În ortodoxie auzim adesea vorbindu-se despre deşertăciunea lucrurilor

pămînteşti. Dumnezeu, prin sfinţii părinţi, ne învaţă astfel să nu iubim lumea aceasta
mai mult decît împărăţia cerurilor. Altfel, trecerea noastră prin această lume este în
zadar, căci ajungem să uităm care este rostul vieţii, şi anume, mîntuirea sufletului,
care va înălţa la vremea potrivită şi trupul la cer. Începutul înţelepciunii este, aşadar,
înţelegerea că trăim într-o lume care nu numai că nu ne oferă mai nimic, dar ne poate
împiedica să urcăm spre Dumnezeu.
Cînd ne-a făcut, Dumnezeu ne-a lăsat într-o lume care nu era necidecum
deşartă. Toate bucuriile vieţii înălţau sufletul la cer şi aduceau omului înţelepciune.
Toate în afară de una singură: gustarea din fructul oprit.
Cînd omul a căzut în păcat, dorind înainte de vreme ce i s-ar fi cuvenit abia la
maturitatea sufletească, cele care odinioară îl înălţau spre înţelepciune, spre cer, au
început să-l tragă spre pămînt, spre moarte, spre întuneric. Atunci, pentru ca oamenii
să se poată bucura mai departe de darurile Sale, Dumnezeu le-a pus pe toate sub
poruncă. Dacă mai întîi, doar pomul cunoştinţei era sub poruncă, acum toate darurile
lui Dumnezeu au intrat sub poruncă: legăturile dintre bărbat şi femeie, relaţia omului
cu semenii, cu natura şi cu Dumnezeu, munca, libertatea, muzica, frumosul şi toate
celelalte. Toate i-au fost omului îngăduite, la fel ca odinioară, însă cu limite destul de
clare, căci încălcarea limitelor duce spre iad.
Aşadar, darurile lui Dumnezeu îl ridică pe om spre cer, adică îi umplu
sufletul, îl fac întreg, dacă omul ştie să se menţină în limita cea dreaptă. Dimpotrivă,
îl golesc, îl fac pustiu, deşert, îi umplu inima de întuneric, dacă nu respectă
“prescripţia medicală” dată cu grijă de Dumnezeu spre vindecarea sufletelor noastre