Ce rol ar trebui să-l joace UE pentru ameliorarea situaţiei economice şi politice din

Republica Moldova ?
Valeriu Gheorghiu, IPP

Situaţia actuală a Republicii Moldova este proastă atît pe plan intern, cît şi pe plan
internaţional, şi această situaţie nu prea se schimbă, sau se schimbă extrem de încet. Republica
Moldova este o ţară cu economie mică, extrem de dependentă de importul de energie şi de
pieţele externe de desfacere, cu situaţia generală influenţată puternic de conflictul transnistrean
soluţionarea căruia depinde într-o măsură decisivă de factorii externi.
Printre aceşti factori o importanţă crescîndă o are Uniunea Europeană, doreşte ea acest
lucru sau nu. Ce probleme are Uniunea Europeană în implicarea mai mare în relaţiile cu
Republica Moldova ? Există ele cu adevărat ? S-ar părea că nu, fiindcă odată cu perspectiva de
a deveni vecină cu UE, ţara noastră a nimerit pe agenda Uniunii Europene, care în sfîrşit a
adoptat are o viziune cu privire la relaţiile UE – Moldova.
Astfel, Comisia Europeană a adoptat mai multe documente – Comunicatul despre Europa
lărgită şi Politica noii vecinătăţi, Strategia Politicii europene de vecinătate şi Raportul de ţără a
Moldovei, se lucrează asupra Planului de acţiuni Republica Moldova – UE. Ce e drept, întîi la
Bruxelles a fost pus pe hîrtie Planul de acţiuni, iar apoi a apărut şi Strategia şi Raportul. Deşi
Comunicarea Comisiei Europene din 11 martie 2003 şi toate documentele de program care au
apărut ulterior au menţionat în mod special principiul abordării diferenţiate a relaţiilor UE cu
vecinii săi, pe cele 33 de pagini ale Strategiei politicii europene de vecinătate cuvîntul
“Moldova se întîlneşte de 10 ori, iar separat Moldovei i se acordă o singură dată spaţiul unui
rind de text.
Arhitectul extinderii UE, Comisarul European dl Gunter Verheugen, care un an în urmă
califica Moldova ca ţară cu regim semidictatorial, în decembrie 2003 vizitează Chişinăul,
menţionînd că Moldova trebuie să urmeze calea trasată de Politica noii vecinătăţi, şi nici într-
un caz să nu tindă spre participarea la Procesul de Stabilizare şi Asociere. În februarie dl
Verheugen declară, că Moldova, depunînd un efort sufficient, poate să întreacă unele ţări
Balcanice (pe calea spre UE, n.a.). Puţin mai tîrziu tot dumnealui declară că nici o fostă
republică sovietică în viitorii 20 de ani nu va deveni membră a UE.
Aici probabil e prima şi cea mai importantă problemă a UE – dacă într-adevăr în UE
nu este o claritate asupra relaţiilor Republicii Moldova cu UE, şi ei declară astăzi una, iar mîine
alta, sau viziunea există, dar ei fac acelaşi lucru, ca şi autorităţile moldoveneşti – au mai multe
discursuri, cel puţin două: unul pentru exterior (Republica Moldova ar putea întrece unele
ţări…) şi altul pentru cetăţenii UE (în viitorul previzibil nici o fostă republică sovietică nu va
adera la UE).
Este adevărat că pentru mai multe mesage (unul la Bruxelles, altul la Moscova etc.)
moldovenii sunt criticaţi permanent. Mereu suntem avertizaţi, că dacă avem intenţii serioase de
a ne integra în UE, va trebui la un moment dat să vedem cît de mult este compatibilă aderarea
la UE şi calitatea de membru al OMC cu calitatea de membru al CSI. Dar prin ce diferă CSI de
Organizaţia CEMN, sau de Iniţiativa Central Europeană ? Toate trei structuri au secretariate
executive, alte instituţii, statele membre colaborează nu numai în domeniul economic, dar şi al
securităţii (combaterii criminalităţii organizate, de exemplu). În toate cele trei structuri limitele
şi domeniile de cooperare sunt decise de statele membre, nu există uniuni vamale sau piaţă
unică. De ce Greciei, ţară membră a UE, nu i se reproşează că este în aceeaşi Organizaţie
CEMN cu Rusia, Ukraina, Moldova şi alte state din CSI, iar Cehiei, Poloniei, Sloveniei,
Slovaciei, Ungariei ş.a.m.d. nu li s-a cere la aderarea în UE să iasă din Iniţiativa Central
Europeană, unde alături de aceste state mai este Ukraina, Belarusi şi Moldova ? Un alt exemplu
este crearea zonei de liber schimb de către statele CSI: dacă intenţia este de a crea o zonă de
schimb în întreg spaţiul CSI, atunci ideea este proastă, dacă zona de liber schimb va cuprinde
numai statele GUUAM, atunci occidentul şi mai ales SUA salută această idee.
Probabil că este vorba de percepţie, care este greşită. Diferenţa dintre Moldova, pe de o
parte, şi Grecia, Auistria, Italia etc. este doar că Moldova, în afară de Organizaţia CEMN, mai
este şi în CSI şi GUUAM. Dar Moldova nu promovează o politică comună externă cu Rusia
sau alte ţări CSI, nu face parte din Spaţiul Economic Comun, este membră a Iniţiativei de
Cooperare în Europa de Sud-Est, a Pactului de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est, a OMC,
Consiliului Europei şi multor altor structuri de cooperare regională şi subregională europeană.
Cu regret trebuie să constatăm, că Strategia Politicii europene de vecinătate nu ţine cont
de aspectele individuale care caracterizează Moldova (dar şi toţi ceilalţi vecini). Aceasta este o
altă problemă a UE, care aşteaptă să fie soluţionată.
Revenind la interesul faţă de Republica Moldova vom menţiona, că începînd cu toamna
anului 2003, au fost organizate mai multe conferinţe la care s-a discutat situaţia Republicii
Moldova, şi, ceea ce este extrem de important, majoritatea lor s-au desfăşurat nu la Chişinău, ci
în Germania, Marea Britanie, la Bruxelles, Bucureşti etc. Au apărut un şir de publicaţii la
Chişinău, dar mai ales în străinătate – Marea Britanie, Germania, Franţa, SUA, Polonia ş.a.,
dedicate relaţiilor Republicii Moldova şi UE, aproape toate cu recomandări la adresa nu numai
a Moldovei, ci şi a Uniunii Europene [1 - 7]. În cele ce urmează vom încerca să totalizăm
concluziile, formulate la diverse conferinţe şi în publicaţii. Din analiza lor, se desprind
următoarele idei.
Extinderea UE, în pofida tuturor declaraţiilor, creează totuşi noi linii de divizare. Nu se
acceptă noi candidaţi la aderare în UE, în afară de cei numiţi acum 5 ani, regimul de vize
devine din ce în ce mai strict, iar încetineala şi nedorinţa cu care sunt abordate aceste probleme
contrastează puternic cu toate alte politici ale UE. Se spune, că politica noii vecinătăţi este o
ancoră pentru stabilizare şi dezvoltare, dar această ancoră este în apele UE pentru noile state
membre (dintre care unele mai au nevoie de această ancoră), iar pentru Moldova această ancoră
tot în Nistru este aruncată.
Politicile UE rămîn în continuare dominate de aşa numita abordare regională, în pofida
declaraţiilor de diferenţiere, şi nu este clar dacă UE într-adevăr are intenţia de a se angaja în
relaţii mai strînse cu Republica Moldova şi de a contribui efectiv la soluţionarea problemelor
existente.
Comisia Europeană, fiind sub presiunea evenimentelor, pe de o parte are puţin timp la
dispoziţie pentru elaborarea documentelor de program. Pe de altă parte însă, mandatul actualei
Comisii expiră la sfîrşitul acestui an, şi probabil şi aceasta se răsfrînge negativ asupra calităţii
documentelor.
Astfel, cum am mai menţionat, întîi a apărut Planul de acţiuni, şi abia apoi Strategia şi
Raportul de ţară, deşi totul ar trebui să fie invers. Planul de acţiuni se bazează foarte mult pe
Acordul de Parteneriat şi Cooperare, dar nici Republica Moldova, şi nici Comisia Europeană n-
au făcut o evaluare detaliată şi onestă a rezultatelor implementării şi eficienţei APC,
programului TACIS etc. Strategia nu numai nu conţine o abordare diferenţiată a ţărilor, dar şi
este destul de vagă, mai ales în ceea ce priveşte esenţa viitoarelor Acorduri europene de
vecinătate.
 Semnalele confuze şi contradictorii, care parvin uneori de la Bruxelles la Chişinău, îşi
pierd orice urmă de valoare pe fundalul criticilor aduse UE de către analiştii de la Chişinău cu
privire la standardele duble, utilizate de UE. De asemenea, influenţează negativ inexistenţa
unei Delegaţii a UE la Chişinău, prin intermediul căreia s-ar putea întreţine un dialog mult mai
efficient, decît prin intermediul Delegaţiei de la Kiev.
Lipsa perspectivei clare de aderare este mai greu de acceptat în condiţiile unei
interminabile discuţii despre faptul, dacă perspectiva europeană este o precondiţie pentru
reforme sau invers, şi asta în situaţia cînd răspunsul există de mult pentru alţii, dar nu şi pentru
Moldova. Mai mulţi experţi menţionează că într-un stat slab şi o ţară săracă este foarte greu să
convingi societatea să efectueze reforme (deseori dureroase) fără a spune care este scopul final.
O altă problemă a UE, care are consecinţe grele pentru Moldova, este că relaţiile cu
Moldova sunt promovate de UE ţinîndu-se cont de interesele Rusiei. Jumătate de secol în urmă
populaţia din actualul teritoriu al Moldovei a suferit din cauza Pactului Molotov-Ribbentrop,
iar acum, spun unii analişti, situaţia se repetă: UE şi SUA au încheiat un fel de “acord de
neagresiune” cu Rusia, din cauza căruia suferă tot Moldova, care nu e în stare să soluţioneze de
sine stătător conflictul transnistrean. Neavînd aliaţi în soluţionarea conflictelor, Republica
Moldova este pusă la cheremul Rusiei (neformal – a Transnistriei, dar lucrul acesta îl înţeleg,
deşi nu-l recunosc, toţi cei implicaţi în discuţii). Nesoluţionarea conflictului poate stopa
viitoarea integrare a Moldovei în UE, mai ales că şi aici Moldova n-are pe nimeni care s-o
susţină. Este adevărat că UE a declarat că se va implica în soluţionarea conflictului
transnistrean, dar refuză practic orice instrument pentru această implicare, ceea ce reduce
intenţia la declaraţie.
Şi totuşi, în pofida deficienţelor şi problemelor cu care se confruntă UE, tot mai mulţi
experţi şi politicieni sunt de părerea că pentru Republica Moldova cel mai important factor, atît
în ceea ce priveşte dezvoltarea economică, cît şi soluţionarea conflictului transnistrean, este
apropierea de UE.
Dar pentru reuşita acestei politici UE trebuie să aibă posibilitatea să influenţeze asupra
relaţiilor sale cu Republica Moldova, şi acest lucru este greu de realizat în cadrul Acordului de
Parteneriat şi Cooperare. O soluţie este ca statele membre ale UE, şi nu Comisia Europeană, să
fie mult mai active în promovarea relaţiilor cu Republica Moldova (există deja exemple bune
în acest sens: Rusia a semnat acorduri cu Franţa şi Italia cu privire la liberalizarea regimului de
vize).
În general UE încearcă să promoveze politica condiţionalităţii, oferind unele concesii în
schimbul promovării reformelor democratice. Practica recentă arată că această politică nu este
prea eficientă, mai probabil din cauza că oferta UE nu este consistentă. Ca să obţină mai mult
în sensul securităţii şi stabilităţii la viitoarea sa frontieră cu Republica Moldova, UE trebuie să
folosească un şir de instrumente, printre care cele mai importante ar fi următoarele.
1. Perspectiva de aderare. Acesta este instrumentul principal, care a impulsionat foarte
mult reformele din statele ce au aderat recent la UE.
Pentru Republica Moldova ar putea fi stabilite două faze. La prima fază Moldovei i s-ar
promite asocierea prin semnarea în 2007 a unui Acord european de vecinătate şi asociere. În
funcţie de rezultatele implementării Planului de acţiuni, Moldova ar putea fie să rămînă cu
statut de vecin, fie să devină membru asociat al UE. Îndeplinirea criteriilor de la Copenhaga, la
faza a doua, ar trebui să se încununeze cu aderarea Moldovei la UE.
2. Liberalizarea regimului de vize. UE ar putea perfecta vize Schengen multiple pe
termen mai lung pentru diverse categorii de persoane. De exemplu, persoanele şi delegaţiile
oficiale (membrii guvernului, parlamentarii), oamenii de afaceri, cercetători ştiinţifici ar trebui
să beneficieze de vize Schengen multiple pe 3-5 ani, studenţii, elevii, lectorii universitari - pe
1-2 ani, ş.a.m.d.
Euroconsulatele trebuie să se transforme dintr-o idee în realitate.
Liberalizarea regimului de vize ar contribui la intensificarea contactelor de la om la om,
aşa cum prevede Planul de acţiuni, şi ar reduce foarte mult corupţia în domeniu.
3. Gestionarea proceselor migraţionale, prin legalizarea migranţilor ilegali, care n-au
admis alte încălcări ale legii, şi stabilirea unor cote, iniţial pentru muncitorii sezonieri, ulterior
şi pentru alşte categorii.
4. Deschiderea asimetrică şi reală a pieţei UE pentru producătorii din Republica
Moldova. Este extrem de important ca această deschidere să se refere la produsele din
Transnistria, astfel ca oamenii de afaceri de acolo să fie interesaţi să se înregistreze ca agenţi
economici legali ai Republicii Moldova.
5. Susţinerea societăţii civile şi a presei independente din Republica Moldova.
Monitorizarea alegerilor de către UE, nu numai OSCE.
6. Deschiderea Delegaţiei Uniunii Europene la Chişinău, nominalizarea unui
reprezentant special pentru reglementarea conflictului transnistrean.
7. Implicarea reală a UE în soluţionarea conflictului transnistrean. Aici UE poate folosi
diverse mijloace. De exemplu, statele membre ale Uniunii Europene ar putea participa la
acţiuni în cadrul unei forţe militare multinaţionale, cu scopul dezarmării unităţilor paramilitare
din Transnistria şi apoi a menţinerii păcii. UE ar putea folosi ca mijloace de discriminare
pozitivă liberalizarea regimului de vize pentru cetăţenii din dreapta Nistrului, deschiderea
pieţei pentru agenţii economici moldoveni care au relaţii oficializate cu bugetul ţării. Tot odată
UE poate utiliza şi mijloace represive contra liderilor transnistreni (refuzul de a le emite vize,
blocarea conturilor în băncile europene şi altele).
Dar pentru aceasta UE trebuie să-şi definească politica sa oficială în soluţionarea
conflictului transnistrean, şi să promoveze această politică consecvent, orientîndu-se nu atît la
interesele Rusiei, ci a securităţii şi stabilităţii regionale.
Colaborarea cu Rusia, Ukraina, SUA şi OSCE trebuie să fie promovată permanent, nu de
la caz la caz. Un ajutor real în acest sens îl poate acorda un grup ad-hoc de monitorizare, în
care să intre reprezentanţi ai UE şi Moldovei.
Experienţa anilor precedenţi arată că UE poate influenţa puternic situaţia din ţările din
afara sa, şi nici unul din obiectivele enumerate mai sus nu este imposibil de atins, dar condiţia
cea mai importantă este ca UE să ia decizia politică şi să deschidă perspectiva aderării pentru
Republica Moldova. Uşa care nu este închisă înseamnă pur şi simplu că este deschisă, şi
trebuie recunoscut oficial acest lucru.

Referinţe bibliografice

1. Nicu Popescu. „Opţiunile Republicii Moldova în relaţiile cu Uniunea Europeană”. http://www.azi.md, 19

ianuarie 2004.
2. Ann Lewis. “Moldova: Where Next ?”, in the book “The EU and Moldova”, London, 2004, pp.219-228.
3. Wim van Meurs. “Moldova ante portas: the EU agendas of Conflict Management and “Wider Europe”.
CAP, Bertelsmann Foundation, 2004.
4. Michael Emerson. “The Wider Europe Matrix”. Centre for European Policy Studies, Brussels, 2004.
5. Jacek Wrobel. “The European Union and Moldova”.CES Studies, Warsaw, March 2004, pp.16-28
6. George Soros. “Europe’s democratic enlargement”. Financial Times, March 30, 2004.
 7. Securing Moldova’s place in Europe. For an end to ambiguities on both sides. Conclusions of the
international conference, Brussel, 25 May 2004.