Cuprins:

Capitolul 1. Noţiuni generale..................................................................................2

Capitolul 2. Executarea voluntară a obligaţiilor contractuale.................................4
2.1 . Modalităţile de plată..................................................................................4
2.2 . Locul executării obligaţiei..........................................................................5
2.3 . Data executării obligaţiei...........................................................................5
2.4 . Imputaţia plăţii...........................................................................................6
Capitolul 3. Executarea silită în natură.................................................................7
Capitolul 4. Executarea prin echivalent.................................................................8
4.1 .
Prejudiciul..............................................................................................................9
4.2 . Culpa debitorului. Cazul fortuit sau de forţă majoră.................................9
4.3 . Raportul de cauzalitate...........................................................................11
4.4 . Repararea prejudiuciului.........................................................................11
4.5 .Evaluarea daunelor-interese....................................................................12
4.5.1 Evaluarea legală.............................................................................12
4.5.2 Evaluarea judiciară.........................................................................12
4.5.3 Evaluarea convenţională................................................................13

Bibliografie...........................................................................................................14

1
 Capitolul 1. Noţiuni generale

În procesul de formare a contractelor externe, faza finală constă în

activitatea de încheiere. Art. 28 din Legea de comerţ exterior şi art. 62 din Legea
contractelor economice dispun, că raporturile contractuale se încheie cu
respectarea condiţiilor pentru validitatea convenţiilor.
În dreptul comerţului român, potrivit art. 35, alin. 1 Codul comercial, contractul
este încheiat în momentul în care acceptarea a ajuns la cunoştinţa ofertantului.1
Contractul care prin natura sa ori la cererea beneficiarului presupune
executarea imediată a obligaţiilor se consideră încheiat în momentul în care
debitorul acesteia a început executarea.
Determinarea momentului şi locului perfectării contractului prezintă
interes sub mai multe aspecte, astfel că marchează şi începutul curgerii
diverselor termene, precum termenul de executare.
Modul de executare a contractului de comerţ internaţional trebuie să se
conformeze regulii lex loci executionis, iar creditorul este obligat să respecte
această lege cu măsurile destinate să preîntâmpine sau să remedieze
neexecutarea ori să-i restrângă efectele prejudiciabile.2

Executarea obligaţiilor asumate într-un contract de comerţ internaţional

se poate face de bună voie, prin plată, pe cale silită în natură sau prin
echivalent. Fiecare dintre aceste modalităţi de executare face obiectul unor
reglementări specifice. Legea contractului este inerenta oricărui tip de contract,
indiferent dacă este contract intern sau internaţional, deoarece numai acesta îl
poate valida şi permite contractului să producă efecte juridice. Contractul de
comerţ intern este cârmuit de legea naţională a părţilor. Pentru contractul de
comerţ internaţional nu există o lege care să se aplice în mod automat în
comerţul internaţional, stabilirea legii care cârmuieşte contractul revine părţilor
sau, după caz, instanţei de judecată.

Dacă părţile nu au desemnat lex contractus, acest lucru urmează a fi făcut

de instanţa de judecată, caz în care, aşa cum dispune art. 77 din Legea nr.
105/1992 contractul “va fi supus legii statului cu care prezintă legăturile cele mai
puternice”.

Legea contractului se alege de către părţi, la încheierea contractului dar

se poate face şi ulterior, în faţa instanţei de arbitraj sau judecatoreşti însă, până
la intrarea în fond a dezbaterilor. Legea aleasă nu va putea fi modificată decât cu
unele rezerve, art. 76 din Legea nr. 105/1992 prevazând posibila modificare a
legii contractului dar fără să fie afectată validitatea formei contractului şi fără a se
aduce atingere drepturilor dobândite între timp de terţi.

1
M. N. Costin, S. Deleanu – Dreptul comerţului internaţional - Partea specială, Ed.
Lumina Lex, Bucureşti, 1995, p. 96-98
2
L. Filip, D. Anton, I. A. Mogoş, N. Butnaru – Dreptul comerţului internaţional – Doctrină
şi reglementări, Ed. Gama, 2002, p. 82

2
 Art. 77 din Legea nr. 105/1992 instituie că dacă părţile nu au stabilit legea
aplicată, contractul va fi cârmuit de legea cu care are cea mai strânsă legatură,
iar alin. 2 precizează că cea mai strânsă legătură prezintă “legea statului în care
debitorul prestaţiei caracteristice are, la data închierii contractului, după caz,
domiciliul sau, în lipsă “reşedinţa ori fondul de comerţ sau sediul statuar”. Iar
dacă contractul se referă. la un drept imobiliar “are legatura cea mai strânsă cu
legea statului unde acesta se află situat” (lex rei sitae).

Fie că este stabilită de părţile contractante, fie că este stabilită de instanţe

de judecată în temeiul normelor conflictuale subsidiare dar obligatorii, lex
contractus reglementează condiţiile de validitate şi efectele contractului,
executarea obligaţiilor şi răspunderea pentru neexcutarea ori pentru executarea
lor tardivă sau necorespunzatoare.

Conform art. 80 din Legea llf. 105/1992, lex contractus se aplică îndeosebi
interpretării naturii juridice a contractului şi a clauzelor acestuia; executării
obligaţiilor izvorâte din contract; consecinţelor neexecutării totale sau parţiale a
obligaţiilor şi evaluării prejudiciului pe care l-a creat; modului de stingere a
obligaţiilor izvorâte din contract şi cauzelor de nulitate a contractului şi
consecinţelor acestuia.3

3
juspedia.ro, Legea aplicabilă contractului de comert international

3
 Capitolul 2. Executarea voluntară a obligaţiilor contractuale

De regulă, executarea obligaţiilor contractuale are loc de bună-voie,

adică în mod voluntar sau prin plată, conform obligaţiilor asumate de către părţi. 4
Executarea voluntară în natură a obligaţiilor înseamnă executarea întocmai a
prestaţiei la care s-a îndatorat debitorul. Întrucât executarea contractului de
comerţ internaţional comportă realizarea obiectului acestuia, aşa cum a fost în
vedere de către p;rţi la momentul formării acordului lor de voinţă, debitorul nu
poate înlocui prestaţia la care s-a îndatorat cu altă prestaţie sau cu despăgubiri
băneşti, fără acordul creditorului.5

2.5 . Modalităţile de plată

Plata, ca mijloc principal de executare a obligaţiilor comerciale, poate fi
făcută:
- de către debitor
- de către o altă persoană în numele sau pentru debitor.
În mod normal, plata este primită de către creditor ori de către mandatarul
acestuia.
Plata se face, de regulă, către una dintre următoarele persoane:
- ca regulă generală, creditorului;
- reprezentantului acestuia;
- persoanei autorizate de lege sau de către instanţa de judecată.6
Din practica arbitrală reiese, că plata făcută unei persoane lipsite de
împuternicire este neregulată şi nu eliberează pe datornic. Faptul că
intermediarul este împuternicit să mijlocească în străinătate contracte de comerţ
exterior în numele creditorului, fără să aibă dreptul de a încasa o sumă pentru
acesta, nu poate justifica plata ce i s-a făcut de către debitor, deoarece, în
conformitate cu dispoziţiile art. 1536 alin.2 din Codul civil român, când plata se
efectuează prin intermediul unui împuternicit, acesta trebuie să fie abilitat să o
primească printr-un mandat special.
Plata efectuată într-o altă monedă decât cea contractuală nu este
admisibilă, întrucât constituie o modificare unilaterală a acordului stabilit de
vânzător şi de cumpărător referitor la modul de stingere decurgând din creanţa
de preţ.7
Legislaţia aplicabilă între părţi cu titlu de lex voluntatis prevede că
principala obligaţie a cumpărătorului este de a plăti preţul la ziua şi la locul
stabilite prin contract. Creditorul are dreptul de a dobândi îndeplinirea exactă a
obligaţiei, iar în caz contrar are dreptul la dezdăunare. Creditorul nu poate fi silit
să primească un alt lucru decât acela care i-se datorează, chiar dacă valoarea
lucrului oferit ar fi egală sau mai mare.8
4
T. Bodoaşcă, A. Drăghici, N. Saharov – Dreptul comerţului internaţional, Ed. a IV-a
revăzută şi adăugită, Ed. Dimitrie Cantemir, Tg. Mureş, 2009, p. 241
5
S. Deleanu – Contractul de comerţ internaţional, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1996, p.
197
6
T. Bodoaşcă, A. Drăghici, N. Saharov, op. cit., p. 241-242
7
S. Deleanu, op. cit., p. 197
8
M. N. Costin, S. Deleanu, op. cit., p. 231

4
2.6 . Locul executării obligaţiei
Art. 59 C. com. prevede că orice obligaţie comercial; trebuie executată în
locul arătat prin contract sau în locul care ar rezulta din natura operaţiunii, ori din
intenţia părţilor contractante.
Regula instituită prin art. 59 primeşte aplicare în egală măsură şi în
operaţiunile de plăţi bancare. Astfel, părţile pot localiza acreditivul în ţara
vânzătorului, în ţara cumpărătorului, sau într-o altă ţară. Ele au deci opţiunea
deciziei calificării plăţii ca fiind cherabilă sau portabilă.
Din conţinutul art. 59 rezultă şi două soluţii de rezervă consacrate printr-
o dispoziţie legală interpretativă de voinţă ce reglementează localizarea
executării contractului pentru ipoteza când părţile au omis să determine printr-o
clauză contractuală locul plăţii.
Conform primei soluţii, care este de aplicabilitate generală constituind o
veritabilă regulă în această privinţă, aducerea la îndeplinire aprestaţiei trebuie să
se facă la locul care ar rezulta din natura operaţiunii ori din intenţia părţilor
contractante.
După cum s-a observat în doctrină, dispoziţia legală care consacră
această soluţie cârmuieşte orice obligaţie de a face, de a nu face sau de a da un
lucru de gen.
În conformitate cu cea de-a doua soluţie consacrată prin art. 59, alin. 3
“dacă urmează a se preda un lucru determinat, care după cunoştinţa părţilor se
găsea într-o altă parte în momentul formării contractului, atunci predarea se va
face în acel loc”.
Aplicarea soluţiei speciale cere îndeplinirea cumulativă a următoarelor trei
condiţii:
- obiectul obligaţiei să fie un bun cert, iar nu un bun de gen;
- lucrul să se afle în alt loc decât sediul ori reşedinţa debitorului;
- părţile să fi avut cunoştinţă despre aceasta.
Bineînţeles, la eceste cerinţe se mai adaugă una ce rezultă implicit din
conţinutul art. 59, şi anume ca părţile să nu fi convenit altfel printr-o clauză
contractuală.
Plata rămâne charabilă şi în cazul obligaţiilor vizate de art. 59 alin. 3,
dacă cerinţele menţionate nu sunt îndeplinite în totalitate.9

2.7 . Data executării obligaţiei

Data executării obligaţiei diferă după cum obligaţiile generate de
contractele de comerţ internaţional sunt pure şi simple sau sunt afectate de
modalităţi.
În contractele de comerţ intenaţional pure şi simple plata trebuie făcută
imediat, la data facturării mărfii. În cazul în care obligaţia este afectată de un
termen suspensiv, plata se va efectua la expirarea termenului respectiv. Părţile
pot conveni termenul de executare pe zile, săptămâni, luni sau chiar ani. 10 Modul

9
Idem, p. 232 - 233
10
M. N. Costin, S. Deleanu, op. cit., p. 233-234

5
de calculare şi de determinare a termenului de executare se stabileşte luând în
considerare regulile dreptului comun.11

2.8 . Imputaţia plăţii

Este posibil ca un debitor să aibă mai multe datorii, având ca obiect
prestaţii de aceeaşi natură, precum plăţi în numerar sau livrări succesive ale
aceluiaşi produs, faţă de un anumit creditor. Dacă o plată pe care o face
debitorul este insuficientă pentru a stinge toate datoriile, se pune problema de a
şti care dintre acestea se consideră plătite. Imputaţia plăţii poate fi făcută prin
acordul părţilor sau prin voinţa uneia dintre ele.
Conform regulii generale, între două datorii de aceeaşi natură, ambele
exigibile, plata trebuie să se impute asupra celei mai oneroase, iar dacă sunt
egale, din acest punct de vedere, asupra celei mai vechi. Dacă toate datoriile
scadente sunt la fel de oneroase şi au aceeaţi vechime, plata se impută
proporţional asupra fiecăreia, creditorul astfel va primi o plată parţială pentru
fiecare dintre creanţele sale.12
Conform regulii speciale care se aplică creanţelor în numerar, plata se
impută, dacă datoria este producătoare de dobânzi, întâi asupra acestora, şi
numai diferenţa asupra capitalului restant.13
Dacă o creanţă exigibilă include pe lângă dobânzi şi alte cheltuieli
cuvenite creditorului, iar suma achitată de debitor este insuficientă pentru a
stinge toate capetele datoriei, plata se impută mai întâi asupra cheltuielilor,
diferenţa rămasă se impută aupra dobânzilor, iar dacă mai rămâne ceva
imputaţia se va răsfrânge şi asupra capitalului.14

Capitolul 3. Executarea silită în natură

11
D. Mazilu – Dreptul comerţului internaţional. Partea specială, Ed. Lumina Lex,
Bucureşti, 2001, p. 124
12
S. Deleanu, op. cit., p. 201-202
13
L. Filip, V. Radu-Sultănescu – Elemente de dreptul comerţului internaţional, Ed.
Fundaţiei Academice “Gh. Zane”, 2000, p. 86
14
M. N. Costin, S. Deleanu, op. cit., p. 238

6
 În ipoteza în care debitorul nu execută obligaţiile de bună-voie, creditorul
poate apela la instanţa de judecată competentă sau la un tribunal arbitral pentru
a-l obliga pe acesta să-şi execute obligaţiile contractuale.
Executarea silită a obligaţiiloe contractuale are, în esenţa ei, semnificaţia
unei plăţi, deoarece creditorul obţine chiar executarea prestaţiei la care s-a
obligat debitorul.
În dreptul român, executarea silită este reglementată de art. 371 – 580
din Codul procesual civil. În principiu, pentru a interveni executarea silită, trebuie
întrunite cumulativ următoarele cerinţe:
- existenţa obligaţiei să fie recunoscută prin hotărârea unei instanţe de
judecată sau printr-un alt titlu executoriu;
- obligaţia să constea, după caz, în: plata unei sume de bani; predarea unui
bun; folosinţa unui bun; desfiinţarea unei construcţii, plantaţii sau în luarea
unei alte măsuri permise de lege;
- debitorul să nu-şi execute obligaţia de bună-voie.15
Predarea silită a bunurilor mobile constă într-o anumită procedură care
se încheie prin ridicarea bunurilor mobile de către executorul judecătoresc şi
predarea lor creditorului.
În cazul în care obiectul obligaţiei consă în prestaţia de a da bunuri de
gen şi debitorul le are, dar refuză să facă individualizarea şi predarea lor,
creditorul poate să solicite executarea silită în natură a obligaţiei.16
Obligaţiile comerciale internaţionale de a face şi cele de a nu face, care
intră sub incidenţa de reglementare a legii române, sunt supuse regulilor instituite
de art. 1076-1078 din Codul civil, în ce priveşte executarea silită în natură.
Totodată, în anumite limite stabilite de jurisprudenţă şi de doctrină, organul de
jurisdicţie poate decide, la cererea creditorului, obligarea debitorului la plata de
daune cominatorii spre a-l constrânge la executare.
Executarea silită în natură a obligaţiilor comerciale internaţionale nu
poate fi cerută atunci, când ele presupun o participare strict personală a
debitorului. Sunt obligaţiile intuitu personae cu referire la care primeşte aplicare
regula potrivit căreia nimeni nu poate fi silit să execute un fapt strict personal.
Prin constrângerea la executarea unui astfel de fapt s-ar ajunge la o restrângere
a libertăţii personale a debitorului. 17

Capitolul 4. Executarea prin echivalent

15
T. Bodoaşcă, A. Drăghici, N. Saharov, op. cit., p. 243-244
16
S. Deleanu, op. cit., p. 203-204
17
M. N. Costin, S. Deleanu, op. cit., p. 258

7
 Atunci când executarea directă sau voluntară a obligaţiilor generate de
contractul de comerţ internaţional nu are loc, fie pentru că debitorul nu o aduce la
îndeplinire neconstrâns, din proprie iniţiativă, fie pentru că din motive străine de
voinţa lui, îndeplinirea ei nu este posibilă, nici chiar pe cale silită, conform art.
1073 C. civil, creditorul are dreptul la dezdăunare. Conceptul de dezdăunare dă
expresie echivalentului prejudiciului încercat de creditor datorită neexecutării sau
executării defectuoase a obligaţiei asumate de debitorul contractual.18
Potrivit Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional Bucureşti, este de
principiu că debitorul trebuie să aducă la îndeplinire obligaţiile pe care şi le-a
asumat, la termenele şi condiţiile stabilite prin contractul de comerţ exterior,
urmând ca în situaţia neexecutării, a executării parţiale sau cu întârziere să
despăgubească pe creditor pentru prejudiciul pe care acesta l-a suferit.19
În caz de neexecutare a obligaţiilor de către debitor, creditorul poate cere
organului jurisdicţional să dispună angajarea răspunderii contractuale a acestuia
sau, cu alte cuvinte, să solicite şi să obţină executarea prestaţiilor la care este
îndrituit prin echivalent.
Pentru angajarea răspunderii contractuale, şi în domeniul contractului de
comerţ internaţional, sunt incidente regulile de drept comun.
Astfel, pentru angajarea acestei răspunderi, trebuie întrunite cumulativ
următoarele condiţii:
- existenţa unei neexecutări a obligaţiilor contractuale;
- culpa debitorului în neexecutarea obligaţiilor contractuale;
- producerea unui prejudiciu;
- existenţa unei legăturide cauzalitate între prejudiciu şi neexecutarea
obligaţiilor contractuale:
- inexistenţa unei cauze exoneratorii de răspundere.
Neexecutarea obligaţiilor contractuale înseamnă, deopotrivă:
- neexecutarea obligaţiilor, ca atare;
- executarea necorespunzătoare a obligaţiilor;
- executarea cu întârziere a obligaţiilor.
Pentru a se dispune angajarea răspunderii contractuale, obligaţia
neexecutată trebuie să întrunească mai multe cerinţe, şi anume:
- obligaţia să aibă natură comercială;
- obligaţia să fie lichidă, să fie determinată cu exactitate în valoarea sa;
- obligaţia să fie exigibilă, adică să fie ajunsă la scadenţă;
- partea care solicită executarea să-şi fi executat, la rândul ei, obligaţiile
contractuale.20
În literatura de specialitate s-a susţinut însă că regula înscrisă la art. 43
C. com. primeşte aplicare şi la alte obligaţii de a da decât cele având ca obiect o
prestaţie pecuniară, precum şi obligaţia de a face. Susţinem această opinie,
deoarece, după cum s-a scris, pe când regula de drept civil dies non interpellat
pro homine decurge din prezumţia că pasivitatea creditorului în valorificarea

18
M. N. Costin, S. Deleanu, op. cit., p. 241
19
S. Deleanu, op. cit., p. 204
20
T. Bodoaşcă, A. Drăghici, N. Saharov, op. cit., p. 244

8
creanţei manifestată prin lipsa notificării de punere în întârziere nu-i cauzează
nici o pagubă, o atare presupunere contrazice exigenţele vieţii de afaceri, orice
operaţiune comercială, departe de a fi izolată, fiind dependentă de contracte care
o precedă şi de altele subsecvente, astfel că tardivitatea se repercutează asupra
executării unui număr nedefinit de obligaţii succesive, generând, inevitabil, daune
creditorului interesat. Fundamentul juridic al regulii de drept civil dies non
interpellat pro homine se învederează, în consecinţă, incompatibil cu schimburile
economice.
În ceea ce priveşte obligaţiile de a nu face, debitorul este, potrivit art.
1078 C. civil de drept să întârzie din chiar momentul încălcării lor. Regula
consacrată aici se aplică inclusiv în raporturile comerciale internaţionale.
Pe de altă parte, nimeni nu împiedică partenerii contractuali să includă în
acordul de comerţ internaţional o clauză prin care să prevadă obligativitatea
punerii în întârziere a debitorului.21

4.6 . Prejudiciul
Conform art. 1082 C. civil debitorul este obligat, dacă este cazul, la plata
daunelor-interese pentru neexecutarea obligatiei sau pentru întârzierea
executării acesteia. Obligarea lui la dezdăunarea creditorului este subordonată
însă existenţei unui prejudiciu care să se fi produs în detrimentul acestuia din
urmă. Atunci când nu există prejudiciu, acţiunea în despăgubire provocată de
creditor urmează a fi respinsă ca fiind lipsită de interes.
Practica arbitrală internaţională, şi în ultima vreme şi practica arbitrală a
Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional Bucureşti, a statuat cu valoare de
principiu că acordarea de despăgubiri în favoarea creditorului trebuie să se facă
atât pentru prejudiciul material încercat de aceasta, cât şi pentru prejudiciul moral
suferit de el ca urmare a neexecutării sau executării defectuoase de către debitor
a prestaţiei la care s-a angajat. Pentru obligarea debitorului la daune morale nu
este suficientă simpla invocare de către creditor a existenţei unor astfel de
daune, ele trebuie susţinute cu dovezi.

4.7 . Culpa debitorului. Cazul fortuit sau de forţă majoră

Din conţinutul art.1082 rezultă că obligarea debitorului la daune-interese
este posibilă doar în cazul în care acesta a acţionat din culpă. Textul menţionat
instituie însă o prezumţie relativă de culpă în sarcina debitorului prezicând că
obligarea lui la plata de daune-interese este posibilă cu titlu general, excepţie
făcând doar cazul în care acesta probează existenţa unei cauze străine.
Intervenţia cauzei străine, pentru a fi exoneratoare de răspundere, nu
trebuie să fie imputabilă debitorului.
Conceptul de cauză străină este parţial lămurit de art. 1083 C. civil şi de
art. 1156 al aceluiaşi Cod. Din cele două articole rezultă că legiuitorul dă acestui
concept semnificaţia de caz fortuit sau de forţă majoră. Doctrina a dat însă o
accepţiune mai largă acestor noţiuni, considerând necesară ca aceasta să
cuprindă şi culpa debitorului, şi fapta unui terţ pentru care debitorul nu poate fi

21
S. Deleanu, op. cit., p. 205-206

9
tras la răspundere. În acest sens s-a pronunţat şi Curtea de Arbitraj Comercial
Internaţional Bucureşti.
Prin consecinţă, debitorul poate răsturna prezumţia de culpă instituită în
sarcina sa dovedind cazul fortuit, forţa majoră, culpa creditorului sau fapta unui
terţ.
O precizare se impune toutuşi: deşi legiuitorul face distincţie între cazul
fortuit şi cazul de forţă majoră, doctrina şi jurisprudenţa sunt unanime în a
aprecia că, cel puţin pentru domeniul de incidenţă al dreptului comun, pe planul
răspunderii contractuale această distincţie nu prezintă nici o relevanţă.22
Într-adevăr, sub acest aspect cele două concepte menţionate dobăndesc
o semnificaţie echivalentă, împrejurare ce nu trebuie să ducă la concluzia că în
alte planuri ale răspunderii juridice ele nu se disting, cel puţin sub aspectul
efectelor pe care le generează. Răspunderea în contractele de comerţ
internaţional nu are caracter derogatoriu de la regulile dreptului comun în materia
răspunderii contractuale. Ca urmare nici aici nu se justifică distincţia dintre cazul
fortuit şi cazul de forţă majoră şi de aceea credem, că ar fi potrivit să se
folosească expresia cazul fortuit sau de forţă majoră pentru a desemna ambele
concepte a căror semnificaţie este echivalentă.
Impactul cauzei străine asupra contractului de comerţ internaţional este
susceptibil să producă următoarele cerinţe:
- fie să facă imposibilă executarea prestaţiei vizate – în acest caz la contractele
sinalagmatice se pune problema riscului contractului ce cade în sarcina
debitorului obligaţiei imposibil de executat; la contractele unilaterale, se
produce stingerea obligaţiei, iar debitorul nu va putea fi obligat la plata de
daune-interese în favoarea creditorului;
- fie să suspende temporar executarea obligaţiei.
Efectul exonerator de răspundere al cazului fortuit sau de forţă majoră se
produce numai atunci când evenimentul se consumă după perfectarea
contractului. Fiind o împrejurare de fapt, acest eveniment este supus aprecierii
tribunalului arbitral sau, după caz, instanţei de drept comun.
Dacă producerea cazului fortuit sau de forţă majoră are loc la o epocă
posterioară încheierii contractului se va considera că debitorul aflându-se în
cunoştinţă de cauză a apreciat că poate executa la timp, chiar în condiţiile
existente prestaţia asumată, şi ca urmare, nu va putea fi exonerat de răspundere
pentru neexecutare sau pentru executare întârziată. În acest sens, Curtea de
Arbitraj Comercial Internaţional Bucureşti a statuat într-o speţă că încheierea
unui contract adiţional, după expirarea a două luni de la data când a survenit
evenimentul de forţă majoră, prin care vânzătoarea a obţinut decalarea
termenului iniţial de livrare şi a acceptat să-şi execute până la noua scadenţă
obligaţiile asumateprin primul contract denotă că această parte contractantă a
apreciat ea însăşi că efectele cauzei străine au încetat şi că este în măsură să-şi
îndeplinească punctual obligaţiile contractante ce-i revin. De aceea nu poate fi
primită susţinerea sa că prin consimţământul de a prelungi termenul iniţial de
livrare, cumpărătorul a admis implicit că efectele forţei majore s-au prelungit şi

22
M. N. Costin, S. Deleanu, op. cit., p. 244-245

10
după acea dată. În condiţiile menţionate, vânzătorul nu beneficiază de exonerare
de răspundere pentru întârzierea în livrare.23
Cazul fortuit şi de forţă majoră îşi pierde efectul exonerator de răspundere
şi atunci când producerea lui are loc pe fondul unei culpe a debitorului, căci
eficienţa unei astfel de culpe este de natură să antreneze răspunderea acestuia,
adică a debitorului, în orice împrejurări.
În cazul în care acţiunea cauzei străine s-a produs pe teritoriul României,
proba acesteia se poate face numai prin înscrisuri oficiale emanate de la organul
competent. Forţa probantă a unor astfel de înscrisuri oficiale, frecvent denumite
certificate, nu are valoare absolută. Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional
Bucureşti s-a pronunţat în sensul că o atare probă admite dovada contrară,
deoarece constituie un element de fapt supus aprecierii organului de jurisdicţie,
iar nu o probă irefragabilă.
În cazul în care evenimentul de forţă majoră s-a produs în altă ţară, în
aprecierea lui şi a impactului produs de el asupra executării obligaţiilor
contractualmente asumate, organul de jurisdicţie trebuie să se conducă după
cerinţele legislaţiei din acea ţară exprimate într-un atare sens.24

4.8 . Raportul de cauzalitate

Răspunderea debitorului este condiţionată şi de existenţa unei legături de
cauzalitate între fapta păgubitoare concretizată în neexecutarea sau executarea
defectuoasă a prestaţiei de către debitor şi prejudiciul încercat de creditor.
Este vorba de o legătură de determinare necesară, în virtutea căreia
paguba încercată de creditorul contractual se analizează ca un rezultat
necesarmente determinat de conuita debitorului contractual cu referire la
îndeplinirea prestaţiei la care s-a angajat.
În materia executării contractelor există prezumţia că neexecutarea, la fel
ca şi executarea defectuoasă a obligaţiilor generate de contract, implică prin ea
însăşi prejudicierea intereselor creditorului acelor obligaţii.

4.9 . Repararea prejudiuciului

În momentul în care sunt întrunite cele patru condiţii ale răspunderii
contractuale, creditorul are dreptul să pretindă debitorului plata de daune-
interese. Prin daune-interese se înţeleg despăgubirile în bani pe care debitorul
este îndatorat să le plătească în scopul reparării prejudiciului încercat de creditor
ca urmare a neexecutării, executării necorespunzătoare sau cu întârziere a
obligaţiilor contractuale.
Daunele-interese sunt compensatorii, dacă se acordă pentru
neexecutarea totală sau numai parţială a prestaţiei. Daunele-interese sunt
moratorii, dacă reprezintă echivalentul prejudiciului provocat creditorului prin
întârzierea executării obligaţiei de către debitor.25

23
M. N. Costin, S. Deleanu, op. cit., p. 245-246
24
Idem, p. 248
25
S. Deleanu, op. cit., p. 207

11
4.10 . Evaluarea daunelor-interese
Întinderea daunelor-interese poate fi stabilită prin lege (evaluare legală),
de către tribunalul arbitral sau de instanţa de judecată (evaluare judiciară) ori de
către părţi prin convenţia lor (evaluare convenţională).

4.10.1 Evaluarea legală

Potrivit art. 1088 C. civ., la obligaţiile care au ca obiect o sumă oarecare,
daunele-interese pentru neexecutarea lor nu pot cuprinde decât dobânda legală,
afară de regulile speciale în materie de comerţ, de fidejusiune şi societate. Prin
art. 1 din Decretul nr. 311/1954 dobânda legală a fost stabilită la 6% pe an.
Dobânda de 6% pe an s-a acordat, prin unele hotărâri, şi în litigiile de
comerţ internaţional, în cazurile în care legea română a fost indicată de normele
conflictuale de drept internaţional privat ca lege aplicabilă fondului contractului. În
acest sens s-a exprimat că privind cuantumul dobânzii, aceasta nu poate fi decât
cel legal, adică 6% pe an, potrivit Decretului 311/1954, deorece reclamantul nu
poate invoca regimul dobânzilor bancare practicate în România între bănci şi
clienţii lor.
Într-o altă opinie se exprimă, că Decretul nr. 311/1954 şi-a încetat integral
aplicabilitatea , odată cu liberalizarea preţurilor, în cadrul reformelor legate de
trecerea ţării la economia de piaţă. Pentru susţinerea acestei idei s-a arătat că
atunci când intervine o lege nouă, care este contrară concepţiei şi principiilor
vechii legi, reflectând condiţii economice şi sociale profund diferite, legea veche
îşi încetează aplicabilitatea, apreciindu-se că a fost implicit şi integral abrogată,
chiar dacă unele dispoziţii particulare ale sale par a fi neatinse de noua lege.
Clauza prin care este stipulată anticipat dobânda la dobândă, pentru un
an sau mai puţin, ori mai mult de un an, va fi declarată nulă.

4.10.2 Evaluarea judiciară

Evaluarea despăgubirii poate să fie făcută şi de către tribunalul arbitral
sau de instanţa de judecată. Potrivit principiului aplicat constant atât în litigiile
interne, cât şi cele internaţionale, prejudiciul încercat de creditor cuprinde
pierderea efectivă şi câştigul nerealizat.

12
 În practică, tribunalele arbitrale iau însă în considerare previziunile
legitime ale părţilor referitoare la pierderea suferită şi câştigul nerealizat,de la
momentul încheierii contractului.
O limitare mai severă este reglementată de dispoziţiile art. 74 al
Convenţiei de la Viena, deoarece evaluarea despăgubirilor se face exclusiv de
pe poziţiile debitorului culpabil.26
Astfel, după ce enunţă regula în materie, potrivit căreia daunele-interese
pentru o convenţie la un contract săvârşite de o parte sunt egale cu pierderea
suferită şi câştigul nerealizat de cealaltă parte din cauza convenţiei, art. 74
precizează că daunele-interese nu pot fi superioare pierderii suferite şi câştigului
nerealizat pe care partea în culpă le-a prevăzut sau ar fi trebuit să le prevadă în
momentul încheierii contractului, în considerarea faptelor de care avea
cunoştinţă sau ar fi trebuit să aibă cunoştinţă ca fiind consecinţele posibile ale
convenţiei la contract. Aşadar un prejudiciu extraordinar nu va putea fi acoperit
decât în ipoteza în care debitorul a fost avertizat de partenerul său contractual
asupra urmărilor deosebite ale unei eventuale convenţii.

4.10.3 Evaluarea convenţională

Părţile contractante pot să convină, după producerea prejudiciului, asupra
cuantumului despăgubirilor. De asemenea, prin acordul de voinţă al creditorului
şi debitorului, întinderea despăgubirilor poate fi stabilită conform prevederilor lex
contractus, înainte de producerea prejudiciului. O astfel de înţelegere poartă
denumirea de clauză penală.27
Clauza penală are o finalitate reparatorie, un rol stimulator, dar în acelaşi
timp îndeplineşte o funcţie limitativă de răspundere, prin stabilirea unui nivel
maxim al daunelor. Despăgubirile nu pot depăşi valoarea maximă pe care au
convenit-o părţile.28

26
S. Deleanu, op. cit., p. 208-211
27
Idem, p. 213-214
28
D. Mazilu, op. cit., p. 132

13
 Bibliografie:
Legislaţie:
1. Codul comercial, Ed. All Beck, Bucureşti, 2001
2. juspedia.ro, Legea aplicabilă contractului de comert international

Doctrină:
1. Teodor Bodoaşcă, Aurelia Drăghici, Natalia Saharov – Dreptul comerţului
internaţional, Ed. Dimitrie Cantemir, Târgu-Mureş, 2009
2. Teodor Bodoaşcă, Teodora Drăghici - Dreptul comerţului internaţional, Ed.
Dimitrie Cantemir, Târgu-Mureş, 2008
3. Mircea N. Costin, Sergiu Deleanu – Dreptul comerţului internaţional -
Partea specială, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1995
4. Liviu Filip, Dan Anton, Ion A. Mogoş, Neculai Butnaru – Dreptul comerţului
internaţional – Doctrină şi reglementări, Ed. Gama, Bucureşti, 2002
5. Sergiu Deleanu – Contractul de comerţ internaţional, Ed. Lumina Lex,
Bucureşti, 1996
6. Dumitru Mazilu - Dreptul comerţului internaţional. Partea specială, Ed.
Lumina Lex, Bucureşti, 2001
7. Liviu Filip, Valentin Radu-Sultănescu – Elemente de dreptul comerţului
internaţional, Ed. Fundaţiei Academice “Gh. Zane”, Bucureşti, 2000

14