenurile se inregistrează în patrimoniu la costul de achiziţie sau la valoarea

aportului în natură.

In profil administrativ-teritorial evidenţa terenurilor se realizează prin intermediul

cadastrului general.

Cadastrul general este un sistem unitar şi obligatoriu de evidenţă tehnică,

economică şi juridică prin care se identifică, înregistrează şi reprezintă toate terenurile de
pe întreg teritoriul ţării, indiferent de destinaţia lor şi de proprietar.

Parcele de teren, din punct de vedere a cadastrului, este un imobil indiferent dacă
are sau nu construcţii.
 Datele cu privire la terenuri din cadastrul general privesc nu numai dovedirea
proprietaţii ci şi stabilirea obligaţiilor contribuabililor prin sistemul de impozite şi taxe ce
decurg din existenţa în patrimoniu a parcelei de teren.

Terenurile pot fi evidenţiate în contabilitate ca: terenuri agricole şi/sau silvice;

terenuri făra construcţii; terenuri cu zăcăminte; terenuri cu amenajări; alte terenuri.

De regulă, terenurile nu sunt supuse amortizării, dar sunt supuse amortizării

investiţiile efectuate pentru amenajarea terenurilor, lacurilor, bălţilor, iazurilor, şi alte
lucrări similare.

Amenajările de terenuri

Amenajările de terenuri, cum ar fi căile de acces, spaţiile de parcare şi împrejmuirile,

au o durată de utilizare limitată şi de aceea sunt supuse deprecierii.

Mijloace fixe

Mijloacele fixe sunt bunuri reprezentate de echipamente şi utilaje aflate în sfera

productiei, a comercializării şi prerstaţiilor de servicii, care au o durată îndelungată de
funcţionare, participă la mai multe cicluri de fabricaţie sau comercializare şi a căror valoare
se transmite treptat, sub forma amortizării, asupra cheltuielilor fiecărui exercitiu.

Ele nu se încorporeaza, sub aspect material, în structura produselor, lucrărilor

executate, păstrându-şi forma iniţială.

Conform fiscalităţii sunt considerate mijloace fixe obiectul sau complexul de obiecte
care se utilizează ca atare şi îndeplinesc cumulativ doua condiţii:

au o valoare contabilă mai mare decât limita stabilită de lege; şi

are o durată normală de utilizare mai mare de un an;

 Limita minimală a valorii de intrare a mijloacelor fixe este de 8000000 lei şi se
aplică începând cu data de 1 ianuarie 2001.

Pentru obiectele care sunt folosite în loturi, seturi sau formează un singur corp, la
încadrarea lor ca mijloace fixe se are în vedere valoarea intregului corp, lot sau set.

Deciziile privitoare la dezvoltarea, utilizarea şi scoaterea din gestiune a mijloacelor

fixe au efect de lungă durată.

Informaţiile complete cu privire la caracteristicile funcţionale, starea tehnică, gradul

de uzura, randamentul tehnic şi economic, reprezintă o premiză pentru asigurarea unei
decizii eficiente în asigurarea şi reînoirea capitalului fix.

Pentru satisfacerea în bune conditii a acestor cerinţe, la organizarea contabilităţii

mijloacelor fixe trebuie avute în vedere urmatoarele obiective:

cunoaşterea valorii mijloacelor fixe cu scopul de a pune la dispoziţia conducerii, în

orice moment, date privind: valoarea de intrare a mijloacelor fixe existente, valoarea
actuală stabilită la inventariere, valoarea netă reflectată în bilanţ,etc.;

evidenţa permanentă a existenţei şi mişcării mijloacelor fixe în vederea asigurîrii

controlului gestionar al lor;

furnizarea datelor necesare calculului exact al amortizării mijloacelor fixe şi a

provizioanelor pentru deprecierea reversibilă a acestora şi includerea lor în cheltuielile
exerciţiului în vederea determinării rezultatului ;

controlul utilizării rationale şi cu randament înalt a mijloacelor fixe, urmărind

determinarea corectă a capacităţii de producţie;

Conform legii nr. 15 din 15 martie 1994, republicată, privind amortizarea capitalului
imobilizat în active corporale şi necorporale, sunt asimilate mijloacelor fixe:
 investiţiile efectuate la mijloacele fixe luate cu chirie;

capacităţile puse în funcţiune parţial, care se cuprind la grupa care urmează a se

înregistra ca mijloace fixe, la valoarea rezultată prin însumarea cheltuielilor ocazionate de
realizarea lor;

investţtiile pentru decopertă în vederea valorificării de substanţe minerale utile, de

cărbuni şi alte zăcăminte ce se exploatează la suprafaţă precum şi cele pentru realizarea
lucrărilor miniere subterane;

investiţiile efectuate la mijloace fixe pentru îmbunătăţirea parametrilor tehnici

iniţiali, în scopul modificării acestora şi care majorează valoarea de intrare a mijlocului fix;

Cheltuielile efectuate la mijloacele fixe în scopul modernizării acestora trebuie să

aibă ca efect: îmbunătaţirea performanţelor faţă de parametrii funcţionali iniţiali şi
asigurarea obţinerii de venituri suplimentare faţă de cele realizate cu mijloacele fixe
iniţiale.

Conform legii 15/1994, republicată, nu sunt considerate mijloace fixe:

motoarele, aparatele şi alte subansambluri ale mijloacelor fixe procurate în scopul

înlocuirii componentelor uzate cu ocazia reparaţiilor de orice fel, care nu modifică
parametrii tehnici iniţiali ai mijloacelor fixe;

sculele, instrumentele şi dispozitivele speciale ce se folosesc fie la fabricarea

anumitor produse în serie, fie la executarea unei anumite comenzi, indiferent de valoarea şi
durata lor de funcţionare normală;

construcţiile şi instalaţiile provizorii;

animalele care nu au îndeplinit condiţiile pentru a fi trecute la animale adulte,

animalele la îngrasat, păsările şi coloniile de albine;

pădurile;
 investiţiile efectuate pentru realizarea lucrărilor miniere din afara parametrilor de
exploatare, precum şi cele pentru foraj executate pentru explorări, prospectiuni geologice
şi geofizice;

prototipurile, atâta timp cât servesc ca model la executarea producţiei în serie,

înclusiv seria zero;

echipamentele de protecţie şi de lucru, îmbracamintea specială, precum şi

accesoriile de pat, indiferent de valoarea şi durata lor de utilizare;

Clasificarea şi codificarea mijloacelor fixe

Clasificarea naţionala a mijloacelor fixe dă posibilitatea ordonării şi studierii

multitudinii şi diversităţii lor. Ea asigură evidenţierea corectă a tuturor aspectelor tehnico-
economice privind existenţa, utilizarea şi deprecierea acestora.

Mijloacele fixe se clasifică după mai multe criterii, fiecare avându-şi raţiunile sale:

Din punct de vedere a domeniului în care se utilizează, se întâlnesc:

mijloace fixe de producţie, care participă, direct sau indirect, la procesul de

producţie sau exploatare;

mijloace fixe de comercializare;

mijloace fixe utilizate pentru scopuri sociale;

După apartenenţa lor, mijloacele fixe se împart în:

mijloace fixe proprietate a unităţii patrimoniale, înscrise în inventarul acesteia şi

care fac parte din patrimoniul ei, valoarea lor fiind oglindita în bilanţ;şi
 mijloace fixe în folosinţă temporară:închiriere, locaţie de gestiune, concesiune,
pentru care evidenţa se organizează separat de cele proprii;

După comportare, respectiv performanţa care statuează o anumită funcţiune, pe o

anumită durată de funcţionare, indiferent de natura materialului utilizat de producator
pentru realizarea mijlocului fix.

In acest sens, începând de la 1 ianuarie 1999 a fost aprobat şi introdus un nou

Catalog privind clasificarea şi duratele normale de funcţionare a mijloacelor fixe, în
conformitate cu legea fiscală 15/1994 privind amortizarea capitalului imobilizat în active
corporale şi necorporale.

Catalogul cuprinde urmatoarele informaţii necesare identificării mijloacelor fixe şi

stabilirii duratei normale de funcţionare:

Codul de clasificare;

Denumirea grupei, clasei, subclasei şi a familiei mijloacelor fixe amortizabile;

Durata normală medie de funcţionare, în ani;

Diferenţierea mijloacelor fixe în cadrul grupelor pe subgrupe, clase, subclase şi

familii se face în funcţie de caracteristicile constructive şi condiţiile de exploatare ale
acestora.

Potrivit catalogului privind clasificarea şi duratele normale de funcţionare a

mijloacelor fixe, fiecare mijloc fix primeşte un cod de clasificare, în care fiecare cifră are
următoarea semnificaţie;

prima cifră reprezintă grupa;

a doua cifră reprezintă subgrupa;

a treia cifră reprezintă clasa;

 a patra cifră reprezintă familia;

La intrarea în patrimoniu, mijloacele fixe trebuie identificate ca obiecte de evidenţă

stabilind, cumulativ, etapele de parcurs;

încadrarea în subdiviziunile de clasificare ce decurg din compararea denumirii

activelor corporale din catalog cu caracteristicile constructive şi funcţionale ale acestuia şi
cu destinaţia în activitatea curentă a unităţii;

codul de clasificare exprimat prin cifre în trepte;

stabilirea duratei normale de funcţionare în ani, care se calculează de la începutul

lunii următoare celei de intrare în patrimoniu;

numărul de inventar atribuit din partida corespunzătoare a registrului numerelor

de inventar;

Numărul de inventar este un element accesoriu de evidenţă, specific mijloacelor fixe.

El permite identificarea pe teren a obiectelor de evidenţă, întrucât se înscrie distinct pe
fiecare mijloc fix, inclusiv pe componentele acestuia. Pentru stabilirea numerelor de
inventar, unitatea deschide documentul de evidenţă DzRegistrul numerelor de inventardz, în
care se deschid partizi cuprinzând serii de numere pentru fiecare grupă de mijloace fixe.
Mărimea numărului de inventar se fixează astfel încât să poată cuprinde toate obiectele de
evidenţă din patrimoniu în această serie.

Aceste numere de inventar rămân atribuite chiar dacă mijlocul fix este scos din
patrimoniu. La numărul de inventar rămas liber nu se mai înscrie alt mijloc fix. Modificarea
numerelor de inventar se face numai după renumerotarea tuturor mijloacelor fixe cu
prilejul unei inventarieri generale şi totale.

Contabilitatea sintetică a mijloacelor fixe se ţine pe urmatoarele categorii:

construcţii; echipamente tehnologice (maşini, utilaje şi instrumente de lucru); aparate şi
instalaţii de măsură, control şi reglare; mijloace de transport; animale şi plantatii; mobilier,
aparatură birotică, sisteme de protecţie a valorilor umane şi materiale şi alte active
corporale.
 Construcţii

Fac parte din această grupă şi constituie obiect de evidenţă, fiecare construcţie
delimitată spaţial şi caracterizată printr-o anumită destinaţie funcţională.

In cazul unei construcţii cu mai multe destinaţii funcţionale, care nu pot fi delimitate
între ele, întreaga construcţie se considera un obiect de evidenţa şi se încadrează în grupa
clîdirilor corespunzatoare destinaţiei funcţionale cu ponderea cea mai mare.

In componenţa construcţiei (de tipul clădirilor), în afara elementelor sale principale

de construcţie (fundaţie,pereţi, planşe, acoperiş), intră şi toate celelalte elemente care
alcătuiesc un tot unic împreună cu clădirea propriu-zisă şi care concură la realizarea
funcţiei pentru care a fost construită, şi anume:

scări, terase, şi alte elemente de construcţie propriu-zise;

instalaţii interioare electrice de iluminat;

instalaţii interioare sanitare (apa şi canalizare);

instalaţii interioare de încălzire inclusiv centrala termică, dacă este situată în

interiorul clădirii şi satisface numai nevoile funcţionale ale acesteia, fără a deservi şi
procesul tehnologic sau alte clădiri;

instalaţii interioare de gaze (exclusiv cele tehnologice);

instalaţii interioare de ventilaţie şi condiţionare a aerului, cu toate instalaţiile ce

deservesc aceste instalaţii, la clădirile de locuit, social-culturale şi administrative (la
celelalte clădiri se consideră instalaţii tehnologice);

instalaţii interioare de curenţi slabi (telefon, radio, semnalizări) care nu sunt

determinate de procesul tehnologic;
 ascensoare destinate transportului de persoane;

Observaţii generale referitoare la clădiri:

echipamentul tehnic al centralelor telefonice, inclusiv aparatajul, nu intră în

componenţa construcţiei, chiar dacă sunt situate în interiorul acesteia;

instalaţiile sanitare, de încalzire şi gaze se includ în componenţa clădirii incepând de

la branşament (căminul de racord);

instalaţiile electrice, de telefoane, semnalizare, radio, TV şi altele se includ în

componenţa clădirii incepând de la cofret sau de la tablourile terminale ale cablurilor;

branşamentele, racordurile, căminele de racord, cofreturile, coloanele de cofret până

la contoare, tablourile terminale şi contoarele aparţinând furnizorilor de apa, gaze şi
energie nu fac parte din cladire şi constituie obiective de evidenţă distincte;

fundaţiile şi eşafodajele de susţinere care servesc la amplasarea diferitelor maşini şi

utilaje şi care sunt situate în interiorul clădirii nu intră în componenţa acesteia ci a
maşinilor respective, cu excepţia fundaţiilor care constituie parte integranta a clădirii
propriu-zise ca pardoseli sau planşee;

Construcţiile speciale sunt acele obiecte de construcţii care nu îndeplinesc

caracteristicile de clădiri şi care au drept scop crearea condiţiilor pentru desfăşurarea
proceselor de producţie, comerţ sau servicii ori pentru activitatea instituţiilor.

În categoria construcţii speciale se includ:

piste şi platforme exterioare, sonde, platforme de foraj marin, terenuri de extracţie

minieră, centrale hidroelectrice, centrale nucleare, căi de rulare, rampe de încărcare-
descărcare, puţuri, coşuri de fum, turnuri de răcire, etc.;

căi ferate, linii de tramvai, alei, drumuri, autostrăzi cu accesorii (trotoare, borne,
parcaje, parapeţi, marcaje, semne de circulaţie), piste de aeroporturi, cheiuri şi estacade
pentru acostarea navelor, docuri uscate, canale pentru navigaţie, funiculare, poduri,
viaducte, apeducte;

depozite, silozuri, gheţării;

reţele de alimentare sau iluminat;

conducte pentru canalizare, castele de apă, staţii de pompare a apei, etc.;

conducte de termoficare, conducte şi branşamente pentru gaze, conducte

tehnologice din construcţii;

baze de tratement, centrale şi puncte termice, panouri de afisaj şi reclamă;

ecluze, ascensoare, sere, solarii, padocuri(agricole);

baraje, diguri;

tuneluri, cabine;

Echipamente tehnologice (maşini, utilaje şi instrumente de lucru)

Prin echipamente tehnologice se înteleg acele mijloace de munca care acţionează

direct asupra obiectelor muncii şi le modifică însuşirile materiale.

In grupa DzEchipamente tehnologicedz, obiect de evidenţă se consideră orice maşină,

aparat, agregat şi instalaţie cu toate dispozitivele, accesoriile, motoarele, aparatele de
control şi măsurare, împrejmuirea individuală şi fundaţia (dacă au fundaţie proprie).

Pentru instalaţiile complexe, obiect de evidenţa il constituie fiecare agregat sau

utilaj de pe ultima treapta a clasificarii.

Aparate şi instalaţii de măsură, control şi reglare

 Prin aparate şi instalţtii de măsură, control şi reglare se înţeleg acele aparate şi
instalaţii care în mod independent se folosesc pentru operaţiuni de măsurare, încercări
tehnologice, reglare şi comandă automată, analize, probe de laborator.

Din această grupă fac parte:

aparate şi instalaţii pentru măsurarea mărimilor geometrice, mecanice şi acustice;

aparate şi instalaţii pentru măsurarea timpului, frecvenţei şi mărimilor cinematice;

aparate şi instalaţii pentru măsurarea mărimilor termice şi fotometrice;

aparate şi instalaţii pentru măsurarea mărimilor analitice de material, de structură

şi de compoziţie;

utilaje şi accesorii de laborator;

instalaţii pentru comanda şi reglarea automată a proceselor tehnologice pentru

semnalizare şi telemăsurare;

calculatoare electronice şi echipamente periferice;

In grupa DzAparate şi instalaţii de măsurare, control şi reglaredz se consideră obiect de

evidenţă distinct fiecare aparat pentru măsurarea tuturor felurilor de maşini, pentru
încercari tehnologice şi controlul produselor, fiecare aparat sau instalaţie de comanda a
unor procese tehnologice şi de lucru, fiecare instalaţie sau utilaj de laborator dacă nu
constituie parte componentă a unui utilaj.

Mijloace de transport

Prin mijloace de transport se înteleg acele mijloace de muncă, care prin mişcarea lor
îndeplinesc funcţia de deplasare în spaţiu a bunurilor şi a persoanelor.

Din cadrul grupei DzMijloace de transportdz fac parte:

mijloace de transport feroviar;

 mijloace de transport auto;

mijloace de transport naval;

mijloace de transport aerian;

mijloace pentru transportul urban de călători;

utilaje şi instalaţii de transport şi ridicat, mecanisme de ridicat;

mijloace de transport cu tracţiune animală;

mijloace de transport prin conducte;

In grupa DzMijloace de transportdz se consideră obiect de evidenţă distinct fiecare

mijloc de transport feroviar, rutier, pe apa sau aerian, în totalitatea lui, aşa cum este
prevăzut pe ultima treapta a clasificării mijlocului fix.

In componenţa unui mijloc de transport se cuprind toate aparatele, dispozitivele,

instalaţiile care fac parte integrantă din aceasta şi care concură la realizarea funcţiunilor
sale.

Animale si plantaţii

Fac parte din subgrupa animale, ca mijloace fixe, animalele de muncă şi de

reproducere:

cai de reproducere şi de muncă;

boi şi bivoli de muncă;

vaci de lapte şi tauri pentru reproducere;

oi pentru reproducere;

măgari şi catâri;
 Nu se includ în grupa mijloacelor fixe, animalele tinere şi la îngrăşat, păsările şi
coloniile de albine.

Obiect de evidenţă se consideră orice animal.

Se considera că fac parte din subgrupa plantaţii: plantaţiile de pomi fructiferi;

plantaţiile de viţă de vie; plantaţiile de hamei; rachităriile, etc.

Obiect de evidenţă în subgrupa plantaţii se consideră fiecare plantaţie, pe specii ci

nu fiecare pom.

Mobilier, aparatură birotică, sisteme de protecţie a valorilor umane şi materiale şi

alte active corporale

Din aceasta grupă fac parte: unelte; dispozitive şi instrumente; calculatoare;

mobilier; aparatură birotică ( maşini de scris, aparate de copiat); inventar gospodaresc
(perdele, draperii, covoare).