Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
România şi-a negociat cu grijă condiţiile pentru intrarea în război de partea Aliaţilor. Astfel,
Bucureştiul cerea recunoaşterea drepturilor României asupra teritoriului Transilvaniei, care
fusese încorporat în Regatul Ungariei în 1867, (Vedeţi şi: Istoria Transilvaniei ).
Aliaţii au acceptat condiţiile românilor în vara anului 1916. Dacă România s-ar fi alăturat
efortului aliat de război mai devreme în acel an, mai înainte de declanşarea Ofensivei Brusilov,
era foarte posibil ca ruşii să fi reuşit să obţină o mare victorie.[3] Anumiţi istorici militari
apreciază că Rusia a întârziat aprobarea cererilor României, deoarece se temea că va fi pusă în
discuţie şi situaţia teritoriului smuls din trupul Moldovei în 1812, Basarabia.[4] Istoricul militar
britanic John Keegan afirmă că, mai înainte de intrarea în război a României, Aliaţii căzuseră de
acord în secret să nu-şi onoreze după război angajamentele cu privire la expansiunea teritorială
românească.[5]
Guvernul român a semnat un tratat cu Aliaţii pe 17 august 1916, după care a declarat război
Puterilor Centrale pe 27 august acelaşi an. Armata română era destul de mare – 500.000 de
militari, organizaţi în 23 divizii. Din păcate, armata era încadrată cu puţini ofiţeri profesionişti,
era slab pregătită, iar dotarea era insuficientă. Şeful Statului Major German, generalul Erich von
Falkenhayn, a apreciat în mod corect că România este atrasă de o alianţă cu Antanta şi a făcut
planuri pentru atragerea ţării de partea Putrerilor Centrale.
Primul contraatac al Puterilor Centrale a fost organizat de generalul August von Mackensen, care
a coordonat o armată multinaţională formată din trupe germane, bulgare şi otomane. Atacul a
fost declanşat din Bulgaria pe direcţia nord pe 1 septembrie. Atacul a fost îndreptat dinspre
poziţiile de pe Dunăre spre Constanţa. Garnizoana de la Turtucaia, împresurătă de trupele
bulgaro-germane, s-a predat pe 6 septembrie. (Vedeţi şi: Bătălia de la Turtucaia).
Generalul rus Andrei Medardovici Zaioncikovski şi trupele sale au sosit în grabă pentru a întări
frontul aliat româno-rus, în încercarea de oprire a armatei lui Mackensen mai înainte ca acestea
să cucerească calea ferată Bucureşti – Constanţa. Au urmat lupte grele, cu atacuri şi contraatacuri
viguroase până pe 21 septembrie.
Comanda trupelor germano-austriece din Transilvania era acum asigurată de Falkenhayn (demis
din fucţia de şef al Statului Major). El a declanşat propria ofensivă pe 18 septembrie. Primul atac
a fost declanşat împotriva Armatei I română lângă oraşul Haţeg. Atacul a oprit avansarea
românilor. După opt zile, două divizii de vânători de munte germani aproape că au reuşit să taie
coloanele române în marş lângă Sibiu. Trupele române au fost nevoite să se retragă în munţi, iar
germanii au reuşit să ocupe Pasul Turnu Roşu. Pe 4 octombrie, Armata a II-a română a atacat
forţele germane la Braşov, dar a fost respinsă, fiind nevoită să se retragă. Armata a 4-a, care
acţiona în nordul ţării s-a retras în condiţiile în care armata austriacă exercita o presiune
moderată asupra sa, astfel că, pe 25 octombrie, armata română se afla cu toate efectivele înapoi
în interiorul graniţelor naţionale.
Pe 23 noiembrie, cele mai bine antrenate trupe de sub comanda lui Mackensen au traversat
Dunărea plecând din două locaţii de lângă Sviştov.
Istoria României
Portal România
v•d•m
Atacul german i-a luat prin surprindere pe români, frontul apropiindu-se rapid de capitala
Bucureşti. Atacul lui Mackensen ameninţa să taie în două frontul românesc, iar noul comandant
suprem român, proaspăt avansatul general Constantin Prezan a încercat să organizeze un
contraatac disperat. Planul era foarte curajos, urmând să folosească întreaga rezervă a armatei
române, dar avea nevoie pentru reuşită de cooperarea ruşilor pentru oprirea ofensivei lui
Mackensen, timp în care armata română ar fi trebuit să atace în dreptul joncţiunii dintre trupele
lui Mackensen şi Falkenhayn. Numai că armata rusă nu a fost de acord cu planul de luptă şi a
refuzat să coopereze.
Pe 1 decembrie, armata română a atacat totuşi. Mackensen a reuşit să transfere forţe către frontul
atacat al lui Falkenhayn. După oprirea avântului românesc, germanii au contraatacat în toate
punctele. Guvernul şi curtea regală română s-au retras la Iaşi. Bucureştiul a fost ocupat pe 6
decembrie de cavaleria germană. Numai vremea şi drumurile proaste au salvat o bună parte a
armatei române de la încercuire sau distrugere. Totuşi, peste 150.000 de soldaţi români fuseseră
capturati.
Ruşii au fost forţaţi să trimită întăriri masive pe fontul românesc pentru a evita o invazie
germană în sudul Rusiei. După mai multe lupte de mică amploare, armata germană a fost oprită
din avansare la mijlocul lunii ianuarie 1917. Armata română continua să lupte, deşi cea mai mare
parte a teritoriului său se afla sub ocupaţie străină.
Pierderile armatei române au fost estimate la 300 – 400.000 de soldaţi, morţi, răniţi, dispăruţi sau
prizonieri[necesită citare]. Pierderile cumulate ale germanilor, austriecilor, bulgarilor şi otomanilor au
fost estimate la aproximativ 60.000 de oameni[necesită citare].
Campania victorioasă a întărit mult moralul trupelor germane şi a generalilor lor: Falkenhayn şi
Mackensen (Esposito, Atlas of American Wars, vol. 2). În cele mai multe cazuri, victoriile
fuseseră obţinute de diviziile germane, cu un ajutor bulgar în sud. Germanii se dovediseră
superiori la toate capitolele: aprovizionare, echipare, pregătire de luptă şi capacitate a
conducătorilor. Printre tinerii ofiţeri din trupele de elită Alpen Korps se afla şi viitorul
feldmareşal Erwin Rommel.
[modificare] Urmări
Pierderile de militari români (6% - în raport cu pierderile militare totale ale Aliaţilor).
Intre timp, tehnicienii germani au reuşit să repună în funcţiune sondele din câmpurile petroliere
din jurul Ploieştiului, iar până la sfârşitul războiului au extras peste un milion de tone de ţiţei. De
asemenea, germanii au rechiziţionat două milioane de tone de cereale de la ţăranii români.
Aceste materiale au fost vitale pentru aprovizionarea Germaniei până la sfârşitul războiului, în
1918.(John Keegan, World War I, pag. 308).
În mod clar, România a intrat în lupta într-un moment defavorabil. Se apreciază în zilele noastre
că, dacă ar fi intrat în război de partea Antantei în 1914 sau 1915, s-ar fi putut evita cucerirea
Serbiei. La începutul anului 1916, românii ar fi putut sprijini Ofensiva Brusilov. Cauza
principală a întârzierii intrării în război a României a fost neîncrederea cvasigenerală a liderilor
politici şi militari români în Rusia.
Generalul Esposito afirma că liderii militari români au făcut câteva greşeli strategice şi
operaţionale:
Din punct de vedere militar, strategia română a fost cea mai proastă. Alegând Transilvania ca
obiectiv prioritar, armata română a ignorat total armata bulgară din spatele ei. Când ofensiva prin
munţi a eşuat, înaltul comandament român a refuzat să economisească forţele de pe front pentru
a permite crearea unei rezerve mobile, cu care ameninţarea de mai târziu a lui Falkenhayn să fie
respinsă. Românii nu şi-au masat nicăieri forţele în mod corespunzător pentru a obţine
concentrarea puterii de luptă. (Esposito, Atlas of American Wars, vol 2)
Când bolşevicii au cucerit puterea în urma Revoluţiei din Octombrie şi au semnat cu germanii
Tratatul de la Brest-Litovsk, România a fost lăsată complet izolată şi încercuită de forţele ostile,
neavând altă opţiune decât să iasă la rândul ei din război şi să accepte condiţiile umilitoare ale
Păcii de la Bucureşti. După ofensiva încununată cu succes de la Salonic care a avut ca rezultat
scoaterea din război a Bulgariei, România a reintrat în război pe 10 noiembrie 1918, cu doar o zi
mai înainte ca războiul să se încheie în vest.
Pe 27 martie 1918, Sfatul Ţării din Basarabia a proclamat unirea cu România cu o majoritate
zdrobitoare a voturilor. Pe 14 octombrie, reprezentanţii populaţiei din Bucovina a votat pentru
unirea cu Ţara(unirea realizandu-se pe 15 noiembrie), iar pe 1 decembrie acelaşi an, şi
reprezentanţii românilor şi saşilor din Transilvania a adoptat o proclamaţia de la Alba Iulia de
unire cu Regatul Român.