Sunteți pe pagina 1din 9

FUNDAMENTE TEORETICE ALE

INTEGRĂRII ECONOMICE
Conceptul de integrare economică se referă la eliminarea frontierelor economice între ţări, astfel încât existenţa
frontierelor naţionale să nu mai influenţeze alocarea resurselor.

Acesta este un deziderat foarte ambiţios, deoarece frontierele naţionale nu delimitează doar teritorii unde funcţionează
legi şi reglementări diferite şi unde circulă monede diferite (acestea putând fi, eventual, unificate), ci şi spaţii
geografice caracterizate prin diferenţe de limbă, cultură, obiceiuri. În funcţie de ipotezele formulate de diferitele
studii, estimările cu privire la impactul comprimant asupra schimburilor pe care îl are inexistenţa unei limbi comune
ambilor parteneri indică o reducere a comerţului bilateral cu 50-80%.

Integrarea economică europeană este un proces în continuă extindere, pe două coordonate:


- în adâncime, atât prin creşterea numărului de domenii reglementate la nivel supranaţional (care ţin de „competenţa
Comunităţii”), cât şi în sens propriu, prin adoptarea în domeniile aflate în competenţa Comunităţii de reguli tot mai
cuprinzătoare şi generatoare de apropiere între statele membre
- în lărgime, prin creşterea numărului de membri ai grupării integraţioniste

FORME DE INTEGRARE ECONOMICĂ

Clasificarea-standard îi aparţine lui Bela Balassa (1975) şi ea distinge între:


♦ zona de liber schimb
♦ uniunea vamală
♦ piaţa comună
♦ uniunea economică
♦ integrarea economică totală
Ordonarea este făcută în sensul crescător al gradului de integrare economică dintre partenerii la asemenea grupări.

Unele dintre distincţiile operate de Balassa între diferitele forme de integrare pe care le-a identificat ne apar în prezent
artificiale, în sensul că nu se regăsesc în lumea reală. De aceea, clasificarea pe care o preferă autorii contemporani este
puţin diferită de a lui Balassa. Trebuie precizat că nu există o unanimitate de opinii cu privire la această classificare şi
la caracteristicile definitorii ale elementelor sale.

1. Acord comercial preferenţial parţial


- partenerii îşi acordă reciproc un tratament comercial mai bun decât cel aplicat terţilor (tipic, taxe vamale reduse,
eventual la nivel zero) pentru diferite bunuri care fac obiectul comerţului reciproc
- regulile comerciale internaţionale, stabilite sub egida Organizaţiei Mondiale a Comerţului (OMC), nu permit
existenţa unor asemenea acorduri decât între ţări în curs de dezvoltare

2. Zona de liber schimb


- partenerii elimină (nu doar reduc) barierele comerciale (nu doar taxele vamale) care afectează cvasi-totalitatea1
comerţului reciproc (nu doar o parte din acesta); aplicarea de restricţii asupra fluxurilor commerciale reciproce poate
fi, totuşi, permisă în cazuri excepţionale: măsuri de salvgardare, restricţii din considerante legate de situaţia balanţei de
plăţi externe
- fiecare parte îşi păstrează independenţa formularea regimului comercial aplicabil ţărilor nemembre

Deşi s-au făcut frecvent asemenea susţineri, nu există nici o raţiune economică pentru care acordurile de liber schimb
ar trebui încheiate doar între ţări cu un nivel comparabil de dezvoltare economică şi prosperitate.

În schimb, este îndeobşte admis că politicele comerciale aplicate de ţările membre terţilor trebuie să fie relativ
asemănătoare din punctul de vedere al restricţiilor impuse. Altminteri, există un stimulent puternic pentru nemembri de
a încerca să îşi livreze mărfurile în întreaga zonă de liber schimb utilizând teritoriul ţării membre cu cel mai scăzut
nivel de protecţie, fenomen cunoscut sub numele de deviere de comerţ (trade deflection). Pentru a îl contracara, se
recurge la aşa-numitele reguli de origine: criterii care trebbie îndeplinite de bunurile schimbate între ţările membre

1
Termenul utilizat în cadrul OMC este „substantially all trade”.
1
pentru a fi considerate originare din ţările membre ale zonei de liber schimb şi, deci, eligibile pentru tratamentul
preferenţial.

3. Uniunea vamală
- zonă de liber schimb ai cărei membri au o politică comercială comună faţă de terţi:
• tarif vamal comun
• măsuri netarifare comune de protecţie faţă de terţi (măsuri de salvgardare, antidumping şi compensatorii)
• negocierea şi încheierea în comun de acorduri comerciale cu ţările terţe

- deşi nu mai este nevoie (ca în cazul zonelor de liber schimb) de reguli de origine (a căror îndeplinire trebuie
verificată la frontiera fiecărei ţări membre), controalele vamale la frontierele dinre membrii unei uniuni vamale rămân,
pentru a permite
-- aplicarea de restricţii între statele membre în circumstanţe excepţionale
-- colectarea de date statistice

Veniturile din încasarea taxelor vamale sunt, de regulă, considerate venituri comune sau sunt distribuite între membri
potrivit unei chei de repartiţie predeterminate; altminteri, ar fi favorizate din motive legate de simple coincidenţe
geografice, anumite ţări în detrimentul altora (e.g., Belgia şi Olanda ar încasa taxele vamale aferente importurilor
substanţiale destinate pieţei Germanici doar din cauza importanţei porturilor Anvers şi Rotterdam).

Cele trei stadii de integrare economică menţionate mai sus se referă, de regulă, doar la circulaţia internaţională a
bunurilor, fiind considerate a constitui forme de integrare superficială.

Cel mai frecvent întâlnit tip de grupare integraţionistă superficială este acordul de liber schimb, care reprezenta 72%
din acordurile notificate la OMC în martie 2002. Acordurile preferenţiale parţiale reprezentau alte 19% din notificări,
iar uniunile vamale - doar 9%.

Din punctul de vedere al participanţilor, marea majoritate a acordurilor sunt bilaterale (între două ţări). Numărul
acordurilor la care una din părţi este, la rândul său, o grupare integraţionistă crescut în ultma vreme şi reprezintă la ora
actuală în jur de 20% din totalul acorduriilor. În fine, o a treia categorie ar fi reprezentată de acordurile în care ambele
părţi sunt grupări integraţioniste. Deşi în curs de negociere de mai mult timp (UE-Mercosur, CARICOM-CACM), nici
un asemenea acord nu a fost înheiat deocamdată, ceea ce sugerează că aceste construcţii sunt complexe şi dificil de
negociat.

Din punct de vedere geografic, putem distinge între acorduri intervenite între ţări contigue sau aparţinând aceleiaşi
zone geografice şi acorduri trans-regionale. Până către sfârşitul anilor ’90, cu o singură excepţie (nesemnificativă,
acordul de liber schimb SUA-Israel) ACPR erau încheiate între ţări din aceeaşi zonă. În ultimii ani au proliferat însă
acordurile dintre ţări aflate la mari distanţe geografice, din continente diferite (e.g., EU – Africa de Sud, SUA –
Australia, Chile – Coreea de Sud etc).

4. Piaţă comună (piaţă unică)


Reprezintă un progres al integrării economice faţă de stadiul anterior din perspectiva a două dimensiuni:

♦ liberalizează circulaţia intra-grupare şi pentru factorii de producţie (nu doar pentru produse)

♦ abordează şi obstacolele care stânjenesc fluxurile economice intra-grupare acţionând nu doar la frontierele
naţionale, ci şi în interiorul fiecărei ţări:
- norme technice, sanitare, fitosanitare şi veterinare
- reglementări fiscale
- practici anticoncurenţiale: acordarea de drepturi exclusive (situaţii de monopol), tolerarea/ instigarea formării de
carteluri, acordarea de subvenţii (ajutoare de stat)

Faptul că sunt disciplinate aceste măsuri şi practici reduce până la anulare necesitatea prezervării de către statele
membre a posibilităţii de a exclude de la libera circulaţie intra-grupare produse realizate în unele state partenere; în
consecinţă, dispare posibilitatea de aplica restricţii comerţului cu alte state, fie şi doar “în circumstanţe
excepţionale”.

5. Uniunea economică (şi monetară)


Stadiu şi mai avansat de integrare, în care ansamblul politicilor economice şi o bună parte din politicile sociale sunt fie
complet unificate, fie strâns coordonate.

2
Exemplu: în plan monetar, în funcţie de stringenţa gradului de armonizare avut în vedere, se poate merge de la simpla
coordonare a cursurilor de schimb (prin “legarea” monedelor naţionale de o monedă de referinţă) până la adoptarea
unei monede comune.

Începând cu “stadiul 3” (uniunea vamală), realizarea integrării economice propuse reclamă în tot mai mare
măsură o solidaritate politică între parteneri, care au tot mai înguste posibilităţi de a se manifesta independent faţă
de terţi în plan economic. Or, în aceste condiţii, este necesară o coeziune politică mai mare între partenerii din cadrul
grupării decât între membri individuali ai grupării şi diferite ţări terţe.

Această prezentare secvenţială a formelor de integrare economică are mai ales scop didactic. În lumea reală:
- trecerea succesivă prin toate aceste stadii nu este automată (e.g., Comunitatea Economică Europeană a “ţintit” de la
bun început uniunea vamală, trecând peste stadiile mai timpurii)
- formele concrete de integrare economică realizată nu corespund întrutotul tiparelor menţionate, amalgamându-se
adesea trăsături specifice unor forme de integrare diferite.

Din punct de vedere analitic, putem distinge patru variabile ale fenomenului integraţionist, a căror compunere în
fiecare caz concret dă o fisionomie specifică grupării integraţioniste respective:

a) fluxurile economice vizate:


- produse (bunuri şi servicii)
- factori de producţie

În principiu, sfera de cuprindere a grupării este cu atât mai largă cu cât avansă de la un stadiu la altul, astfel că, de
regulă, serviciile şi factorii de producţie ajung să fie cuprinşi doar începând cu „stadiul 4”.

Există însă tot mai multe excepţii de la acest tipar, cum ar fi:
- „Spaţiul Economic European” (EEA), care nu atinge stadiul de uniune vamală (deoarece participanţii care sunt
membri AELS nu sunt asociaţi politicii comerciale comune a UE), dar acoperă şi libertatea de circulaţie a serviciilor şi
a factorilor de producţie
- tot mai multe acorduri de liber schimb (e.g., cele încheiate de Chile, Australia, Noua Zeelandă etc) prevăd şi
liberalizarea comerţului reciproc cu servicii
- prevederi referitoare la liberalizarea circulaţiei factorilor de producţie se găsesc în unele grupări considerate simple
acorduri de liber schimb (acordarea „dreptului de stabilire” companiilor din ţările partenere) sau uniuni vamale (e.g.,
acordul CARICOM prevede libera circulaţie a forţei de muncă)

Pe de altă parte, există uniuni vamale care exclud de sub incidenţa lor o parte importantă a comerţului reciproc (e.g.,
UE – Turcia, pentru produsele agricole).

b) tipurile de bariere abordate:


- bariere care acţionează la frontieră
- bariere care acţionează în interiorul frontierelor naţionale

Măsurile care acţionează la frontieră (taxe vamale, interdicţii sau alte restricţii cantitative la import, măsuri
antidumping etc), au un impact restrictiv aspra importurilor vădit şi deliberat.

În schimb, măsurile interne nu pot fi considerate fără rezerve ca bariere în calea schimburilor. Acest caracter nu le
poate fi conferit decât de modul concret de aplicare, care însă nu poate fi judecat întotdeauna în mod obiectiv:
- pe de o parte, există o problemă de percepţie: exportatorii sunt tentaţi să găsească cu uşurinţă valenţe
protectioniste unor măsuri al caror impact restrictiv nu este indiscutabil
- pe de altă parte, unele măsuri interne pot fi utilizate din considerente legitime, care nu au nimic de-a face cu
limitarea importurilor, putând avea însă în subsidiar acest efect. Fiind mult mai intim legate de ansamblul
politicilor publice promovate în ţările unde ele se manifestă, abordarea acestor măsuri este mai delicată, deoarece
pune în discuţie aspecte care ţin de manifestarea suveranităţii naţionale. De aceea, în mod tipic, acest tip de
măsuri nu ajung să fie abordate decât începând cu “stadiul 4”.

3
Există însă şi în această privinţă excepţii de la regulă: e.g, acorduri de liber schimb care prevăd aplicarea unor
reguli comune de concurenţă între parteneri (ANZCERTA, Canada-Chile), cu corolarul intezicerii recurgerii la
în comerţul reciproc restricţii justificate de nevoia combaterii practicilor comerciale neloiale.

c) modalităţile de integrare utilizate


- integrare negativă: eliminarea obstacolelor esistente (roll-back) şi abţinerea de la aplicarea de noi obstacole
(standstill) în calea fluxurilor economice reciproce. Presupune o postură pasivă (hands off) şi nu reclamă existenţa
unei capacităţi administrative deosebite

- integrarea pozitivă: intervenţia activă a autorităţilor pentru a evita apariţia de obstacole în calea fluxurilor economice
reciproce care decurg din existenţa unor reglementări naţionale diferite, care pot afecta importurile comparativ mai
mult decât producţia autohtonă. Presupune o postură activă (hands on), ceea ce reclamă existenţa unei capacităţi
administrative satisfăcătoare. Se poate manifesta:
• fie prin armonizarea reglementărilor naţionale
• fie prin adoptarea de reglementări supranaţionale

În principiu, integrarea pozitivă este specifică formelor de integrare începând din “stadiul 4”, dar poate fi menţionată
excepţia reprezentată de EEA.

d) nivelul de decizie în cadrul grupării integraţioniste


- interguvernamental
- supranaţional

Nivelul integuvernamental este larg precumpănitor: majoritatea grupărilor integraţioniste nu cunosc alt nivel
de decizie decât cel interguvernamental, pe când elementele de supranaţionalitate existente în anumite grupări
sunt aplicabile doar anumitor domenii, nu întregii palete de domenii acoperite de gruparea respectivă.

Nivelul supranaţional cunoaşte cea mai largă sferă de manifestare în cadrul UE, dar trebuie menţionat că şi aici există
numeroase domenii unde statele membre păstează un drept de decizie distinct de cel exercitat la nivelul organelor
comunitare (cazul aşa-numitelor competenţe mixte şi naţionale).

În UE, competenţa exclusiv supranaţională (aşa-numita competenţă exclusivă) există în următoarele domenii:
- politica comercială,
- politica de concurenţă,
- uniunea (politica) vamală
- conservarea resurselor biologice ale mării, în cadrul politicii comune în domeniul pescuitului
- politica monetară, pentru ţările din zona euro

Foarte puţine alte grupări integraţioniste s-au “dotat” cu organisme supranaţionale. Asemenea organisme sunt cel mai
bine reprezentate în cadrul AELS, unde au fost reconstituite la începutul anilor ′ 90 potrivit principiului simetriei:
fiecărei instituţii comunitare îi corespunde o instituţie care exercită un mandat similar la nivelul AELS ; e.g.: Comisia
Europeană ⇔ Autoritatea de Supraveghere a AELS; Curtea Europeană de Justiţie ⇔ Curtea AELS; Parlamentul
European ⇔ Comitetul parlamentarilor din ţările AELS etc

EFECTELE INTEGRĂRII ECONOMICE ÎNTRE ŢĂRI


I. Efecte “statice”

I.1. efecte asupra alocării resurselor

a) Crearea de comerţ
Prin creare de comerţ se înţelege înlocuirea produselor autohtone (mai) scumpe cu produse importate (mai) ieftine,
provenite din ţările partenere. Astfel, sunt economisite resurse utilizate pentru satisfacerea nevoilor de consum intern,
ceea ce reprezintă un câştig de bunăstare pentru economia în cauză.

b) Deturnare de comerţ
Prin deturnare de comerţ se înţelege înlocuirea importurilor mai ieftine din "restul lumii" cu importuri mai scumpe
din ţările partenere, ceea ce reprezintă în mod neambiguu o perdere de bunăstare pentru economia în cauză. O parte
din această pierdere se reflectă într-un câştig pentru producătorii din ţara parteneră exportatoare, care obţin preţuri mai

4
înalte (decât în condiţiile existenţei de bariere la accesul pe piaţa ţării partenere importatoare şi/sau ale concurenţei
provenite de la exportatorii din ţări terţe), dar restul reprezintă o pierdere netă de bunăstare pentru gruparea
integraţionistă în ansamblul său.

În plus, efectul de deturnare de comerţ este resimţit negativ şi de producătorii din ţările terţe, care îşi pierd din
debuşeele de export. Severitatea efectelor negative aspra terţilor este amplificată de faptul că, uneori, se încearcă
compensarea concurenţei sporite la adresa producătorilor interni din partea producătorilor exportatori din ţările
partenere (al căror acces a fost facilitat) printr-o protecţie sporită faţă de producătorii exportatori din ţările terţe.

Din perspectivă statică însă, efectul aspra exportatorilor din ţările terţe nu este reducător de bunăstare decât în
cazul particular în care aceştia aveau acces la profituri supranormale. Altminteri, veniturile din export pierdute
sunt compensate prin economisirea de resurse care nu mai trebuie utilizate pentru producerea bunurilor destinate
exportului.

În cazuri particulare, crearea şi, respectiv, deturnarea de comerţ pot avea efecte opuse celor aşteptate:
- crearea de comerţ poate genera şocuri de ajustare violente
- deturnarea de comerţ poate genera economii de scală care se traduc în reducerea costurilor, exfect repercutat ulterior
asupra consumatorilor prin preţuri mai mici; mai mult, în asemenea cazuri, sporul de venit astfel generat îm cadrul
grupării integraţioniste poatre duce la creşterea cererii de bunuri şi servicii din ţările terţe.

Conceptele de creare şi deturnare de comerţ au fost introduse de Jacob Viner (1950).

c) stimularea consumului
Graţie scăderii preţurilor interne ca urmare a reducerii barierelor la import, consumul va creşte. Acest surplus al
consumatorilor reprezintă un câştig de bunăstare pentru ţara importatoare.

Deoarece consumul suplimentar astfel generat va fi satisfăcut din import, acest efect mai este denumit şi expansiune
de comerţ (concept introdus de James Meade, 1955).

d) pierderea de încasări din taxe vamale


Acest fenomen are loc în două situaţii :
- ca urmare a eliminării taxelor vamale percepute asupra importurilor din ţările partenere care s-ar fi efectuat
oricum (pentru că exportatorii respectivi erau cei mai competitivi, chiar şi în raport cu cei din ţările terţe)
- ca urmare a fenomenului de deturnare de comerţ (pentru că importuri din ţări terţe, asupra cărora s-ar fi perceput
taxe vamale, sunt înlocuite de importuri din ţări partenere, cărora nu li se aplică taxe vamale).

O parte din încasările pierdute nu reprezintă şi o pierdere de bunăstare pentru ţara în cauză, ci doar un transfer intern
dinspre stat şi consumatori (cu impact neutru asupra bunăstării de ansamblu a economiei).

O altă parte a încasărilor de taxe vamale pierdute nu este însă compensată în nici un fel. Este vorba de:
- cazurile în care nu se mai percep taxe vamale asupra importurilor din ţările partenere care s-ar fi
efectuat oricum (inclusiv în prezenţa taxelor vamale); în aceste situaţii, are loc o redistribuire între ţările
partenere, adică dinspre ţara importatoare către cea exportatoare

- cazurile în care eliminarea taxelor vamale nu se reflectă integral în reducerea preţurilor produselor
vizate atunci când importuri din ţări partenere cu costuri ridicate înlocuiesc importuri cu costuri
scăzute din “restul lumii”;

Efectul acestor venituri nerealizate depinde de costul social al mobilizării de fonduri din alte surse. Pentru multe ţări în
curs de dezvoltare, taxele vamale sunt o sursă foarte importantă de venituri bugetare, iar recurgerea la alte mijloace de
obţinere a veniturilor se poate dovedi extrem de oneroasă. Pentru exemplificare, estimările pierderilor de încasări
bugetare din taxe vamale de pe urma liberalizării comerţului în cadrul acordurilor de liber-schimb între UE şi diferite
ţări mediteraneene sunt foarte importante : 6% din PIB în Maroc, 5% în Tunisia şi 3% în Liban.

d) ameliorarea raportului de schimb (terms of trade)


Raportul de schimb = raportul procentual între indicele preţurilor medii de export şi indicele preţurilor medii de
import. O ameliorare a raportului de schimb are semnificaţia că ţara respectivă trebuie să exporte mai puţin pentru a
importa aceeaşi cantitate de mărfuri (sau obţine o cantitate mai mare de mărfuri dim import exportând la fel de mult).

5
O grupare integraţionistă îşi poate ameliora raportul de schimb în două feluri, care pot exista simultan:
- spontan, ca urmare a efectului de deturnare de comerţ: scade cererea pentru importurile din restul lumii, deci
preţurile acestora se ajustează în jos
- deliberat, prin manipularea restricţiilor la import (tipic, majorarea taxelor vamale)

Condiţia indispensabilă pentru materializarea acestui efect este ca gruparea integraţionistă să fie „mare”, adică
să dispună de o forţă economică suficientă pentru a influenţa semnificativ cererea mondială pentru diverse
produse.

În lumea reală, nu sunt cunoscute cazuri de utilizare deliberată a forţei economice a unor grupări integraţioniste
pentruu manipularea raportului de schimb, iar existenţa efectelor spontane este mai greu de determinat.

Unul din motivele pentru care ameliorarea raportului de schimb nu este un demers deliberat, realizat prin măsuri
protecţioniste, ţine de riscul amorsării unor spirale protecţioniste, ca urmare a măsurilor de retorsiune adoptate de
partenerii lezaţi.

Multitudinea efectelor asupra alocării resurselor care pot fi generate de grupările integraţioniste face ca impactul net
al acestora din acest punct de vedere (alocarea resurselor) să fie ambiguu. Cu toate că o grupare integraţionistă
elimină distorsiunile care afectează preţurile relative ale produselor din ţările partenere, ea în acelaşi timp
generează distorsiuni care afectează preţurile relative ale produselor insiderilor şi, respectiv,outsiderilor.

1. în mod cert, constituirea de grupări integraţioniste nu duce la o situaţie de optim economic din punctul de vedere al
alocării resurselor, aceasta neputând fi atinsă decât în condiţiile liberalizării complete a comerţului la scară mondială.

2. faţă de situaţia de fapt, caracterizată prin numeroase distorsiuni ale pieţelor, este posbil ca o grupare integraţionistă
să determine o ameliorare a bunăstării la scară globală.

2.a. Pentru ca gruparea integraţionistă să reprezinte o asemenea situaţie de optim mondial de al doilea rang (second
best), trebuie ca suma efectelor pozitive trebuie să o depăşească pe cea a efectelor negative, ceea ce înseamnă că
efectele de creare şi de expansiune de comerţ trebuie să fie mai mari decât efectul de deturnare de comerţ.
Chiar şi în aceste condiţii, gruparea nu este benignă. Unii outsideri sunt afectaţi negativ şi, chiar dacă suma
avantajelor partenerilor este mai mare, nu există la scară mondială mecanisme de compensare a pierderilor terţilor:
bunăstarea globală este ameliorată, dar pe seama outsiderilor.

2.b. Pentru ca gruparea integraţionistă să reprezinte o ameliorare a bunăstării a membrilor săi luaţi ca un grup, este
suficient ca o eventuală diferenţă negativă între crearea/expansiunea de comerţ şi, respectiv, deturnarea de comerţ
să fie supra-compensată prin ameliorarea raportului de schimb.

2.c. Pentru ca gruparea integraţionistă să reprezinte o ameliorare a bunăstării a fiecărui membru al său în parte, mai
trebuie şi ca efectul pozitiv net de mai sus să depăşească pierderile de încasări din taxe vamale. O alternativă o
constituie introducerea de mecanisme redistributive în interiorul grupării, care să permită compensarea acestor
pierderi din câştigurile nete ale altor membri.

UE este singura grupare integraţionistă care are un sistem de redistribuiri consistente între membrii săi.

Efectele concrete ale grupărilor integraţioniste depind de un ansamblu de factori, unii acţionând în direcţia maximizării
efectelor pozitive, iar alţii minimizându-le pe cele negative.

1. Efectul de deturnare de comerţ este minimizat atunci când ţările partenere într-o grupare integraţionistă sunt
"parteneri comerciali naturali": apropiaţi geografic şi cu dotări complementare de resurse, care desfăşoară deja
intense schimburi comerciale reciproce, ceea ce conduce la prezumţia că ei sunt cele mai avantajoase surse de
aprovizionare unul pentru celălalt. Acest concept a fost elaborat şi rafinat de Paul Krugman şi Lawrence Summers.

Constituirea de grupări integraţioniste între « parteneri comerciali naturali » nu este însă soluţia câştigătoare în toate
cazurile:

6
- aceşti parteneri nici nu au prea mult de câştigat prin crearea de comerţ , deoarece potenţialul acesteia este în
mare parte deja utilizat ;
- pierderile de încasări din taxe vamale sunt, în acest caz, mai importante.

2. Un nivel iniţial ridicat al taxelor vamale anterior constiturii grupării determină o acoperire a consumului în
proporţie mai mare din producţia autohtonă şi, pe această bază, existenţa unui potenţial important pentru crearea de
comerţ.

3. Un nivel cât mai redus al barierelor comerciale după constituirea grupării integraţioniste (e.g., al tarifului
vamal comun) minimizează riscul deturnării de comerţ

Teorema Kemp-Wan (1996): Pentru orice uniune vamală există un set de taxe vamale comune faţă de terţi care
lasă comerţul cu terţii neafectat, evitând astfel deturnarea de comerţ. În acest fel, bunăstarea terţilor nu este
afectată, pe când cea a membrilor creşte graţie efectelor de creare de comerţ.
Această teoremă comportă însă o problemă majoră : dificultatea de a o operaţionaliza (transpune în practică). Nu
numai că nu există cazuri în care membrii unei uniuni vamale au încercat să stabilească tariful vamal comun în funcţie
de această exigenţă, dar nivelul taxeor vamale dezirabile este dificil de determinat chiar şi teoretic. Srinivasan (1996) a
formulat propunerea ca tariful vamal comun să se bazeze pe media poderată în funcţie de consum a taxelor vamale şi
subvenţiilor acordate în ţările membre anterior formării uniunii vamale.

Tariful vamal comun al CE, intrat în vigoare la 1 iulie 1968, a fost stabilit pe baza mediei aritmetice a taxeor vamale
aplicate de ţările participante (cu câteva excepţii, la produse foarte sensibile, unde nivelurile s-au stabilit prin
negociere).
Media taxelor vamale neagricole aplicate în 1968 era de 10.4%. În 1995, ea scăzuse la 6.4%, pentru ca în 2004
să se situeze la doar 4.1%, fiind printre cele mai mici din lume. Deci, potenţialul de deturnare de comerţ este
redus.

Taxe vamale
Media simplă Media ponderată
1988/89 2001 1988/89 2001
Australia 13.1 (’91) 5.4 9.5 3.9
Brazilia 42.2 12.9 32.0 11.1
Canada 8.6 4.5 6.1 0.9
China 41.2 (’92) 15.3 32.5 14.3
UE 3.7 (’88) 3.9 3.7 2.6
India 79.0 30.9 56.2 28.2
Japonia 6.0 5.1 3.6 2.1
Coreea de Sud 18.8 8.7 13.8 6.0
Rusia 7.8 (’93) 11.1 6.3 8.4
SUA 5.6 4.0 3.8 1.8
2003 World Development Indicators, p.326-8

4. O dimensiune cât mai importantă a partenerilor comerciali şi/sau o cuprindere cât mai largă a grupării
integraţioniste sporesc probabilitatea ca grupul să includă producătorii cei mai eficienţi; riscul de deturnare de comerţ
este astfel restrâns, pe când posibilitatea creării de comerţ este amplificată

"Teoria domino a regionalismului" [Richard Baldwin, 1997].

Odata iniţiată o grupare integraţionistă, outsiderii sunt stimulaţi să adere la ea: efectele negative pentru terţi
(deturnarea de comerţ şi/sau deteriorarea raportului de schimb) mobilizează forţele acestora in favoarea aderării.
Presiunea în sensul aderării creşte odata cu dimensiunea blocului comercial: cu cât acesta este mai mare, cu
atât mai atractivă este participarea (şi mai oneroasă neparticiparea) pentru outsideri. În consecinţă, o singură
incidenţă a regionalismului poate genera runde succesive de extindere (efect multiplicator).

7
O ilustrare empirică a acestei teorii o oferă ordinea în care au fost organizate referendumurile pentru extinderea din
1995 a UE (Austria, Finlanda, Suedia, Norvegia), începând cu ţările cele mai favorabile aderării, tocmai pentru a spori
presiunea asupra celor care urmau.

Teoria are însă o importantă limită: se bazează pe ipoteza că «insiderii» nu vor bloca extinderea grupării, în condiţiile
în care multe din stimulentele pentru participarea outsiderilor sunt motive de reticenţă din partea insiderilor (rente
asociate raportului de schimb «manipulat» şi accesului preferenţial la piaţa grupării). Elementul care poate înclina
balanţa este faptul că reacţia faţă de pierderi potenţiale tinde să fie mai puternică decât pentru obţinerea de câştiguri
potenţiale.

5. Cu cât economiile participante au structuri mai concurenţiale, cu atât potenţialul de creare de comerţ este mai
mare. Invers, cu cât economiile participante sunt mai complementare, cu atât potenţialul de deturnare de comerţ este
mai mare. Cazul ideal este al unei structuri concurenţiale a economiilor, dar cu potenţial de
complementaritate (partenerii au costuri diferite de producţie): anterior constituirii grupării, aceleaşi industrii
beneficiază de protecţie ridicată, în condiţiile în care costurile cu care acestea operează sunt diferite, rezultând un
potenţial important de creare de comerţ. Iar acest potenţial este amplificat de o diversificare cât mai mare a
economiilor partenere.

6. Cu cât preţurile interne în interiorul grupării integraţioniste sunt mai apropiate de preţurile mondiale, cu atât
potenţialul de creare de comerţ este mai mare.

Acest lucru este mai susceptibil să se petreacă atunci când distribuţia resurselor între membrii grupării este cât mai
reprezentativă pentru distribuirea resurselor la scară globală este preferabilă. De exemplu, dacă o ţară care este relativ
abundent dotată cu capital la scara grupului este relativ abundent dotată cu muncă la scară globală, specializarea intra-
grup realizată după constituirea grupării nu va fi optimă în condiţii de liber schimb.

I.2. Realizarea de economii de scală, posibile graţie lărgirii dimensiunilor pieţelor accesibile. Aceasta antrenează o
reducere a costurilor unitare de producţie şi, în consecinţă, fie consumatorii câştigă din preţuri mai reduse, fie
producătorii câştigă de pe urma profiturilor mai mari.

Există două tipuri de economii de scală:


- economii interne de scală, care se materializează prin creşterea dimensiunii unităţii productive
- economii externe de scală, unde dimensiunea sectorului de activitate generează externalităţi pozitive pentru
unităţile productive care acţionează în interiorul său (forţă de muncă specializată, reţele de cercetare, de
comercializare etc)

Aceste efecte sunt considerate statice: PIB creşte ca urmare a realocării resurselor şi acumulării de capital, dar
creşterea superioară durează doar până când economia receptează integral impactul lor pozitiv.

II. Efecte “dinamice”


Decurg din stimulentele pe care le creează grupările integraţioniste în direcţia creşterii productivităţii muncii,
ceea ce pune economia pe o traiectorie durabilă de creştere economică superioară. Aceasta poate fi obţinută ca urmare
a:

II.1. Economiilor de scală: comerţul mai mare permită producătorilor să îşi mărească volumul producţiei, cu
consecinţa valorificării unor efecte de învăţare.

II.2. “Eficienţei X”
(termen utilizat de Harvey Leibenstein; tot mai frecvent este utilizat conceptul de ameliorare a productivităţii totale
a factorilor)

Eficienţa-X se referă la măsura productivităţii muncitorilor în condiţiile menţinerii constante a tuturor celorlalte
input-uri în procesul de producţie, inclusiv calificările muncitorilor. Concurenţa sporită pe care o generează
comerţul necesită ca firmele să răspundă mai prompt la modificarea condiţiilor pe piaţă. Ea stimulează firmele să îşi

8
îmbunătăţească performanţa economică prin inovări reducătoare de costuri şi să amelioreze calitatea bunurilor
produse.
Fostul prim-ministru britanic Harold McMillan avea în vedere acest gen de efect atunci când se referea la “duşul rece”
pe care aderarea ţării sale la CEE l-ar reprezenta pentru întreprinderile britanice.

II.3. Intensificării caracterului concurenţial al pieţelor


- existenţa mai multor concurenţi face mai dificilă realizarea înţelegerilor anticoncurenţiale (carteluri)

- reducerea dispersiei cotelor de piaţă deţinute de firme individuale (tipic, acestea pierd din cota de piaţă
deţinută local şi câştigă cote de piaţă în exterior, dar în cadrul grupării) permite restrângerea cazurilor de
existenţă a unor poziţii dominante (monopoluri)

- se elimină/ reduce segmentarea pieţelor, făcând imposibilă/ mai dificilă discriminarea de preţ

În consecinţă, are loc o selecţie naturală: firmele necompetitive se închid (ies de pe piaţă) sau se reorganizează
(fuziuni, achiziţii), iar firme noi intră pe piaţă.

Trebuie menţionat că, în mod normal, există un compromis inevitabil între valorificarea economiilor de scală, pe
de-o parte, şi intensitatea climatului concurenţial, pe de altă parte. Integrarea economică poate atenua sau chiar evita
acest compromis deoarece permite firmelor să fie mai mari (deci, să valorifice economiile de scală), fără ca
numărul lor să fie mai mic.

Estimările efectelor statice întreprinse produc în mod sistematic cifre mai mici decât estimările efectelor
dinamice, dar cele din urmă sunt mult mai dificil de măsurat în mod riguros.

În ceea ce priveşte estimările efectelor dinamice, se pare că cele legate de reducerea ineficienţei-X sunt mai
importante decât cele care decur din efectele de scală.

EFECTE LOCAŢIONALE
Distribuţia spaţială a activităţilor economice între partenerii din cadrul unei grupări integraţioniste
În mod tipic, tara din cadrul grupării al cărei avantaj comparativ este cel mai diferit de media mondială este cea mai
ameninţată de efectul de deturnare de comerţ: comerţul său va fi reorientat către parteneri din grupare ale căror costuri
comparative se situează între cele ale sale şi media mondială. În consecinţă, dacă un grup de ţări puţin dezvoltate
formează o grupare integraţionistă, va exista o tendinţă ca cel mai « sărac » membru să sufere o pierdere netă de venit
din cauza deturnării de comerţ.
Această problemă este mult atenuată în cadrul ACPR dintre ţări dezvoltate, deoarece partenerii sunt suceptibili a fi cei
mai competitivi producători pe plan mondial (sau, măcar, “mai puţin necompetitivi”).

Pierderile de bunăstare suferite de unii membri ai grupării ar putea fi compensate prin introducerea de mecanisme
redistributive în cazul în care, pe ansamblu, gruparea generează câştiguri nete de bunăstare. Sursa tipica pentru
efectuarea redistribuirii: taxele vamale.

Evaluare