Mitropolitul Antim Ivireanu

Antim Ivireanu este cel mai de seama dintre mitropoliţii munteni, prin munca
lui neobosită în cultura religioasă a neamului, prin cuvântările lui îndrăzneţe, dar
pline de suflu moral, pentru societatea şi timpul lui, şi prin strălucirea pe care a
ştiut să o dea scaunului mitropolitan din Bucureşti.
Viaţa lui are încă pentru noi câteva puncte obscure; cu deosebire sunt puţin
cunoscute împrejurările copilăriei şi tinereţii lui, până la stabilirea în Ţara
Românească.
Se pare că era vlăstarul unei familii îstărite de
georgieni din părţile Azovului, care pe vremea
aceea se aflau sub stăpânire turcească. Căzuse din
tinereţe în sclavie, fără să ştim în ce împrejurări şi
nici cum a izbutit să-şi recapete libertatea. Del
Chiaro, care l-a cunoscut personal, ne spune că
era „înzestrat cu talente rare”, că „cunoştea
sculptura, pictura şi broderia” şi că „ridicase la
perfecţiune arta tipografiei”. Izbutise să-şi asigure
prin aceste calităţi o situaţie independentă,
probabil în Constantinopol, când Brâncoveanu l-a
adus în ţară. „Eu aci în ţară – aminteşte el – n-am
venit de voia mea, nici de vreo sărăcie sau lipsă”.
Adus în ţară de Brâncoveanu, fu însărcinat cu
direcţia tipografiei domneşti de la mitropolie. Fără
nici o legătură cu lumea, în atmosfera religioasă
de la mitropolia Bucureştilor, se călugări şi îşi alese ca loc de umilinţă
creştinească şi de muncă sihăstria retrasă în marginea Bucureştilor, ridicată pe o
insulă liniştită a lacului Snagov. Acolo, departe de zvonul lumii, retras în mijlocul
apelor, călugărul Antim, ales ca egumen al mănăstirii, a instalat o tipografie şi a
început o spornică activitate de imprimare, dând la lumină, în acea epocă în care
elenismul începuse să-şi ia zborul la noi, o sumă de cărţi greceşti, unele cu
caracter religios, necesare serviciului divin, altele cuprinzând norme de îndreptare
în credinţa ortodoxă şi, în sfârşit, câteva cu caracter didactic şi moral. Alături de
aceste texte greceşti, Antim, care în răstimpul cât îl petrecuse în ţară, învăţase
limba, pune sub tipar şi câteva cărţi româneşti, între care şi Floarea darurilor –
Fiore Di Virtu.
În primăvara anului 1705, Antim Ivireanu este ales ca episcop de Râmnic, în
locul lui Ilarion, care fusese depus din scaun, fiindcă se abătuse de la canoanele
bisericeşti, de un sinod de arhierei, prezidat de patriarhul Dosoftei al
Ierusalimului.
În ianuarie 1709, bătrânul mitropolit Kir Teodosie, după ce păstorise ţara 40
de ani, a închis ochii „de slăbiciunea bătrâneţelor, cât şi de altă osebită a trupului
boală”, spune Greceanu, lăsând pe patul de moarte „diată”, ca să fie ales în locul
lui, ca vlădică al ţării, Antim, episcopul de Râmnic.
Începând din 1706, Antim Ivireanu, pe atunci episcop de Râmnic, văzând că
limba slavă nu mai poate fi menţinută în bisercă şi, pe de altă parte, nici limba
grecească nu putea fi introdusă, începe patronarea muncii grele de traducere şi
tipărire a textelor de ritual.
Din această activitate, fac parte următoarele cărţi: Molitvenic(1706),
Octoih(1706), Octoih(1712), Liturghier(1713), Molitvenic(1715), Ceaslov(1715),
Liturghier(1713). Aceste cărţi erau destinate să fie întrebuinţate în serviciul
bisericii.
Molitvenicul din 1713 conţine o altă dovadă hotărâtoare: „Mărturie cum că nu
iaste oprită a sluji liturghia fieştece pravoslavnic în limba sa”. Mărturia este
textul din scrisoarea Apostolului Pavel către romani, „la capitolul III, stih 23”, pe
care se întemeiase mai înainte patriarhul Antiohiei „Kyr Theodor Valsamon”,
când la întrebarea patriarhului de Alexandria dacă este cu putinţă ca armenii,
sirienii şi alte neamuri „să slujească sfânta liturghie pre limba lor”, răspunse: „de
nu vor şti limba elinească, să slujească în limba lor.”
Impulsiunea dată de Antim Ivireanu pentru introducerea limbii naţionale în
biserică, deşi înăbuşită în timpul domniilor fanariote, a sfârşit totuşi prin a birui.
Dar meritul cel mare al lui Antim Ivireanu, în istoria literaturii noastre, îl
formează Didahiile sale.

Mitropolitul Antim este primul care, rupând cu tradiţia, se urcă în amvonul

mitropoliei, în zilele marilor sărbători, ca să grăiască poporului său drept de la
suflet la suflet. Până la el, în biserica noastră, locul predicii îl ţinea cazania; dar
cazaniile, alcătuite cu multe veacuri în urmă, cuprindeau explicarea textelor
evanghelice în linii general-omeneşti, ca pentru toate vremurile şi pentru toate
societăţile, pe când societatea românească de la începutul secolului al XVIII-lea
avea nevoie de o învăţătură vie, adaptată la nevoile ei duhovniceşti, la suferinţele
ei, la durerile ei. Mitropolitul Antim a înţeles acest mare adevăr şi, de pe înălţimea
amvonului, el a ştiut să găsească cuvinte mişcătoare de mângâiere, care răsunau
adânc în suflete, alinând necazurile unui ne-am întreg, ca de pildă acele discrete
aluzii la lăcomia nesăţioasă a turcilor, care nu mai conteneau cu biruri şi angarale.
Didahiile sale ne dezvăluie, cu multă căldură, colţuri interesante din
patriarhala viaţă românească de altădată, care, cu toată simplitatea ei, avea şi
trăsături etice, pline de duioşie.
În evoluţia literaturii vechi, Antim Ivireanu are meritulde a fi stimulat
introducerea limbii materne în bisericile din Ţara Românească şi de a fi fost
iniţiatorul predicii – o predică vie adaptată nevoilor societăţii şi timpului, de o
mare înălţime morală şi o reală frumuseţe stilistică. El a dat o strălucire deosebită
domniei lui Brâncoveanu, fiindcă l-a ajutat ca, potrivit unei tradiţii mai vechi a
domnilor Basarabi, să ia sub oblăduirea lui creştinătatea ortodoxă oprimată sub
vitrega stăpânire a turcilor. Prin osârdia lui Antim Ivireanu, darurile tipografiilor
noastre domneşti mergeau până departe la arabii din Siria şi la ivirii din munţii
Caucaz.
Unul dintre discipolii săi, care a învăţat de la el meşteşugul tiparului şi care a
îndeplinit pe plaiurile Caucazului munca, pentru slava Domnului, de a da ivirilor
primele tipărituri ale scripturilor sfinte, ardeleanul Mihail Ştefanovici, a găsit
pentru el următoarele cuvinte de dreaptă preţuire:
„...ca pre un mărgăritariu scumpu, legatu cu aur întru vindere, oarecând fiind
preţuit, şi din ţara ta scos, şi în partea locurilor noastre adus şi nemerit, ai strălucit
ca o rază luminoasă.”
 Bibliografie

1.Nicolae Cartojan, „Istoria literaturii române vechi”

2.Al. Piru, „Istoria literaturii române de la origini

până în prezent”

3.Nicolae Manolescu, „Istoria critică a literaturii

române” (Literatura Medievală)
Powered by http://www.referat.ro/
cel mai tare site cu referate