Deconstructia lumii arabe

Imperiul Otoman a dominat lumea araba mai mult de o jumate de mileniu. Larga autonomie care au
acordat-o statelor din aria sa de influenta a făcut ca acceptarea suzeranităţii de către acestea sa
explice aceasta îndelungată perioada. După unii analişti decăderea Imperiului se poate găsi in
administraţia defectuoasa din ultima sa perioada si anume faptul ca nu a căutat sa facă fata noilor
metode de strategie si tehnica militara. Mai mult, in loc sa se axeze pe promovarea unor pârghii care
sa sporească nivelul economic asupra cetăţenilor săi a căutat sa se extindă spre occident.
Campaniile susţinute cu eforturi îndelungi atât economic cat si ca forţa militara se poate explica in
decăderea treptata a acestui imperiu odată tricontinental. Din punct de vedere geostrategic zona sa
de influenta interesa totodata atat Imperiul Tarist cat si puterile occidentale ca Marea Britanie si
Franta.

In opinia lui Paul Schimtz Cairo prabusirea orientului islamic a inceput in data de 12 noiembrie
1914, o luna dupa declaratia de razboi a Frantei si Angliei impotriva otomanilor. De la sfarsitul
cruciadelor pana la inceputul primului razboi mondial linistea Orientului nu a fost tulburata de
atacurile Europei.1

Tragedia decaderii lumii islamice, ajunsa in ultima sa faza odata cu chemarea Sultanului la razboiul
sfant nu a mai fost ascultata. Neconcordanta intre Constantinopol si celelalte centre din imperiu s-a
soldat cu prabusirea Imperiului Otoman – ultima mare teocratie islamica si aparitia la capatul unor
razboaie, a unor state independente dar cu un mare pret in victime-oameni platit de aceastea.

Interesele franceze, engleze, italiene, germane in aceasta zona, petrolul care incepand din secolul
xx-lea a devenit indispensabil au fost factori care au dus la disensiuni si conflicte, multe dintre
acestea neincheiate nici astazi.

Turcia prin campanii de cuceriri in Europa Centrala s-a slabit constant. Aparent acestea aduceau
succese stralucite dar caduce din punct de vedere politic. Cand in Est imperiul ducea campanii de
cucerire sustinute de armatele musulmane in capatul opus al lumii islamice – Maroc - apareau
primele tentative de patrundere economica, politica ale puterilor europene. Cu toate ca amploarea

1
Paul Schimtz-Cairo Reconstructia lumii arabe Editura Scrisul Romanesc, Craiova
1
acestor tentative era ephemera in fond erau primele semne prevestitoare la adresa lumii islamice2.
Cadrate in aceasta categorie ar fi atacul armatei spaniole ( 1510 ) care au cucerit Tripolitania. 1535
atacurile intreprinse de Carol Quintul impotriva Tunisului si campania impotriva Algerului. Cei
care s-au asezat primii pe teritoriul musulman au fost portughezii – nu pentru mult timp din cauze
interne – pe coasta de sud a Stramtorii Gibraltar.

In 1662, Anglia prelua Tangerul, spaniolii dupa eforturi sustinute, la inceputul secolului al XVII-lea
au reusit sa preia zona Marocului si succesiunea portughezilor in Ceuta. Francezii, de-a lungul
coastei nord-africane au patruns prin crearea si consolidarea de legaturi comerciale. Dei –ul din
Alger in schimbul unor sume de bani a acordat unei societati franceze importante concesiuni care
mai tarziu aveau sa devina baza viitoarei colonii franceze a Algeriei. Din Alger , francezii cu timpul
si-au extins influenta pana in Egipt si Siria.

“ Prabusirea Orientului arab au provocat-o negustorii”3

Prim a incercare de cucerire politica a acestui spatiu ii este atribuita lui Napoleon cu Campania din
Egipt, care este prima incursiune pe taram Islamic in care se renunta la raspandirea crestinismului (
in comparative cu cruciadele) si se urmareau scopurile pur politice. Analistul acestor civilizatii,
Paul Schimitz Cairo compara aceasta campanile cu cruciadele si remarca faptul ca daca in timpul
cruciadelor cele doua culturi cea apuseana si cea rasariteana erau compuse din oameni cam pe
aceeasi treapta a civilizatiei, in timpul campaniei napoleoniene civilizatia apuseana era mult
superioara.Ceea ce devenise hotarator. Mai mult Orientul si-a gasit de atunci modele in zona
apuseana si a incercat sa le transpuna in zona lor.

Cu Campania lui Napoleon in Egipt si cu Victoria de la Piramide incepe descompunera lumii arabe.
Mai mult in 1830 francezii ocupa Algerul. Structura lumii arabe este afectata de aceasta ocupatie. In
ceea ce priveste Anglia, aceasta incearca sa puna piciorul in peninsula araba cu scopul de a-si
asigura drumul spre Indii, finalizat odata cu terminarea canalului de Suez.

2
Paul Schmitz Cairo Reconstructia lumii arabe, Editura Scrisul Romanesc, Craiova p.5
3
Ibidem p.7
2
Un an dupa ocuparea Tunisiei, Marea Britanie a reusit sa controleze Egiptul. Dupa strapungerea
canalului de Suez indatorarea tarii fata de Europa a sporit. Kedivul s-a vazut silit sa vanda Angliei
pachetul sau de actiuni al Companiei canalului de Suez.4

S-a instituit o comisie financiara, care printre altele dezlantuie o rezistenta pe motive religioase sub
conducerea lui Arabi Pasa si impotriva Kedivului, au sfarsit printr-un masacru. Pretextul este folosit
de englezi care intervin, bombardeaza Alexandria, ocupa tara si isi stabilesc drumul spre indii. Atat
Marea Britanie cat si Franta prefer sa lase la conducere, formal, un conducator fidel.

Lucrurile se precipitau constant pentru fosta mare forta reprezentata de Imperiul Otoman, razboiul
turco-italian pentru anexari in Africa, razboi declansat de italieni si soldat cu cucerirea Libiei. Cu
toate ca anexase teritoriul, Poarta nu a recunoscut ocupatia italiana, mai mult a organizat o
rezistenta in frunte cu Enver Pasa in Cirenaica. Italia a ocupat Dodecanezul si a atacat Dardanelele
cu scopul de a forta turcii sa recunoasca ocupatiile sale in Africa. Pacea de la Lausanne 18
octombrie 1912, otomanii acordau Tripolitaniei si Cirenaicei autonomie deplina, insa drepturile
suverane treceau asupra coroanei Italiei.5

Agonia in care se afla lumea araba a culminat la 5 si 6 noiembrie cand Marea Britanie si Franta au
declarat razboi Imperiului Otoman. Aceasta declaratie a facut ca turcii sa treaca de partea puterilor
centrale. Cand la nivel diplomatic se declara razboi si se conturau taberele, Marea Britanie debarca
in insulele Bahrein, 7 noiembrie, trupe indiene cu scopul de a ataca Turcia din Golful Persic in timp
ce in Egipt se desavarsea gruparea armatei de Palestina in frunte cu Allbeny care avea scopul de a
ataca Turcia pe la sudvest6.

Treptat englezii cuceresc zona cu zona. La 11 martie 1917 cuceresc Bagdadul si Ierusalimul. Un an
mai tarziu cade regiunea Mosul si Damascul7

In ceea ce priveste mentalitatea islamica si ceea ce reprezinta aceasta pentru lumea musulmana
trebuie sa scoatem in evidenta si importanta religiei. Dar din analiza de mai sus reiese ca Marea
Britanie in special a reusit datorita propagandei sa aduca pe pozitii opuse state care nu se mai
luptasera. Se consemneaza pentru prima data in o lupta intre musulmani si crestini contra
musulmani.

4
Ibidem p.10
5
ibidem p.15
6
ibidem p. 19
7
ibidem p. 20
3
 Acordul Sykes – Picot

Pentru a-i atrage de partea sa, Marea Britanie le-a promis arabilor iesiria de sub controlul
Imperiului Otoman si cladirea unei Arabii Independente. Insa promisiunile s-au dovedit formale.
Mai mult Franta semneaza cu Marea Britanie in mai 1916 acordul Sykes – Picot in care isi stabileau
zonele de influenta si interes. Acordul a ramas secret pana la sfarsitul primului razboi mondial.
Acest acord raspundea dezideratelor imperialiste ale celor doua puteri europene asa cum nutrisera
acestea inainte de izbucnirea razboiului. Intentiile Frantei erau de a se impune politic si economic in
Siria, oficial sub forma de protectorat iar Marea Britanie vroia sa-si consolideze si sa scurteze in
acelasi timp drumul spre Indii pe uscat, insa nu neglija nici campiile petrolifere din nordul
Mesopotamiei8.

Acordul Sykes – Picot, hotarator pentru reconstructia lumii arabe concomitent cu iesirea de sub
Imeriu Otoman, prevedea : “Anglia si Franta sunt dispuse sa recunoasca si sa apere o federatie
independenta de state sub suveranitatea unui conducator arab, in zonele A si B ale hartii alaturate.
Franta va avea in zona A si Anglia in zona B privilegii asupra tuturor intreprinderilor si impozitelor
locale. Numai Franta in zona A si numai Anglia in zona B vor avea dreptul exclusiv de a stabili
functioari si consilieri straini la cererea statului sau federatiei de state arabe. Franta are in zona
albastra si Anglia in zona rosie imputernicirea ca, in intelegere cu statul sau federatia de state arabe,
sa stabileasca o administratie directa sau un control, precum doresc sau socotesc potrivit. In zona
cafenie va fi instituita o administratie internationala asupra formei care se va hotari in acord cu
ceilalti aliati si cu reprezentantul Serifului din Mecca”9.

Anexata, la acord era o harta in care apareau diferitele zone si sfere de influenta.

8
ibidem p. 35
9
op. cit. p. 35-36
4
Acest acord era pozitiv doar pentru Anglia si Franta. Cei in care lovea direct erau turcii pentru ca
observau ca prin diplomatie, propaganda i-au intors pe arabi impotriva lor reusind in acelasi timp sa
ameninte si imperiul. De partea cealalta Italia, Germania nu erau indiferente la cresterea influentei
anglo-franceze in Orient. Promisiunile facute Serifului si ceea ce prevedea acordul Sykes – Picot
nu puteau fi sustinute timp indelungat, contradictiile fiind evidente. Dupa ce a fost cunoscut acordul
secret, Anglia a cautat sa se sustraga contrazicerii, tagaduind obligativitatea promisiunilor facute 10
Serifului. Cu toate ca de partea araba au fost aduse dovezi categorice cu privire la exactitatea
acordului si valabilitatea promisiunilor facute de englezi, acestia au cautat sa creeze controverse
legate de valabilitatea acordului si in acest fel sa incerce sa musamalizeze acest acord. Din
cercetarile noastre, pana in 1940, Londra a refuzat publicarea schimbului de scrisori dintre inaltul
sau comisar in Egipt ca delegat imputernicit englez si Seriful Huseyin, care daca ar fi facut-o
controversa ar fi fost elucidata. Zona cafenie prezentata in acord, din analiza noastra se refera la
Palestina de azi. Scopul englez era ca prin formularea viitorului Palestinei, cum era prezentata in
acordul Sykes – Picot, era ca pana la urma sa inlature pretentiile pe care le manifesta Franta din
zona sa de influenta din Siria. Englezii, in interes propriu au sustinut ideea unui camin national
10
ibidem p.36
5
evreiesc sub protectorat englez. Scopul englezilor era ca pe langa aceasta pozitie sa inhame la carul
politicei sale in criticele momente ale tratatelor de pace, puterea internationalei evreiesti. Un act abil
al diplomatiei engleze. La 2 noiembrie 1917 secretarul de stat al ministerului de externe, Balfour
scria lordului Rotshild la Londra, o scrisoare numita de atunci “ declaratia Balfour” care a jucat un
rol important in stabilirea noii oridinii in Palestina. Declaratia Balfour era : “ In numele guvernului
Majestatii Sale am onoarea sa va transmit urmatorul masej de simpatie referitor la manifestarile
sioniste, care a fost supus Cabinetului si aprobat: Guvernul Majestatii Sale priveste cu bunavointa
constituirea unui camin national pentru evrei in Palestina si va face cele mai mari eforturi pentru ca
acest scop sa fie atins, ramanand insa clar ca nu trebuie sa se petreaca nimic ce ar putea prejdicia
drepturile cetatenesti si religioase ale comunitatilor neevreiesti existand in Palestina sau drepturile si
situatia politica a evreilor din orice alta tara11. Anglia a urmarit prin aceasta si remedierea situatiei
proprii, mai ales de cand cu acordul Sykes-Picot arabii nu ii mai priveau cu ochii buni, ori
impamantenirea unei comunitatii evreiesti in Palestina, cu englezii ca protectori ai zonei ii
mentineau pe englezi pe o pozitie favorabila. La sfarsitul primului razboi mondial, dupa prabusirea
armatelor turcesti, lumea araba din Asia era incurcata intr-o retea de conventiuni si promisiuni
contradictorii. Aceasta situatie a continuat si in perioada interbelica cand aceasta zona a fost teatrul
unor conflicte militare si diplomatice in care Franta, Anglia, evrei si arabi se luptau pentru
realizarea pretentiilor in intentiilor proprii. Un punct slab pentru care aceasta stare s-a prelungit
poate fi considerata criza dinastica si neintelegerile dintre arabi. Mai mult ceea ce s-a stabilit la
Tratatele de Pace de la Paris au dus la o seama de rascoale, de rasturnari si de conflicte, unele dintre
acestea neincheindu-se nici azi.

Les étapes du déclin de l’Empire Ottoman

11
op.cit. p.39
6
Après l’écartement du sultanat, on a aussi annulé le Caliphat dont l’autorité avait dépassé les
frontioères turcques. Par l’arreté de l’annulation de celui-ci; on a tité une ligne départageante nette
entre les Turcs et les problèmes arrabes et islamiques12.

Pas seulement la Turquie a été méconte,te des Traités de paix de Paris, un autre pays mécontent a
été la Sirie. En février 1919, Feisal va à Paris devant la conférence et expose parmi d’autres les
promesses de l’Angleterre. Tout comme au conseil formé antérioeurement, les Anglais ne font
nulle démarche. Revenu à Damasc, il se rend compte qu’il a été trompé. Feisal ne cède pas quand
meme à son reve de réaliser une Sirie indépendante. Le congrès sirien se réunit à Damasv en juin
1919 et on déécide qu’à l’avenit ausssi on donne ducrédit au roi Feisal. On lanse une campagne
conte la France auquel l’Angleterre contribue aussi en secret.a la fin des luttes, le congrès sirien
proclame le 8 mars l’indépendance de Sirie et offre à Feisal la courronne du nouveal état 13.

Les choses se précipitent le 25 avril quanf à San Remo se décide qu’en concordanvce avec l’accotd
Sykes-Picot, la France avait reçu le mandat sur toute la Sirie. On somme la Sirie d’accepyer le
mandat français sur ce que les officilialités de l’état ne veulent pas écouter. Il s’en suit le conflit de
Khan Maithalun où l’armée française supérieure s’impose. En juillet le Damasc tombe. La France
consolide peu à peu son pouvoir sur la Sirie. En outre, il est confitrmé par les traités de Sevres et
Lausanne. En ce qui concerne les problèmes internes de l’Empire Ottoman, les choses étaient
entrées sur un chemin sans retour. La flamme révolutionnaire une fois allumée elle pouvait etre
éteinte difficilement. Le problème était que, lorsque ceux qui se prononçaaient pour une Turquie
moderne, une Turquie où une Constitution établisse les principes démocratioques et les rapports
entre les institutions. Au plan externe, le déclin des Ottomans continuait. L’Autriche a fait annexer
la Borsnie et la Herzegovina apr_s la reconcobtre de Reval à laquelle les chefs d’état de Russie et
d’Angleterre, qui a eu lieu les 9 et 10 juin 1908, a signé ultérieurement l’entente anglo-russe. Les
craintes de Vienne étaient justitifiées, car une Turquie cobsolidée pouvait valoriser ses prénetntions
sur les provinces qu’elle avait controlées depuis des siècles. Par cette décision, l’éqjuilibre dce
froces, maintenu avec tant de sacrifices a été gravement ébranlé.

Ocuparea Bosniei si Herzegovinei a adus alte lovituri Imperiului Otoman. Printul Ferdinand al
Bulgariei, vasal Sultanului, a gasit momentul oportun si si-a transformat tara in regat independent.
Mai mult, Grecia a luat in stapanire Creta. Cum otomanii observau neputinciosi aceste fapte, au
gasit de cuvinta sa aiba o initiativa nesemnificativa si anume boicotarea comertului cu austriecii.
Constantinopolul isi punea sperantele in intelegera anglo-rusa, mai ales ca Marea Britanie se
pronuntase pentru indreptarea „barbariilor” de pe Bosfor.

12
ibidem . 41
7
 A reforma Turcia, inseamna a o omori13. Previziunea marchizului Salisbury se pare ca a fost
corecta daca in locul Turciei ne referim la Imperiul Otoman. Dupa astfel de catastrofe s-au cautat si
se vor cauta, s-au enuntat si se vor mai enunta teorii, s-au gasit mai mult sau mai putin obiectiv
principalii vinovati de cadea acestui colosal Imperiu. Asa cum dispar specii si rase fara sa se stie de
ce, tot asa se intampla si cu formele de colectivitate, ipoteza lansata de analistul acestui spatiu Paul
Schmit Cairo. Statul national era o necesitate pentru osmanism pentru a-si putea sa-si mentie
existenta. Intentia exista, modalitatea era greu de gasit. Daca se incerca pe cale de unificare
centralista, se opuneau teritoriile crestine care cereau mentinerea limbii si administratiei proprii.
Daca li se faceau concesii, cautand a le uni cu Statul national pe cale federativa, se indignau
mahomedanii care considerau ca ii favorizau pe crestini si tradau Islamul. Daca ne raportam la zona
crestina compusa din sarbi, greci si bulgari din Macedonia solutii se puteau gasi, insa dificultatea se
gasesa in Asia Mica, in centrul Islamului. Acolo erau armenii. Sustinuti din umbra de rusi, acestia
posedau teritorii vaste in Estul si Sud-Estul Asiei Mici14. Acestia, revendicau dreptul la o viata
nationala proprie. Aceste tendinte nationale au devenit conflictuale. Interesant ca, kemalistii care au
condamnat tot ce au facut predecesorii lor, in aceasta privinta au tacut. De aici reiese ca mentalitatea
nationala era la unison. Daca se face abstractie de latura omeneasca, eliminarea armenilor din trupul
Statului era pentru Turcia noua o necesitate la fel de vitala ca si exterminarea indienilor pentru noul
stat al albilor din America.

Modernizarea Statului era in impas. Intentiile conducatorilor s-au izbit de tehnici de neinvins.
Entuziasmul conducatorilor de innoire a fost in zadar; s-au elaborat nenumarate proiecte; s-au dat
sute de ordonante. Insa o legislatie unitara – conditie prealabila a unui stat unitar – s-a dovedit
imposibil de realizat intr-o tara care constituia oarecum o colectie de „categorii” a tuturor
semintiilor culturale de la nomadul primitiv pana la orasanul din secolul al XIX-lea. Grav, pentru
natiunea turca era ca nu ei controlau economia nationala. Bugetu Statului era intocmit de catre
„Dette publique” – administratia straina a datoriilor15, un fel de comisiune a reparatiilor. Economia
se indrepta catre colaps deoarece veniturile erau intrebuintate pentru plata dobanzilor. Solutia,
adoptarea sistemului concesionarilor catre Societatile straine. Insa pentru a primi bani in schimbul
concesiunilor, nimeni nu avea voie sa se atinga de vechile privilegii comerciale si juridice ale
strainilor, vechile „capitulatii”. Evident Marile Puteri blocasera posibilitatea Imperiului de a putea
intreprinde ceva fara acordul lor. Controlul era total, fara avant economic nu este posibil un avant
cultural, militar sau de alta natura.

13
Previziune a marchizului Salisbury
14
D.v.Mikusch, Gazi Mustafa Kemal 1880-1938, Editura Scrisul Romanesc, Craiova, p. 81
15
Ibidem, p. 82
8
Nici in privinta spiritualitatii lucrurile nu stateau mai bine. Pentru un proces de modernizare era
nevoie de o oarecare despartire a Statului de Biserica. Dar acest proces era in oponenta cu
principiile Islamului. Populatia era adanc ancorata in traditiile si perceptele religioase care pentru
musulmani era felul lor de a fi. De a schimba fesul cu palaria nu putea fi vorba. In timpul razboiului
mondial, conducera armatei s-a straduit sa inventeze pentru soldati un chipiu care sa le apere fata de
ploaie sau de soare, fara a arata o urma de bord sau de cozoroc, ce ar putea aminti de „ odioasa”
palarie europeana. Izolarea sociala a femeilor si portul valului au fost mentinute cu strictete. Mai
mult nu se putea vorbi de o despartire de Biserica deoarece aceasta reprezenta mijlocul cel mai
puternic de unire a lumii mahomedane. Fara aceasta nu se putea pastra Arabia, jumatate din
teritoriul ramas inca Imperiului. In fapt, Islamul nu impiedica numai adaptarea la vremea noua, ci
era esential in contrazicere cu ideea nationala la fel cum Biserica universala a Europei din evul
mediu a fost prin firea ei in opozitie cu delimitarea nationala a Statelor. Starile din Turcia, dupa
caderea lui Abdul Hamid erau asemanatoare cu starile din Roma inainte de Caesar. Razboaiele
civile si luptele de partid erau carateristice epocii16. Mustafa Kemal, tanarul ambitios care avea o
alta viziune pentru a putea reda demnitatea tarii sale, se remarca prin cuvintele adresate celui care a
facut parte din Triumvirat: „ Djemal Bey, nu te lasa sedus de moda actuala de a voi sa apari fiecarei
secaturi intr-o lumina frumoasa. Aplauzele celor multi n-au nicio importanta. Daca vei cauta mai
departe sa-ti tragi forta din aprobarea primului venit, atunci nu stiu ce va fi cu tine in prezent, insa
viitorul ti-l distrugi cu siguranta. Grandoarea consta in a nu vorbi pe placul fiecaruia, in a nu arunca
praf in ochii nimanui, a nu vedea decat ceea ce este cu adevarat necesar pentru tara si a merge drept
la tinta. Fiecare isi va da cu parerea, fiecare va voi sa te abata din calea ta. Bine, tu nu te lasi
influentat si-ti urmezi drumul fara sovaire. Iti vor pune piedici la fiecare pas. Convins ca nu esti
mare, ci mic si slab, ca n-ai niciun sprijin, ca nimeni nu te ajuta, vei invinge in cele din urma toate
piedicile. Si daca dupa aceea iti vor spune ca esti mare, sa razi pur si simplu in nasul celor ce ti-o
vor spune”17. Nemultumirea tanarului Mustafa reiese si din refuzul de a ocupa functii temporare dar
bine remunerate, scopul acestuia fiind idealul de a putea sa schimbe mentalitatea turcilor. Abil, a
inteles ca politicienii din jurul sau nu vad nici in ceasul al doisprezecelea ca singura solutie este
desfiintarea Imperiului si aparitia unui stat turc, independent constituit in granitele sale firesti.

Anul 1911 a adus o perioada de mare incordare politica. Celebrul „salt de pantera” german de la
Agadir din iulie a adus in discutie pretentiile teritoriale ale Marilor Puteri. Franta dorea sa ramana
singurul stapan in Maroc. Britanicii, care ocupasera intre timp si Sudanul, pe langa Egipt i s-au
alaturat. Musulmanii din intreaga lume urmareau cu atentie conflictul dintre Marile Puteri pentru

16
Ibidem, p. 83
17
op. cit. pp 86-87
9
Maroc. Se va erija Wilhem al II-lea intr-un protector puternic al Islamului, asa cum aparuse tuturor
cand a intrat calare la Ierusalim, in splendoarea fastului sau imperil? Era speranta lumii musulmane.
Din pacate pentru ei, evenimentele au evoluat intr-o alta directie si anume, la Postdam s-a ajuns la o
intelegere cu Rusia, Persia a fost parasita la discretia Rusiei; junii persani au fost alungati, fostul
sultan Muhammed Ali a fost reinscaunat prin grija Rusiei. Gestul Germaniei a provocat stupoare
printre musulmani, iluzitionati de gesturile de prietenie anterioare. Berlinul s-a razgandit si a
incheiat cu Parisul un targ. In schimbul unor regiuni mlastinoase in Congo, a lasat Frantei, Marocul
si Islamul de vest18.

Marile puteri, pentru moment, nu au fost în stare sau nu au voit să potolească avîntul războinic al
noii însoţiri antiotomane. Criza Agadirului abia se consumase. Rusia încă nu-şi revenise după
înfrîngerea suferită în confruntarea cu Japonia (1904-1905) şi cataclismul primei revoluţii ruse
(1905-1907). Orice amestec din partea Austro-Ungariei şi Germaniei de partea Turciei ar fi putut-o
forţa să intervină de partea balcanilor (altfel ea şi-ar fi pierdut cu totul autoritatea şi aşa puternic
ştirbită de Congresul de la Berlin) în clipa în care ea încă nu era gata de război. Ministrul rus de
externe, P. Sazonov, a intuit primejdia transformării acestui conflict regional în unul mondial şi a
încercat prin toate mijloacele să-l aplaneze, dar fără să izbutească.

Blocul austro-ungaro-german nu era nici el pregătit pentru un război de anvergură. Turcia slăbită a
rămas de una singură în faţa foştilor săi vasali care au fost înarmaţi pînă în dinţi atît de către noii săi
prieteni (Germania şi Austro-Ungaria), cît şi de vechii duşmani (Rusia).

Proaspeţii aliaţi s-au angajat în război fără ca să aibă o viziune bine pusă la punct a noii configuraţii
teritoriale într-o peninsulă Balcanică fără Turcia. Delimitarea hotarelor în Macedonia a fost amînată
după război. Aventura „alianţei monstruoase” balcanice, însă, s-a încununat de un succes pe cît de
neaşteptat pe atît de răsunător. Pe data de 9 octombrie 1912, Muntenegru a declarat război Porţii
Otomane. Peste opt zile lui i s-au alăturat Serbia şi Bulgaria, iar pe 18 octombrie – Grecia.

Într-un timp scurt, aproape toate posesiunile balcanice ale Turciei (cu excepţia unei fîşii înguste de-
a lungul Strîmtorilor şi a cîtorva cetăţi asediate) au fost ocupate de trupele aliate. Unităţile armatei
bulgare au atins aliniamentul Ciatalgia-Midia – ultimul obstacol în calea lor spre Istanbul (clerul
bulgar s-a grăbit chiar să-l întituleze pe ţarul Ferdinand I ca eliberator şi suveran al
Constantinopolului!). Deja pe data de 3 noiembrie Turcia a cerut pace. Ea a fost semnată la Londra
abia la sfîrşitul lunii mai. Tărăgănarea tratativelor a fost cauzată nu de complicaţiile de ordin
militar, ci de neînţelegerile iscate între aliaţi19.

18
Ibidem, p.92
19
http://www.mdn.md/index.php?day=3527
10
In partea opusa, dupa ce Franta a ocupat tot ce si-a dorit, Italia a venit cu pretentii teritoriale. Cum
Marocul i s-a atribuit Frantei, Roma a crezut ca nu mai poate astepta pentru a pune definitiv
stapanire pe Tripolitania. Pretextul a fost ca autoritatile otomane impiedica comertul italian.
Italienii au cerut printr-un ultimatum adresat Portii consimtamantul de a ocupa Tripolitania.
Ultimatumului i-a urmat declaratia de razboi, dupa 24 de ore20. Europa, a fost „indignata” de gestul
Italiei cu toate ca atat Anglia cu Egiptul, Franta cu Africa de Nord-Vest, Austria cu Bosnia
Herzegovina, Rusia cu Crimeea si Basarabia procedasera la fel. Cu toate ca gestul Italiei era imoral,
generalul Izzet Pasa, seful statului major general al armatei turce afirma: „ Dupa dreptul omenesc si
chiar dupa dreptul international, atacul nemotivat asupra acestei provincii (Tripolitania) este desigur
o nedreptate. Dar poate ca este o crima si mai grava aceea pe care o comite un Stat, cand se arata
prea slab fata de marimea Imperiului sau si de bogatiile naturale ale acestuia, cand isi slabeste
puterea de rezistenta irosind ca un risipitor resursele si bogatiile imensului sau teritoriu.”21
Declaratia generalului era adevarata, din cauza neglijentei, turcii au pierdut aceasta provincie. Dupa
calcule simple in care intelesesera ca posibilitatea unui razboi nu este de luat in seama, oficialitatile
au sperat ca protestele anglo-franceze ii vor stopa pe italieni in actiunea lor. Insa, italienii se
intelesesera cu acestia. Daca pierderea Bosniei si Hertegovinei, comparata cu pierderea Tripolitaniei
era o cauza secundara, acum Imperiul Otoman era nevoit sa actioneze deoarece era vorba de
provincii cu populatie curat islamica. A le lasa crestinilor fara lupta, ar fi insemnat pentru Turcia
pierdea si ultimul rest de prestigiu in spatiul islamic, pierderea probabila a Califatului. Din aceste
considerente, guvernul de la Constantinopol nu a avut alta optiune decat lupta, sperand intr-o
minune de la Allah. Italienii nu au luat in considerare unitatea musulmana care prin gestul lor i-a
reunit. Cand triburile arabe au aflat ca Suveranul si Califul lor din Constantinopol nu ii parasise, ci
le trimitea ajutor, au alergat din pasuni si din oazele lor sa lupte impotriva navalitorului. Uniti sub
drapelul verde al Profetului, Islamul i-a facut sa uite de certurile dintre ei. Chiar si in Yemen, unde
armata otomanilor ducea o lupta grea cu beduinii rasculati, ostilitatile au incetat ca prin farmec. In
aceasta batalie, Mustafa Kemal a fost inaintat la gradul de maior, luptand in Cirenaica de Nord-Est.
Lupta pentru Tripolitania a devenit o lupta pe pozitii. Dupa incercari repetate de a cuceri in
totalitate provincia, Poarta a acceptat conditiile oferite de Italia. La 18 octombrie 1912, s-a incheiat
pacea de la Ouchy. Sultanul, pentru a evita umilinta de a ceda un teritoriu musulman, a acordat
tripolitanilor autonomia deplina. Italia s-a angajat sa evacueze insula Rhodos si Dodocanezul, insa
nu si-a respectat angajamentul.

20
D.v.Mikusch, Gazi Mustafa Kemal, 1880-1938, Editura Scrisul Romanesc, Craiova, p. 92
21
op.cit. p. 93
11
In Balcani, statele din sudul Dunari s-au inteles pentru prima data in istorie si au incheiat o alianta
razboinica impotriva otomanilor. Scopul era acela de a izgoni Turcia din Europa. La staruintele lui
Venizelos, liga balcanica, a sustinut declaratia principelui Muntenegrului care a declarat razboi
Sultanului si Califului, fiind urmat de regii Serbiei, Bulgariei si Greciei22. Marile Puteri analizau
atent acest conflict insa declarau la unison ca nu vor permite o schimbare a statu-quo indiferent de
consecinte. Sansa turcilor a fost ca in tabara adversa nu se afla niciun geniu militar ci numai o
coalitie de dominatori care se banuiau reciproc si isi invidiau succesele unul altuia. Mai mult, cand
grecii si sarbii si-au asigurat prada, au lasat pe bulgari sa sangereze singuri in fata liniilor de la
Ciatalgea. Marile Puteri dupa ce au vazut in ce directie se indreapta lucrurile au intervenit functie de
interesele proprii. Rusia si-a amintit ca tine de datoria sa morala de a face pace in regiune pe
considerentul ca decat un stat balcanic mai bine Turcia sa fie cea care detine Stramtorile. Cabinetele
europene au mijlocit un armistitiu iar sub protectoratul Londrei au inceput negocierile. La Londra,
statele participante cereau Turciei cedarea tuturor teritoriilor balcanice in afara unui coltisor la Nord
de capitala precum si insulele din fata Dardanelelor. In Europa, Turcia nu mai detinea decat
Constantinopolul si Stramtorile. Cum la Constantinopol, pierderea Adrianopolului era de
neinchipuit iar Divanul a hotarat sa accepte cerintele de la Londra, la 23 ianuarie a avut loc
rasturnarea guvernului printr-o lovitura de stat. Istoricii turci sustin ca guvernul trebuia rasturnat
dupa ce raspunsul definitiv ar fi fost expediat la Londra si astfel pacea ar fi fost incheiata formal. In
acest mod, s-a putut arunca asupra adversarilor politici vina infrangerii. Noului guvern ia revenit
sarcina sa anuleze decizia de a semna pacea si de a continua lupta.

Turcii au continuat razboiul, obtinand cateva victorii semnificative. Comunicarea nu era punctul
forte al aliatilor balcanici, sarbii au fost dezamagiti ca nu au primit iesire la mare in dauna
independentei Albaniei musulmane. Grecia se considera nemultumita in favoarea Bulgariei. In iulie
1913, la numai cateva luni dupa pacea de la Londra, in Balcani a izbucnit din nou lupta. Serbia si
Grecia au atacat Bulgaria; Romania si-a trimis trupele contra Sofiei. In acest conflict intre crestini,
turcii fara a tine cont de Marile Puteri si-au indrumat armatele catre Adrianopol. Armata turca a
inaintat, a zdrobit rezistenta slaba a bulgarilor iar la 23 iulie 1913, aniversarea revolutiei june turce,
au recastigat Adrianopolul. Prin pacea de la Bucuresti, turcii au ramas cu Adrianopolul, grecii au
primit partea cea mai mare din Macedonia in dauna bulgarilor iar sarbii au ramas si de aceasta data
fara acces la mare23. Insa hotarele stabilite la Bucuresti in 1913 nu au fost respectate mult timp.

Noul guvern a luat decizii de scoatere a statului din criza, in incercarea de a-i reda identitatea.
Dorinta de a inlatura capitulatiile a fost principalul motiv al intrarii Imperiului Otoman in primul

22
Ibidem, p. 100
23
Ibidem, p. 107
12
razboi mondial. In incercarea de a schimba cate ceva, s-au adus profesori din Europa, pe cat posibil
cu participarea tuturor puterilor, pentru a elimina suspiciunile. Reorganizarea marinei a fost
incredintata Angliei; jandarmeria care joaca un rol mult mai important in Turcia decat in Europa cat
si administratia financiara a revenit Frantei. Alte concesiuni au revenit altor state, altfel conducatorii
de la Constantinopol nu vedeau iesirea din criza economica. Armata a fost reorganizata dupa
modelul german, venind in acest scop o misiune militara. In privinta armatei, Rusia, Anglia si
Franta au protestat, considerand ca reorganizarea acesteia trebuia pusa sub o comisie comuna, insa
Enver Pasa, ministrul de razboi, nu si-a schimbat optiunea.

Mustafa Kemal, dupa castigarea Adrianopolului a fost inaintat la gradul de locotent-colonel. Fiind
contra politicii lui Enver si mai ales impotriva unei aliante cu Germania, perturband cercurile
militaro-politice din capitala cu ideile sale a fost trimis atasat militar in capitala bulgara. Printre
motivele de nemultumire cel mai pregnant era numirea generalului Liman von Sanders in capul
armatei turce, jignire de neconceput in conceptia locotenent-colonelului Mustafa Kemal.

In memoriile sale, Hans Kannengiesser24 reda momentul in care Enver Pasa, ministrul de razboi a
hotarat tabara din care Imperiul Otoman va face parte : „ma aflam la raportul obisnuit la ministrul
de razboi Enver Pasa cand, impotriva uzuantelor, servitorul a anuntat in mijlocul raportului pe
locotenent-colonelul von Kress”. Acesta declara ministrului de razboi turc: „ Cetatea Cannakale
raporteaza ca vasele de razboi germane <Goeben> si <Breslau> stau in fata Dardanelelor si cer sa li
se incuviinteze intrarea libera. Fortareata roaga sa i se dea imediat instructiuni pentru comandantii
forturilor Kum Kale si Sidil Bar”. Ministrul turc, iritat datorita eventualelor repercursiuni, raspunde:
„ Nu pot sa hotarasc acum. trebuie sa vorbesc mai intai cu marele vizir”. Kress: „ Dar trebuie sa
telegrafiem imediat”. Neconvins de decizia sa, Enver Pasa incunviinteaza: „ Sa le lase sa intre”. Din
relatarile lui D.v.Micusch si ale locotenent-colonelului Kress, de fata, au rasuflat usurati, datorita
deciziei favorabile natiunii lor. Interesant este continuarea dialogului, Kress: „daca vase de razboi
engleze vor urma celor germane, sa se traga asupra lor in caz ca vor voi sa intre si ele?” Firesc,
ministrul de razboi a replicat ca o asemenea decizie trebuie decisa de consiliul de ministrii, insa
ofiterul german, conform celor scrise in memoriile sale, pluseaza: „Excelenta, nu putem lasa pe
subalternii nostrii fara ordine clare si imediate intr-o astfel de situatie. Sa se traga sau sa nu se
traga?” Dupa o pauza, Enver Pasa a conchis: „Da”25.
24
Hans Kannengiesser a fost un ofiţer militar german în timpul primului război mondial. El a
fost militar alături de forţele turceşti în timpul bătăliei de la Gallipoli. Spre deosebire de a fi un
ofiţer de legătură cu armata turcă, a comandat trupele turceşti în câmpul de bătaie, inclusiv
Divizia a 9-a turcească. Divizia 9-a era parte a Armatei a cincea, care a fost comandată în
timpul campaniei de Gallipoli de generalul german general Otto Liman von Sanders. După
război, Kannengiesser si-a publicat memoriile despre bătălia de la Gallipoli.
25
Hans Kannengiesser Gallipoli, Berlin, 1927, op. cit. si in D.v.Micusch Gazi Mustafa Kemal
1880-1938, Craiova, Editura Scrisul Romanesc, p.114
13
Germanii au profitat de acest eveniment, impingand statul otoman intr-o alianta pe care opinia
publica nu si-o dorea. Un tratat secret semnat inainte cu Germania exista din 1914, insa la
Constantinopol majoritatea ministrilor s-au pronuntat pentru neutralitate. Insa,datorita pozitiei sale
si vitalitatii pentru Marile Puteri de a trece prin Stramtori era evident ca statul turc isi v-a putea
mentine pentru mult timp neutralitatea. Lucrurile s-au precipitat deoarece, persoanele principale din
executiv, Enver, Talaat si Djemal au hotarat sa riste si si-au pus colegii de cabinet in fata faptelor
implinite, convinsi de victoria Puterilor Centrale. Pusi in fata faptelor, trei ministrii au demisionat,
cel mai cunoscut dintre demisionari fiind Djavid Doenme26. Balanta putea fi inclinata catre cei care
preferau Antanta, care vroia sa le garanteze integritatea, insa nu si inlaturarea capitulatiilor.

Ostilitatile ruso-turce in Mara Neagra au dus la declaratia de razboi din partea Antantei impotriva
Turciei, in noiembrie 1914. Sultanul pentru a crea o stare de spirit favorabila, printr-un decret a
anulat unilateral capitulatiile, considerate de otomani o discriminare. Documentele vremii arata ca
Mustafa Kemal, a avertizat guvernul ca merge pe o cale gresita, ca tara se v-a indrepta catre
dezastru daca v-a continua sa mearga alaturi de Germania. Cum in acel moment germanii
marsaluiau catre Paris, nu a fost luat in considerare. Dupa indelungi staruinte ale ofiterului Mustafa
Kemal de a lupta, in 1915 este numit comandantul diviziei 19 turce la Gallipoli. Generalul Liman
von Sanders avea conducerea suprema.

Peninsula din fara Dardanelelor, devenise centru al evenimentelor razboinice. Pierderile aliatilor, in
incercarea de a trece prin Stramtori devenisera semnificative si au incercat sa inainteze in acelasi
timp si pe uscat catre capitala statului turc. Incercarea era logica, deoarece daca reuseau, Aliatii ar fi
reusit sa atinga trei scopuri: Turcia ar fi fost constransa sa fac pace, s-ar fi stabilit o legatura directa
cu aliatul rus si s-ar fi inchis cercul in Sud-Estul Europei Centrale.

Surprinzator, Marea Britanie adusese la lupta scotieni, australieni, neozeelandezi. Geniul strategic al
lui Mustafa Kemal a iesit in evidenta in aceasta batalie decisiva pentru soarta statului turc, deoarece
infrangerea insemna ocuparea in totalitate a statului turc. Aliatii au planificat debarcarea in trei
locuri, urmand ca atacul decisiv sa se dea la Ariburnu. Intamplare sau nu, Mustafa Kemal, se afla in
acel loc si cu o mobilizare exemplara a reusit cu sacrificii omenesti sa castige acea fasie. Batalia de
la Cannakale, in istoria Turciei este sinonima cu renasterea statului. Cum englezii nu puteau renunta
la Stramtori si-au mobilizat fortele dand batalia finala la Anafara, fiind asa cum se spune la 2
minute de victorie. Cum generalul Liman von Sanders l-a numit pe Mustafa Kemal comandantul
suprem, entuziasmul si incurajarile venite din partea conationalului sau au fost decisive pentru a
obtine victoria. Insa turcii nu se puteau bucura mult, deoarece Rusia, prin Caucaz a intrat in

26
“Doenme” – nume primit de evreii emigranti din Spania, convertiti la Islam.
14
teritoriul turc. Enver Pasa, inca ministru de razboi, a tinut sa-si asume comanda acestei batalii cu
scopul ca dupa victorie sa inainteze prin Afganistan spre India. Insa, comandantul si-a atras
oprobiul public deoarece in lupta, armata turca de 90 000 de soldati a pierdut 78.000, morti de frig,
prizonieri sau alte cauza, restul de 12.000 au fost afectati de tifosul exantematic.

Dupa ce englezii si-au retras trupele, Mustafa Kemal, devenit erou national reintors in capitala nu s-
a sfiit sa critice guvernul pentru alianta cu Germania. Insa cum convingerile sale erau in divergenta
cu intentiile politicienilor acesta a fost trimis in Caucaz, pentru a-l tine la distanta.

Pentru Imperiul Otoman, pierderea Bagdadului, in martie 1917, a venit ca un soc. Bagdadul, vechiul
oras sfant al Califilor era ceva de neconceput pentru otomani. Enver, care nu se mai bucura de
popularitatea de alta data, a cerut ajutor Inaltului Comandament german, care a raspuns afirmativ,
cu toate ca motivele obiective erau altele pentru aliatul german care avea interesul de a-l mentine in
lupta pe aliatul sau si lucrurile mergeau si mai bine pentru nemti atat timp cat Enver conducea
ministerul de razboi. Nemtii l-au desemnat pe generalul von Falkenhayn sa vina in ajutorul turcilor
impreuna cu un numar semnificativ de trupe. Impartita in doua, una din ostiri fiind condusa de
generalul Mustafa Kemal, a incercat sa recupereze Bagdadul, insa ceea ce nu planificasera
politicienii s-a produs pe front. Turcii nu concepeau sa fie condusi de catre ofiteri germani, iar de
aici neintelegerile. Mai mult, generalul Mustafa Kemal, aprecia campania pentru recuperarea
Bagdadului pierduta, si-a dat demisia numind in locul sau pe Ali Fuad Pasa. Superiorii sai
nemultumiti- gestul sau in mod normal fiind de Curtea Martiala- au incercat sa il trimita la vechiul
sau post in Caucaz, insa ofiterul a refuzat si aceasta optiune.

Intors la Constantinopol, generalul astepta. A refuzat propuneri de a rasturna guvernul prin diferite
modalitati. Intre timp, la 10 februarie 1918, a murit Sultanul Abdul Hamid cu care ofiterul Kemal se
cunoscuse in calatoria lor comuna in Germania. I-a urmat, printul Wahededdin, fratele cel mic al lui
Abdul Hamid si al Sultanului domnitor.

Ultimul Sultan, care absolvise o scoala politica era convins ca Imperiul Otoman nu putea fi
mentinut decat printr-un Sultanat puternic, bazat pe Islam. Patrunderea ideologiilor occidentale o
considera primejdioasa, devenind unul dintre cei mai intransigenti in decizia de a nu se propaga
aceste ideologii pe teritoriul statului sau.

Relatia dintre Mustafa Kemal si Sultanul Wahededdin, in prima faza a decurs normal. Sultanul
cunostea antagonismul generalului fata de Triumvirat si partizanii sai si mai ales ca multi ofiteri cat
si adversari lui Enver si ai aliantei cu Germania isi spuneau sperantele in castigatorul de la Anafara.
Generalul cauta sa-l lamureasca pe mostenitorul tronului in ce situatie dificila se afla tara, sa incerce
15
sa-l faca sa-si schimbe orientarea politica, el declarand: „ Cu omul acesta s-ar putea face multe, cu
conditia de a i se deschide ochii, de a sta mereu langa el si de a-l sprijini in mod leal.”27 Cu toate
insistentele sale, Wahdeddin, a primit asigurari de la Cartierul General german ca lucrurile sunt in
grafic atat pentru Germania cat si pentru turci.

La nivel politic, vizita imparatului Wilhelm la Constantinopol nu a fost o reusita. Mostenitorul

tronului, in expunera sa, intreba: „ Tara mea sufera lovituri tot mai grele, fara ca sa avem
posibilitatea de a le stavili. Daca lucrurile vor continua astfel, Turcia se va prabusi. Din declaratiile
Majestatii Voastre n-am dobandit pana acum siguranta ca se va pune capat acestor lovituri fatale
pentru noi. N-ati voi, Sire, sa-mi dati in privinta aceasta asigurari linistitoare?”28. Rapunsul,
omologului german a fost prompt : „Mi se pare, Alteta, ca sunt in anturajul dmv. Personalitati care
seamana indoieli in spiritul dvs. (referire la generalul Mustafa Kemal), si va desteapta neincrederea.
Va pot da asigurarea ca avem toata speranta de a ajunge la un rezultat fericit. Cred ca asta va va
ajunge”29. Temerile erau justificate mai ales ca Imperiu aflat in pragul declinului s-a vazut tarat intr-
un razboi in care nu vroia sa participe. Intalnirea, dupa mult timp dintre Wahededdin si Mustafa
Kemal, pusa la cale de catre maresalul Izzet Pasa, a fost decisiva pentru viitorul Turcie. Generalul i-
a propus sa devina seful armatei iar pe el sa-l numeasca Seful Statului Major General : „Inainte de
orice este necesar de a fi stapan pe armata, de a o avea in mana. Puneti-va, Sire, personal in fruntea
ostirii si numiti-ma pe mine ca sef al statului major general”30. Sultanul a fost curios daca se mai
gasesc si alti ofiteri care au aceleasi opinii, urmand ca dupa o perioada de gandire sa ia decizia
corecta. Taraganand luarea unei decizii, acesta intr-o alta audienta a incercat sa impinga lucrurile
insa cand a aflat ca Sultanul a discutat subiectul cu Talaat si Enver despre ce este de facut, Mustafa
Kemal a inteles ca si Sultanul este pe un drum gresit.

La sugestia lui Enver, Sultanul la trimis pe Mustafa Kemal in Tara Sfanta. Ierusalimul si Palestina
au fost cucerite de englezi. Cum situatia s-a inrautatit, generalul von Falkenhayn a fost inlocuit cu
Liman von Sanders. Mustafa Kemal a sosit in august 1918 in Palestina si a constatat ca armata se
afla intr-o situatie mai grea decat si-o inchipuise. Nevoiti sa se retraga, turcii s-au retras pana intr-un
punct in care generalul turc a declarat ca de linia aceasta nu se poate trece. Sfarsitul razboiului i-au
gasit pe turci aparand acea linie, care a devenit hotarul Turciei de azi31.

27
Ibidem, p. 132
28
Ibidem p. 134
29
Idem
30
Ibidem, p. 137
31
Ibidem, p. 141
16