CARACTERISTICILE PRINCIPALE ALE SERVICIILOR

PUBLICE INDUSTRIALE , COMERCIALE ŞI

ADMINISTRATIVE

1. Conceptul de administraţie publică locală şi

principiile de organizare şi funcţionare

Conceptul de administraţie publică locală se

înscrie în conceptul general al administraţiei publice şi se
deosebeşte de administraţia privată prin faptul că unul
din subiecte este o autoritate publică executivă
(administrativă). Administraţia fie că este cea generală,
socială, locală, excepţională (avem aici în vedere
situaţiile de criză profundă când se instituie măsuri cu
caracter excepţional) trebuie analizată din două puncte
de vedere: activitate de executare a legii şi
organizaţie, structură, organ ce îndeplineşte activitatea
de executare sau de organizare a executării legii.
0 altă caracteristică a administraţiei publice în general
priveste faptul că activitatea se realizează în interesul
general, ca o necesitate recunoscută a acestui interes
general şi de regulă nefiind remunerată direct de către
beneficiari. De asemenea, statul şi alte autorităţi publice
au obligaţia de a stabili nevoile colectivităţilor naţionale
sau locale, de a crea cadrul oganizatoric pentru
realizarea acestor nevoi, de a înfiinţa servicii publice
suficiente pentru ca beneficiarii acestor servicii să se
bucure de egalitate de tratament indiferent că
domiciliază în capitala ţării sau într-un sat izolat. Dacă
administraţia generală este o problemă exclusivă a
statului, administraţia locală rămâne şi o problemă a
colectivităţilor locale care, cu ajutorul legii, al Statului şi
al altor autorităţi publice, trebuie să realizeze activităţi în
interesul colectivităţii locale.
1
 Putem defini administraţia publică locală ca o
activitate complexă, generală sau specializată ce se
realizează la nivelul circumscripţiilor administrative
teritoriale de către autorităţi publice locale alese sau
numite şi a căror competenţă se îndeplineste în regim de
putere publică numai în cadrul circumscripţiei
administrative date. Administraţia publică locală este
parte intrinsecă a administraţiei publice generale, a
statului, fiind realizată după principii bine conturate prin
lege sau prin practica autorităţilor fiecărei colectivităţi
locale.
2. Principiile administraţiei publice locale

Potrivit art. 120 din Constituţie, administraţia publică

din unităţile administrativ-teritoriale se întemeiază pe
principiul autonomiei locale şi pe cel al descentralizării
serviciilor publice, în continuare, legea fundamentală
enumerând care sunt autorităţile publice comunale şi
orăşeneşti etc. În aplicarea normelor constituţionale
privitoare la administraţia publică locală, prin Legea
215/2001, legea administraţiei publice locale, s-au
stabilit în detaliu principiile de organizare şi de
funcţionare ale administraţiei locale. Art. 2 din lege
stabileşte că „Administraţia publică în unităţile
administrativ-teritoriale se organizează şi funcţionează în
temeiul principiilor descentralizării, autonomiei locale,
deconcentrării serviciilor publice, eligibilităţii autorităţilor
administraţiei publice locale, legalităţii şi al consultării
cetăţenilor în soluţionarea problemelor locale de interes
deosebit”. Principiul deconcentrării serviciilor publice a
fost introdus ca urmare a revizuirii Constituţiei, astfel că
Legea nr. 215/2001 trebuie interpretată în sensul
modificării implicite a textului referitor la principiile care
guverneaza administraţia publică locala.
2
 Dar, ce sunt principiile în drept ? Fără a pretinde un
enunţ stiinţific putem arăta că, principiile reprezintă idei
călăuzitoare, cu forţă juridică obligatorie şi prioritară,
exprimate printr-o normă sau un ansamblu de norme
juridice. Aceste idei călăuzitoare se transformă în
adevărate axiome, în anumite împrejurări ele nu pot fi
nesocotite prin adoptarea unor norme juridice cu putere
inferioară normei ce reglementează principiul respectiv şi
nici prin acţiuni sau inacţiuni concrete de aplicare.
Nerespectarea unui principiu înseamnă încălcarea legii,
deci acţiune ilicită. În ceea ce priveste administraţia
locală, vom observa că ea funcţionează după principii
reglementate de Constituţie, de lege sau de alte acte
normative ori politice, sau în conformitate cu anumite
tradiţii.
Principiul descentralizării
În esenţa, centralizarea în administraţia publică
înseamnă, în plan organizatoric, subordonarea ierarhică a
autorităţilor locale faţă de cele centrale şi numirea
funcţionarilor publici din conducerea autorităţilor locale
de catre autorităţile centrale cărora li se subordonează în
plan funcţional, precum şi emiterea actului de decizie de
către autorităţile centrale şi executarea lui de către cele
locale.
Descentralizarea în administraţia publică este în
regim opus centralizării, în care rezolvarea problemelor
locale nu se mai face de funcţionari numiţi de la centru,
ci de către cei aleşi de corpul electoral sau desemnaţi de
acesta. În acest regim juridic, autorităţile locale nu mai
sunt subordonate celor centrale, iar actele lor (chiar şi
cele neconforme cu legea) nu mai pot fi anulate de
acestea din urmă, ci de către autorităţi din sfera altei
puteri – a puterii judecătoreşti, ori în cadrul unui sistem
jurisdicţional special constituit.
3
 Acest regim juridic se fundamentează în plan material
pe un patrimoniu propriu al unităţilor administrativ-
teritoriale, distinct de cel al statului, care asigură
mijloacele necesare (materiale şi financiare) pentru
satisfacerea intereselor şi trebuinţelor locale.
În regimul descentralizării administrative, este
recunoscută personalitatea juridică a unităţilor
administrativ-teritoriale, precum şi existenţa unor
autorităţi publice care le reprezintă şi care nu fac parte
din sistemul ierarhic subordonat centrului, dar care sunt
supuse unui control special (tutelă administrativă).
Principiile fundamentale, regulile generale, precum şi
cadrul instituţional pentru desfăşurarea procesului de
descentralizare administrativă şi financiară în România
sunt reglementate de Legea cadru privind
descentralizarea nr. 195/20061.
Potrivit acestei legi, descentralizarea reprezintă
transferul de competenţă administrativă şi financiară de
la nivelul administraţiei publice centrale la nivelul
administraţiei publice locale sau către sectorul privat.
Procesul de descentralizare se desfăşoară în beneficiul
cetăţeanului prin întărirea puterii şi rolului administraţiei
publice locale în scopul dezvoltării economico-sociale
durabile a unităţilor administrativ-teritoriale.
Legea-cadru privind descentralizarea reglementează,
începând cu capitolul IV, competenţele autorităţilor
administraţiei publice locale. Conform legii-cadru, în
vederea asigurării serviciilor publice de interes local,
autorităţile administraţiei publice locale exercită, în
condiţiile legii, competenţe exclusive, competenţe
partajate şi competenţe delegate.

1
Legea nr. 195/2006 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 453 din 25 mai 2006.
4
 Autorităţile administraţiei publice locale de la nivelul
comunelor şi oraşelor exercită competenţe exclusive2
privind :
a) administrarea domeniului public şi privat al comunei
sau oraşului;
b) administrarea infrastructurii de transport rutier de
interes local;
c) administrarea instituţiilor de cultură de interes local;
d) administrarea unităţilor sanitare publice de interes
local;
e) amenajarea teritoriului şi urbanism;
f) alimentarea cu apă;
g) canalizarea şi epurarea apelor uzate şi pluviale;
h) iluminatul public;
i) salubrizarea;
j) serviciile de asistenţă socială cu caracter primar
pentru protecţia copilului şi pentru persoane vârstnice;
k) serviciile de asistenţă socială cu caracter primar şi
specializate pentru victimele violenţei în familie;
l) transportul public local de călători;
m) alte competenţe stabilite potrivit legii.
Autorităţile administraţiei publice locale de la nivelul
judeţului exercită competenţe exclusive3 privind :
a) administrarea aeroporturilor de interes local;
b) administrarea domeniului public şi privat al
judeţului;
c) administrarea instituţiilor de cultură de interes
judeţean;
d) administrarea unităţilor sanitare publice de interes
judeţean;

2
Art. 21 din Legea-cadru a descentralizării nr. 195/2006.
3
Art. 22 din Legea-cadru a descentralizării nr. 195/2006.

5
 e) serviciile de asistenţă socială cu caracter primar şi
specializate pentru victimele violenţei în familie;
f) serviciile de asistenţă socială specializate pentru
persoanele vârstnice;
g) alte competenţe stabilite potrivit legii.
În exercitarea competenţelor partajate, autorităţile
administraţiei publice locale de la nivelul comunelor şi
oraşelor colaborează cu autorităţile administraţiei publice
de la nivel central sau judeţean, după caz, în condiţiile
stabilite prin lege.
Autorităţile administraţiei publice locale de la nivelul
comunelor şi oraşelor exercită competenţe partajate4 cu
autorităţile administraţiei publice centrale privind :
a) alimentarea cu energie termică produsă în sistem
centralizat;
b) construirea de locuinţe sociale şi pentru tineret;
c) învăţământul preuniversitar de stat, cu excepţia
învăţământului special;
d) ordinea şi siguranţa publică;
e) acordarea unor ajutoare sociale persoanelor aflate
în dificultate;
f) prevenirea şi gestionarea situaţiilor de urgenţă la
nivel local;
g) serviciile de asistenţă medico-socială adresate
persoanelor cu probleme sociale;
h) serviciile de asistenţă socială cu caracter primar
pentru persoane cu dizabilităţi;
i) serviciile publice comunitare pentru evidenţa
persoanelor;
j) administrarea infrastructurii de transport rutier de
interes local la nivelul comunelor;
k) alte competenţe stabilite potrivit legii.

4
Art. 24 din Legea-cadru a descentralizării nr. 195/2006.
6
 Autorităţile administraţiei publice de la nivelul
judeţelor exercită competenţe partajate5 cu autorităţile
de la nivelul administraţiei publice centrale privind :
a) administrarea infrastructurii de transport rutier de
interes judeţean;
b) învăţământul special;
c) serviciile de asistenţă medico-socială adresate
persoanelor cu probleme sociale;
d) serviciile de asistenţă socială cu caracter primar şi
specializate pentru protecţia copilului;
e) serviciile de asistenţă socială specializate pentru
persoane cu dizabilităţi;
f) serviciile publice comunitare pentru evidenţa
persoanelor;
g) alte competenţe stabilite potrivit legii.
Autorităţile administraţiei publice locale exercită
competenţe delegate de către autorităţile administraţiei
publice centrale privind plata unor alocaţii şi a unor
indemnizaţii pentru copii şi adulţi cu dizabilităţi.
Pornind de la dispoziţiile legii-cadru privind
descentralizarea, putem concretiza că elementele
specifice descentralizării administrative care
caracterizează în prezent administraţia publică în
România sunt următoarele :
1. rezolvarea problemelor locale care interesează
comuna, oraşul sau judeţul este dată în competenţa
autorităţilor publice locale, acestea având o
competenţă materială generală, precum şi dreptul şi
obligaţia de a rezolva cea mai mare parte din problemele
care interesează unitatea administrativ-teritorială
respectivă;

5
Art. 26 din Legea-cadru a descentralizării nr. 195/2006.

7
 2. persoanele care compun autorităţile administraţiei
publice locale – consilierii locali şi cei judeţeni, precum şi
primarii – sunt aleşi de corpul electoral, iar funcţionarii
publici sunt desemnaţi de către aceste autorităţi;
3. între autorităţile administraţiei publice locale şi
autorităţile administraţiei publice centrale nu există
raporturi de subordonare;
4. autorităţile centrale nu au posibilitatea de a
anula actele, chiar şi cele ilegale, ale autorităţilor
locale alese;
Nici chiar prefectul ca reprezentant al guvernului pe
plan local, care are rolul de a veghea ca activitatea
consiliilor locale şi judeţene şi a primarilor să se
desfăşoare conform legii, nu poate anula un act adoptat
sau emis de autorităţile administraţiei publice locale. El
poate solicita acest lucru numai unei autorităţi din sfera
altei puteri a statului, respectiv instanţei de judecată.
5. fiecare dintre unităţile administrativ teritoriale –
comună, oraş, judeţ, dispune de un patrimoniu,
distinct de cel al statului şi de un buget propriu, pe
care le gestionează în condiţiile legii, în vederea
satisfacerii intereselor şi trebuinţelor locale.
În esenţă, gradul descentralizării administrative
depinde de :
a) numărul serviciilor publice date în competenţa
autorităţilor administraţiei publice locale alese. Cu cât
numărul acestor servicii publice va fi mai mare, cu atât
va fi mai mare şi descentralizarea, şi invers, cu cât
numărul acestor servicii publice va fi mai mic, cu atât şi
descentralizarea este mai mică;
b) modul cum sunt organizate autorităţile
administraţiei publice locale şi raporturile cu cele
centrale. Autorităţile locale pot fi alese prin vot universal
şi direct (caz în care descentralizarea este mai mare),
8
sau alese prin vot indirect (caz în care descentralizarea
este mai mică). În situaţia în care autorităţile
administraţiei publice locale sunt alese, poate exista
condiţia ca ele să fie confirmate de autorităţile centrale,
situaţie în care descentralizarea suferă o îngrădire.
Deasemenea, dacă autoritatea centrală are şi dreptul
de a dizolva, demite, suspenda, etc., autoritatea
administraţiei publice locale, şi cu cât aceste drepturi se
exercită mai frecvent, descentralizarea va fi mai mică.
c) forma în care se exercită controlul special efectuat
de autoritatea centrală :
- când priveşte numai legalitatea actelor emise de
autoritatea administraţiei publice locale, descentralizarea
este mai mare decât atunci când priveşte şi
oportunitatea lor;
- când organul de tutelă are dreptul numai să aprobe
sau să suspende actul autorităţii administraţiei publice
locale, descentralizarea va fi mai mare decât atunci când
poate să anuleze actul;
- cu cât numărul actelor prevăzute de lege, asupra
cărora se exercită tutela este mai mare, cu atât şi
descentralizarea administrativă va fi mai mică, şi invers,
cu cât numărul acestor acte va fi mai mic, cu atât
descentralizarea va fi mai mare;
- cu cât este mai mare numărul cazurilor de refuz de
aprobare a actelor, ori a celor de suspendare sau de
anulare a acestora, cu atât descentralizarea este mai
mică.
Descentralizarea administrativă are, ca şi
centralizarea administrativă, atât avantaje cât şi
dezavantaje.
Cele mai importante avantaje pot fi rezumate la
următoarele :

9
 - într-un regim de descentralizare administrativă se
pot rezolva în condiţii mai bune interese locale, serviciile
publice locale putând fi conduse mai bine de autorităţile
administraţiei publice locale alese, deoarece acestea nu
au obligaţia să se conformeze ordinelor şi instrucţiunilor
de la centru;
- măsurile şi deciziile pot fi luate mai operativ de către
autorităţile administraţiei publice locale, întrucât acestea
nu mai sunt nevoite să aştepte aprobări în acest sens, de
la centru;
- într-un regim de descentralizare, resursele materiale
şi financiare şi chiar şi forţa de muncă pot fi folosite cu
mai mare eficienţă şi pot să răspundă unor nevoi
prioritare, pe care autorităţile locale le cunosc şi „le simt”
mai bine decât autorităţile centrale;
- alegerea sau numirea funcţionarilor publici, pe un
termen limitat, înlătură în măsură mai mare fenomenele
birocratice şi rutiniere în activitatea locală, aducând de
fiecare dată un suflu nou în gestionarea treburilor locale;
- participarea locuitorilor (prin alegeri) la desemnarea
autorităţilor administraţiei publice locale le accentuează
spiritul de responsabilitate şi iniţiativă pentru viaţa
publică a „cetăţii” şi-i determină să găsească ei înşisi
soluţii la problemele cu care se confruntă.
Dacă ne referim la dezavantajele descentralizării
administrative, acestea sunt, în principal următoarele :
- într-un regim puternic descentralizat, acţiunea puterii
centrale este mai îngreunată, deoarece nu în toate
cazurile aceasta se racordează la interesele şi acţiunile
autorităţilor locale;
- alegerea autorităţilor descentralizate, sublinia
profesorul Tarangul „introduce în administraţia locală
politica de partid, care acaparează şi viciază totul. Lipsa
de competenţă şi de raspundere, demagogia şi
10
servilismul sunt unele din cele mai mari inconveniente
ale acestui mod de recrutare a autorităţilor
descentralizate”;
- uneori, în localităţile mici, este greu de găsit buni
specialişti în administraţia publica, ce pot gira serviciile
publice pe care descentralizarea (mai mare) o conferă
autorităţilor locale;
- pe planul gestionării patrimoniului şi al finanţelor,
descentralizarea sporeşte numărul colectivităţilor cu
patrimoniu propriu şi buget propriu, fapt ce îngreunează
realizarea unui control eficient asupra utilizării banului
public şi formarea unei viziuni corecte, cât mai reală
asupra finanţelor ţării şi a avuţiei naţionale.
În ceea ce priveşte tutela administrativă, aceasta este
o instituţie a dreptului public în baza căreia o autoritate a
administraţiei publice centrale, de regulă Guvernul, ori
reprezentanţii locali ai acesteia, au dreptul de a controla
activitatea autorităţilor administraţiei publice locale
alese.
Problema tutelei administrative se pune numai între
acele autorităţi administrative între care nu există
raporturi de subordonare ierarhică, între un subiect din
sfera puterii executive şi unul din afara acesteia. Ca
atare, nu poate fi vorba de tutelă administrativă între
organele centrale ale puterii executive – Guvern,
ministere, pe de o parte – şi cele care exercita aceasta
putere la nivel judeţean sau local – prefect şi serviciile
publice deconcentrate ale ministerelor, pe de altă parte.
Raporturile dintre acestea sunt raporturi de subordonare
ierarhică, iar controlul organelor centrale asupra celor
care îsi desfăşoară activitatea la nivel local este un
control ierarhic, cu toate trăsăturile şi efectele ce îl
caracterizează.

11
 Exemplul de control de tutela este controlul exercitat
de prefect asupra actelor adoptate sau emise de
autorităţile administraţiei publice locale alese în unităţile
administrativ-teritoriale.
Acest control nu este un control ierarhic, deoarece,
între prefect, pe de o parte, şi consiliile locale, consiliile
judeţene şi primari, pe de altă parte, nu există raporturi
de subordonare.
Prefectul controlează numai legalitatea acestor acte,
nu şi oportunitatea lor, controlul având ca obiect numai
actele administrative, cu excepţia celor de gestiune.
În exercitarea acestui control, prefectul nu poate lua
măsura anulării actului pe care îl consideră ilegal, ci
trebuie să sesizeze instanţa de contencios administrativ,
singura competentă să se pronunţe asupra ilegalităţii
actului.
Principiul autonomiei locale
Prin autonomie locală se înţelege dreptul şi
capacitatea efectivă a autorităţilor administraţiei publice
locale de a soluţiona şi de a gestiona, în numele şi
interesul colectivităţilor locale pe care le reprezintă,
treburile publice, în condiţiile legii.
Acest principiu îl găsim expres formulat de legea
fundamentală şi reluat de legea administraţiei locale,
fiind un principiu de bază al administraţiei publice locale.
Autonomia locală nu trebuie confundată cu independenţa
autorităţilor administraţiei sau cu asa numita
“autoguvernare’’, idee susţinută de anumite grupuri
etnice, care ar presupune o dualitate în abordarea forţei
publice cu care sunt înzestrate autorităţile locale.
Autonomia locală nu trebuie înţeleasă ca un drept al
autorităţilor de a decide exclusiv şi în orice problemă,
rupându-se de colectivitatea naţională, de stat, de
guvern. Acest aspect trebuie analizat în strânsă legătură
12
cu statutul fiecărei colectivităţi umane locale raportat la
locul şi rolul acesteia în cadrul colectivităţii naţionale.
Colectivitatea locală face parte din colectivitatea
naţională, este parte a întregului şi nu se poate rupe de
acesta. Art. 102 din Constituţie recunoaste competenţa
generală a Guvernului în ceea ce priveste administrarea
generală a ţării ceea ce, coroborat cu art. 120 şi alte
texte din Legea fundamentală trebuie înţelese în sensul
că autonomia locală se determină în limitele drepturilor,
a puterilor pe care statul le defineste şi anume :
posibilitate de a-si alege autorităţile locale, de a participa
la anumite decizii în interesul colectivităţii, dar cu
respectarea legalităţii, principiu fundamental,
omniprezent în orice acţiune publică sau privată. Carta
Europeană a Autonomiei Locale adoptată la Strasbourg la
15 octombrie 1985, ratificată de România prin Legea
199/1997, defineste conceptul de autonomie locală ca
“dreptul şi capacitatea efectivă ale autorităţilor
administraţiei publice locale de a soluţiona şi a de a
gestiona, în cadrul legii, în nume propriu şi în interesul
populaţiei locale, o parte importantă a treburilor publice.
Acest drept se exercită de consilii sau adunări compuse
din membrii aleşi prin vot liber, secret, egal, direct şi
universal, care pot dispune de organe executive şi
deliberative care răspund în faţa lor...”6.
Întinderea autonomiei locale prevede aceeasi Cartă,
este prevăzută de Constituţie sau de lege. Autonomia
locală nu trebuie privită ca un concept pur teoretic, ci el
este unul practic în primul rând datorită faptului că prin
lege se creează cadrul normativ în limitele căruia să se
concretizeze acţiunile autorităţilor locale în spiritul
principiului enunţat. Autorităţile locale gestionează un
patrimoniu al colectivităţii locale constituită ca persoană
6
Art. 3 din Carta Europeana a Autonomiei Locale.
13
juridică, ia decizii de administrare a acestui patrimoniu,
realizează servicii în interesul colectivităţii, înfiinţează şi
finanţează diferite servicii publice locale etc.
Autonomia locală conferă autorităţilor administraţiei
publice locale dreptul ca, în limitele legii, să aibă
iniţiative în toate domeniile, cu excepţia celor care sunt
date în mod expres în competenţa altor autorităţi
publice.
Principiul deconcentrării serviciilor publice
Principiul deconcentrării serviciilor publice este un
concept nou, întrucât el nu a fost prevăzut nici de
Constituţie, în forma sa iniţială din anul 1991, nici de altă
normă juridică adoptată ulterior. Acesta se regăseşte în
prezent în legislaţia multor ţări europene şi a fost
frecvent întâlnit în doctrina şi legislaţia română
interbelică.
Dispoziţiile art. 120 din Constituţie enumeră principiul
deconcentrării serviciilor publice după principiul
descentralizării şi al autonomiei locale, ceea ce
evidenţiază că serviciile publice deconcentrate ale
ministerelor şi ale celorlalte organe ale administraţiei
publice centrale sunt legate structural şi organic de
administraţia statului, nu de autorităţile administraţiei
publice locale.
Deconcentrarea nu poate fi confundată cu
descentralizarea, deoarece fiecare dintre ele au
conţinuturi distincte, deşi ambele sunt specifice statului
de drept. Astfel, în timp ce deconcentrarea are în
vedere serviciile publice ale ministerelor şi ale celorlalte
organe de specialitate ale administraţiei publice centrale
organizate în unităţile administrativ-teritoriale,
descentralizarea presupune, aşa cum s-a arătat,
rezolvarea problemelor locale de către autorităţi alese de
colectivităţile locale, care nu se subordonează ierarhic
14
autorităţilor centrale şi ale căror acte nu pot fi anulate
decât de către autorităţi din sfera puterii judecătoreşti.
Deconcentrarea constituie un regim juridic
administrativ care se situează între centralizare
administrativă şi descentralizare administrativă, fiind o
centralizare atenuată sau o slabă descentralizare. Ceea
ce o apropie de centralizare este faptul că titularii puterii
locale nu sunt aleşi de electoratul local, ci numiţi de la
centru. Ceea ce o apropie de descentralizare este faptul
că titularii puterii locale, deşi numiţi de centru, au
competenţă să rezolve ei problemele locale, fără să le
mai înainteze, în acest scop, şefului ierarhic de la centru,
însă ei sunt supuşi controlului acestuia şi obligaţi să se
conformeze actelor superiorului lor.
În cazul deconcentrării, autoritatea publică locală
rămâne parte integrantă în sistemul ierarhiei centrale.
Deciziile date în competenţa autorităţii publice locale
sunt luate de aceasta sub puterea ierarhică a autorităţii
centrale. Autoritatea centrală poate să dea celei locale
ordine, instrucţiuni, etc. Cu privire la deciziile pe care să
le ia, având şi dreptul de control asupra deciziilor luate
de aceasta.
Dacă ne raportăm la actualul sistem al autorităţilor
administraţiei publice din România şi dacă avem în
vedere că esenţa regimului de deconcentrare
administrativă o constituie faptul că titularii puterii locale
sunt numiţi de autoritatea centrală, dar ei au competenţa
să rezolve problemele locale fără să ceară aprobarea
„centrului”, fiind totuşi supuşi controlului acestora,
putem spune că într-o asemenea situaţie sunt în prezent
serviciile publice ale ministerelor şi ale celorlalte organe
de specialitate ale administraţiei publice centrale
organizate la nivel local.

15
 Serviciile publice deconcentrate la care se referă
textul constituţional, sunt aceste servicii organizate la
nivelul comunelor, oraşelor, municipiilor şi judeţelor, prin
care ministerele şi celelalte organe ale administraţiei
publice centrale de specialitate îşi exercită atribuţiile la
nivel local. Titularul respectivelor atribuţii este ministerul,
deoarece activităţile pe care acesta le exercită reprezintă
atributul statului, ele exprimând un interes naţional
general la care acesta nu poate renunţa.
Rolul serviciilor deconcentrate este tocmai acela de a
asigura strategia Guvernului într-un domeniu sau altul de
activitate, prin realizarea atribuţiilor specifice ce aparţin
unor ministere la nivel inferior.
Principiul deconcentrării serviciilor publice poate fi
sistematizat în următoarele :
- din punct de vedere organizatoric, aceste servicii
sunt încorporate organic în structura ministerelor, deci în
administraţia statului, ele desfăşurându-şi activitatea nu
la centru, ci într-o unitate administrativ-teritorială, adică
„deconcentrat”;
- baza materială şi financiară se asigură prin ministerul
de resort, iar personalul acestora se încadrează în
numărul maxim de posturi aprobat ministerului;
- conducătorii serviciilor publice deconcentrate sunt
numiţi şi eliberaţi din funcţie de către miniştri, numai la
propunerea prefectului;
- actele emise de conducătorii serviciilor publice
deconcentrate pot fi controlate şi anulate numai de către
miniştrii cărora li se subordonează, în cadrul controlului
ierarhic, nici prefectului, nici autorităţilor administraţiei
publice locale neavând această competenţă.
Principiul eligilibilităţii autorităţilor
administraţiei publice locale

16
 Acest principiu este formulat lapidar în Constituţie
unde se arată că “autorităţile publice prin care se
realizează autonomia locală în comune şi orase, sunt
consiliile locale alese şi primarii alesi în condiţiile
legii (art.121, alin.1) şi consiliul judeţean ales - în
condiţiile legii (art.122, alin.2 din Constituţiei). Rezultă că
revine sarcina Parlamentului ca, prin lege, să stabilească
componenta principiului eligibilităţii autorităţilor
administraţiei publice locale7. Alegerea autorităţilor
locale reprezintă garanţia asumării răspunderii
colectivităţilor locale pentru realizarea propriilor interese
pentru menţinerea controlului direct asupra autorităţilor
pe care şi le-au ales şi nu în ultimul rând o reală
posibilitate de participare la gestiunea treburilor publice
locale şi la stabilitatea autorităţilor alese, acestea
neputând fi demise sau dizolvate decât în mod
exceoţional. Prin natura competenţelor atribuite de către
legiuitor acestor autorităţi publice locale se face o
separare a intereselor locale de cele generale, naţionale
şi în acelasi timp interesele locale se circumscriu celor
generale. Asa cum vom avea ocazia să arătăm, nu o dată
autorităţile locale alese reprezintă, pe baza legii şi
interesul general, Statul Român însusi, cum este cazul
Primarului.
Principiul legalităţii
Principiul legalităţii impune consacrarea numai prin
normă cu putere de lege a structurilor organizatorice
care au calitatea de autorităţi ale administraţiei publice
locale. Deasemenea, tot prin lege se stabilesc
componenţa şi constituirea lor, atribuţiile acestora,
funcţionarea şi activitatea, respectiv actele pe care le
adoptă, relaţiile lor cu alte autorităţi publice sau cu alte
structuri organizatorice din ţară şi străinătate.
7
A se vedea Legea nr. 215/2001 a administrației publice locale şi Legea nr. 67/2004 pentru alegerea
autorităților administrației publice locale.
17
 Nerespectarea acestor dispoziţii legale înseamnă
încălcarea acestui principiu şi atrage consecinţe juridice
corespunzătoare.
Deasemenea, aceste autorităţi nu pot avea decât
competenţele şi atribuţiile care le sunt recunoscute prin
lege, autoextinderea lor prin invocarea autonomiei locale
situându-se în afara conţinutului principiului legalităţii.
Asemenea principiului eligibilităţii, nici principiul
legalităţii nu este formulat în mod expres de dispoziţiile
art. 120 din Constituţie.
În aceleaşi cerinţe şi exigenţe ale principiului legalităţii
trebuie să se încadreze şi modalitatea de organizare şi
desfăşurare a formelor de lucru ale autorităţilor
administraţiei publice locale şi a procedurilor de
dezbatere şi adoptare a actelor juridice, precum şi de
conlucrare şi colaborare cu alte autorităţi sau structuri
similare din ţară şi străinătate.
Garantarea acestui principiu este asigurată prin
consacrarea prin lege a răspunderii juridice şi aplicarea
de sancţiuni autorităţilor administraţiei publice locale
şi/sau funcţionarilor publici ai acestora, atunci când prin
acţiunile lor nesocotesc aceste norme imperative8.
Principiul consultării cetăţenilor în probleme
locale de interes deosebit
Prin Legea nr. 215/2001 este reglementată
posibilitatea „de a se recurge la consultarea cetăţenilor
prin referendum sau prin orice altă formă de participare
directa a cetăţenilor la treburile publice, în condiţiile
legii”9.
Deasemenea, aceste norme dispun obligativitatea
organizării referendumului ori de câte ori se pune

8
Mircea Preda, Benonica Vasilescu, Drept administrativ, partea speciala, p.154
9
Art. 3, alin. (3) din Legea nr. 215/2001 a administrației publice locale.
18
problema modificării limitelor teritoriale ale comunelor,
oraşelor şi judeţelor.
Şi acest principiu este consacrat numai de dispoziţiile
Legii administraţiei publice locale.
Legea administraţiei publice locale mai prevede
posibilitatea organizării referendumului local şi la cererea
locuitorilor cu drept de vot, pentru încetarea înainte de
termen a mandatului de primar, atunci când acesta
nesocoteşte interesele generale ale colectivităţii locale
sau nu exercită atribuţiile care îi revin potrivit legii.
Procedura de organizare şi desfăşurare a
referendumului, atât a referendumului naţional, cat şi a
celui local este prevăzut de Legea nr. 3/2000, cu
modificările şi completările ulterioare.
Potrivit acestei legi, problemele de interes deosebit
din unităţile administrativ-teritoriale şi subdiviziunile
administrativ-teritoriale ale municipiilor pot fi supuse
aprobării locuitorilor, prin referendum local.
Referendumul local se poate organiza în toate satele şi
localităţile componente ale comunei sau oraşului ori
numai în unele dintre acestea. În cazul referendumului la
nivel judeţean, acesta se poate desfăşura în toate
comunele şi oraşele din judeţ ori numai în unele dintre
acestea, care sunt direct interesate.
Proiectele de lege sau propunerile legislative privind
modificarea limitelor teritoriale ale comunelor, oraşelor şi
judeţelor se înaintează Parlamentului spre adoptare
numai după consultarea prealabilă a cetăţenilor din
unităţile administrativ-teritoriale respective, prin
referendum. În acest caz organizarea referendumului
este obligatorie.
Problemele supuse referendumului local se stabilesc
de consiliile locale sau judeţene, după caz, la propunerea
primarului, respectiv a preşedintelui consiliului judeţean.
19
 Cetăţenii sunt chemaţi să se pronunţe prin „DA” sau
„NU” asupra problemei supuse referendumului, decizând
cu majoritatea voturilor valabil exprimate la nivelul
unităţii administrativ-teritoriale respective.

3. Autorităţile Administraţiei Publice Locale

Potrivit modului de constituire a autorităţilor publice

care funcţionează în circumscripţiile administrativ-
teritoriale. se poate constata existenţa a două categorii
de astfel de autorităţi respectiv, autorităţi autonome
alese - ex. Consiliul Local şi Primarul în comune, orase şi
municipii sau Consiliul Judeţean şi autorităţi
administrative numite — Prefectul ca reprezentant al
Guvernului ce îndeplineşte în condiţiile legii atribuţia de
tutelă administrativă şi comisia administrativă.

4. Conceptul de sistem de servicii publice şi

caracteristicile generale ale acestuia

Conceptul de sistem este de dată relativ recentă şi

poate fi definit ca un ansamblu de elemente corelate
între ele prin diverse forme de interacţiune şi
interdependenţă. O universitate, un spital, o fiinţă, o
carte etc. constituie exemple de sisteme, adică mulţimi
de persoane, obiecte, procese etc. asamblate
(organizate) după anumite principii.
Deşi asupra conceptului de sistem se poartă încă
discuţii, acesta poate fi definit (caracterizat) dacă sunt
îndeplinite următoarele condiţii: este un ansamblu de
elemente (entităţi) interdependente; este delimitat de un
domeniu care-l diferenţiază de mediul exterior; este în
general interdependent cu mediul prin tipul intrărilor
dinspre mediu şi ieşirilor către mediu; funcţionează
20
conform unei (unor) finalităţi cunoscute sub denumirea
de obiective sau misiuni; satisface nişte restricţii sau
valori limită.
Noţiunea de sistem este foarte generală. Atât bunurile
materiale, cât şi fiinţele pot fi abordate prin prisma
concepţiei sistemice, înregistrându-se următoarele două
mari grupe de sisteme: neînsufleţite (tehnice) şi vii.
De exemplu, televizorul este un sistem tehnic întrucât,
este format din componente mecanice, electrice,
electromecanice, electronice; este delimitat de o cutie;
este interdependent cu mediul prin semnalul video
captat de o antenă, alimentare de la o reţea, acţiunea
utilizatorului asupra butoanelor (intrări); furnizează
imagini; furnizează sunet.
Acea parte a unui sistem care, considerată ca atare,
întruneşte condiţiile definiţiei sistemului, poartă
denumirea de subsistem.
Aşadar, din punct de vedere logic, noţiunile de sistem
şi subsistem sunt echivalente.
Noţiunea de subsistem este utilă pentru a putea
descrie compunerea unui sistem complex în mai multe
trepte de detaliere, punând în evidenţă funcţiuni şi
caracteristici specifice mai uşor de înţeles (cuprins).
De exemplu, omul este un sistem viu complex format
din subsistemele respirator, digestiv, circular, nervos
etc. care sunt interdependente. Există o delimitare de
mediu prin tegument (piele), are relaţii cu mediul prin
intrări materiale (alimente, aer, apă etc.) şi
informaţionale, precum şi ieşiri materiale (mişcări,
dejecţii etc.), iar finalitatea se concretizează în
conservarea speciei (generală) sau funcţionarea în
condiţii cât mai prielnice, respectiv cât mai plăcute
(individuală).
De asemenea, există restricţii de funcţionare a acestui
21
sistem (viaţă): temperatură externă, presiune, grad de
poluare a atmosferei etc. În vederea satisfacerii acestora
acţionează nişte subsisteme automate de apărare
(homeostază) care se adaugă apărării prin acţiuni
conştiente.
Economia naţională este, de asemenea, un sistem
extrem de complex care este format dintr-o multitudine
de subsisteme a căror finalitate este reprezentată prin
eficienţă, eficacitate, etică etc., industria, agricultura,
comerţul, serviciile, gospodăria comunală şi locativă,
ocrotirea sănătăţii şi protecţia socială, învăţământul,
ştiinţa, cultura, sportul etc.
Unele sisteme sunt formate atât din subsisteme
tehnice, cât şi din subsisteme vii: fabrici, uzine, şcoli,
spitale, universităţi etc. Acestea sunt cunoscute sub
denumirea de sisteme quasi-vii.
Întrucât obiectivul (misiunea) acestor sisteme este de
natură economică sau socială, ele pot fi grupate din
acest punct de vedere în două categorii :
• sisteme economice;
• sisteme sociale.
Caracteristica se defineşte ca fiind o însuşire
comună a tuturor elementelor (subsistemelor) sistemului
ale cărei valori diferă de la o unitate la alta sau de la un
grup la altul.
Caracteristicile generale ale sistemului
serviciilor publice
Sistemele, indiferent de natura lor, prezintă anumite
caracteristici, între care amintim :
a. Structura sistemului care reflectă modul de
organizare a acestuia, respectiv descrierea
subsistemelor şi a relaţiilor ce se stabilesc între ele.
În cazul sistemelor tehnice structura este definită o
dată cu proiectarea sistemului, ea putând suferi
22
modificări ulterioare, o dată cu dezvoltarea,
modernizarea acestuia.
În cazul sistemelor vii, structura este definită de
informaţia genetică, ea putând fi eventual modificată
prin accident. În baza informaţiei genetice, după
concepţie, sistemele vii evoluează o durată prenatală
într-un mediu suport, se nasc, se dezvoltă, se reproduc,
îmbătrânesc şi mor.
Structura sistemelor quasi-vii este iniţial proiectată şi
se modifică ulterior, ori de câte ori realizarea
obiectivelor finale sau satisfacerea restricţiilor impun
acest lucru.
b. Eficacitatea arată gradul de satisfacere a
finalităţii sistemului.
De exemplu, dacă obiectivul unui sistem tehnic
este reglarea automată a presiunii sau temperaturii,
atunci eficacitatea este definită ca fiind precizia cu
care se realizează reglarea acestora, cu alte cuvinte
abaterea de la valoarea prescrisă.
În cazul sistemelor quasi-vii, obiectivul fiind de natură
economică sau socială, eficacitatea este definită de
abaterea relativă sau absolută de la valoarea dorită a
unui indicator economic sau social.
c. Eficienţa este raportul matematic dintre rezultatele
(realizările) sistemului şi consumul de resurse ocazionat
de funcţionarea sistemului (exemplu: randamentul unui
motor este raportul fluxului de energie produs şi fluxului
de energie consumat).
În cazul în care rezultatele (efecte) şi resursele
(cheltuielile) pot fi exprimate ca valori financiare, se
vorbeşte de eficienţă economică (exemplu:
rentabilitatea).
d. Robusteţea este proprietatea sistemului de a
funcţiona normal în condiţiile prezenţei unor perturbaţii
23
generate de mediul exterior, în limita unor restricţii.
e. Ultrafiabilitatea este definită ca fiind acea
capacitate a sistemului de a-şi menţine eficacitatea în
condiţiile în care o parte din structura acestuia îşi pierde
funcţionalitatea (se defectează).
Ultrafiabilitatea se realizează, de obicei, prin creşterea
complexităţii sistemului, respectiv, prin introducerea de
elemente (subsisteme) şi relaţii suplimentare (de
rezervă) care să intre în funcţiune atunci când celelalte
se defectează. (exemplu: navetele spaţiale; reactoarele
nucleare – CANDU de la Cernavodă etc.).
f. Adaptabilitatea este proprietatea de a modifica
automat funcţionalitatea şi/sau structura în vederea
menţinerii (maximizării) eficacităţii (eficienţei) în
condiţiile unui mediu variabil (turbulent). De regulă,
sistemele vii şi sistemele quasi-vii sunt sisteme
adaptabile (exemplu: transportul aerian).
g. Autoadaptarea este proprietatea sistemului de a
acumula experienţă şi de a o folosi pentru creşterea
eficienţei şi/sau eficacităţii cu care funcţionează.
Sistemele vii sunt autoinstruibile.
h. Interdependenţa se defineşte prin faptul că cel
puţin o ieşire a unui sistem poate fi utilizată ca intrare a
altui sistem, cel puţin la nivelul unor fluxuri de informaţii.
Interdependenţa presupune, în primul rând, anumite
legături între sisteme. Legătura dintre sistem şi mediu
este cunoscută sub denumirea de interfaţă.
În cazul sistemelor vii, interdependenţa presupune
adoptarea unor reguli generale prin instruire şi
educare : reguli lingvistice, alfabet, convenţii de notaţii,
definiţii logice şi matematice etc.
În al doilea rând, interdependenţa presupune
existenţa unor canale de comunicaţie dintre
interfeţele sistemelor interconectate. Prin definiţie,
24
subsistemele unui sistem se bucură de proprietatea de
conectivitate.
i. Interoperativitatea este definită ca fiind acea
proprietate ca mai multe sisteme interconectate să
funcţioneze ca un sistem unic. Prin definiţie,
subsistemele unui sistem sunt interoperabile.
j. Sinergia este acea capacitate a elementelor şi/sau
subsistemelor unui ansamblu interconectat şi
interoperabil, de a produce mai mult împreună decât
separat. Cu alte cuvinte, putem spune că sinergia este
acea stare în care se poate afirma că sistemul este mai
mare, mai eficace şi mai eficient decât suma
subsistemelor componente.
Sinergia poate fi realizată în condiţiile în care există :
 compatibilitate între obiectivele sistemelor;
 posibilitatea utilizării în comun a unor resurse.

5. Definirea noţiunii de serviciu public

În limbaj curent, noţiunea de serviciu public este

utilizată pentru a desemna o activitate de interes
general, prestată de un organism, adică de o persoană
juridică, autorizată de o autoritate a administraţiei
publice.
Există două accepţiuni în legătură cu definirea noţiunii
de serviciu public :
1. Definire în sens material sau, altfel spus, ca tip de
activitate de interes general pe care administraţia
înţelege să şi-o asume;
2. Definire în sensul organic sau, altfel spus,
organismul prin intermediul căruia se realizează o
activitate de interes general.
Noţiune complexă şi esenţială a dreptului
administrativ, acest concept a suportat modificări
25
importante de-a lungul timpului, care l-au făcut să îşi
piardă claritatea iniţială. În doctrina occidentală s-au
conturat până în prezent trei definiţii care coexistă şi
care au fost preluate în legislaţia comunitară.
• Definiţia clasică, conturată la începutul secolului
al-XX-lea, consideră că serviciul public este acea
activitate de interes general prestată numai de o
persoană publică. În această accepţiune subzistă
definiţia lui Duguit, potrivit căruia serviciul public este
„activitatea pe care guvernanţii sunt obligaţi să o
presteze în interesul celor guvernaţi”. Este evident că
definirea serviciului public se face după natura juridică
a organului care îl prestează şi care trebuie neapărat să
fie persoană publică, adică statul, colectivitate locală
sau altă instituţie publică. La această semnificaţie M.
Haurion adaugă sintagma serviciu public prin „natură”
(şi nu după persoana care-l prestează) pentru a se opune
lărgirii semnificaţiei serviciului public la orice tip de
activitate pe care-l desfăşoară autorităţile statului.
• Definiţia interbelică a apărut ca o necesitate
impusă de dezvoltarea economică spectaculoasă a
societăţii care solicita servicii publice variate, flexibile şi
operative. Până în anul 1939, aceste servicii erau
apanajul statului şi instituţiilor sale care nu mai puteau
face faţă cerinţelor sociale, astfel încât s-a văzut nevoit
să încredinţeze unele servicii publice către alte persoane
private. Astfel, a apărut ideea prestării unui serviciu
public prin intermediul unei firme private. Această
definiţie rămânea deficitară pentru că nu preciza în ce
condiţii activitatea unei persoane private poate fi
considerată serviciu public. Această dilemă este lămurită
în 1964 când Laubodere arată că : „Serviciul public
este activitatea de interes general, prestată de o
persoană privată având prerogativele puterii
26
publice sub controlul administraţiei”.
Aşadar, prima condiţie este „interesul general”.
Atunci când analizăm, însă, activitatea unei persoane
private este foarte greu să delimităm până unde merge
interesul general şi de unde începe interesul particular.
Cea mai bună distincţie este aceea dintre activităţile
necesare şi activităţile profitabile : serviciile publice au
ca prim obiectiv interesul public şi nu obţinerea de
profit10.
A doua condiţie, „mijloacele puterii publice”, sunt
privilegii acordate persoanei private care serveşte
interesul general şi ca atare se bucură de autoritate în
raport cu terţii (şi nu de egalitate). Acest raport de
autoritate permite fie monopolul asupra unei activităţi,
fie emiterea de acte cu caracter unilateral sau chiar
stabilirea de taxe.
A treia condiţie se referă la „controlul
administraţiei” asupra activităţii de prestări servicii
publice. Această condiţie derivă din faptul că o
persoană privată poate presta un serviciu public numai
printr-o delegare dată de o persoană publică. Această
delegare se poate face fie printr-un contract fie printr-un
act administrativ unilateral explicit sau implicit.
Delegarea este necesară pentru a circumscrie limitele în
interiorul cărora poate acţiona cel împuternicit.
• Definiţia actuală s-a conturat la sfârşitul anilor
’80, ca urmare a evoluţiei democraţiei, recunoscându-se
faptul că unele servicii publice desfăşurate de persoane
private nu trebuie să se bucure neapărat de
prerogativele puterii publice. Precizarea este necesară
întrucât o serie de servicii publice de interes social cum
ar fi cele de sănătate, cultură, învăţământ etc. se
realizează de către persoane private, dar fără
10
R. Chapus, DAG tom I, p. 634
27
prerogativele puterii publice. Ideea democratismului şi
descentralizării a impus în practică sistemul preluării
gestiunii serviciilor publice din mâna statului şi predării
lor către persoane private, în condiţiile mai sus amintite.
În jurisprudenţă s-a răspândit astfel sintagma „servicii
private de interes general” care nu corespunde însă pe
deplin celor trei condiţii stabilite în practica
administraţiei publice, nici chiar în ţările dezvoltat e. Cel
puţin sub aspectul controlului, serviciile publice sunt
subordonate administraţiei mai mult ca oricând.
În concluzie, astăzi, identificarea unui serviciu public
presupune luarea în considerare a trei elemente :
a) Elementul material. Serviciul public este, în
primul rând, o activitate de interes general. Această
întâietate a elementului material a apărut o dată cu
punerea sub semnul întrebării a criteriului organic.
Serviciul public nu mai este privit ca un organism public,
ci, în special, ca o activitate care răspunde unui obiectiv
de interes general. Această activitate poate fi asigurată
eventual de către o persoană privată. Trebuie, de
asemenea, menţionat că orice activitate de interes
general reprezintă şi un serviciu public.
b) Elementul voluntarist, adică intenţia puterilor
publice. Nu va exista un serviciu public decât dacă
puterile publice (autorităţi naţionale sau locale) şi-au
manifestat intenţia de a-şi asuma (direct sau indirect) o
activitate de interes general. Nu există, deci, servicii
publice „prin natura lor”.
Noţiunea de serviciu public apare, de aceea, ca o
noţiune subiectivă şi evolutivă. Evoluţia are loc în sensul
lărgirii sferei de cuprindere. Astfel, o dată cu dezvoltarea
nevoilor în domeniul petrecerii timpului liber, activităţi
cum ar fi exploatarea unui teatru, a unui teleski într-o
staţiune montană sau organizarea de competiţii de către
28
federaţiile sportive au căpătat eticheta de servicii
publice.
Există anumite dificultăţi în identificarea intenţiei
exacte a guvernanţilor, mai ales atunci când ei
încredinţează anumite activităţi de interes general unor
persoane private, în mod expres ca fiind servicii
publice. Este necesară, atunci, prezenţa a trei indicii
pentru a putea identifica serviciul public :
• activitatea trebuie să răspundă unei misiuni de
interes general;
• organizaţia privată respectivă trebuie să dispună
de veritabile prerogative de putere publică;
• organizaţia privată respectivă trebuie să fie
supusă unui control din partea puterilor publice.
În majoritatea cazurilor, voinţa puterilor publice este
uşor de identificat : persoana publică respectivă îşi
asumă în mod direct activitatea de interes general în
cauză. Dacă activitatea de interes general este asigurată
de către o persoană privată, trebuie să se ţină seama în
mod special de controlul administraţiei (de către puterea
publică). Orice serviciu public depinde, deci, în mod
direct sau indirect, de voinţa unei persoane publice care
decide crearea sa, modul de gestiune, regulile
fundamentale de organizare.
c) Elementul formal. Regulile aplicabile în mod
normal activităţilor de servicii publice provin din acel
regim juridic căruia îi este supusă activitatea de interes
general în cauză.
Existenţa unui regim juridic specific, regimul de drept
administrativ, apare în mod clar atunci când serviciul
public este asigurat în mod direct de către o persoană
publică. Realizarea acestei misiuni este însoţită
întotdeauna de prerogative sau de constrângeri
caracteristice (proprii) dreptului public.
29
 Dacă serviciul este asigurat de către o persoană
privată, referirea la regimul de drept administrativ are
doar o valoare de criteriu de identificare a serviciului
public. Aşa cum s-a arătat mai sus, pentru existenţa
serviciului public, trebuie să existe un control din
partea puterilor publice şi o concesionare a
prerogativelor puterii publice către persoana privată.

6. Caracteristicile principale ale serviciilor

publice industriale, comerciale şi administrative

Serviciile reprezintă o activitate umană, cu un

conţinut specializat, având ca rezultat efecte utile
imateriale şi intangibile, destinate satisfacerii unei
nevoi sociale. Ele sunt autonomizate în procesul
adâncirii diviziunii sociale a muncii şi sunt organizate
distinct într-un sector denumit sector terţiar.
Beneficiarul serviciilor îşi apropie o utilitate care-i
conferă anumite avantaje ori satisfacţii destinate
împlinirii unor nevoi personale (individuale) sau sociale.
Serviciile prezintă o serie de trăsături caracteristice
care permit, pe de o parte, identificarea lor, iar, pe de
altă parte, se pot constitui în criterii de delimitare faţă
de celelalte domenii ale activităţii economico-sociale.
Este de remarcat faptul că sfera serviciilor este largă
şi eterogenă, fapt pentru care aceste trăsături pot să nu
se regăsească în totalitatea lor în fiecare tip de serviciu.
În teoria economică, s-au conturat următoarele
trăsături caracteristice ale serviciilor :
a. Forma nematerială a serviciil or
Cele mai multe dintre servicii nu se concretizează în
bunuri materiale, ci îmbracă forma unor activităţi sau
faze ale unor procese economico-sociale.
Această trăsătură, însă, nu trebuie absolutizată. Unele
30
servicii au o expresie materială, dar de o anumită formă
specială (suport material) şi corespunzător, o existenţă
de sine stătătoare (benzi magnetice, discuri, soft-uri
etc.), însă valoarea intrinsecă a formei materiale a
serviciilor de acest fel este net inferioară valorii
informaţiilor pe care le vehiculează. Imaterialitatea
serviciilor face ca, în literatura de specialitate, acestea
să fie cunoscute sub denumirea de invizibile, iar
comerţul cu servicii de acest gen este cunoscut sub
denumirea de comerţ invizibil. De aceea, în comerţul
internaţional cu servicii, cele mai multe dintre acestea
nu pot fi identificate la trecerea frontierelor şi, ca atare,
de cele mai multe ori, ele ocolesc barierele vamale
tradiţionale.
b. Intangibilitatea serviciilor
Exprimă faptul că ele nu pot fi percepute sau
evaluate cu ajutorul simţurilor omeneşti (auz, miros, văz,
gust etc.) înainte de a fi cumpărate sau chiar consumate.
De exemplu, spectatorul unui film artistic nu ştie, în
momentul în care cumpără biletul, în ce măsură
prestaţia actorilor îl satisface, sau dacă o persoană
solicită şi achită reparaţia unui televizor fără să poată
aprecia eficienţa funcţionării acestuia după execuţia
lucrării etc.
Ca urmare, apare neîncrederea clientului şi,
corespunzător, o anumită reţinere în luarea deciziei de
cumpărare. În aceste condiţii, vânzarea serviciil or
necesită eforturi sporite de cunoaştere a cererii şi de
stimulare a ei, prin evidenţierea părţilor vizibile ale lor
exprimate prin calitatea personalulu i, caracteristicile
echipamentelor, nivelul preţurilor, mediul ambiant etc.
În literatura de specialitate, s-au conturat o serie de
modalităţi oncrete de evidenţiere a aspectelor unui
serviciu, între care reţinem:
31
 Ambianţa în care este prestat un serviciu constituie
un prim element care ne permite să ne formăm o
imagine cu privire la serviciul respectiv. De exemplu, în
învăţământul universitar, temperatura neadecvată în
sălile de curs/seminarii, zgomotul, ventilaţia, designul
mobilierului, culorile încăperilor etc. pot influenţa sensibil
atitudinea şi comportamentul studenţilor. Nu trebuie
neglijată nici componenta umană a mediului, profesorul,
asistentul care joacă un rol extrem de important în
ridicarea nivelului calitativ al serviciului de instruire a
studenţilor.
Comunicaţiile cu privire la serviciu, concretizate în
publicitate, reclame, minifilme publicitare, relaţii publice,
pliante etc., au menirea să evidenţieze ceea ce este
vizibil şi, în special, cele mai recente îmbunătăţiri aduse
acestuia.
Preţul este folosit de consumator ca un indicator de
bază al calităţii serviciilor. În acest context, stabilirea
unui preţ real este foarte importantă, mai ales în
cazurile în care prestarea unui serviciu diferă sensibil de
la o firmă la alta şi unde riscul de a cumpăra un serviciu
de slabă calitate este ridicat.
c. Inseparabilitatea în timp şi spaţiu a
serviciilor
Este concretizată în faptul că producerea (prestarea)
lor are loc o dată cu consumul. Serviciul nu poate exista
separat de prestatorul său şi, implicit, calitatea
serviciului este inseparabilă de calitatea prestatorului.
Această legătură este mai puternică la unele servicii,
cum sunt cele medicale, culturale, de învăţământ,
financiare etc.
Simultaneitatea producţiei şi consumului de servicii
presupune totodată participarea consumatorului la
prestarea serviciului. De pildă, studentul, prin participare
32
la cursuri, seminarii, elaborare de referate, proiecte
etc., sau pacientul, prin informaţiile pe care le
comunică medicului pentru stabilirea diagnosticului său,
sau clientul unei bănci, prin simpla completare a unui
formular etc., participă efectiv la derularea serviciului.
Simultaneitatea în timp şi spaţiu este cea mai
reprezentativă caracteristică a serviciilor, ea regăsindu-
se aproape în toate serviciile, indiferent că sunt prestate
de om sau maşină, că satisfac nevoi materiale sau
spirituale, că sunt destinate persoanelor individuale sau
colectivităţilor. Ea este considerată trăsătura
fundamentală a serviciilor şi principalul criteriu de
delimitare a acestora de celelalte activităţi din
economie.
d. Variabilitatea serviciil or
Constă în imposibilitatea repetării acestora în mod
identic de la o prestaţie la alta, deoarece ele depind de
persoana care le face, de dispoziţia acesteia, de loc, de
moment etc. De pildă, studenţii se aşteaptă ca profesorul
sau asistentul să aibă prestaţii excelente în fiecare zi,
consumatorul se aşteaptă ca mâncarea să aibă acelaşi
gust ori de câte ori frecventează un restaurant etc. În
realitate, astfel de situaţii, în forma lor cea mai pură,
sunt greu de realizat. Similar, efectuarea unei intervenţii
chirurgicale de către un medic variază din punct de
vedere calitativ, în funcţie de bioenergia sa, de starea
lui de sănătate, de capacitatea de concentrare la un
moment dat, de modul în care pacientul colaborează cu
el etc.
Consumatorii percep această variabilitate şi încearcă
să obţină cât mai multe informaţii în legătură cu
prestatorul înainte de a lua decizia finală. Din cele
prezentate, rezultă că variabilitatea influenţează sensibil
asupra calităţii serviciilor şi îngreunează acţiunea de
33
standardizare a lor. În vederea atenuării acestui efect, se
apelează la noţiunea de „personalizare a serviciilor” care
presupune o tratare individualizată a clienţilor.
Abordarea nediferenţiată a acestora conduce la situaţii
neplăcute atât pentru instituţia prestatoare, cât şi pentru
clienţi (consumatori).
Aceste caracteristici constituie elemente de definire a
sferei serviciilor şi implicit de delimitare a acesteia de
celelalte activităţi economice.
Totuşi, trebuie remarcat faptul că datorită procesului
obiectiv de dezvoltare a serviciilor, de apariţie a unor noi
activităţi şi de creştere a complexităţii economiei, sfera
serviciilor se îmbogăţeşte cu noi trăsături, iar
demarcaţia dintre bunuri şi servicii se realizează tot mai
greu, multe bunuri necesitând complementar servicii
pentru a putea fi folosite şi invers.
Uneori, în literatura de specialitate se prezintă, în loc
de caracteristici, dimensiunile serviciilor. Acestea pot fi :
1. aspecte tangibile : structura fizică, utilajele
folosite, personalul, instrumentele de comunicare;
2. fiabilitatea : capacitatea de a face serviciul
promis;
3. răspunsul : voinţa de a ajuta clientul şi de a face
serviciul promis;
4. competenţa : abilitatea şi cunoştinţele necesare
prestării serviciului;
5. curtoazia : gentileţe, respect, consideraţie,
cordialita te;
6. credibilitate : încredere, atenţie, onestitate;
7. siguranţa : pericole, riscuri, dubii;
8. accesul : uşurinţa contactului;
9. comunicarea : informarea clientului, folosirea unui
limbaj accesibil;
10. inteligenţa clientului : perceperea dorinţelor
34
lui.

7. Concluzii

Problematica managementului serviciilor publice

dobândeşte semnificaţie deosebită într-un mediu social şi
politic extrem de dinamic în care aspectele finanţării,
conţinutului, calităţii şi eficienţei acestui sector de
activitate sunt puse permanent în discuţie.
În consecinţă, problema cu privire la cadrul
managerial al serviciilor publice devine extrem de
importantă şi pentru a fi soluţionată necesită luarea în
considerare a unor premise generale între care amintim:
– managementul general, indiferent de modul în care
este conceput, definit sau practicat se regăseşte şi în
administraţia publică, cu toate elementele, dimensiunile
şi funcţiile pe care le îndeplineşte în oricare altă sferă sau
domeniu de activitate;
– el se exercită şi în Administraţia Publică ca şi în
celelalte sisteme ale vieţii sociale, într-un mediu social-
politic aflat în continuă mişcare precum şi în schimbare şi
transformare din ce în ce mai accelerată;
– se exercită în condiţiile creşterii complexităţii şi
incertitudinii vieţii economico-sociale şi a contradicţiilor şi
dilemelor pe care acestea le generează în permanenţă;
– se exercită în condiţiile impactului profund al
progresului tehnic şi al revoluţiei informatice, atât asupra
echilibrului societăţii cât şi a manierei în care noi
percepem lumea care ne înconjoară;
– se exercită în condiţiile unor confuzii în înţelegerea şi
utilizarea termenilor creaţi pentru descrierea diferitelor
aspecte ale cadrului managerial. Astfel, în sectorul
public, pe lângă termenul de management sunt
permanent asociaţi termeni cum ar fi: lideritate,
35
administraţie, guvernare instituţională, fără ca natura şi
conţinutul lor să fie riguros determinate.
Managementul este foarte sensibil la schimbările care
au loc în societate. Ele reflectă dinamismul înregistrat de
societatea contemporană şi în acelaşi timp se adaptează
tot mai mult unor particularităţi determinate de sistem,
tradiţie, cultură naţională etc. Astfel, deşi managementul
ca principii, concept, obiectiv etc. este unic, ca mod de
realizare în practică se diferenţiază, de la ţară la ţară sau
chiar de la organizaţie la organizaţie în cadrul aceleaşi
ţări (subsistem).
Azi, într-o instituţie publică sau întreprindere, între
conducători şi activităţile conduse se interpun o seamă
de norme, metode şi tehnici elaborate ştiinţific. În funcţie
de condiţiile concrete, conducerea se realizează în
echipă, se bazează pe o participare motivată a oamenilor
la realizarea obiectivelor propuse şi are caracter
prospectiv.
Impactul schimbărilor politice asupra administraţiei
multor ţări este considerabil. Până la această dată,
administraţia era esenţialmente centralizată (sau
colonială în statele sud-africane).
Noile structuri politice au pus în practică o politică de
schimbare foarte rapidă. În democraţiile occidentale,
unde există o stabilitate politică şi unde resursele sunt
repartizate mai echitabil decât în cele mai multe dintre
celelalte ţări în curs de dezvoltare, în funcţie de modul de
dezvoltare, sistemul administrativ funcţionează.
Odată cu afirmarea pluripartitismului, politicile
guvernamentale au schimbat modalitatea de acţiune în
mod spectaculativ. Tranziţia politică, declanşată cu
aproximativ 15 ani în urmă, a făcut ca un număr de ţări,
inclusiv România, să treacă de la o societate de tip
autoritar, de dinaintea anului 1989, la un stat modern şi
36
democratic în curs de dezvoltare. Aceasta are efecte
considerabile asupra administraţiei şi în mod particular
asupra capacităţii acesteia de agestiona şi furniza servicii
publice în cantitate şi de o calitate corespunzătoare, fapt
ce determină schimbări majore în sistemul administrativ.
O orientare importantă a factorilor de decizie este
către o administraţie reprezentativă, coerentă,
transparentă, eficace, competentă, responsabilă şi
pentru gradul de satisfacere a nevoilor.
Prin urmare, guvernul are misiunea de a crea o
administraţie orientată către cetăţean în care valori cum
ar fi: echitatea, calitatea şi stică îşi găseşte o
reprezentare reală în sistem. Principalele obiective sunt :
- crearea unei administraţii reprezentative (reflectând
principalele caracteristici ale demografiei), competente
şi eficienţe;
- transformarea atitudinilor şi comportamentelor
funcţionarilor publici în funcţie de valorile etice
democratice;
- angajarea funcţionarilor în serviciul public şi
satisfacerea interesului public general în locul intereselor
alianţelor politice şi facţionale;
- crearea unui serviciu public integrat;
- motivarea resurselor umane şi perfecţionarea
pregătirii lor, condiţii indispensabile ale eficacităţii
reformelor şi dezvoltării capacităţii administrative a
instituţiilor publice;
- evoluţia către responsabilitate şi transparenţă în
gestiunea serviciului public;
- îmbunătăţirea eficacităţii, competenţei şi calităţii
prestării de servicii publice;
- crearea unui mediu favorabil, în termeni de
eficacitate şi de stabilitate, de natură să uşureze
creşterea economică;
37
 - adoptarea unei strategii a schimbării bazându-se pe :
• mai mare implicare a societăţii civile în formularea,
aplicarea, controlul şi evaluarea politicilor la nivel
naţional şi local;
• noi opţiuni strategice pentru dezvoltarea a noi culturi
şi practici în instituţii publice;
• o delegare de competenţe şi funcţii;
• democratizarea procedurilor de muncă interne.
Trebuie recunoscută exigenţa unui serviciu public mai
reprezentativ, mai restrâns (în ceea ce priveşte
personalul său şi funcţiile acestuia) eficient şi eficace, dar
şi necesitatea de a acorda o mai mare autonomie
serviciilor administrative prin sezvoltarea parteneriatului
între sectorul public şi privat în prestarea serviciilor.
Acestor orientări ale serviciilor publice li se adaugă :
- reforme legislative suplimentare necesare
modernizării lor;
- gestionarea lor în funcţie de nevoile reale ale
populaţiei;
- formarea şi perfecţionarea pregătirii resurselor
umane implicate în serviciile publice, accentuându-se
rolul instituţiilor de formare, educare şi dezvoltare
acestora umane în sectorul public.
Ţinând cont de cele prezentate mai sus putem afirma
că managementul reprezintă un complex de acţiuni
desfăşurate cu scopul de a asigura funcţionarea
normală, eficientă a colectivităţilor umane
organizate (întreprinderi, instituţii publice,
organizaţii politice, unităţi de învăţământ) în
ansamblul lor cât şi a fiecărei verigi structurale
componente. El are ca scop atingerea obiectivului
organizaţiei în condiţiile utilizării judicioase a resurselor
materiale, umane, financiare proprii şi atrase.

38
39
 8. Bibliografie

1. Managementul serviciilor publice

- Prof. Univ. Dr. Ion Plumb
- Conf. Univ. Dr. Amenia Androniceanu
- Prep. Univ. Drd. Dana Abăluţă
2. Drept Administrativ – partea speciala
- Lect. Univ. Dr. Ion Corbeanu
3. Drept administrativ – partea speciala
- Mircea Preda şi Benonica Vasilescu
4. Legea Nr. 215/23.04.2001 – Legea
administraţiei publice locale
- Parlamentul României
5. Legea cadru privind descentralizarea nr.
195/2006

40