COMUNICAREA DINTRE PĂRINTE ŞI COPIL
mai multe ori, o fiinţă neînţeleasă, singură, care îşi
Prof. Gilda Schindler
Şcoala cu clasele I-VIII
Sf. Vasile, Ploieşti
Motto: Copilul nu datorează părintelui viaţa, ci
creşterea- Nicolae Iorga
Evoluţia şcolarului mic este influenţată în mod
hotărâtor de dezvoltarea relaţiilor sale cu adulţii şi cu
alţi colegi de clasă.
Relaţionarea sa din punct de vedere social nu se
poate face în absenţa comunicării. Privită problema în
contextul actual, se poate afirma, fără urmă de îndoială,
că relaţia comunicaţională copil – părinte căpăta noi
sensuri, noi atribute în contextul socoetăţii actuale.
Pe de-o parte, trebuie amintit faptul ca evoluţia
societăţii românesti în ultimii ani, a determinat
schimbări majore în viaţa multora dintre noi.
Noi exigenţe de ordin social, material, profesional
ne stau înainte. Pentru mulţi dintre părinţii actualei
generaţii de elevi de vârstă şcolară mică, timpul
reprezintă um factor determinant al existenţei lor. Se
confrunta tot mai acut cu lipsa acestuia şi din această
cauză nu mai au disponibilităţi, resurse fizice, efectiv,
pentru proprii copii.
Aceştia din urmă sunt lăsaţi de cele mai multe ori
în faţa televizoarelor sau a calculatoarelor, acestea
reprezentând pentru unii dintre ei preocuparea
principală iar pentru părinţi singurul mijloc prin care îşi
pot asigura un minim timp necesar rezolvării treburilor
administrative ale familiei.
Pe de altă parte, tot mai mulţi dintre părinţi caută
explicaţii şi soluţii la situaţiile de blocaj în
comunicarea cu proprii copii. Ei îşi dau seama de acest
lucru şi, bineînteles, realizează şi impactul dezastruos
pe care îl are această lipsă de comunicare asupra
dezvoltării fiilor lor, îşi dau seama de puternicul impact
negativ pe care aceste activităţi îl au asupra fiilor sau
fiicelor lor.
Este foarte important sa fie mentinută puntea de
comunicare deschisă între copil şi părinte, indiferent de
situatiile neplăcute pe care copilul le generează la
şcoală, în familie, în societate.
Pentru un educator nu este un lucru neobisnuit să
audă pe elevii de clasele a III a , a IV a şi în special pe
adolescenţi care se plâng de comunicarea lor cu cei mai
importanţi adulţi din viata lor – cu părinţii.
Auzim de multe ori cuvinte, afirmaţii, de genul:
“ Eu le spun, dar ei nu înţeleg!”
Ca învăţător, profesor şi nu în ultimul rând, ca
părinte, nu se poate să nu sesizezi suferinţa care
însoţeste aceste cuvinte.
Este ca o rana veche şi nevindecată.
Este ca si cum acei adulţi nu ar vedea omul din
faţa lor, ci niste imagini deformate a ceea ce doresc ei
să vadă: copilul pe care şi-l doresc a fi, copilul care
cred ei ca este, copilul care se tem că ar putea fi.
In spatele tuturor acestor imagini se află, de cele
caută refugiul în messenger-ul deschis non stop, în
gaşca din spatele blocului, care încearcă să se regăsescă
alergând prin parcuri, absentând şi care, poate mai
târziu îşi va găsi alinarea în grupul de prieteni şi, mai
rău, în droguri şi alcool.
Observând anumite aspecte în colectivul de elevi
pe care-l îndrum, am realizat un studiu de caz. Acesta
este legat de anumite incidente petrecute în şcoală şi
care mi-au dat de gândit.
Atenţionată fiind de copii ca eleva X vorbeşte
foarte urât în pauze, m-am decis la începutul unei ore
să port cu aceasta o discuţie într-un cadru deschis, după
ce, în nenumărate alte cazuri purtasem deja convorbiri
pe acestă temă într-un cadru particular.
Explicându-i printre altele cât de dăunător este
pentru propria sa imagine folosirea unui vocabular
inadecvat cu colegii ei, i-am adresat o întrebare
retorică:
“Unde oare ai invatat sa vorbesti asa? “
Eleva nu a sesizat că întrebarea pusă de mine, de
fapt, nu aştepta niciun răspuns. Aşa că, plină de
sinceritate, mi-a replicat:
“ De la tata.”
Acesta a fost momentul în care am decis să
aprofundez observaţiile în acest caz, să realizez un
studiu mai amplu.
Ca obiective ale cercetării mele mi-am stabilit
următoarele:
• radiografierea relaţiilor interfamiliale;
• cercetarea poziţiei pe care acest unic
copil – eleva X ,o deţine în cadrul
familiei respective;
• realizarea unei consilieri în măsura în
care ajungeam sau nu la concluzia că
este necesar acest lucru şi în care şi
aceşti părinţi ar fi fost de acord cu
aceasta.
Cercetarea mi-am demarat-o studiind starea
materială şi nivelul de educaţie al ambilor părinţi.
Din punct de vedere material, acestia dispun pe
lângă un apartament, proprietate personală şi de o casă
de vacanţă la ţară, unde îşi au întemeiată nu numai o
gospodărie adevarată, dar şi unde dispun de 10-15 stupi
de albine, realizând astfel o mică afacere cu un venit
suplimentar modest.
Familia mai dispune de două autoturisme şi de o
masină de teren. Eleva X este singurul copil, şi deci,
din punct de vedere material, nu duce lipsă de nimic.
Mama are liceul terminat, la fel ca şi tatăl, ambii
având, deci, studii medii. Doamna X nu are însă
serviciu, pe când tatăl lucrează la fosta Întreprindere 1
Mai şi în timpul liber mai face si taximetrie.
Ei locuiesc în apartament împreună cu bunica din
partea mamei, fetiţa fiind astfel sub supraveghere
permanentă.
 In derularea acestei cercetări, am purtat cu ambii
părinţi convorbiri în care m-am axat pe urmatoărele
aspecte:
- cum îşi petrec timpul liber, ca familie;
- care sunt relaţiile dintre cei doi soţi;
- care este relaţia dintre fiecare şi bunica cu
care locuiesc;
- ce activităţi desfăşoară fiecare împreună cu
fiica lor;
- ce aşteptări au de la fiica lor;
- ce sfaturi îi dau legate de cercul de prieteni,
de colegi, de şcoală;
- cât anume sunt solicitaţi de către eleva X
pentru rezolvarea temelor;
- care sunt subiectele discuţiilor dintre părinţi
şi copil.
La început, aceste convorbiri le-am purtat mai întâi
cu mama fetiţei, ea fiind cea care menţinea legatura
familiei cu şcoala. De fiecare dată când am stat de
vorbă, nu a pregetat în a se plânge de relaţiile sale cu
soţul ei, care, din descrierile sale, se dovedea a fi
agresiv atât verbal, cât şi comportamental.
Incă din primul moment am fost surprinsă de
faptul că nu acorda atenţie comportării necivilizate a
copilului său la şcoală, ci mai degrabă era amuzată de
capacitatea acesteia de a se descurca.
Discuţiile erau întotdeauna pline de injurii aduse
partenerului de viaţă, injurii şi acuze pe care nu se sfia
să le expună în faţa orişicui.
Un alt moment al studiului meu, l-a constituit
acela în care mama respectivă m-a atenţionat să nu mai
scriu diverse observaţii legate de activitatea şcolară pe
caietele fiicei, observaţii cum ar fi:
“Puteai să scrii mai frumos!“,
“Nu stăpâneşte temeinic …"
Recomandare: lucrează mai mult!“
deoarece acestea au stârnit un adevarat scandal în
familie, tatăl chiar ameninţând că:
“ va veni el la şcoală, să stea de vorbă cu
dumneavoastră! “
Convinsă fiind de faptul că ceea ce scrisesem ca
observaţii, nu au constituit motive pentru o asemenea
supărare, am insistat chiar ca domnul X să vină la
şcoală, însă m-am lovit de asigurările mamei că acesta
nu are timpul necesar acestui lucru (şi nici să nu îmi
doresc asta) deci să nu mă aştept a avea posibilitatea
de a sta de vorbă cu el.
Acesta a fost momentul în care m-am hotărât să
merg acasă la ei şi să adresez întrebările al căror
conţinut l-am specificat mai sus.
In urma vizitelor făcute la familia X am observat
următoarele:
1. Relaţiile dintre soţi erau tensionate
câteodată, sau indiferente, cu alte
ocazii. Faptul că locuiau cu mama
doamnei X, între aceasta şi fiica ei se
purtau discuţii interminabile pline de
reproşuri la adresa domnului X.
2. La toate aceste discuţii era prezentă şi
eleva X, fapt care o determina să aibă o
atitudine ostilă faţă de tată.
3. Din punct de vedere al timpului liber
petrecut împreună ca familie, nu mai
avuseseră concediu de câţiva ani din
pricina muncii la stupi, deci tot timpul
şi-l petreceau făcând gospodărie.
4. Faptul că mama nu avea serviciu îi
permitea să petreacă mult timp în parc
cu fiica ei, dar nu în scopul de a o
supraveghea, de a desfăşura jocuri
împreună, ci de a schimba opinii
despre viaţa sa de familie cu alte
doamne.
Relaţia dintre bunică şi domnul X era foarte
încordată. Se evitau pe cât posibil chiar în interiorul
aceluiaşi apartament, fiecare având despre celălalt o
impresie lamentabilă. De aceea, mama (bunica) îşi
înverşuna fiica (mama elevei X) împotriva soţului ei, la
fel ca şi pe nepoată.
Din punct de vedere al activităţilor desfăşurate de
fiecare cu fiica lor, situaţia era următoarea:
• Mama îşi petrecea foarte mult timp alături
de copil, nelăsându-l practic niciun
moment liber, independent. O ajuta la
lecţii asa cum se pricepea şi cauta pe cât
posibil să termine cu această activitate
până venea tatăl acasă. O cocoloşea şi o
răsfăţa necontenit. Nu era lasată în
excursii dacă nu i se permitea mamei să o
însoţească.
• Tatal nu desfăşura nicio activitate cu fiica
sa, cu excepţia muncii la stupi. O solicita
să îl ajute şi de multe ori, era înţepată de
acestea. Dacă venea acasă şi temele nu
erau terminate, obosit fiind, poate după
două job-uri consecutiv, şi consumând şi
ceva alcool, predicile ţinute întregii
familii deveneau pline de cuvinte
indecente şi nu se mai terminau. Însă, în
relaţia cu învăţătorul dovedea un
vocabular corespunzător, o atitudine
normală. Pe fiică o considera “o pacoste“
alături de celelalte două- soacră şi soţie,
iar el condamnat să le întreţină pe toate
trei.
Doamna X avea mari aşteptări de la fiica ei – visa
să ajungă avocat, căci “este bună de gură“. Intrebată
fiind, în acest caz, cum crede ca va împărţi dreptatea un
om care nu dovedeşte corectitudine, care nu se
comportă civilizat, care nu are vocabular adecvat,
aceasta ( de faţă cu copilul său ) se amuză spunand că
“aşa e la noi, la români”.
Domnul X nu are nicio aşteptare pozitivă din
partea fiicei sale, ba din contră, crede că nu va fi bună
de nimic. Acesta este încă un motiv pentru care copilul
dovedeşte adversiune faţă de tată, reprosându-i la
rândul său, la fel ca mama, toate neajunsurile şi
neîmplinirile sale.
Aceeaşi atitudine o are tatăl şi faţă de prietenii
fiicei sale, de activităţile şcolare.
“Nu mă interesează ce face la şcoală “, acesta
fiind interesată doar de ce note ia fata, nu şi de câtî
muncă este necesară pentru obţinerea performanţei şi
mai ales, de ce note au luat colegii ei.
 Legat de prieteni, tatăl nu este de acord (în consens
cu mama) că fiica lor are nevoie de prieteni, căci
“aceştia nu o învaţă decât la rău“, nedându-şi acceptul
nici pentru sărbătorirea zilei de naştere într-un cadru
festiv cu colegii. O consideră încă mică şi crede că ei,
părinţii, şi respectiv bunica, îi sunt suficienti. De aceea,
eleva X nici nu este invitată la zilele de naştere ale
colegilor ei, ea fiind evitată de aceştia nu numai pentru
felul în care vorbeste şi se comportă, ci şi pentru faptul
că, la rândul ei, nu invită pe nimeni la petrecerile ei.
In parc preferă copiii mai mici decât ea, deoarece
pe aceştia îi poate domina şi manipula după cum
doreşte. Cu cei de vârsta ei nu interactionează decât rar,
iar atunci are comportamente inadecvate.
Făcând o radiografiere a subiectelor de discuţie
dintre părinţi şi copil, am observat că şcoala reprezintă
subiectul principal şi singurul, de fapt. Atât tatăl, cât şi
mama au motivat că nu au timp când să mai discute şi
altceva cu fiica lor. Insistând asupra necesităţii de a
avea dialoguri mult mai deschise şi mai eficiente cu
eleva (mai ales că se apropie cu paşi repezi spre
pubertate, când comunicarea va fi o reală problemă),
mi-au motivat că pentru lărgirea orizontului ei de
cunoaştere este suficient că “dăm atâţia bani în fiecare
saptămână pe«Atlas». E de ajuns! Să citească de acolo
şi să ne lase în pace că n-avem timp”.
In urma cercetărilor şi convorbirilor întreprinse,
am putut desprinde următoarele concluzii:
a. Lipsa de timp şi necesitatea de a câstiga cât mai
mult din punct de vedere financiar, face ca în foarte
multe familii relaţiile dintre soţi şi dintre aceştia şi
copii să se deterioreze vizibil. In dorinţa de a realiza cât
mai mult din punct de vedere material, pierd din atenţie
ceea ce este esential – unitatea familiei.
b. Mulţi dintre părinţi, în special
mamele, chiar dacă petrec mult timp cu copiii lor,
timpul petrecut nu este de calitate. Ele au în vedere
doar să îi hrănească, să îi îmbrace, dar nu să desfăşoare
cu ei activităţi menite să le lărgească orizontul de
cunoaştere, să îşi clădească în acest fel o relaţie
frumoasă cu proprii copii. Sunt absorbite de treburile
casnice şi consideră că în acest fel şi-au îndeplinit
menirea de părinte.
c. Chiar dacă în ultima vreme se
observă o îmbunătăţire a situaţiei materiale a familiilor
care au copii de vârstă şcolară mică, nivelul lor de
cultură, de educaţie înregistrează o curbă descendentă.
A fi părinte şi avea grijă de copilul tău nu înseamnă
doar a-i putea satisface necesităţile materiale, ci de a-i
fi un exemplu în preocuparea pentru educaţia ta
permanentă. Omul cât trăieşte învaţă, dar această
sintagmă, mai ales în ultimii ani, nu se referă doar la a
învaţa din experienţele vieţii, ci de a depune efort
efectiv în îmbunătăţirea nivelului de pregătire
profesională. Copilul, tentat fiind să îl imite pe adult,
bineînteles că îi va copia comportamentul.
Nivelul scăzut de educaţie se vede şi din faptul că
ei nu acordă importanţă prea mare şcolii. Privind în jur,
nu au capacitatea de a sesiza adevarata valoare a
omului şi de aceea afirmă că trăim într-o lume doar a
banului. Este lumea pe care îşi pregătesc copiii.de viata
demna.
d. Tot mai mulţi părinţi care aparţin categoriei sociale
menţionate mai sus sunt interesaţi doar de notele
copiilor lor, şi mai grav, de notele colegilor lor. Ei însă
nu sunt dispuşi să acorde importanţă cuvenită studiului.
Se miră apoi de ce rezultatele copiilor lor sunt atât de
slabe şi, bineînţeles, dau vina pe şcoală, pe profesori.
Nu sunt dispuşi să îşi ajute în mod corect copiii penru
îndeplinirea sarcinilor şcolare: ori le fac temele fără a
se întreba dacă fiii lor le-au înţeles, ori îi lasă să vină la
şcoală cu lipsuri, cu teme nefăcute sau rezolvate greşit,
căci “doamna învăţătoare trebuie să vadă ceea ce nu
ştii “ .
Se observă deci, o discrepanţă între cerinţele pe
care le au faţă de şcoală în general, şi refuzul lor de a
da o mână de ajutor în mod real educatorului.
e) Educaţia pe care unii părinţi o fac copiilor
lor nu este adecvată. Tot mai mulţi dintre ei, în dorinţa
de a suplini lipsa lor din familie (job-uri care se
prelungesc mult şi care iau din timpul care ar fi trebuit
afectat familiei) îşi răsfaţă copiii şi le crează o
concepţie potrivit căreia aceştia au dreptul să îşi spună
părerea în toate problemele, să asiste la toate discuţiile
care au loc într-o familie. O educaţie sănătoasa, clădită
pe principii de convieţuire în care respectul si
dragostea primează, stipulează faptul că fiii au locul lor
în cadrul familiei, că trebuie să îşi respecte părinţii şi
atunci când este cazul, să se retragă lasând adulşii să îşi
discute problemele.
Ori în ultima perioadă, părinţii au uitat de aceasta
cerinţă de minim respect – ei îşi lasă odraslele sa asiste
şi chiar să participe la discuţii care nu îi privesc pe cei
mici, în felul acesta făcându-le în mod involuntar un
mare deserviciu – copiii îşi pierd încrederea în părinţi
sau în educatori (depinde de caz). Crescând, ei nu îşi
vor putea dezvolta o relaţie sănătoasă, armonioasă cu
părintele denigrat (în cazul de faţă – tatăl) şi nici cu cel
care în copilaria sa aducea acuze. Va căpăta
discernământul, poate, să judece comportamentul
mamei, lucru care îl va îndeparta de aceasta.
Ba mai mult, o va copia în relaţiile sale de cuplu,
chiar dacă nu va fi de acord cu ea.
f) Dată fiind lipsa de timp şi de preocupare,
lista cu subiecte de discuţie dintre părinţi şi copii este
foarte sumară. Se discută doar de şcoală, iar în absenţa
ei (în vacanţă), comunicarea se reduce la strictul
necesar. Părinţii nu au timp şi putere să discute în mod
constructiv cu copiii lor, să îi înveţe, să îi călăuzească.
M-a surprins în mod plăcut experienţa pe care am
avut-o, însă, în una din vizitele mele la domiciliul
elevilor mei.
Era o familie de intelectuali, iar tatăl, în ciuda
programului infernal pe care îl avea la serviciu – el
fiind director unei companii multinaţionale, desfăşura
în fiecare seară jocuri cu cei doi fii ai săi – unul de 5
ani , altul de 10 ani: le propunea să plece într-o
excursie imaginară cu maşina, din Ploiesti în diferite
alte oraşe ale ţării, ulterior chiar în afara ţării.
Ei aveau sarcina, utilizând atlasul, harta, să
stabilească itinerariul, să calculeze câţi kilometri sunt şi
necesarul de benzină. Harta era atârnată chiar în
sufragerie, era împânzită de steguleţe ale locurilor
“vizitate“, acestea demonstrând prioritatea pe care
aceşti părinţi o aveau în atenţie – educaţia copiilor şi
consolidarea relaţiilor dintre ei şi fiii lor.
Este însă trist că o asemenea situaţie nu se
întâmplă în majoritatea cazurilor.
 Am întâlnit chiar familii de intelectuali care
recunosc deja, când fiul are doar 9 ani, că au pierdut
contactul cu acesta. Nu mai reuşesc să comunice cu el
deoarece, dacă timp de ceva ani (2-3 ani) nu au avut
timp (se întorceau acasă când acesta dormea şi, mai
mult, fusese crescut până la 6 ani de bunici) acum nu
mai ştiu cum să o facă. Ba tot mai des fiul le
reproşează:
“Nu ştii altceva să mă întrebi decât de şcoală? Nu
vrei să mai discutam şi despre altceva? Inţelege că în
felul ăsta, nu mă mai interesează şcoala“.
Involuntar, neavând timp de alte discuţii, părinţii îl
întrebau la întoarcerea lor acasă (în jurul orei 20-21) de
ceea ce credeau ei că reprezintă prioritatea fiului lor –
şcoala.
Dar el avea nevoie şi de altceva!
Avea nevoie de o comunicare deschisă cu părinţii
lui despre lucruri care îl pasionau şi despre care,
deocamdată, nu ştia nimic. Este vorba despre lucruri ce
ţin de cultura generală cum ar fi: sistemul solar,
aeromodelism, animale ciudate. Cu toate că era un elev
cu o inteligenţă sclipitoare, era total neavizat în astfel
de probleme. Rămânea cu gura cascată când se discuta
aşa ceva în clasă şi se simţea frustrat când colegii lui
reuşeau să discute despre astfel de lucruri şi el nu.
Urmare a acestei atitudini din partea părinţilor, el a
început să acumuleze lacune în cunoştinte, să refuze
ajutorul educatorului şi şi-a făcut prieteni care nu
reprezentau exemple bune de urmat.
De multe ori, adultul părinte formulează
reproşurile sub forma unor “ de ce”- uri sterile: “De ce
nu te ridici şi tu la înălţimea realizărilor surorii
tale?“, “De ce nu te mai potoleşti odata?“
Aceste cuvinte capătă în conştiinţa copilului o altă
conotaţie:
“ Nu sunt bun de nimic“ , “Nu voi putea niciodată
să o ajung pe sora mea”, “Nu îi voi putea face mândri
de mine “.
O discutie caracteristică pentru acest tip de situaţie
este următoarea:
- Ce ai facut azi la şcoală?
- Bine.
- Ai răspuns la ore?
- Da.
- Şi acum de unde vii ?
- De afară.
- Ţi-ai făcut temele?
- Să zicem că da.
In dialogul de mai sus se observă inabilitatea celor
două părţi de a comunica în mod real. Copilul este
foarte lacunar în exprimare, iar părinţii au devenit
stereotipi.
Imaginea sa de sine se formează în jurul acestei
idei de incapacitate, ce poate determina în timp lipsă de
initiaţivă, neîncredere în sine, tendinţe de izolare,
depresie.
Modalitaţile de disciplinare constituie un alt punct
vulnerabil al comunicării părinţi – copii. In acest
domeniu persistă modalităţi şi stiluri de viaţă bazate pe
“educaţia traditională de tip conservator”, în care
copilul este obligat să şsi asculte necondiţionat părinţii,
să nu îşi exprime propria opinie, să nu facă alegeri, etc.
Se poate remarca, de asemenea, faptul că sunt puternic
înrădacinate modelele de educaţie vechi, bazate pe
impunerea disciplinei prin metode dure, îndeosebi în
mediul rural, unde “ponderea pedepselor fizice este
mult mai mare decât în mediul urban“1.
Principala măsura de constrângere folosită de
părinţi pentru a-l face pe copil să asculte, este pedeapsa
fizică, aplicată în general spontan, fără explicaţii
anterioare, de multe ori “ca rezultat al starii de
nervozitate a părintelui şi nu din cauza unor greşeli
grave făcute de copil“2. In marea majoritate a
cazurilor, părinţii nu îşi pun problema dacă pedeapsa
aplicată este înţeleasă de copil, ci consideră că “aşa va
ţine minte“ şi nu va mai greşi altădată. Părinţii nu
cunosc alternative şi nu au abilitatea de a colabora cu
copilul în stabilirea unor reguli clare, astfel încât acesta
să conştientizeze că a greşit şi să încerce să se
controleze în alte contexte asemănătoare.
Metodele traumatizante, de abuz fizic sau psihic
asupra copilului, nu sunt conştientizate de către părinţi,
aceştia considerându-le atitudini normale ale părinţilor
în procesul de educare şi disciplinare a copilului.
Părinţii au o dorinţă extremă de disciplinare a copilului
lor şi sancţionează indisciplina chiar după primul an de
viaţă.
Părinţii dovedesc prin practicile utilizate în scopul
disciplinării copilului o lipsă de cunoaştere a
specificului dezvoltării copilului cum ar fi: curiozitatea
acestuia, dorinţa de a se afirma în cercul de prieteni,
necesitatea de a se elibera de energia acumulată etc.
Marea majoritate a părinţilor recunosc importanţa
jocului pentru dezvoltarea copilului şi “mai mult de 2/3
din părinţi îşi rezervă timp pentru a-l petrece cu
copilul, iar acest lucru se întâmplă cu preponderenţ în
mediul urban şi mai puţin în cel rural“3 .
Nu puţini din cei ce au astăzi copii realizează că în
această perioadă este tot mai dificil să menţină dialogul
deschis între ei şi copiii lor, iar pentru aceasta foarte
mulţi dintre părinţi au început să ceară ajutorul
psihologilor, educatorilor, persoanelor avizate în acest
domeniu.
Conştientizând această problemă, ei fac de fapt
primul pas către rezolvarea ei neuitând în acelaşi timp
că niciun tratat de comunicare din lume nu poate fi
eficient fără a fi însoţit de dragoste şi, nu în ultimul
rând, de respect pentru copil, indiferent ce vârstă ar
avea acesta.
Bibliografie:
1. C. Anghelescu “Şcoala părinţilor – un site pentru mama şi
tata“ – “Abilităţile parentale ale părinţilor din Romania
1
C. Anghelescu “Şcoala părinţilor – un site pentru
mama şi tata“ – “Abilităţile parentale ale părinţilor din
Romania“ –
2
ibidem
3
C. Anghelescu Şcoala părinţilor – un site pentru
mama şi tata“ – “Abilităţile parentale ale părinţilor din
Romania“ –