Merc Capitolul2

35
Noţiuni fundamentale privind studiul mărfurilor
6. MARCAREA PRODUSELOR
Marca este un semn distinctiv menit să diferenţieze produsele şi
serviciile, destinat să ajute la identificarea producătorului.
Marca de calitate este un semn distinctiv menit să diferenţieze produsele
şi serviciile, prin garanţia unei calităţi superioare şi constante.
Marca formează, în condiţiile legii, obiectul unui drept exclusiv
(privativ), care aparţine categoriei drepturilor de proprietate industrială.
6.1. Clasificarea mărcilor. Tipuri de mărci

1. După destinaţie:
# mărci de fabrică: Pepsi/Cola,Coca Cola, Sony, Kodak, Mercedes-
Benz, Toyota, Nestle.
# mărci de comerţ: Adidas, Metro, Aldi, Billa, Quelle, Tesco,
Privileg.
2. După obiectul lor:
# mărci de produse;
# mărci de servicii.
Mărci de produse:
mărci individuale de produs (Firma Procter & Gamble, mărcile: Ariel
Lenor, Pampers etc.);
o singură marcă pentru toate produsele (întreprinderi - BMW, Audi,
etc.);
mai multe mărci pentru fiecare linie de produse a intreprinderii;
mărci structurate pe mai multe niveluri (Firma Volkswagen: VW-
Golf3, VW-Golf 4, VW-Corrada etc.; Firma FIAT: FIAT Punto,
FIAT Brava, FIAT Mareea);
Mărci de servicii:
mărci de servicii care se aplică pe produse (mărcile utilizate de
spălătorii, vopsitorii etc).
mărci de servicii care indică servicii nelegate de anumite produse
(servicii bancare, de asigurări, de transport, agenţii de presă, servicii
turistice etc.).
36
mărci de servicii folosite indirect (hotelurile, restaurantele pot aplica

marca lor pe produsele din dotare).
3. După titularul dreptului la marcă:
# mărci individuale (apartinand unei persoane fizice sau juridice);
# mărci colective (aparţin unor asociaţii de producători, comercianţi
sau prestatori de servicii).
4. După natura normelor ce le reglementează:
# mărci facultative (majoritatea mărcilor întâlnite în comerţ şi
servicii);
# mărci obligatorii (de exemplu, pe obiectele din metale preţioase,
armament, muniţie).
5. După compoziţie:
# mărci simple;
# mărci compuse (din două sau mai multe elemente verbale sau
figurative).
6. După natura lor:
# mărci verbale;
# mărci figurative;
# mărci sonore.
7. Alte tipuri de mărci:
# marca defensivă (cu anumite modificări de detaliu a mărcii
înregistrate pentru a asigura o protecţie sporită);
# marca de rezervă (pe care întreprinderile nu au intenţia s-o
folosească);
# marca anterioară;
# marcă înregistrată;
# marca notorie aparţinând unei companii recunoscute;
# marca de conformitate cu standardele;
# msrca de certificare;
# contramarca.
6.2. Marcarea ecologică a produselor
Evaluarea produselor/serviciilor prin prisma unor criterii de performanţă
ecologică a condus la creearea unor sisteme de marcare ecologică, cu
caracter voluntar, care să reflecte preocupările producătorului legate de
protecţia mediului. Primele sisteme de marcare ecologică a produselor au
fost create în Germania (Blue Angel, 1978), având ca rezultate creşterea
producţiei şi consumului de produse ecologice, ulterior fiind elaborate
standarde internaţionale, recomandate de ISO. Astfel, standardele ISO
37
14000 referitoare la aspectele de mediu ale produselor şi serviciilor fac

trimiteri în principal la marcarea ecologică şi la analiza ciclului de viaţă
al produselor.
În UE există mai multe sisteme naţionale de marcare-etichetare
ecologică, majoritatea fiind utilizate în ţările nordice (Olanda, Germania,
Ţările Scandinave). Astfel, ecoetichetele atestă conformitatea produselor,
fabricate în general în ţările dezvoltate cu standardele ecologice in
vigoare. Schema de etichetare ecologică a UE are la bază Reglementarea
nr. 880/92 a Comisiei Europene din 23 martie 1992. Cu excepţia
produselor alimentare, băuturilor şi a produselor farmaceutice, nici un alt
produs nu e exclus. Totuşi, acordarea etichetei ecologice UE produselor
individuale se bazează pe definirea grupelor de produse relevante şi pe
criteriile ecologice (conform ECO TRADE Manual, Environmental
product labeling, CBI, Rotterdam, 1998).
Principale sisteme de marcare ecologică sunt prezentate în tabelul de mai
jos:
Ţara Produs Eticheta ecologică
Produse din materiale reciclate, Blue Angel
produse chimice de uz casnic
Ambalaje Der Grǐme Punckt
(1990)
Germania Produse textile Neckermann
Umweltpradika,
Umweltbaum,
WWF Panda,
Stiftung Warentest.
Danemarca, Detergenţi, ambalaje, agenţi de White Swan (1989)
Finlanda, Islanda, refrigerare
Norvegia, Suedia
Canada Produse din material plastic Environmental
reciclate, celuloza reciclată Choice (1988)
Japonia Produse de uz casnic din materiale Eco Mark (1984)
plastice reciclate, etc.
Europa Produse textile, hârtie, detergenţi, Eco eticheta
încălţăminte, aparate casnice, etc. europeană (E, 1992)
Produse alimentare (după 1995) şi Milieukeur
mealimentare
Marea Britanie Ambalaje Green Dot
Produse agroalimentare NF Environment
Franţa Produse industriale, servicii NF, Service, NF
Agroalimetaire
Produse alimentare USDA/ORGANIC,
SUA 2002
Produse nealimentare TM, Green Seal
38
6.3. Marcarea/Etichetarea ecologică în România

Conform HG 189/28.02.2002 s-a stabilit procedura de acordare a
etichetei ecologice în România unor produse cu un impact redus asupra
mediului, pe perioada ciclului de viaţă. În această categorie sunt incluse
produsele din grupele: detergenţi, lacuri şi vopsele, produse textile,
încălţăminte, hârtie, maşini de spălat vase, frigidere, computere
personale, s.a., în concordanţă cu reglementările europene în domeniu
care îndeplinesc cerinţele de protecţie a mediului.
Nu sunt supuse etichetării ecologice următoarele categorii de produse:
produse chimice, băuturi, produse farmaceutice, aparatură medicală
utilizată în scopuri profesionale, substanţe definite drept toxice, foarte
toxice, substanţe dăunătoare mediului, substanţe cancerigene, mutagene
sau ale produse fabricate prin procedee dăunătoare pentru om sau mediu.
Eticheta ecologică se acordă la cerere, unor grupe de produse care
îndeplinesc următoarele condiţii:
Ö potenţial ridicat de protecţie a mediului;
Ö avantaje competitive pentru producătorii de bunuri, prestatorii de
servicii;
Ö cerere mare de consum sau utilizare finală prin volum de vânzări;
Ministerul Apelor şi Protecţiei Mediului este instituţia autorizată pentru
acordarea etichetei ecologice, iar ca organ consultativ se constituie
Comisia Naţională pentru Acordarea Etichetei Ecologice.
Pot fi acordate etichete ecologice doar produselor comercializate sub o
marcă proprie. La acordarea dreptului de a folosi o etichetă ecologică se
vor lua în considerare o serie de aspecte din ciclul de viaţă al produsului
începând cu faza de proiectare, aprovizionare materie primă, continuând
cu producţie, ambalare şi terminând cu distribuţie, reutilizare, gestionare
deşeuri, servicii asociate, etc. Astfel, se vor urmări, în fiecare etapă de
viaţă a produsului, elementele legate de impactul acestora asupra
mediului (calitatea aerului, apei şi solului, cantitatea de deşeuri,
economisirea energiei, gestionarea resurselor naturale, protejarea
stratului de ozon, securitatea mediului, prevenirea fenomenului de
încălzire globală, etc.).
Specificaţiile etichetei ecologice
Etichetele ecologice acordate în România cuprind două rubrici:
rubrica 1 – simbolul etichetei ecologice – o floare pe un fond alb, cu
6 petale sub formă de cercuri (cu dimensiunea minimă de 5 mm)
colorate alternativ în roşu, galben şi albastru şi frunze colorate în
39
verde; central se înscriu iniţialele Ro (dimensiunea pe verticală,

minim 3 mm). Lungime simbolului este de 40 mm, iar lăţimea de 30
mm.
rubrica 2 – conţine informaţii cu privire la motivele pentru care s-a
acordat eticheta ecologică, ce trebuie să vizeze minim 1 şi maxim 3
tipuri de impact asupra mediului, sub formă de scurt text descriptiv
(de exemplu: *poluare redusă a aerului, *eficient din punct de vedere
energetic, *toxicitate redusă).
Când este posibil se folosesc ambele rubrici. În cazul produselor de
dimensiuni mici, rubrica 2 poate fi emisă cu condiţia ca rubrica 1 să fie
prezentă pe produs, iar eticheta ecologică completă să fie prezentată pe
ambalaj, broşuri informative sau alte materiale utilizate la punctul de
vânzare.
40
7. ETICHETAREA MĂRFURILOR
Etichetarea reprezintă un mijloc de comunicare între industrie, comerţ şi

consum, fiind o bază utilă de date. Conform HG 953/1999, eticheta
reprezintă orice material scris, imprimat, litografiat, gravat sau ilustrat
care conţine elemente de identificare a produsului şi care însoţeşte
produsul sau este aderent la ambalajul acestuia.
7.1. Etichetarea produselor alimentare

Prin mesajul informaţional oferit, etichetarea produselor alimentare are
rol nu numai în calitatea acestor produse ci şi în protejarea şi educarea
nutritională a consumatorului.
Comitetul pentru etichetarea bunurilor alimentare din cadrul Comisiei
Codex Alimentarius, organism ce-şi desfăşoară activitatea sub egida
FAO/OMS a elaborat reglementări internaţionale, cu caracter de
recomandare:
Ö ALINORM 78/22 - Codul de etichetare a bunurilor alimentare;
Ö Normele generale internaţionale recomandate pentru etichetarea
bunurilor alimentare preambalate (CCA/RS-1/1969; CODEX STAN-
1/1985.
Potrivit acestora, eticheta pentru produsele alimentare trebuie să conţină
următoarele menţiuni: denumirea produsului, ţara de origine, numele şi
adresa producătorului, distribuitorului, importatorului sau exportatorului,
lista ingredientelor (materii prime si auxiliare, aditivi), continuţul net,
elemente de identificare a lotului şi data fabricaţiei, termenul limita de
consum, valoarea nutritivă (în special la produsele dietetice, pentru
alimentaţia copiilor de vârsta mică, s.a.).
Declararea valorii nutritive se referă la informaţiile de ordin nutriţional
într-o anumită ordine: mai întâi valoarea energetică (Kcal sau KJ) şi
cantitatea de protide, de glucide şi lipide (g/100 g produs) şi apoi
valoarea biologică, exprimată prin cantitatea fiecarei vitamine sau
element mineral (raportat la 100 g produs).
Declararea valorii nutritive a fost reglementată pentru prima dată în 1976,
când apar standardele internaţionale recomandate pentru alimentele
destinate sugarilor şi copiilor de vârsta mică (CCA/RS 72/74-1076),
41
elaborate de Comisia Codex Alimentarius, care recomandă ca pe

etichetele alimentelor să se declare valoarea nutritivă, în două direcţii:
Ö valoarea energetică, raportată la 100 g aliment, sau pentru o
porţie sugerată;
Ö cantitatea totală pentru fiecare substanţă minerală şi vitamina
existente în 100 g produs, sau o porţie sugerată.
Modernizarea productiei şi a comertului cu produse alimentare a vizat
necesitatea declarării valorii nutritive la o gamă tot mai largă de produse
alimentare prelucrate. În prezent, tot mai multe firme din diverse ţări din
lume, inclusiv din ţara noastră, caută să găsească modalităţi cât mai
expresive şi mai convingătoare de exprimare a valorii nutritive, nu numai
pentru produsele destinate copiilor sau dietetice, ci şi pentru alimentele
de consum curent şi generalizat.
Cu mult mai detaliate, mai precise şi mai cuprinzătoare sunt
reglementările privind etichetarea produselor alimentare la nivelul
Uniunii Europene.
Astfel, prin Directiva Consiliului CEE nr.79/1112 - 1978 (care a fost
completată prin mai multe reglementări) referitoare la etichetarea,
prezentarea şi publicitatea produselor alimentare precizează două aspecte
principale, şi anume:
¾ extinde interesul termenului etichetare la ansamblul menţiunilor,
indicaţiilor, mărcilor de fabrică sau comerciale, imaginilor ori
simbolurilor referitoare la un produs alimentar şi care figurează pe orice
ambalaj, document, afiş, eticheta, inel sau banderolă care însoţeşte
produsul sau se referă la acesta;
¾ se precizează interdicţii sau limitări ale etichetării şi modalităţile
respective de realizare, cum sunt: evitarea inducerii în eroare a
consumatorului cu privire la: natura identităţii, calitatea, cantitatea,
conservarea, originea sau provenienţa produsului, modul de fabricaţie sau
de obţinere, atribuirea unor proprietăţi pe care produsul nu le are,
atribuirea unor însuşiri terapeutice sau preventive pe care nu le posedă.
Şi în România s-au creat condiţiile pentru alinierea la normele europene
privind etichetarea produselor alimentare preambalate prin H.G. nr.106
din 7.02. 2002 în care, pe lânga prevederi cum sunt cele referitoare la
scopul etichetării, redactării în limba româna, neinducere in eroare a
consumatorilor, se precizeaza că etichetele produselor alimentare
preambalate trebuie să cuprindă în mod obligatoriu:
¾ denumirea sub care este vândut produsul;
42
¾ lista cuprinzând ingredientele (toate ingredientele alimentare, în

ordinea descrescătoare a cantităţii, determinată în modul introducerii
în fabricaţie, inclusiv vitaminele şi substanţele minerale adăugate);
¾ cantitatea din anumite ingrediente sau categorii de ingrediente;
¾ cantitatea netă pentru alimentele preambalate;
¾ durata durabilităţii minimale sau, în cazul alimentelor care din punct

de vedere microbiologic au un grad înalt de perisabilitate, data limită
de consum;
¾ condiţiile de depozitare sau de folosire, atunci când acestea necesită
indicaţii speciale;
¾ denumirea sau denumirea comercială şi sediul producătorului, al
ambalatorului sau al distribuitorului. În cazul produselor de import se
înscriu numele şi sediul importatorului sau ale distribuitorului
înregistrat în România.
¾ locul de origine sau de provenienţă al alimentului, dacă omiterea
acestuia ar fi de natură să creeze confuzii cu privire la originea sau
provenienţa reală a alimentului;
¾ instrucţiuni de utilizare, dacă lipsa acestora poate determina o
utilizare necorespunzătoare;
¾ concentraţia alcoolică pentru băuturile cu mai mult de 1,2% vol.
alcool etilic;
¾ menţiuni pentru identificarea lotului;
¾ alte menţiuni suplimentare pentru anumite grupe de produse (de

exemplu, lapte şi produse lactate – conţinutul de grăsime, etc.).
Această reglementare precizează în continuare că aceste menţiuni
obligatorii vor fi completate cu alte mentiuni specifice fiecarei grupe de
produse, iar în cazul produselor nepreambalate trebuie sa se indice prin
înscriere pe ele sau în imediata apropiere, fără risc de confuzie, pe un
afiş, anunţ sau sub orice altă formă: denumirea, data fabricaţiei şi
termenul de valabilitate.
În cazul produselor agroalimentare, eticheta produselor ecologice va
conţine obligatoriu următoarele elemente (conform Ordonanţei de
Urgenţă a Guvernului nr. 34/17 aprilie 2000 privind produsele
agroalimentare ecologice):
ª numele şi adresa producătorului;
ª denumirea produsului, inclusiv metodele de producţie ecologică
utilizate;
43
ª numele şi marca organismului de inspecţie şi certificare;

ª condiţii de păstrare;
ª termenul minim de valabilitate;
ª sigla specifică produselor ecologice controlate, înregistrate la OSIM,
emisă şi aplicată conform sistemului de certificare, indicând că
produsul respectiv este conform cu regulile de producţie ecologică
(de exemplu, menţiunea Agricultură ecologică Ecorom-Sistem de
control Ro).
7.2. Etichetarea produselor cosmetice (conform Legii 508/2002 şi

178/2000).
Produsele cosmetice sunt definite ca fiind diferite substanţe sau preparate
ce urmează a fi puse în contact cu diferite părţi externe ale corpului uman
(piele, ochi, buze, unghii, etc.), dinţi sau mucoasă bucală în scopul de a le
curăţa, parfuma, modifica aspectul, proteja, menţinere în bună stare sau
pentru a corecta mirosurile corporale. Ingredientele cosmetice sunt
reprezentate conform acestei legi de către orice substanţă sau preparat de
origine naturală sau sintetică folosit în compoziţia unui produs cosmetic
(de exemplu materiale auxiliare, impurităţi, solvenţi, etc.).
La fabricarea produselor cosmetice se vor respecta anumite reguli de
bună practică (GMP), astfel încât acestea să nu pericliteze sănătatea
consumatorilor în condiţii minimale de utilizare.
Comercializarea produselor cosmetice se poate realiza doar dacă
producătorul, respectiv importatorul autorizat, beneficiarul sau persoana
responsabilă pentru punerea pe piaţă este recunoscut legal în România şi
a notificat la Ministerul Sănătăţii intenţia de punere în circulaţia a
produselor cosmetice.
Produsele cosmetice pot fi comercializate doar dacă sunt specificate pe
etichetă, imprimate pe ambalaj sau recipient, următoarele elemente, în
limba română:
denumirea firmei sau abrevierea acesteia;
sediul în România al producătorului/reprezentatului sau autorizatului,
beneficiarul produselor cosmetice sau persoana responsabilă pentru
punerea pe piaţă;
ţara de origine pentru produsele de import;
conţinutul nominal în momentul ambalării produsului (masic sau
volumic), cu excepţia eşantioanelor gratuite, doze mici, ambalaje ce
44
conţin sub 5 g produs; pe ambalajele colective se vor menţiona

numărul de bucaţi;
data de minimă durabilitatea (A se folosi înainte de …), exprimată în
luni, ani (în această ordine, cu cifre arabe), cu excepţia produselor cu
durabilitate mai mare de 30 de luni;
instrucţiuni de utilizare şi avertizări speciale (dacaă nu este posibil
din motive de protecţie se va ataşa un prospect, banderolă, cartonaş);
funcţia produsului cosmetic;
numărul lotului sau o indicaţie care permit identificarea lotului;
lista ingredientelor în ordinea descrescătoare a greutăţii în momentul
încorporării lor (ingredientele cu o concentraţie sub 1% se vor
menţiona fără o anumită ordine, după cele cu o concentraţie mai mare
de 1%), coloranţi, componenţi de parfumare sau aromă (în lista
ingredientelor se pot utiliza denumirile din Nomenclatorul
Internaţional pentru produse cosmetice INCI, iar coloranţii vor fi
înscrişi conform numărului din Indexul Culorilor Colour Index).
Pentru săpunuri sau produse mici, la care este imposibil din motive de
dimensiune sau de formă înscrierea informaţiilor precizate mai sus, pe un
prospect, etichetă, banderolă, pliant sau cartonaş ataşat, aceste informaţii
vor fi scrise pe un pliant aşezat în imediata vecinătate a recipientului
unde produsul este expus la vânzare.
7.3. Etichetarea produselor textile

Operaţia de alegere a unui articol textil este tot mai dificilă datorită
diversificării materiilor prime pe seama a numeroase fibre chimice, şi
mai ales, prin realizarea de amestecuri de fibre şi fire extrem de variate,
dar şi prin folosirea unor tehnologii noi şi prin aplicarea a numeroase
tratamente de finisare, superioare, cu scopul de a se obţine articole cu
însuşiri foarte diferite. De aici şi necesitatea unui “sistem informaţional”
operativ, la îndemâna vânzătorului şi cumpărătorului, principalul suport
de informaţie fiind eticheta.
Informarea asupra produsului se realizează prin analizarea datelor
înscrise pe eticheta de însoţire, care, în conformitate cu OG 21/1992 si
HG 332/2002, trebuie să conţină următoarele elemente: denumirea de
vânzare a produsului, marca de fabrica a producătorului sau denumirea
acestuia, denumirea importatorului cu adresa exactă, în cazul confecţiilor
din import, mărimea confecţiei, model, culoare, desen - după caz,
compoziţia fibroasă a tesăturii pentru faţă şi pentru căptuşeli, tratamente
45
speciale de finisare aplicate ţesăturilor din care este obţinută confecţia -

după caz, instrucţiuni de întreţinere.
Etichetarea poate fi înlocuită sau completată de documente de însoţire a
mărfii, când produsele sunt destinate vânzării către beneficairul final.
Compoziţia fibroasă se va marca distinct în procente (%), în ordine
descrescătoare, când sunt mai multe fibre componente, astfel mărfurile
sunt destinate vânzării către beneficiarul final. Astfel:
Ö pentru produsele textile alcătuite din 2 sau mai multe fibre la care una
reprezintă minim 85% din greutatea totală, se specifică denumirea
acesteia urmată de specificaţia % sau greutate, compoziţia completă a
produsului sau prin dimensiunea fibrei urmată de menţiunea min
85%;
Ö materialele textile alcătuite din 2 sau mai multe fibre din care nici una
nu reprezintă 85% din greutatea totală se marchează cu denumirea şi
procentul de greutate al cel puţin 2 fibre principale, urmată de
denumirea celorlalte fibre componente în ordinea descrescătoare a
greutăţii, cu sau fără precizarea % în greutate;
Ö fibrele care reprezintă separat sub 10% din greutatea totală pot fi
denumite ca alte fibre, denumirea fiind urmată de % total la greutate;
Ö dacă se specifică denumirea fibrei cu mai puţin de 10% din greutate
totală a produsului se va specifica de asemeni compoziţia % completă
a produsului;
Ö se poate neglija o cantitate de fibre străine de maxim 2% din
greutatea totală a produsului, justificate de considerente tehnice;
Ö se admite o abatere de maxim 3% din procentele declarate de fibre pe
etichetă faţă de rezultatele obţinute din analize.
Mărimea confecţiei textile se va înscrie în conformitate cu standardele
române de dimensiuni, inclusiv pentru cele din import.
Ca tratamente speciale de finisare putem întalni: Permanent - Press,
pentru produse tip bumbac, care nu necesită operaţia de calcare după
spălare; Sanforized, pentru produse din fibre celulozice naturale cu
modificări dimensionale la spălat de maxim 1%; Scothgard, pentru
produsele confecţionate care nu se pătează; Easy care, pentru confecţii
uşor de întreţinut, de exemplu produse care graţie tratării cu teflon
rezistă la pătare sau confecţiile “noniron”, care sunt neşifonabile, deci nu
necesită a fi calcate.
46
Varietatea fibrelor, a materialelor şi a tratamentelor de finisare utilizate la

producerea articolelor textile, precum şi evoluţia procedeelor de curăţire,
fac dificilă alegerea tratamentelor de întreţinere. Iată de ce, pentru a-i
ajuta pe consumatori, dar şi pe cei care spală şi curaţă chimic, a fost
stabilit un cod de etichetare de întreţinere cu ajutorul unor simboluri
grafice standardizate internaţional, ce furnizează informaţii cât mai
complete pentru a preveni orice neajuns cauzat în timpul tratamentului de
întreţinere. Simbolurile grafice sunt imprimate direct pe produs sau pe
etichetă, care este fixată pe produs.
Conform SR EN 23 758-ISO - 3758/1996, corelat cu specificaţiile
GINETEX, tratamentele de întreţinere la care sunt supuse produsele
textile folosesc simboluri grafice de bază pentru operaţii de tipul spălare,
albire, călcare, curăţire cu solvenţi, uscare. Astfel, pentru fiecare operaţie
menţionată mai sus, care se referă la temperatura de spălare şi călcare,
modul de spălare (manual, cu maşina şi cu solvenţi), modul de curăţire,
dar şi pentru interzicerea unei operaţii se utilizează simboluri grafice.
7.4. Etichetarea încălţămintei

În conformitate cu Normele metodologice privind etichetarea
încălţămintei destinate populaţiei, ce fac obiectul HG 261/1998,
etichetarea încălţămintei se face, în mod obligatoriu, individual, pe
unitatea de produs supusă comercializării, pereche, de către agenţii
economici producători, iar în cazul importurilor, de către importatori sau
comercianţi, aceştia fiind responsabili pentru informaţiile privind
identificarea produsului şi a materialelor componente.
În etichetarea încălţămintei se va ţine seama de următoarele precizări:
Ö materialul înscris, ca fiind folosit în parţi componente ale
încălţămintei , trebuie să se regăsească în proporţie de minim 80% din
suprafaţa desfăşurată. Dacă nici un material nu se găseşte în proporţie de
80%, se vor indica procentele celor două materiale;
Ö este obligatorie înscrierea materialelor pentru toate
componentele încălţămintei: partea superioară exterioară (faţă), părţile
interioare (căptuşeala, acoperiş de brant) şi talpă:
- părţile componente sunt indicate prin pictograme, pentru:
• partea superioară exterioară a încălţămintei;
• partea interioară a încălţămintei;
• talpa încălţămintei;
47
- natura materialelor din care se obţin părtile componente ale

încălţămintei sunt marcate cu ajutorul pictogramelor, astfel:
• piei cu faţă naturală;
• piei cu faţă corectă;
• materiale textile;
• alte materiale.
Mărimea încălţămintei din import se va marca în centimetri, marcaj
specific pentru Romania.
Eticheta trebuie să fie bine ataşată, accesibilă, înscrisul trebuie să fie
vizibil, fie ca este făcut direct pe produs, fie pe eticheta ataşabilă
produsului, iar dimensiunile pictogramelor trebuie să fie suficient de
mari.
Eticheta trebuie să conţină denumirea produsului, denumirea şi marca
producătorului, importatorului sau comerciantului, ţara de origine,
articolul, mărimea, tratamentele speciale (după caz).
7.5. Etichetarea detergenţilor şi produselor de curăţat

Normele metodologice privind etichetarea detergenţilor, a produselor de
întreţinere şi a produselor de curăţat care fac obiectul HG 745/1999
prevăd următoarele: pe eticheta sau pe ambalaj se înscriu următoarele
elemente de identificare-caracterizare şi informaţii pentru consumatorii:
Ö denumirea comercială a produsului;
Ö denumirea şi adresa producătorului;
Ö conţinutul net, indicat în unităţi de masă sau de volum;
Ö compoziţia chimică (cu indicarea substanţelor componente şi
a ingredientelor; obligatoriu se precizează conţinutul de enzime,
conservanţi, dezinfectanţi);
Ö instrucţiuni de păstrare, utilizare şi de dozare pentru domeniul
de folosire recomandat, redactate sau, după caz traduse in limba romana.
Eticheta poate avea înscrise sau ataşate suplimentar sigle sau alte
însemne ecologice, precum şi elemente de publicitate, cu respectarea
prevederilor legale.
48
7.6. Etichetarea energetică a aparatelor electrocasnice

HG 573/2001, în vigoare din martie 2002 face referiri la etichetarea
energetică la aparatele frigorifice (frigidere, congelatoare, combine
frigorifice) de uz casnic, atât din producţie, cât şi din import (oferite la
vânzare), cu precizarea ca este obligatorie aplicarea unei etichete
indicând consumul de energie şi eficienţă lor energetică (prin litere, de la
A la G), precum şi, după caz, alte caracteristici în conformitate cu
standardul SR 13339. Valorile concrete pentru informaţiile înscrise pe
etichetă şi în fişa se stabilesc de către laboratoarele de încercări acreditate
în acest scop.
La livrare, aparatele vor fi însoţite de declaraţia de conformitate,
certificat de garanţie, instrucţiuni de utilizare, factură.
La nivel european, etichetarea energetică este extinsă şi asupra altor
categorii de aparate electrocasnice, cum sunt: maşini de spălat şi uscat,
maşini de spălat vase, cuptoare electrice, aparate de încălzit apa si aparate
de aer condiţionat.
Etichetarea produselor electronice/electrice va cuprinde:
Ö marca de fabrică a producătorului;
Ö numărul sau denumirea tipului de aparat;
Ö natura alimentării (curent alternativ sau continuu);
Ö tensiunea nominală de alimentare (gama de tensiune), dacă aparatul
este conceput astfel încât utilizarea să poată schimba reglajul
tensiunii de alimentare, operaţia de schimbare a tensiunii trebuie să
antreneze o modificare corespunzătoare a schimbării tensiunii);
Ö frecvenţa nominală a reţelei (gama de frecvenţă) în Hz;
Ö tensiunea (dacă este diferită de cea a reţelei), puterea şi curentul în
cazul în care există un conector pentru alimentarea altor aparate.
49
8. AMBALAREA MĂRFURILOR
Definiţia conform STAS 5845/1-1986 : ambalajul reprezintă un mijloc
(sau un ansamblu de mijloace) destinat să cuprindă sau să învelească un
produs (sau un ansamblu de produse), pentru a le asigura protecţia din
punct de vedere fizic, chimic, mecanic, biologic în scopul menţinerii
calităţii şi integrităţii acestora în starea de livrare, în decursul
manipulării, transportului, depozitării şi desfacerii până la consumator
sau pănă la expirarea termenului de garanţie.
Definiţia conform Ordonanţei Guvernului Romaniei nr. 39/29 august
1995 (în domeniul produselor alimentare): ambalajul este un material
specific, ca execuţie şi natura, destinat ambalării produselor alimentare în
vederea asigurării protecţiei şi utilizat pentru transportul, manipularea,
depozitarea sau desfacerea acestora.
Termeni utilizaţi în domeniul ambalării mărfurilor:
ª ambalaj – ansamblul de elemente (sistem) destinat să asigure
integritatea şi calitatea produsului din faza de producţie până la
consumul final. Din punct de vedere economic, ambalajul constituie
un produs independent ce necesită o serie de costuri pentru producţie,
utilizare, recuperare, evitarea poluării mediului;
ª material de ambalare – înveleşte temporar produsul până la faza de
consum;
ª material de ambalaj – destinat confecţionării ambalajelor/accesoriilor
de ambalaj;
ª accesorii de ambalaj – elemente ale ambalajului destinate să
completeze/preia anumite funcţii ale acestuia (închidere, etanşare,
consolidare, etc);
ª ambalare – ansamblul de operaţii (dozare, împachetare, închidere,
fixare, etc), prin care ambalajul îşi îndeplineşte scopul pentru care a
fost realizat. Există diferite variante de ambalare: la bucată, colectivă,
porţionată, masică, volumetrică, în diferite medii, de desfacere, de
prezentare, de transport (diferenţiate prin scop, produs, mediu de
ambalare).
50
ª preambalare – ambalarea în unităţi de desfacere, facilitând vânzarea

produselor;
ª operaţii auxiliare ambalării – procese preliminare ambalării,
efectuate asupra produsului sau ambalajului în scopul facilitării
ambalării şi realizării funcţiilor ambalajului (inclusiv operaţiei de
marcare, etichetare, etc).
8.1. Funcţiile ambalajului

Conceput în general ca un produs finit ce comportă anumite costuri,
ambalajul trebuie să îndeplinească o serie de funcţii, justificându-şi
destinaţia. Astfel, ambalajul îndeplineşte un rol triplu:
(1). conservarea şi păstrarea calităţii şi integrităţii produsului, protecţia
mediului şi protecţia utilizatorului;
(2). optimizarea operaţiunilor de manipulare, transport, depozitare,
distribuţie;
(3). promovarea produselor şi informarea consumatorului.
(1). Conservarea şi păstrarea calităţii şi integrităţii produselor, protecţia
mediului şi protecţia utilizatorului reprezintă o funcţie de bază a
ambalajului care se referă la menţinerea produsului în parametri
iniţiali. Pe parcursul circuitului tehnic, asupra produselor pot acţiona
o serie de factori specifici mediului esterior sau produsului ambalat.
Factorii externi care acţionează asupra produselor sau care pot crea
condiţii favorabile factorilor interni sunt: factorii fizici (acţiuni
mecanice, lumina, radiaţiile, temperatura, presiunea, praful, nisipul,
etc.), factorii chimici şi fizico-chimici (apa, vaporii de apă, aer, gaze
din aer – O2, SO2, CO2, N2, O3), factorii biologici (microorganisme,
insecte, rozătoare).
Ca factori interni, produsul poate fi atacat de microorganismele şi de
anumite componente chimice din compoziţia sa. În aceste condiţii, la
alegerea ambalajelor şi a sistemului de ambalare se va ţine cont de natura
sistemului de amabalat şi de posibilitatea acţiunii acestor factori asupra
produsului. În unele situaţii (produse chimice, gaze, produse radioactive,
deşeuri toxice), ambalajul trebuie să constituie o barieră impotriva
acţiunii acestor produse asupra mediului sau manipulanţilor.
(2). Optimizarea operaţiunilor de manipulare, transport, depozitare,
distribuţie. Aceste criterii sunt incluse în preţul produselor, putând
conduce la o creştere cu cca. 15-40% a preţului final. Pentru
51
reducerea cheltuielilor, se apelează la raţionalizarea acestor operaţii

prin utilizarea sistemelor de transport bazate pe palete sau containere.
Paletizarea reprezintă operaţia de transport a unor cantităţi mari de
produse unitare, în general ambalate. Se folosesc trei tipuri de palete şi
anume: palete de uz general, palete tip lăzi şi paleţi montanţi.
Containerele reprezintă sisteme de transport utilizate pentru cantităţile
mari de produse, adesea neambalate, eliminându-se manipularea repetată.
La baza sistemului de transport cu palete sau containere stă conceptul de
modulare, respectiv corelarea dimensiunilor de desfacere individuale cu
cele colective, de transport şi depozitare.
(3). Promovarea produselor şi informarea consumatorului. În sistemul de
vânzare directă (tip supermarket), ambalajul are o importanţă
deosebită, fiind denumit şi vânzătorul mut al produsului, deoarece
primul contact al consumatorului cu produsul se realizează prin
intermediul ambalajului. Funcţia de promovare se concentrizează în:
¾ consumatorul poate identifica produsele prin intermediul ambalajului;
¾ consumatorul poate fi informat prin intermediul ambalajului,
realizându-se astfel o comunicare cu clientul.
În vederea realizării acestor obiective, importanţă deosebită prezintă
modul de confecţionare, eticheta de pe ambalaj, marca de fabrică, marca
de comerţ, estetica ambalajului, realizată prin formă, culoare, armonie.
Pentru îndeplinirea acestor funcţii, ambalajul trebuie să îndeplinească o
serie de condiţii, şi anume:
ª condiţii referitoare la calitatea materialelor utilizate la
confecţionarea ambalajelor, care se referă la compatibilitatea cu
produsul, inerţie fizică şi chimică, greutatea specifică;
ª condiţii de fabricare (cerute de fabricantul de ambalaje) – se referă
la materia primă disponibilă, ieftină, eventual recuperabilă şi la
costuri reduse;
ª condiţii impuse de tehnica de comercializare – referitoare la
dimensiunile ambalajelor, formă, soluţii constructive, rezistenţă
mecanică;
ª condiţii cerute de consumator – referitoare la accesul uşor la produs,
manipulare uşoară, formă accesibilă, închidere-deschidere uşoară,
52
refolosirea ambalajului, îndepărtarea acestuia, existenţa unor

informaţii pe ambalaj despre produs şi ambalaj.
8. 2. Factorii care determină alegerea ambalajului

Alegerea unui tip de ambalaj este o operaţie importantă care se realizează
ţinând cont de o serie de factori, dintre care:
a). caracteristicile produsului care se ambalează şi anume:
Ö natura, dimensiunile, greutatea, forma produsului, numărul de unităţi
de produs într-un ambalaj;
Ö fragilitatea produsului, susceptibilitatea la factorii mecanici;
Ö susceptibilitatea la acţiunea corozivă sau la orice factor chimic;
Ö reacţiile posibile ce pot apărea între ambalaj şi produs (eventualele
incompatibilităţi);
Ö susceptibilitatea de a contamina mărfuri apropiate (miros, agenţi
chimici, etc.);
Ö necesitatea de a feri produsul de oxigen, eventual de a se asigura vid
în interiorul ambalajului;
Ö valoarea produsului, pentru a-l proteja de eventualele sustrageri.
b). condiţiile de transport, manipulare şi depozitare:
Ö mijlocul de transport: auto, feroviar, rutier;
Ö dacă marfa va fi paletizată sau containerizată;
Ö numărul operaţiilor de încărcare/descărcare;
Ö durata operaţiilor de manipulare;
Ö durata stocării;
Ö locul vânzării.
c). caracteristicile şi aptitudinile materialului de ambalaj:
Ö dacă trebuie să prezinte impermeabilitate faţă de apă, vapori de apă;
Ö impermeabilitate faţă de gaze;
Ö impermeabilitate faţă de oxigen;
Ö să fie inert din punct de vedere chimic faţă de substanţele din produs
(de exemplu, să nu contamineze produsele alimentare cu substanţe
toxice, microorganisme);
Ö dacă va fi supus la acţiunea apei sărate, dulci;
Ö dacă va fi supus la şocuri termice;
Ö dacă va fi supus la presiuni ridicate;
53
Ö dacă va fi necesară protejarea contra prafului;

d). tipurile şi funcţiile ambalajului, metode de ambalare:
Ö dacă este de transport sau de desfacere;
Ö dacă va fi utilizat în sistem de vânzare prin autoservire;
Ö modul de închidere;
Ö soluţia de înscripţionare;
e). cheltuieli ocazionate de realizarea şi transportul ambalajului:
Ö costul ambalajului;
Ö dacă este recuperabil sau nu;
Ö valoarea de recuperare;
Ö costul întreţinerii.
8. 3. Clasificarea ambalajelor
¾ După natura materialului din care sunt constituite: ambalaje din
hârtie – carton, din sticlă, metal, material plastic, material textil,
material complex.
¾ După sistemul de confecţionare: ambalaje fixe, ambalaje pliabile şi
ambalaje demontabile.
¾ După tipul ambalajului: lăzi,cutii,flacoane, pungi ,saci, hârtie etc.
¾ După domeniul de utilizare: ambalaje de transport şi ambalaje de
prezentare şi desfacere.
¾ După gradul de rigiditate: ambalaje rigide, ambalaje semirigide,
şi ambalaje suple.
¾ După modul de circulaţie: ambalaje refolosibile; şi ambalaje
nerefolosibile.
¾ După natura produsului ambalat: ambalaje pentru produse
alimentare; ambalaje pentru produse industriale; ambalaje pentru
produse periculoase.
¾ După nivelul de ambalare: ambalaj primar (în contact direct cu
produsul, în general vânzarea produselor se realizează în ambalaj
primar), ambalaj secundar (ansamblul ce cuprinde mai multe
ambalaje primare, destinat transportului, distribuţiei), ambalaj terţiar
(cuprinde mai multe ambalaje secundare, fiind destinat transportului,
de exemplu palete), ambalaj cuaternar (grupează mai multe ambalaje
54
terţiare pentru facilitarea operaţiilor de transport, manipulare,

depozitare, de exemplu containerele).
8. 4. Materiale de ambalare
¾ Materiale celulozice: lemnul, hârtia, carton (duplex, triplex, ondulat).
¾ Materiale metalice: cutii metalice (din tablă de oţel, aluminiu, tablă
cositorita, tablă zincată, tablă cromată) folie de aluminiu (simple,
complexe).
¾ Sticla.
¾ Materiale textile
¾ Materiale plastice: filme flexibile(PE, PP, PVC, PET, folii rigide: PP
- polipropilenă, PE polietilenă: PEbd (polietilenă de joasă densitate),
Pehd (polietilenă de înaltă densitate), PVC - policlorură de vinil:
PVCs (stabilă), PVCr (rigidă), PET - polietilenă tereftalat, PA -
poliamidă.
¾ Materiale complexe:
a) materiale complexe pe baza de aluminiu: - celofan / Al / PE; - poliester
/ Al/ PE; - aluthen HP (poliester / Al / PP); - poliester /Al/ Pehd; - PP / Al
/PE; - PP/ Al/ PP.
b) materiale complexe pe bază de hârtie şi carton: - film celulozic / film
celulozic / Saran; - film celulozic / PE; - pelicula celulozica /PA (tip
Rilsan)/PE; - carton/ ceruri; - carton / PE; - carton casurat/PE/ folie Al.
c) materiale complexe pe bază numai de materiale plastice: - PE/PA; -
poliester / PE; - EVA (etilen/vinil/acetat); - Combithen HPA(PA/PP).
Lemnul ca atare se utilizează din ce în ce mai rar la confecţionarea
ambalajelor, datorită costului relativ mare în comparaţie cu alte materiale
şi posibilităţilor de valorificare superioară. Impus iniţial în domeniul
ambalajelor datorită unor avantaje de tipul rezistenţei mecanice, electrice,
termice, în prezent este înlocuit de materiale plastice sau de diferite
variante de carton. În plus, materialele lemnoase prezintă diferite
dezavantaje de tipul posibile interacţiuni cu produsul, slabă rezistenţă la
acţiunea insectelor, mediu de dezvoltare al microorganismelor, etc.
Există anumite domenii în care lemnul nu poate fi înlocuit, în special
datorită efectului pozitiv asupra calităţii produsului ambalat, cum ar fi o
serie de băuturi distilate (coniac, gin, rom, ţuică) sau nedistilate (vin).
55
Hârtia şi cartonul se fabrică din materii prime celulozice de natură

vegetală, cum ar fi lemnul, paiele, stuful, etc., fiind utilizate datorită
considerentelor ecologice (nu poluează mediul), masei specifice reduse,
flexibilităţii, posibilităţii de ameliorare şi colorare, imprimare, tipărire,
etc. Dezavantajele de tipul permeabilitate la apă şi la vapori de apă,
rezistenţă mecanică scăzută, etc. sunt adesea atenuate prin tratamente
speciale de tipul parafinare, cerare, pergaminare ş.a.
Hârtia pentru ambalaje se întâlneşte în diferite sortimente- kraft,
pergament, pergaminată, cerată, satinată, parafinată, etc., utilizate în
special la desfacerea produselor ca ambalaj de unică folosinţă sau ca
ambalaj auxiliar, din care se confecţionează pungi, plicuri, saci simpli sau
stratificaţi.
Cartonul se obţine prin îmbinarea mai multor straturi de hârtie prin
presare/lipire, rezultatul fiind creşterea rezistenţei mecanice. În domeniul
ambalajelor se întâlneşte în variantele: duplex, triplex, ondulet, mucava
din care se confecţionează cutii de diferite forme şi dimensiuni, suporturi,
lăzi, învelitoare.
Materiale metalice sunt utilizate datorită unor avantaje specifice, cum ar
fi: maleabilitate (putând fi prelucrate în grosimi variabile de la ordinul
micronilor la cm), rezistenţa mecanică bună, rigiditate, rezistenţă la
şocuri termice, permiţând astfel tratamente de pasteurizare/sterilizare,
opacitate şi nu în ultimul rând costuri reduse comparativ cu alte
materiale. La confecţionarea ambalajelor se utilizează aliaje pe bază de
Al, Cu, Fe, din care se confecţionează folii metalice, tuburi, cutii,
bidoane, butoaie sau accesorii pentru ambalaje, întâlnite în domeniul
alimentar sau industrial (produse chimice). În prezent sunt tot mai des
întâlnite variante tehnice combinate de materiale celulozice, materiale
metalice, materiale plastice, etc.
Sticla constituie un material utilizat în special în domeniul produselor
alimentare, dar şi pentru unele produse chimice, farmaceutice, cosmetice.
Folosirea sticlei în domeniul ambalajelor s-a impus datorită unor
avantaje, cum ar fi: inertă din punct de vedere chimic (nu interacţionează
cu produsul), transparenţa (permite vizualizarea produsului), igienică,
uşor de întreţinut, recuperabilă şi reciclabilă, posibilităţi constructive
variate, costuri reduse raporate la numărul de circuite economice, tradiţie,
etc. Dezavantajele clasice ale acestui material, de tipul greutate,
rezistenţă redusă la şocuri mecanice şi termice, uneori chiar transparenţa
sunt evitate în ultimul timp prin obţinerea de variante de sticlă specială,
56
uşoară şi ultrauşoară, rezistentă la şocuri termice şi mecanice, colorată,

opacă, etc.
Din sticlă se confecţionează diferite ambalaje cum ar fi: borcane, butelii,
damigene, flacoane, tuburi rigide, ambalaje aerosol. Deoarece ambalajele
din sticlă sunt destinate industriei alimentare, există reglementări
internaţionale stricte privind cantităţile de Pb şi Cd extractibile (Directiva
CEE 84/500-1984).
Materialele ceramice se întâlnesc destul de rar, sub forma ambalajelor
pentru unele produse de lux, în special în domeniul produselor cosmetice.
Materialele textile sunt utilizate la confecţionarea sacilor textili sau la
căptuşirea lăzilor din lemn, cutiilor de carton. Aceste materiale sunt
recomandate în principal la produsele alimentare comercializate/păstrate
în stare de hemibioză (legume, fructe, cereale) sau pentru ambalarea
produselor pulverulente (de exemplu, făină), datorită permeabilităţii faţă
de aer, apă, vapori de apă şi rezistenţei sporite în comparaţie cu hârtia.
Principalele dezavantaje ar fi: atacul rozătoarelor, prezenţa insectelor,
slaba rezistenţă la foc, dezvoltarea microorganismelor.
Materialele plastice sunt compuşi organici macromoleculari, naturali,
artificiali sau sintetici care prin încălzire trec în stare plastică, putând fi
modelaţi în diferite forme, după caz, prin răcire îşi păstrează forma dată.
Clasificarea materialelor plastice se poate realiza după diferite criterii:
origine, metode de obţinere, comportament la deformare, comportare la
încălzire, etc.
În domeniul ambalajelor, materialul plastic ocupă o pondere importantă
datorită unor avantaje incontestabile cum ar fi: greutate redusă, variante
constructive suple sau rigide, opace sau transparente, dimensiuni
variabile, colorate sau incolore, posibilitate de lipire, imprimare,
impermeabilitate totală sau parţială, costuri reduse, etc. Ca principal
obstacol în utilizarea ambalajelor din material plastic se menţionează
poluarea mediului.
Cele mai utilizate materiale plastice în domeniul ambalajelor sunt:
Ö materialele termoplastice de tipul polietilenei PE (în variantele LDPE
– de joasă densitate şi HDPE – de înaltă densitate), polipropilena PP,
policlorura de vinil PVC, polistiren PS, poliamide (naylon), acetaţi de
celuloză, celuloza regenerată (celofan), policaronaţi PC;
Ö materiale semitermoplastice – polietilen tereftalat (PET);
Ö materiale termorigide – în special pentru accesoriile ambalajelor.
57
Aceste materiale sunt întâlnite în domeniul ambalajelor sub formă de

filme şi folii (din care se confecţionează saci, pungi), recipienţi de
diferite forme şi dimensiuni (pahare, flacoane, butelii, bidoane, butoaie)
tuburi deformabile, tăvi pentru carne şi produse din carne, cofraje pentru
ouă, etc.
O variantă modernă de utilizare a materialelor plastice o constituie
domeniul materialelor complexe.
Materialele complexe reprezintă materiale moderne utilizate ca
alternative la materialele clasice pentru confecţionarea ambalajelor
destinate în special produselor alimentare. Ca structură, materialele
complexe reprezintă un ansamblu format din cel puţin două straturi de
materiale clasice (hârtie, carton, metal, material plastic) asociate în
vederea obţinerii unor caracteristici superioare structurii singulare.
Cerinţele esenţiale pentru acest tip de materiale sunt impermeabilitatea la
apă şi vapori de apă, oxigen, grăsimi, termosudabilitatea, rezistenţă
mecanică bună, eventual rezistenţă la temperatură.
Clasificarea materialelor complexe se realizează în funcţie de natura
materialului de bază în următoarele categorii:
materiale complexe pe bază de hârtie şi carton (cartoane tip Tetra
Pak, Zu-Pak, Tetra Classic, Tetra-Top, Tetra Brik, Combibloc,
Hypa), utilizate în special pentru lichide alimentare (sucuri, lapte,
băuturi alcoolice şi produse lactate, etc). Structura de bază o
constituie hârtia/cartonul, acoperit cu material plastic, eventual folie
de aluminiu, straturi de parafină.
materialele complexe pe bază de aluminiu. Structura de bază o
costituie folia de aluminiu, acoperită cu materiale plastice de tipul
celofan, PE, PP, PES, recomandate pentru ambalarea produselor
sensibile la umiditate sau produse ambalate sub presiune.
materiale complexe pe bază de materiale plastice, a căror structură de
bază este reprezentată de materialul plastic celulozic acoperit, în
general cu PE sau PES, recomandate pentru ambalarea produselor
lichide, a produselor congelate sau la ambalarea sub vid.
8. 5. Metode de ambalare
Ambalarea produselor alimentare şi nealimentare poate fi realizată
utilizând metodele:
58
a). ambalarea în recipienţi confecţionaţi din sticlă, materiale metalice,

plastice, complexe. Metoda este aplicată produselor alimentare şi
nealimentare lichide, sub formă de pastă, pulbere, granule;
b). ambalarea colectivă presupune gruparea mai multor produse identice
într-o singură unitate de vânzare. Se utilizează în acest scop ambalaje
din: hârtie, carton, lemn, materiale plastice (sub formă de folii
contractibile, cutii, navete). În acest mod pot fi ambalate produsele
alimentare sau nealimentare: orez, făină, condimente, lapte, băuturi,
săpun, cosmetice, etc.;
c). ambalarea porţionată presupune ambalarea unei cantităţi destinate
unei singure folosiri. Se utilizează folii de material plastic, metalic,
ambalaje mixte (hârtie, folii metalice, folii din materiale plastice);
d). ambalarea în folie contractabilă este aplicată produselor alimentare
şi nealimentare de dimensiuni mici. Porţia se dozează într-o pungă de
material plastic din care se scoate aerul şi se închide ermetic. Prin
trecerea sistemului astfel obţinut (produs-ambalaj) printr-o baie de
apă caldă, folia de plastic se contractă şi ia foram produsului. Acest
tip de ambalare capătă diverse denumiri funcţie de domeniul de
utilizare, de tipul de material plastic. De exemplu, CRYOVAC, SKIN
pentru produsele alimentare, BLISTER pentru medicamente şi
produsele cosmetice, etc.;
e). ambalarea în vid este specifică produselor sensibile la acţiunea
oxigenului. Produsul este dozat într-un ambalaj impermeabil la aer.
Materialele de ambalare folosite sunt complexe de tipul foliilor de
aluminiu, foliilor de material plastic, etc.;
f). ambalarea în atmosferă modificată constă în dozarea produsului în
interiorul ambalajului, modificându-se compoziţia principalelor gaze
din aer. În funcţie de tipul produsului se pot utiliza: substituirea
aerului cu azot, cu CO2 sau se pot modifica procentele de O2, N2, CO2
şi eventual vaporii de apă;
g). ambalarea sub presiune sau tip aerosol se aplică în domeniile
farmaceutic, alimentar sau în industria lacurilor şi vopselelor. Metoda
constă în dozarea produsului împreună cu un gaz propulsor într-un
recipient rezistent la presiune. Din recipient, produsul poate fi
evacuat prin deschiderea unui dispozitiv numit valvă, sub formă de
jet, spumă, ceaţă grosieră sau ceaţă fină. Probleme deosebite le ridică
utilizarea freonilor ca gaze propulsoare datorită considerentelor
ecologice;
59
h). ambalarea aseptică constă în dozarea produsului sterilizat într-un

recipient steril şi închiderea aseptică. Metoda este specifică
domeniului farmaceutic;
i). ambalarea cu pelicule aderente constituie un caz particular utilizat în
industria brânzeturilor, în special la ambalarea caşcavalului. Pe
suprafaţa produsului sunt pulverizate răşini alimentare care prin
uscare formează un strat impermeabil la aer şi vaporii de apă;
j). ambalarea tip cocon - denumirea provine de la coconul viermelui de
mătase, fiind utilizată în domeniul utilajelor, sculelor metalice pentru
a fi protejate împotriva coroziunii. Metoda constă în aplicarea
succesivă prin pulverizarea unor materiale plastice pe suprafaţa
produsului, care prin uscare formează un înveliş impermeabil la apă,
aer, vapori de apă.
8. 6. Noul sistem de codificare pentru reciclarea materialelor plastice

de ambalare
Marea varietate a materialelor plastice utilizate astăzi pentru ambalare
crează dificultăţi majore pentru reciclarea lor. Până în momentul în care
vor deveni disponibile sisteme mecanice ieftine de sortare a materialelor
plastice în funcţie de tip, cel mai simplu mod de a cunoaşte dacă un
container este confectionat din PVC, PET sau PE va fi codificarea
materialului.
Una din cele două Rezoluţii adoptate de Consiliul Directorilor al CIES în
iunie 1990 a solicitat membrilor asociaţiei să adopte un sistem global de
codificare a materialelor de ambalare. Raportul Comitetului de
Coordonare Tehnică asupra materialelor de ambalare (plastice) a făcut un
pas mai departe şi a recomandat adoptarea sistemului de codificare a
materialelor plastice, elaborat de Societatea pentru Industria Materialelor
Plastice (SPI) în SUA. Asociaţia Producătorilor de Materiale Plastice din
Europa a adoptat şi ea, în numele membrilor săi, sistemul de codificare a
materialelor plastice SPI.
Producătorii de alimente şi detailiştii pot accelera utilizarea acestui
sistem de codificare prin specificarea conform căreia containerele din
material plastic pentru alimente să fie ambalate corespunzător la locul lor
de producţie.
Sistemul complet de codificare SPI constă într-o săgeată închisă,
completată fie cu un număr, fie cu o abreviere pentru tipul de material.
60
Noul sistem de codificare pentru reciclare (16):

PET - Polyethilene-Terephthalate (Polietilena tereftalat)
HDPE - High Density Polyethylene (Polietilenă de înaltă densitate)
V - Vinyl (including Polyvinylchloride - PVC)
LDPE -Low Density Polyethylene (Polietilenă de joasă densitate)
PP- Polypropylene (Polipropilena)
PS - Polystyrene (Polistiren)
OTHER - all other plastics including multi-layer materials (alte materiale
plastice, inclusiv materialele multistratificate).
61
9. ÎNNOIREA, MODERNIZAREA ŞI DIVERSIFICAREA

SORTIMENTULUI DE PRODUSE
9.1. Concepte actuale privind înnoirea, modernizarea şi
diversificarea mărfurilor
În condiţiile economiei de piaţă, organizaţiile producătoare se confruntă
cu doua tendinţe:
ª tendinţa de optimizare a activităţii curente (procese şi produse);
ª tendinţa de dezvoltare a producţiei, de pregătire tehnico-economică
pentru activităţi viitoare, în vederea adaptării rapide la schimbările
intervenite în cererea, preferinţele şi exigenţelor pieţei.
Reînnoirea continuă a producţiei presupune ca înainte de introducere în
fabricaţie a produselor noi să se facă o analiză riguroasă a tuturor
elementelor ce pot interveni, a efectelor pe care le are asupra activităţii şi
eficienţei economice a întreprinderii.
Se vor analiza: concurenţa, posibilitatile de producţie, necesitatea privind
restructurarea nomenclatorului propriu, aspecte legate de gospodărirea şi
valorificarea eficientă a resurselor disponibile, rentabilitatea etc.
Orice organizaţie trebuie să aleagă între două strategii de bază pentru a-şi
realiza politica de produs:
strategia specializării - adică producerea în mod constant a unui
sortiment restrâns de produse;
strategia diversificării - fabricarea unei game sortimentale largi.
Strategia specializării prezintă avantajul ca dă posibilitatea realizării de
produse cu competitivitate ridicată. Această strategie este adoptată în
mod special de întreprinderile producătoare de mijloace de producţie.
Strategia diversificării dă posibilitatea fabricării unei game largi de
produse, destinate unui număr mare de utilizare. Această strategie este
preferată de producătorii de bunuri de consum.
9.2. Definirea sortimentului de produse
62
Sortimentul reprezintă o categorie microeconomică care se poate defini

numai din perspectiva unei anumite organizaţii.
După unii autori, sortimentul reprezintă oferta concretă a unei unităţi
comerciale.
Sortimentul este o colectivitate de produse realizate sau comercializate în
condiţii de rentabilitate de o anumită organizaţie structurată cantitativ şi
calitativ după anumite criterii, în scopul satisfacerii cererii unui segment
de consumatori.
În ceea ce priveşte sortimentul de mărfuri, se disting două categorii:
Ö sortimentul industrial - reprezentând oferta unei întreprinderi
producătoare sau ramuri industriale;
Ö sortimentul comercial - reprezentând mărfurile ce se desfac într-un
anumit loc de vânzare, magazin, întreprindere comercială, adică oferta
concretă a unei societăţi comerciale.
Sortimentul comercial este de fapt o selecţie din sortimentul industrial al
unor întreprinderi producătoare, efectuată potrivit cererii consumatorilor,
astfel încât desfacerea să contribuie la asigurarea unei activităţi
comerciale rentabile.
În sfera producţiei se utilizează în special termenul de gamă de produse
pe când, în sfera distribuţiei predomină varianta gamă sortimentală.
Gama de produse reprezintă o grupare de mărfuri ce se înrudesc prin
destinaţia lor comună şi prin caracteristicile esenţiale similare, referitoare
la materiile prime folosite şi/sau tehnologia de fabricaţie. O gama de
produse este alcatuită din mai multe linii de produse. Linia de produse
este un grup omogen de produse, din punct de vedere al materiei prime şi
tehnologiei de fabricaţie.
Gama sortimentală - reprezintă ansamblul mărfurilor şi modul lor de
asociere, folosind un reper comun de sistematică (clasificare).
Orice gamă de produse se caracterizează prin următoarele dimensiuni:
Ö lărgime – numărul de linii de produse ce o compun;
Ö profunzime (adâncime) - număr de produse distincte pe care le
conţine o linie de produse;
Ö lungime - numărul produselor tuturor liniilor: suprafaţa pe care o
acoperă gama de produse în satisfacerea unei anumite necesităţi.
De exemplu, gama de produse a unei întreprinderi de confecţionat
încălţăminte se caracterizează prin:
63
● lărgime - numărul de linii, adică numărul de tipuri de încălţăminte:

ghete, cisme, pantofi, sandale etc. (o linie ↔ un anumit tip de
încălţăminte).
● profunzime - numărul de produse distincte ale unei linii de produse,
adică numărul de produse diferite (de exemplu din punct de vedere al
materiei prime, sandale din piele, din materiale plastice, din pânză).
● lungime - numărul de produse diferite din toate liniile.
Dimensiunile gamei sortimentale sunt aceleaşi: lărgimea, profunzimea
(adâncimea) şi lungimea.
De exemplu, în cazul sortimentului de încălţăminte comercializat de o
unitate:
ª lărgimea gamei sortimentului este dată de model, contextura
materialului;
ª profunzimea - este reprezentată de numărul de produse distincte din
punct de vedere al coloritului, mărimii etc.
ª lungimea gamei sortimentului este determinată de numărul de articole
distincte sub raportul destinaţiei de folosinţă.
Sortimentul de mărfuri se află în continuă mişcare sub aspectul
diversităţii, cât şi al îmbunătăţirii continue a caracteristicilor de calitate.
Această mişcare structurală este determinată de factori economici
(creşterea puterii de cumpărare), factori psihologici (elementul nou
stimulează vânzările), de materiile prime (noi) şi modificări ale
proceselor tehnologice.
Structura sortimentului reprezintă totalitatea elementelor sale
componente şi a relaţiilor dintre ele, respectiv o modalitate specifică de
grupare şi ordonare a acestor elemente.
9.3. Definirea produselor noi
În activitatea de producţie şi în activitatea comercială, noutatea
produselor în zone şi grade foarte diferite, este interpretată după
numeroase criterii.
Pentru întreprinderea producătoare nou poate însemna orice produs care a
lipsit din nomenclator în perioada anterioară.
Aprecierea gradului de noutate a unui produs/serviciu se face după
criterii ca: nivelul modificat al calitatii, reflectat în gradul de satisfacere a
nevoii care este în continuă schimbare.
64
Este nou produsul/serviciul care aduce un element util efectiv nou ca, de
exemplu: reţetă nouă de fabricare, compoziţie chimică nouă, principiu de
funcţionare nou, model nou, modalitate de realizare nouă.
Noi sunt şi produsele rezultate din asocieri sau asamblări de mai multe
produse.
Funcţiile produselor noi sunt:
Ö o satisfacere mai bună a nevoii existente - în acest caz produsul nou
înlocuieşte un produs vechi;
Ö suscitarea unei noi nevoi, caz în care produsul nou convieţuieşte
alături de produsul vechi.
9.4. Definirea termenilor de înnoire şi diversificare
9. 4. 1. Înnoirea mărfurilor
Înnoirea este forma de bază sub care se realizează mişcarea sortimentelor
de mărfuri, ca un proces continuu, planificat.
În condiţiile existenţei unei varietăţi de produse destinate acoperirii
aceleaşi necesităţi, înnoirea se realizează sub multiple aspecte, pe diferite
căi şi este concepută în strânsă legătură cu calitatea produselor.
Între înnoire, calitate, nevoi şi eficienţă există o strânsă interdependenţă.
1. P roiectare N EV OI
- produse noi, Caracteristici noisau
diversificare îmbunătăţiţe:
2.Reproiectare Tehnico-funcţionale
ÎN NO IRE CALITA TE
•
-produse noi, Ps ihosenzoriale

•
modernizare Ergonom ice

•
Ecologice
•
EFICIENŢĂ
1. P roducător
Consum:
-materii prim, energie,
-com bustibil,etc
2.B eneficiar:
-cheltuieli, întreţinere;
-utilizare.
Figura 7. Relaţiile dintre înnoire-nevoi-calitate-eficienţă economică (16)

Procesul de înnoire realizat prin proiectarea şi reproiectarea produselor
presupune obţinerea unui nivel calitativ superior faţă de produsele
65
similare, învechite, la cel puţin una din grupele de caracteristici

menţionate în figura 7.
Aceasta creştere a calităţii trebuie să se facă în condiţii de eficienţă
economică:
) la furnizor (consumuri reduse de materii, energie etc.);
) la consumatorul final (consum redus de energie electrică,
cheltuieli de întreţinere reduse etc.)
Modernizarea presupune reproiectarea şi redimensionarea produselor cu
respectarea strictă a cerinţelor (de exemplu, valoare nutritivă la produsele
alimentare, estetica, conform la bunuri de consum, rezistenţa etc.), ţinând
seama totodată şi de principiile tipizării.
9. 4.2. Diversificarea mărfurilor
Diversificarea reprezintă saltul calitativ în dezvoltarea sortimentală.
Diversificarea realizează implicit şi o înnoire, dar ea este rezultatul unor
cercetări ştiinţifice. Comparativ cu înnoirea, diversificarea nu reprezintă
doar o simplă multiplicare a formelor, a tipo-dimensiunilor produselor şi
ambalajelor sau o ameliorare a unor însuşiri exterioare ale mărfurilor.
Diversificarea constituie un proces complex de creare a unor noi valori
de întrebuinţare care să satisfacă necesităţile pe un plan superior, mai larg
reprezentat.
Diversificarea sortimentală a bunurilor de consum reprezintă realizarea
de produse cu principii de funcţionare noi, sau din materii prime noi cu
proprietăţi noi, valoroase sau utililizând tehnologii noi.
În domeniul produselor alimentare, diversificarea trebuie să aibă ca scop
crearea de produse cu valoare nutritivă mai ridicată, cu proprietăţi
sanogenetice superioare.
9. 5. Modalităţi de diversificare a produselor
Diversificarea produselor este un proces ce evoluează în trei direcţii: pe
orizontală, verticală şi colaterală (figura 8).
Verticală
Colaterală Orizontală
Diversificarea produselor
Figura 8. Tipurile diversificării produselor

66
Diversificarea pe orizontală - reprezintă lărgirea

sortimentului fără aducerea unor elemente noi remarcabile în ceea ce
priveşte compoziţia chimică, principiul de funcţionare, performanţele.
Sunt avute în vedere de exemplu, poziţii coloristice noi, o multiplicare a
tipodimensiunilor, ambalare şi prezentare mai reuşita. Diversificarea pe
orizontala constituie de fapt procesul de înnoire.
Diversificarea pe verticală reprezintă forma de bază,
direcţia principală în care se afirmă acumularea cantitativă şi saltul
calitativ. Ea are în vedere aducerea pe piaţă a unor produse de calitate
diefrită, cu performanţe noi net îmbunătăţite, cu altă valoare de
întrebuinţare. Diversificarea pe verticală are loc la intervale mai mari.
Diversificarea colaterală (de graniţă) are loc prin
valorificarea unor resurse materiale (materiale refolosibile, recuperabile,
produse secundare, reziduuri, subproduse, deşeuri) şi umane care rămân
disponibile în urma fabricării unor produse de bază din sortimentul
curent.
Pentru a crea produse noi trebuie să se recurgă la metode moderne de
creativitate pentru identificarea şi selectionarea ideilor de produse şi
servicii noi şi anume: analiza morfologică, metoda Brainstorming,
tehnica Delphi.
67
10. CLASIFICAREA ŞI CODIFICAREA PRODUSELOR ŞI

SERVICIILOR
10. 1. Clasificarea şi codificarea produselor şi serviciilor

Clasificarea, în general, este o operatie conceptuală reprezentând o
modalitate de a distinge simultan elementele unei mulţimi, discrete sau
continue, compusă din obiecte, fapte, proprietăţi sau idei.
Clasificarea produselor şi serviciilor este o operaţie teoretică ce
urmăreşte diferenţierea componentelor unei colectivităţi cercetate,
alcătuite din elemente cu existenţă materială sau imaterială.
În timp, au existat mai multe direcţii în privinţa criteriilor de ordonare a
produselor: după originea lor (regn vegetal şi animal), după modelul
preluat din ştiinţele naturii cu 9 niveluri de ordonare (diviziune, grupă,
clasă, ordin, gen, specie, subspecie, sort, clasă), după aspecte de ordin
funcţional sau chiar socio-uman.
Codificarea reprezintă operaţiunea de transpunere în cod a elementelor
definitorii ale unor obiecte, servicii sau fenomene.
Codul este o combinaţie de elemente simbolice folosită pentru
transmiterea unei informaţii.
Aceste elemente simbolice pot fi:
Ö litere (cod alfabetic);
Ö cifre (cod numeric);
Ö litere şi cifre (cod alfa numeric).
10.1.1. Tipuri de clasificări ale produselor
Există trei grupe mari de clasificări:
• clasificări sistematice,
• clasificări nesistematice,
• clasificări combinate.
Clasificările sistematice asigură ordonarea produselor pe categorii relativ
omogene, între aceste categorii stabilindu-se relaţii de interdependenţă.
Clasificările de acest tip au în general structură arborescentă, fiind
ierarhizate pe trepte de detaliere, treptele superioare obţinându-se din
68
agregarea celor inferioare. Categoriile de produse rezultate au o mare

diversitate de denumire (diviziune, secţiune, grupă, clasă, etc).
Clasificările nesistematice permit gruparea produselor în ordinea
apariţiei lor, fără a ţine seama strict de înrudirea dintre unele produse.
Clasificările combinate asigură ordonarea produselor folosind un număr
determinat de categorii omogene, în cadrul cărora se realizează
clasificarea nesistematică a elementelor componente.
10. 1.2. Codificarea produselor
În condiţiile proliferării unei mari diversităţi de sisteme de clasificare s-a
impus găsirea unor soluţii de armonizare a lor pe plan internaţional. O
primă realizare în acest sens a fost Codul universal al produselor
(Universal Product Code - UPC) introdus în SUA, în 1973. Codul
conţine 12 caractere: prima cifră reprezintă o cheie (Key Number),
proprie UPC, următoarele cinci cifre identifică producătorul, apoi alte
cinci cifre indică marfa şi ultima cifră este cifra de control.
În acelaşi an, pentru ţările europene a fost adoptat sistemul Codul
european al articolelor (European Article Numbering - EAN) bazat pe
un cod cu 13 caractere, cu următoarea semnificaţie: primele trei cifre
(port drapelul codului) identifică ţara de origine, următoarele nouă cifre
identifica produsul, respectiv patru identifică furnizorul (CNP) şi cinci
cifre produsul (CIP) şi ultima cifra este cifra de control. Coordonarea
aplicării acestui sistem la nivel european ese asigurată de “Asociaţia
europeană a codificării articolelor” cu sediul la Bruxelles, asociaţie care,
fără să aibă funcţie executivă, urmăreşte respectarea unor principii de
bază în vederea asigurării compatibilizării sistemelor naţionale de
codificare.
Pentru a permite codificarea produselor care apar pe piaţă sub marca de
comerţ, s-a realizat o codificare a distribuitorilor pe ţări, codul de patru
cifre pentru identificarea furnizorului fiind înlocuit cu codul
distribuitorului. Teoretic, pot fi cuprinse în clasificarea EAN aproximativ
10 miliarde de produse (în condiţiile în care furnizorii se codifică cu
patru cifre, de la 0001-9999, iar produsele fiecaruiă cu încă cinci cifre,
corespunzător aceluiaşi interval).
În cadrul UE, se foloseşte şi o variantă scurtă a EAN 13, numită EAN 8,
în care identificarea produsului se realizează prin patru cifre, astfel încât
codul complet va avea 8 caractere numerice. Această versiune se
utilizează în situaţiile în care nu există suficient spaţiu pe ambalaj pentru
imprimarea codului.
Sistemele de codificare cu bare
69
Codul cu bare reprezintă o modalitate de reprezentare grafică a

caracterelor numerice sau alfanumerice prin alternarea unor bare de
culoare incluse cu spaţii albe de dimensiuni definite.
Dimensiunea X
Zona liberă Zona liberă
sau modulul
Start Stop
A1
Cod în clar
Figura 9. Structura generală a codului cu bare
4 0 44321 27333 6
Codul de identificare al ţării
Codul producătorului
Codul produsului
Cifra de control
Figura 10. Codul numeric EAN 13
XX XXXXX XXXXX C
Codul de identificare al ţării
Codul producătorului
Codul produsului
Cifra de control
Figura 11. Transpunerea în cod din clasificarea EAN 13 în sistemul cod

cu bare
70
Figura 12. Codul 34 (alfanumeric)
Sistemul EAN a fost preluat de un număr mare de ţări, perfecţionându-se

continuu, în condiţiile modernizării rapide a echipamentelor electronice
(hardware) şi mai ales a progreselor realizate în domeniul software-ului.
Codul de bare asigură simbolizarea caracterelor numerice prin alternarea
unor bare de culoare neagră cu spaţii albe, combinaţiile de asemenea bare
alb-negru reprezentând cifrele codului. Fiecare cifră a codului se
compune din două linii albe şi două negre de grosime variabilă. La rândul
lor, liniile pot să reprezinte una sau mai multe unităţi sau module, fiecare
cifră compunându-se în total din 7 unităţi grafice.
În ţara noastra, în anul 1993, s-a fondat Asociatia Naţionala pentru
Numerotarea Internaţionala a Articolelor, E.A.N. - România, asociaţie
care a devenit, în 1994, membră a asociaţiei europene.
Codul de bare EAN este un standard internaţional de codificare. Fiecare
produs are un cod care îi este propriu. Acesta este citit automat cu un
scanner care completează configuraţia caselor de marcat sau a
echipamentului de calcul electronic.
Utilizarea sistemului EAN asigură o serie de avantaje: producătorii se pot
informa operativ în legătura cu modificările care apar în desfacerea
produselor, ceea ce le asigură posibilitatea adaptării rapide la cerinţele
pieţei; comercianţilor le dă posibilitatea gestionării eficiente a stocurilor
pentru fiecare produs, care poate fi, astel reînnoit operativ; pentru clienţi
se reduce foarte mult timp de aşteptare la casă, prin citirea automată a
codurilor fiind trecute în mod clar pe bon denumirea exactă şi preţul
pentru fiecare produs.
Principalele aplicaţii ale codificării cu bare:
Ö numerotarea, codificarea şi identificarea automată a produselor;
Ö gestionarea şi urmărirea automată a stocurilor;
71
Ö identificarea partenerilor de afaceri în comunicaţia comercială,

electronică;
Ö înregistrarea automată la casele de marcat din magazine.
Avantajele utilizării sistemului codificării cu bare:
1) pentru producător:
¾ urmărirea şi controlul producţiei în punctele de lucru şi pe flux;
¾ managementul intrărilor, ieşirilor şi stocurilor de mărfuri în magazii

şi depozite;
¾ inventarierea stocurilor, mijloacelor fixe şi a obiectelor de inventar;
¾ controlul accesului şi înregistrarea prezenţei personalului.
2) pentru comerciant:
¾ gestionarea mai eficientă a stocurilor;
¾ înregistrarea mai rapidă şi mai precisă a produselor;
¾ obţinerea de beneficii prin creşterea productivităţii la punctele de

vânzare, eliminarea bonurilor şi a erorilor de înregistrare, reducere a
timpului alocat operaţiilor contabile.
3) pentru consumator:
¾ dispariţia erorilor de preţ ce pot apare la casele de marcare;
¾ reducere timpului petrecut la casele de marcare;
¾ eliminarea facturii şi înlocuirea ei cu un bon în care sunt trecute

denumirea şi preţul fiecărui articol achiziţionat.
Japonezii au pus la punct un alt sistem de codificare, de asemenea optic
descifrabil, care ar putea fi o alternativă la codul cu bare, aşa-numitul
“Cod CALRA”, cu o capacitate mai mare de cuprindere. Inventat de
Makoto Tomiaka, preşedintele unei firme de imprimare din Tokyo, codul
CALRA este alcătuit din şiruri de pătrate, fiecare fiind divizat în alte
patru pătrate, cărora le corespunde un număr: 1, 2, 4 sau 8, prin
înnegrirea cărora se obţin cifre de la 0 la 9 (zece semne), la care se
adaugă înca şase litere de la A la F (sase semne), adică mai multe semne
decât codurile liniare şi deci un volum de informaţii superior.
Un grup de 16 casete permite peste 1 trilion de combinaţii numerice, mult
superior codului liniar standard. Spre deosebire de codul liniar, la care
liniile sunt direct imprimate, casetele CALRA pot fi aplicate şi manual.
În timp ce dispozitivul scanner respinge informaţiile din codul cu bare,
dacă liniile sunt imprimate cu o deviaţie de 0,1 mm, codul CALRA are o
72
toleranţă de 1,0 mm şi poate fi citit chiar de echipamente mai puţin

sofisticate şi implicit mai ieftine.
1 4 4 1 4 1 4
2 8 2 8 8
0 1 2 A
Figura 13. Structura codului CALRA

International Data Matrix (din Clear Water-Florida) a realizat un nou
cod, denumit “Data Matrix”, care răspunde în mare măsura cerinţelor
actuale de codificare ale unui număr cât mai mare de informaţii, într-un
spaţiu cât mai restrâns (figura 14). Dacă un cod de bare poate conţine de
la 8 la 22 de caractere numerice, într-un spaţiu de cca. 25mm, Data
Matrix poate ajunge până la 500 caractere într-un spaţiu de cca 1.3 mm,
iar citirea se poate realiza chiar cu un anumit unghi de rotaţie. Spre
deosebire de codul cu bare (care utilizează un decodificator laser
monodimensional), Data Matrix utilizează o telecameră bidimensională.
Figura 14. Codul Data Matrix
Ca aspect, codul Data Matrix seamană cu o tablă de şah, fiind realizat din
minuscule pătrate care au aceeaşi dimensiune, ceea ce simplifică
imprimarea şi citirea codului. Poate fi aplicat direct pe ambalaj,
indiferent de tipul acestuia, dimensiunea lui variind de la mai puţin de 1
cm la câteva zecimi de cm.
10.3. Sisteme de clasificare şi codificare a mărfurilor pe plan
internaţional.
73
Preocupările pentru depăşirea dificultăţilor determinate de multitudinea şi

incompatibilitea clasificărilor sistematice, naţionale şi internaţionale, s-au
concretizat în elaborarea unor sisteme unitare de clasificare a mărfurilor.
Acestea sunt:
ª Nomenclatura Consiliului de Cooperare Vamal (NCCV), clasificare
ierarhică cu patru niveluri de detaliere: secţiunea, capitolul, poziţia şi
subpoziţia;
SECŢIUNEA
XX XX
CAPITOLUL
POZIŢIA
SUBPOZIŢIA
Figura 15. Structura clasificării şi codificării produselor în

Nomenclatorul Consiliului de Cooperare Vamală (NCCV-NCCD)
ª Clasificarea tip pentru comerţul international (CTCI), cu 5 caractere
şi 6 niveluri: secţiunea, diviziunea, grupa, subgrupa, poziţia de bază
şi subpoziţia.
X/ X/ X/ X/ X/
X/ SECŢIUNEA
DIVIZIUNEA
GRUPA
SUBGRUPA
POZIŢIA DE BAZĂ
SUBPOZIŢIA
Figura 16. Clasificarea tip pentru comertul international (CTCI-rev.3).

74
ª Nomenclatura sistemului armonizat al descrierii şi codificării

mărfurilor (NSADCM) sau NSA), cu 6 caractere şi 6 niveluri,
secţiunea, capitolul, poziţia, subpoziţia de rang 1 şi subpoziţia de rang
2.
XX/ XX/ XX/ SECŢIUNEA
CAPITOLUL
POZIŢIA
SUBPOZIŢIA DE RANG 1
SUBPOZIŢIA DE RANG 2
Figura 17. Nomenclatorul Sistemului Armonizat al descrierii şi

codificarii marfurilor (NSA-NSADCM).
10.4.Sisteme internaţionale de codificare a publicaţiilor

Datorită diversificării continue a ofertei de cărţi şi publicaţii periodice, s-
a impus elaborarea unor sisteme de codificare adaptate cerinţelor
specifice de prelucrare a informaţiilor cu privire la aceste produse.
Exista două sisteme internaţionale de codificare:
- sistemul ISBN de codificare a publicatiilor (cărţi, broşuri, albumne,
programe de calculator, etc) – bazat pe un cod de 10 caractere numerice,
grupate în patru secvenţe, de lungime variabilă şi separate printr-o
cratimăv (de exemplu 973-8403-49-2), cu următoarea semnificaţie: prima
secvenţă codul ţării (România – 973), a doua secvenţă – codul editurii, a
treia secvenţă – numărul de ordine al cărţii editate şi ultima secvenţă cifra
de control.
- sistemul ISSN de codificare a publicatiilor periodice – codificarea se
realizează prin intermediul a 8 caractere numerice, grupate în două
secvenţe, separate printr-o cratimă (de exemplu, 1221-4914). Primele
şapte cifre reprezintă codul publicaţiei, ultima fiind cifra de control.
75
În unele situaţii se admite drept alternativă recunoscută codificarea EAN

13 în locul acestor sisteme internaţionale de codificare a publicaţiilor.
10.5. Sistemul naţional de clasificare a mărfurilor elaborate de
Comisia Naţională pentru Statistică
La nivel naţional, Comisia Naţională pentru Statistică a elaborat
Clasificarea Produselor şi Serviciilor Asociate Activităţilor – CPSA,
sistem integrat nomenclatoarelor internaţionale de activităţi, produse şi
servicii.
CPSA, aprobată prin HG 53/29.01.1999 este organizată conform
Clasificării Activităţilor din Economia Naţională – CAEN, legiferată prin
HG 656/1997. Elaborarea acestui nomenclator se înscrue conform HG
75/1992 în strategia de armonizare şi aliniere a statisticii publice
româneşti, asigurându-se colectarea, prelucrarea, analiza şi diseminarea
datelor statistice referitoare la produse şi servicii. CPSA înlocuieşte
Clasificarea Unitară a Produselor şi Serviciilor (CUPS).
CPSA reprezintă o clasificare sistematică în care se realizează o ordonare
a principalelor grupe de produse şi servicii pe 7 niveluri ierarhice
succesive: secţiune, subsecţiuni, diviziune, grupă, clasă, subclasă,
subclasă elementară (figura 18).
X X XX X XX X X
SECŢIUNE
SUBSECTOARE
DIVIZIUNE
GRUPĂ
CLASĂ
SUBCLASĂ
SUBCLASĂ
ELEMENTARĂ
Figura 18. Strutura clasificării şi codificării produselor şi serviciilor în

CPSA
76
Sistemul de codificare este alfanumeric, arborescent şi semnificativ

(alcătuit din 2 litere, 7 cifre separate de un punct), ca în exemplul de mai
jos.
X X XX X XX . XX
A A 56 7 89 10
Nomenclatorul CPSA curpinde 19 secţiuni, 34 subsecţiuni, 60 diviziuni,
226 grupe, 546 clase, 1004 subclase şi 2391 clase elementare.
Corespondenţa CPSA cu CEAN
Corespondenţa CPSA cu CAEN este asigurată la nivelul entităţilor din
nomenclatorul CAEN, în asa fel încât codurile şi numărul secţiunilor,
subsecţiunilor, diviziunilor, grupelor sş claselor sunt identice în cele doua
tipuri de clasificări, astfel:
Schema de codificare
Entităţi (Nr. / Denumire) / CAEN / CPSA
Nivel 1 / 19 / Secţiuni / o literă / o literă
Nivel 2 / 34 / Subsecţiuni / 2 litere / 2 litere
Nivel 3 / 60 / Diviziuni / 2 cifre / 2 cifre
Nivel 4 / 226 / Grupe / 3 cifre / 3 cifre
Nivel 5 / 546 / Clase / 4 cifre / 4 cifre
CPSA mai cuprinde:

- nivelul 6 - subclasa - identificat printr-un cod format din 4 caractere
numerice care reprezintă clasa CAEN, la care se adaugă un punct şi
un caracter numeric (xxxx.x);
- nivelul 7 - subclasa elementară - identificat printr-un cod format din 4
caractere numerice care reprezintă clasa CAEN, la care se adaugă un
punct şi două caractere numerice (xxxx.xx).
Subclasa este o grupare de produse sau de servicii al cărei grad de
omogenitate este superior celui din clasa CAEN.
Subclasa elementară, constituită prin detalierea subclasei, exprimă cea
mai omogenă grupare a produselor şi serviciilor din nomenclator.
In ceea ce priveşte legătura CPSA cu CAEN, există situaţii când dintr-o
clasă CAEN s-a creat, în CPSA, o singură subclasă, din care s-a detaliat o
singură subclasă elementară.
77
Această particularitate este determinată de gradul de omogenitate foarte

ridicat a produselor şi serviciilor din unele clase CAEN, care se poate
identifica cu gradul de omogenitate impus de structura CPSA.
Corespondenţa dintre CPSA şi nomenclatoarele internaţionale
ª Corespondenţa dintre CPSA şi CPA (Clasificarea Produselor
Asociate Activităţilor, nomenclator general de produse pentru ţările
UE)
Faţă de CPA, în care prin produse se înţelege bunurile transportabile,
bunurile netransportabile şi serviciile, în nomenclatorul CPSA, prin
produse se inţelege bunurile transportabile şi netransportabile, iar prin
servicii se inţelege atât serviciile comerciale, cât si cele necomerciale.
Detaşarea noţiunii bunuri de noţiunea servicii a fost determinată de
tradiţia utilizării acestor noţiuni în statistica românească.
CPA derivă din Nomenclatorul de activitati economice din Uniunea
Europeană (NACE-rev.1), a cărui structură are 7 niveluri, primele 4
niveluri (secţiunile, subsecţiunile, diviziunile, grupele) fiind identice între
cele două nomenclatoare europene, iar sistemul de codificare este alfa-
numeric, arborescent şi semnificativ. În CPA numărul claselor este mai
mic decât în NACE, diferenţa provenind de la grupa 171 "Fibre şi fire
textile", care în CPA conţine o singură clasa, iar în NACE este dezvoltată
în 7 clase, pe tipuri de fibre şi fire.
CPA utilizează pentru nivelurile 6 si 7 noţiunile categorie şi, respectiv,
subcategorie. Sistemul de codificare din CPA diferă de cel utilizat în
CPSA, începand de la nivelul 4 (grupa), prin faptul că nomenclatorul
european introduce câte un punct după fiecare grupă de 2 caractere
numerice, în timp ce CPSA introduce un punct după 4 caractere numerice
(clasa CAEN). Precizăm că în ambele nomenclatoare după ultimul
caracter numeric din cod nu se pune punct.
Schema de structură Schema de codificare

Denumire / CPA / CPSA CPA / CPSA
Nivel 1 / Secţiune / 17 / 19 Nivel 1 / o literă / o literă / o litera
Nivel 2 / Subsecţiune / 31 / 34 Nivel 2 / 2 litere / 2 litere / 2 litere
Nivel 3 / Diviziune / 60 / 60 Nivel 3 / 2 cifre / xx / xx
Nivel 4 / Grupă / 222 / 226 Nivel 4 / 3 cifre / xx.x / xxx
Nivel 5 / Clasă / 497 / 546 Nivel 5 / 4 cifre / xx.xx / xxxx
Nivel 6 / Categorie / Subclasă / 946 /1004 Nivel 6 / 5 cifre / xx.xx.x / xxxx.x
Nivel 7 / Subcategorie / Subclasă Nivel 7 / 6 cifre / xx.xx.xx / xxxx.xx
elementară / 2300 / 2391
78
Aşa cum se observă din cele două scheme, structurile clasificărilor

comparate sunt echivalente, trunchiul diviziunilor este neschimbat,
diferind numai gradul de detaliere (de la nivelul 3 în jos), care este mai
mare în CPSA decât în CPA pentru a răspunde mai riguros la specificul
şi cerintele naţionale.
Legătura dintre cele două nomenclatoare se realizează prin tabele de
conversie (corespondenţă) care se pot crea din CPSA. Codurile CPA se
regăsesc în coloana 3 din nomenclator.
ª Corespondenta dintre CPSA si CPC (Clasificarea centrală a
produselor elaborată de ONU, adoptat cu titlu provizoriu în 1989)
Clasificarea centrală a produselor (CPC) are ca obiect furnizarea unui
cadru pentru compararea internaţională a diverselor categorii de bunuri şi
servicii. Nu este complet integrat în Clasificarea internaţionala standard a
activităţilor (ClTI-rev.3) la care sunt aliniate NACE-rev.1 a U.E. şi
CAEN a României.
Legătura dintre CPC si CITI se face prin tabele de trecere. Structura CPC
este formată din secţiuni, diviziuni, grupe, clase şi subclase, iar sistemul
de codificare este numeric, arborescent şi semnificativ, fără nici o
separare între caracterele numerice. Corespondenţa dintre CPSA şi CPC
se regăseste la nivelul de subclasă elementară CPSA şi la nivelul de
subclasa din CPC. Subclasele CPC sunt constituite după principiul
omogenităţii, ca totalitate a produselor sau serviciilor care au
caracteristici comune, şi sunt identificate printr-un cod numeric format
din 5 caractere.
Deoarece gradul de omogenitate a subclaselor elementare din CPSA este
uneori diferit de cel al subclaselor din CPC, deosebire determinată de
specificul şi cerinţele naţionale la care trebuie să răspundă CPSA, se
desprind următoarele aspecte ale corespondenţei dintre cele două
nomenclatoare:
a) când subclasa elementară CPSA conţine un număr mare de produse
sau servicii, omogene, acesteia i-au fost ataşate mai multe coduri de
subclase CPC;
b) când subclasa CPC a inclus o gamă foarte mare de produse sau
servicii, codul acesteia se regăseşte asociat la mai multe subclase
elementare CPSA. Din acelaşi motiv, în unele cazuri, s-a considerat a fi
necesară detalierea codului subclasei CPC la 6 caractere, introducând un
punct între caracterul 5 si 6 (xxxxx.x).
În CPSA, ca şi în CPA, există situaţii când la ultimul nivel de detaliere
nu s-au putut asocia coduri CPC.
79
ª Corespondenta dintre CPSA, SH/NC si TVIR

Sistemul armonizat de descriere şi codificare a mărfurilor (SH), elaborat
sub egida Consiliului de Cooperare Vamală de la Bruxelles, este un
nomenclator destinat comerţului internaţional şi este utilizat în mod
unitar de toţi participanţii la această activitate.
La nivelul cel mai detaliat, SH conţine 4500 de poziţii codificate cu 6
cifre, cu o separare printr-un punct a primelor 4 caractere numerice de
următoarele două, caractere (xxxx.xx).
Nomenclatorul combinat (NC), subînteles ca o combinare de date tarifare
şi statistice, este o versiune detaliată a SH, conţine 10.000 de poziţii
codificate cu 8 cifre, prin adăugarea la codul SH a unui punct şi a două
caractere numerice (xxxx.xx.xx).
Clasificarea mărfurilor din Tariful Vamal de Import al României (TVIR),
aprobată prin H.G. 120/1993, are structura şi codificarea identice cu cele
ale Nomenclatorului combinat: secţiuni, capitole, grupe de marfă, poziţii
SH, poziţii tarifare, respectiv codurile numerice formate din 8 caractere,
cu o separare după 4 cifre şi următoarele două cifre din Sistemul
armonizat.
În CPSA s-au utilizat, numai pentru subclasele elementare, codurile la
nivel de 8 caractere din TVIR, care corespund în acelaşi timp poziţiilor
tarifare ale produselor. Acest nivel reprezintă ultimele ramificaţii
detaliate încadrate în CPSA şi asigură cel mai înalt grad de detaliere şi
omogenitate ale produselor.
Unei subclase elementare CPSA îi corespund una sau mai multe poziţii
tarifare din TVIR.
Trebuie precizat că o detaliere a CPSA se realizează prin PRODROM
(Nomenclatorul de produse pentru anchetele statistice de producţie) în
curs de elaborare, la care detalierea se realizează pe coduri de 9 cifre
efectuată cu ajutorul precizărilor tarifare din TVIR (aliniat la NC).
Semnificatia termenilor
CITI - Clasificarea internaţionala Standard (rev. 3), adoptată de O.N.U.
în luna februarie 1989.
NACE - Nomenclatorul de activităţi economice din Uniunea Europeana
(rev. 1). Acest nomenclator a fost elaborat în anul 1970 şi aprobat prin
Regulamentul Consiliului (CEE) nr. 3.037/9-10-1990 prin care se impune
80
ţărilor din Uniunea Europeană alinierea nomenclatoarelor naţionale la

NACE şi prin Regulamentul Consiliului (CEE) nr.761/1993 de
modificare a Regulamentului 3.037/1990.
CAEN - Clasificarea activităţilor din economia naţională, clasificare
aliniată la NACE şi CITI şi aprobată prin H.G. 656/1997.
CPC - Clasificarea centrală a produselor. Este primul nomenclator
general de produse elaborat de O.N.U. şi adoptat cu titlu provizoriu în
luna februarie 1989. Nu este integrat complet în CITI, legătura dintre cele
două nomenclatoare făcându-se prin tabele de trecere.
CPA - Clasificarea produselor asociate activităţilor. Este un
nomenclator general de produse pentru ţările CEE, are o corespondenţă
directa cu NACE şi va fi implementat printr-un regulament al Consiliului
(CEE).
CPSA - Clasificarea produselor şi serviciilor asociate activităţilor. Este
un nomenclator de produse şi servicii din România, aliniat la CPA.
SH - Sistemul armonizat de descriere şi codificare a mărfurilor. Este un
nomenclator vamal internaţional, a fost instituit de Consiliul de
Cooperare Vamală, făcând obiectul unei convenţii internaţionale, şi a
intrat în vigoare în luna ianuarie 1988.
NC - Nomenclatorul combinat (statistic şi tarifar). Este o variantă a SH
aplicată în comerţul exterior pentru ţările din Uniunea Europeană.
Reprezintă o detaliere a SH de la 6 cifre la 8 cifre.
TVIR - Clasificarea mărfurilor din Tariful vamal de import al României.
Este un nomenclator aprobat prin H.G. 120/1993, fiind identic cu NC,
cuprinzând 21 de secţiuni şi 97 de capitole.
PRODCOM - Nomenclatorul de produse pentru anchetele statistice de
producţie, utilizat de ţările Uniunii Europene. A fost adoptat prin
Regulamentul Consiliului (CEE) 3.924/19-12-1991 şi este integrat in
CPA.
PRODROM - Nomenclatorul de produse pentru anchetele statistice de
producţie, care va fi utilizat în România. Este integrat în CPSA şi aliniat
la PRODCOM.
ANS - Alte nomenclatoare specifice cercetărilor statistice.
81
11. ANALIZA ŞI EVALUAREA CALITĂŢII PRODUSELOR

Obiectivele urmărite prin analiza, evaluarea şi controlul calităţii
produselor sunt:
obţinerea unor produse de calitate, realizate prin mijloace optime,
eventual standardizare;
compararea nivelului calitativ al produsului obţinut într-un interval de
timp sau compararea cu nivelul calitativ al produselor similare realizate
de firme concurente;
constatarea prezenţei defectelor: determinarea cauzelor ce au condus
la apariţia defectelor şi aplicarea unor măsuri de remediere a acestora şi
de înlăturare a cauzelor care le produc.
11.1. Metodologia determinării calităţii produselor

Calitatea produselor poate fi determinată prin două categorii de metode:
(a) testare socială (testarea obiectivă a calităţii);
(b) teste de laborator (testarea convenţională a calităţii).
Testarea socială presupune obţinerea şi interpretarea rezultatelor
referitoare la calitate cu ajutorul metodelor de cercetare a pieţii. Aceste
metode permit obţinerea şi a unor informaţii cu privire la comportarea
produsului în utilizare şi consum. Ca instrumente specifice testării sociale
se utilizează expoziţiile cu vânzare, metoda purtării experimentale, etc.
Aceste tehnici de determinarea a calităţii se utilizează pentru produsele
noi sau în cazul produselor existente deja în consum, care au o calitate
mai puţin studiată.
Principalele avantaje ale acestor tehnici sunt:
- compararea calităţii produselor cu cerinţele de calitate ale
consumatorilor;
- stabilirea exactă a gradului de utilizare al produsului.
Dezavantaje:
- este o metodă scumpă, dificilă, realizată în special pe piaţa internă.
Testarea de laborator (convenţională) presupune măsurători,
determinări, analize, încercări şi observaţii efectuate în laborator pe
82
cantităţii mici de produse numite probe şi într-un interval scurt de timp.

Este o metodă eficientă din punct de vedere economic, deşi necesită
investiţii legate de utilaje, instrumente, aparatură adecvată, reactivi şi
personal specializat.
Analiza calităţii produselor cuprinde:
determinarea compoziţiei materiilor prime;
stabilirea caracteristicilor produselor finite inclusiv posibilităţile de
întrebuinţare;
verificarea calităţii produselor finite.
Pentru caracterizarea cât mai completă a calităţii unui produs se pot
aplica mai multe metode de analiză, în funcţie de următoarele criterii:
- precizie;
- cantitate de produs disponibilă pentru analize;
- timpul necesar pentru efectuarea analizelor;
- viteză, cost şi facilitatea efectuării unei analize.
Clasificarea generală a metodelor de analiză se poate face după mai
multe criterii:
• natura produsului – analiza poate fi calitativă sau cantitativă;
• principiul metodelor utilizate (analiza senzorială, chimică, fizico-
chimică, biochimică, microbiologică);
• precizia analize (macroanaliză – grad de precizie mic, de ordinul 0-
10-1 unităţi, semimicroanaliză – grad de precizie între 10-2 – 10-1
unităţi, microanaliză – precizie între 10-3- 10-2, ultramicroanaliză –
precizie de 10-6 – 10-3 unităţi, submicroanaliză, cu un grad de precizie
de 10-12 – 10-6 unităţi).
Metodele clasice de laborator presupun mijloace de măsură, instrumente,
aparatură adecvată, reactivi, personal calificat. Rezultatele obţinute sunt
exacte, reproductibile, comparabile, în condiţiile în care se utilizează
cantităţi mici sau unităţi de produse. Un dezavantaj ar fi faptul că
analizele sunt distructive.
11.2. Evaluarea calităţii serviciilor

Măsura calităţii serviciilor o constituie gradul de satisfacere a clientului.
Datorită multitudinii factorilor subiectivi care intervin în acest domeniu,
este greu de făcut o evaluare obiectivă a calităţii serviciilor.
83
De exemplu, un hotel are o listă mare de produse şi servicii pe care le

oferă, iar evaluarea nivelului calitativ presupune evaluarea fiecărui
produs şi serviciu în parte. Această evaluare nu poate fi făcută unitar de
către o persoană. În cele mai multe cazuri, componenta servicii este
privită ca principalul obiectiv al afacerii hoteliere, aceasta constituind
aspectul cel mai important pentru clienţi.
În literatura de specialitate şi în practica activităţii hoteliere există mai
multe metode posibile de evaluare a calităţii.
1. Metoda incidentelor critice. Incidentele critice constituie expresia
ştiinţifică ce se referă la atitudinea clienţilor faţă de experienţele negative
sau pozitive pe care le-au avut în unitatea respectivă. Conducerea unităţii
poate colecţiona informaţii despre aceste incidente critice şi le poate
grupa folosindu-le în scopul evitării sau repetarii lor în viitor.
Clienţilor li se pot oferi fişe în momentul cand părăsesc unitatea
respectivă, în care să-şi prezinte impresiile pozitive şi/sau negative sau se
pot transmite aceste observaţii prin metode moderne (Internet, Intranet,
etc).
2. Măsurarea bazată pe atribute. Se poate folosi metoda confirmării
sau infirmării.
Există două variante:
¾ clientul face evaluare prin comparaţie cu un anumit standard şi işi
înscrie aceste evaluări într-o fişă de impresii. De exemplu, o astfel de
fişă poate conţine:
- pentru cazul ideal ar putea fi…………………
- pentru ceea ce aşteaptă clientul ar trebui să fie…………
- pentru minimum acceptat trebuie să fie ……………
¾ utilizarea unor norme pentru evaluare; este posibil să se ofere
clienţilor şi o anumita scară de evaluare (un punctaj, eventual).
11.3. Inspecţia de recepţie a loturilor

Planurile de verificare au fost elaborate pentru prima dată în S.U.A.,
aplicate în domeniul militar şi publicate sub denumirea de:
¾ Procedurile de Eşantionare şi Tabele pentru Inspectarea pe bază de
Atribute" - Standardele Militare Nr. 105 (MIL-STD 105D şi MIL-STD
414D);
¾ Varianta revizuită ANS - American National Standard ANSI ASQC
84
Z1. 4 (1981).
Ulterior au fost adoptate standarde internaţionale pentru verificare de
recepţie şi de proces. Aceste standarde cuprind linii directoare pentru
iniţierea procedurilor de inspecţie şi instrucţiunile pentru schimbarea
gradului de control.
În România, începând cu 1972 au fost adoptate STAS 3160/1972 şi
STAS 8820/1972 pentru verificarea de recepţie. În 1984 aceste standarde
au fost revizuite şi adoptate sub forma STAS-urilor 3160/1-1984, 3160/2-
1984 şi 3160/3-1984.
În ultimii ani problema aplicării standardelor a fost dezbătută şi s-a ajuns
la concluzia că sunt necesare proceduri mai flexibile de aplicare a
verificărilor de recepţie şi de proces. Cu toate acestea, planurile
standardizate de eşantionare constituie un instrument uşor de utilizat
pentru verificarea caracteristicilor de calitate, în industria alimentară fiind
recomandată aplicarea lor cu precădere pentru stabilirea conformităţii cu
specificaţiile.
Elementele planurilor de verificare
Lot - o cantitate precizată dintr-un produs fabricat în condiţii uniforme
din punct de vedere calitativ. De exemplu: cutii de conserve fabricate
într-un schimb, cutii de iaurt dozate şi ambalate la un cap de dozare, tone
de fructe depozitate într-un siloz, cutii cu bere livrate în ziua x, etc.
N - numărul de unităţi de produs dintr-un lot.
Eşantionare (prelevare) - procedura de constituire a unui eşantion.
Plan de eşantionare - planul conform căruia se prelevează unul sau mai
multe eşantioane cu scopul de a formula o decizie privind calitatea
lotului.
Eşantion - subdiviziune a lotului formată din una sau mai multe unităţi
elementare prelevate aleator şi verificate bucată cu bucată.
n - numărul elementelor din eşantion.
Defect - neconformitatea produsului pentru una sau mai multe
caracteristici ale sale.
Defectiv - unitatea de produs care prezintă unul sau mai multe defecte.
α- reprezintă riscul furnizorului – probabilitatea de a respinge un lot cu o
fracţiune defectivă mai mică decât fracţiunea defectivă limită admisă.
β – riscul beneficiarului - probabilitatea de a accepta un lot de nivel
calitativ necorespunzător, respectiv cu o fracţiune defectivă mai mare
decât nivelul limită admis.
85
AQL (Accepted Quality Limit) - nivel de calitate acceptabil, numărul

maxim de defecte per 100 de unităţi de produs din lot sau fracţiunea
defectivă maximă din lot care poate fi considerată acceptabilă din punct
de vedere al calităţii medii. AQL este stabilit de regulă de beneficiar.
Fracţiune defectivă - raportul dintre numărul defectivelor şi numărul
total de unităţi de produs, înmulţit cu 100.
nr. defectivelor
p= × 100
nr. total de unităni de produse verificate
Număr de defecte/100 unităţi de produs:
nr. defecte
U∗ = × 100 (DEF / 100UP )
nr. total de produse verificate
Calitatea medie a unui proces - se determină prin fracţiunea defectivă
medie sau numărul mediu de defecte/100 unităţi de produs, estimată pe
baza eşantioanelor succesive.
Calitatea limită (LQ) - pentru un plan de verificare reprezintă nivelul de
calitate care corespunde unei probabilităţi de acceptare relativ reduse -
valoarea minimă a fracţiunii defective din lot, pentru care se consideră că
lotul este necorespunzător din punct de vedere a calităţii medii.
Mărimile (AQL, α) şi (LQ, β) sunt caracteristicile planurilor de verificare
prin sondaj.
Calitatea medie rezultantă (AOQ - Average Outgoing Quality)
reprezintă fracţiunea defectivă sau numărul de defecte/100 unităţi de
produs, obţinută în urma verificării unui şir de loturi.
AOQ = p · Pa - în cazul în care eşantionul verificat a fost reintrodus fără
ca produsele să fie înlocuite;
⎛ n⎞
AOQ = p · Pa - ⎜1 − ⎟ - în cazul în care neconformităţile au fost
⎝ N⎠
remediate sau produsele neconforme au fost înlocuite de produse
conforme.
În industria alimentară este dificil să se remedieze produsele neconforme
şi de aceea acest sistem de înlocuire a produselor defecte nu poate fi
aplicat decât pentru aprovizionarea cu materiale.
Probabilitatea de acceptare Pa - probabilitatea ca un lot să fie acceptat
pe baza unui plan de verificare.
86
Limita calităţii medii rezultante (AOQL - Average Outgoing Quality

Limit):
⎡ a
n−k ⎤
AOQL = max( p ⋅ P ) = max ⎢ p ⋅ ∑ C nk p k (1 − p ) ⎥
0< p <1 0 < p <1
⎣ k =0 ⎦
Litera de cod (LC) - simbolul de indexare a efectivelor eşantioanelor cu
efectivul lotului.
Caracteristica operativă - caracteristica unui plan care indică
probabilitatea de acceptare (Pa) a unui lot în funcţie de calitatea sa reală
(p).
Nivel de verificare a calităţii Nv - o relaţie între numărul produselor din
lot şi cel din eşantion.
Există trei niveluri de bază I, II, III, şi patru niveluri speciale S1, S2, S3,
S4.
Număr de acceptare (A) - cel mai mare număr de defective din eşantion
pentru care se poate formula decizia de lot acceptat.
Număr de respingere ( R) - cel mai mic număr de defective din eşantion
pentru care se poate formula decizia de lot respins.
Număr de produse necorespunzătoare (k) – numărul produselor găsit la
controlul bucată cu bucată al elementelor eşantionului.
Planuri de verificare prin eşantionare
Planurile de verificare prin sondaj trebuie să asigure:
D protecţia furnizorului faţă de respingerea loturilor de o calitate
corespunzătoare;
D protecţia beneficiarului de admiterea unor loturi necorespunzătoare;
D eficienţă pentru producător;
D prelevarea unor eşantioane cu un număr variabil de produse, pentru
formularea deciziei în funcţie de severitatea verificării;
D aplicarea verificării în punctele necesare din fluxul de fabricaţie, de
către personal specializat.
Un plan de verificare prin eşantionare trebuie să ofere maximum de
informaţii despre lot în condiţiile prelevării unui număr foarte redus de
elemente în eşantion, prin utilizarea minimului de personal cu calificarea
corespunzătoare şi minim de costuri.
Elementul esenţial îl reprezintă stabilirea lui α (riscul furnizorului) şi β
(riscul beneficiarului) şi a curbei caracteristice operative.
87
Aplicarea planurilor de eşantionare asigură o probabilitate de 95% de

acceptare a loturilor de calitate acceptabilă şi o probabilitate mare de
respingere pentru loturile de o calitate inacceptabilă.
Verificarea statistică de recepţie se aplică pentru produsele finite,
materiile prime şi materialele componente, operaţiile de mentenanţă,
datele şi înregistrările provenite din audituri, datele şi operaţiile cu
caracter administrativ.
În cazul verificării loturilor izolate este necesar să se verifice curba
caracteristică operativă.
Clasificarea planurilor de verificare prin eşantionare la recepţie în
funcţie de modul de realizare a verificării:
¾ prin atribute: în urma verificării uneia sau mai multor
caracteristici atributive. Produsele sunt clasate în "corespunzătoare" şi
"necorespunzătoare”.
¾ prin număr de defecte: cu înregistrarea numărului defectelor
fiecărei unităţi elementare de sondaj, decizia pentru lot formulându-se în
funcţie de numărul mediu de defecte pe unitate elementară de sondaj;
¾ prin măsurare: aplicate atunci când caracteristica de calitate
verificată este măsurabilă şi decizia de acceptare sau respingere se
formulează pe baza calculului mediei aritmetice şi a abaterii medii
pătratice pentru valorile obţinute la verificarea eşantioanelor.
Clasificarea în funcţie de numărul etapelor de eşantionare:
¾ planuri secvenţiale - pentru eşantioane cu volum variabil la care
decizia se poate lua după prelevarea pentru al n-lea element prelevat;
¾ planuri simple - decizia se formulează după o singură etapă de
eşantionare (figura 19);
88
N R = A + 1 – pentru planurile de
verificare normale
n
k
k≤ A k≥ R
Lotul se ac ceptă Lotul se respinge
Figura 19. Planul simplu de verificare pe bază de atribute

¾ planuri duble - decizia se formulează după maxim două etape de
eşantionare (figura 20);
N R2 = A2 + 1 – pentru planurile
de verificare normale
n1
k1
k1 ≤ A1 k 1≥ R 1
Lotul se accept a Lotul se respinge
A1 < k1 < R 1
n2
k2
k1 + k 2 ≤ A 2 k 1+k 2 ≥ R 2
Lotul se accept a Lotul se respinge

Figura 20. Planul dublu de verificare pe bază de atribute
¾ planuri multiple - decizia se formulează după maxim 7 etape de
eşantionare (figura 21).
În unele cazuri, respingerea unui lot pe baza eşantionării simple poate
ridica anumite semne de întrebare din perspectiva managerilor,
beneficiarului, a vânzătorului sau a personalului lucrător.
În alte cazuri, se recomandă aplicarea eşantionării simple mai ales în
cazul testelor distructive sau în cazul analizelor costisitoare.
89
Datorită acestor aspecte este de dorit să se considere aplicarea

procedurilor de eşantionare multiplă care încep cu eşantionarea de
n1 R7 = A7 + 1 – pentru planurile
de verificare normală
k1
k1 ≥ R1
k1 ≤ A1
Lotul se acceptă Lotul se respinge
A <k <R
1 1 1
n2
k2
k1 + k 2 ≤ A 2 k 1 +k 2 ≥ R 1
Lotul se acceptă Lotul se respinge
A 2<k1 +k2 <R 2
n7
7 7
∑k
i =1
i
≤ A7 ∑k
i =1
i ≥ R7
Lotul se respinge
Lotul se acceptă
dimensiuni reduse.
Figura 21. Planul multiplu de verificare pe bază de atribute
În cazul planurilor de eşantionare duble sau multiple, respingerea
primului eşantion ce conţine un număr acceptabil de defecte permite
90
automat extragerea unui al doilea. Dacă şi acesta este respins poate fi

prelevat un altul → eşantionare multiplă.
Eşantionarea dublă se justifică acolo unde costurile de testare sunt
ridicate pentru că un lot poate fi considerat acceptabil la o primă simplă
eşantionare dacă se dovedeşte a nu avea defecte.
Pe de altă parte, dacă scopul eşantionării duble este de a oferi lotului o a
doua şansă, principiul de aplicare a eşantioanelor duble a fost înţeles
greşit.
Când un lot este respins, vestea este exprimată cu puţin entuziasm de
personal. Prima reacţie e să spui: "ai extras un eşantion greşit ! Ia altul să
vezi ce iese!"
Depinde în acest caz de atitudinea managerilor - cea mai bună ar fi
"poate ar trebui să extragem alt eşantion pentru ultimele loturi şi să
vedem ce concluzie obţinem".
Clasificarea în funcţie de severitatea verificării:
¾ verificare normală - se aplică la începutul verificării loturilor;
¾ verificare severă - se aplică dacă o serie de loturi au fost
respinse la o verificare normală;
¾ verificare redusă - pentru furnizorii de încredere care au
îndeplinit condiţiile de trecere de la verificarea normală la cea redusă
conform schemei de trecere de la un nivel de severitate la altul (figura
22).
Clasificare după modul de realizare al verificării (inspecţiei):
¾ inspecţii 100% - se verifică toate elementele din lot;
¾ prin sondaj - se verifică un număr limitat de elemente prelevate
din lot la întâmplare.
Verificarea calităţii prin sondaj se poate face pentru una sau mai multe
caracteristici de calitate. Atunci când se efectuează o verificare pentru
mai multe caracteristici, eşantioanele extrase trebuie să conţină acelaşi
număr de produse pentru toate caracteristicile, dar se recomandă
stabilirea unor praguri de acceptare mai severe pentru caracteristicile de
bază ale produselor.
Inspecţia 100% se aplică atunci când:
• produsul necorespunzător poate pune în pericol viaţa
consumatorilor;
• produsul este foarte scump (pentru verificări nedistructive);
91
• calitatea produsului verificat afectează direct sau indirect alte

produse.
Verificarea prin sondaj se aplică atunci când:
• costul calităţii este mai mare decât costul fabricaţiei;
• verificarea presupune determinări distructive;
• există cantităţi mari de produs ce trebuie verificate;
• durata de păstrare a produsului este limitată.
10A (loturi succesive) RR

10 + m şi 1 secvenţă RAR
∑k < k t st RAAR
i =m RAAAR
START
VERIFICARE REDUSĂ VERIFICARE SEVERĂ

VERIFICARE NORMALĂ
1 R LOT
5A (LOTURI SUCCESIVE)
A<K<R
R≠A+1
10 R (LOTURI SUCCESIVE)
STOP
Figura 22. Schema trecerii de la un nivel de severitate la altul

Verificarea prin sondaj ridică problema acordului între furnizor şi
beneficiar cu privire la:
D riscul furnizorului (α) - probabilitatea respingerii loturilor care
conţin un număr mare de produse conforme;
D riscul beneficiarului (β) - probabilitatea acceptării loturilor care
conţin un număr foarte mare de produse neconforme.
Planurile de verificare au valori pentru AQL cuprinse între 0,1 şi 10%.
92
Eşantioanele trebuie alese în funcţie de caracteristica lor operativă, iar

fără considerarea caracteristicii operative se reduce mult eficacitatea
verificării.
Baza standardului o formează planurile de verificare pentru eşantionare
simplă, Nv = II şi severitatea normală a verificării. AQL creşte în
progresie geometrică cu raţia 5 10 = 1,585 .
Eşantionarea poate fi:
- simplă, n
- dublă, 1,262 · n = efectiv total;
- multiplă, 1,75 · n = efectiv total.
11.4. Verificarea statistică de proces

Problema principală a statisticii o constituie instituirea unui control în
timpul prelucrării, mai precis eliminarea cauzelor specifice de variaţie şi
menţinerea controlului în timp.
O altă problemă la fel de importantă este ajustarea procesului până în
punctul în care teoretic, toate produsele obţinute îndeplinesc
specificaţiile.
Controlul statistic de proces (SPC) este o parte importantă a activităţilor
de control a calităţii. Pentru implementarea cu succes a controlului
statistic de proces prezintă importanţă atât aspectele metodologice (de
exemplu instrumentele controlului statistic de proces) cât şi cele
organizaţionale.
SPC este o abordare bazată pe un set coerent de activităţi pentru analiza,
îmbunătăţirea şi monitorizarea proceselor. Conceptul SPC poate fi
utilizat pentru toate procesele (de exemplu în proiectarea proceselor şi
produsele, fabricaţie), începând cu departamentele de producţie.
Beneficiile SPC sunt numeroase:
i îmbunătăţirea cunoaşterii procesului;
i control preventiv şi de diagnostic al procesului;
i documentare sistematică a datelor producţiei;
i îmbunătăţirea procesului şi rezolvarea problemelor;
i eficienţă financiară;
i avantaj competitiv.
93
Capabilitatea unui proces reprezintă capacitatea actuală sau potenţială a

unui sistem de a menţine un anumit nivel al calităţii sau o calitate
uniformă. Controlul în timpul procesului este domeniul de interes pentru
analiza capabilităţii procesului. Odată ce controlul a fost asigurat, atenţia
se îndreaptă asupra problemei conformităţii cu specificaţiile şi asupra
modului în care procesul poate fi reglat astfel încât să ajungă la nivelul
dorit.
Analiza capabilităţii procesului, compararea limitelor naturale de
toleranţă cu specificaţiile şi determinarea câmpului de toleranţă poate
determina adoptarea următoarelor direcţii:
Ö lipsa oricărei intervenţii în proces - nici o acţiune - dacă limitele
naturale de toleranţă corespund în mare cu limitele prevăzute de
specificaţii atunci nu este necesară nici o acţiune directă. De regulă, în
( )
astfel de cazuri controlul poate fi mai puţin sever. Fişele tip x, R pot fi
înlocuite de fişe de tip p sau alte diagrame mai simple.
Ö acţiunea de centrare - atunci când câmpul de toleranţă este aproape
acelaşi cu domeniul prevăzut în specificaţii, o acţiune simplă de centrare
a procesului poate fi tot ce este necesar pentru ca, ipotetic, toate
produsele să corespundă specificaţiilor;
Ö reducerea variabilităţii proceselor - este de regulă o acţiune foarte
complexă. În aceste cazuri, în care fluxul principal de produse este
direcţionat într-o singură direcţie, acţiunea de reglare presupune câteva
activităţi relativ simple de readucere a procesului sub control.
În alte cazuri, o analiză complexă a surselor de variaţie este necesară,
putând rezulta schimbări de metode, mijloace, materiale şi/sau
echipament.
Ö schimbarea specificaţiilor - această decizie trebuie luată de personalul
de specialitate, numai după o atentă analiză a consecinţelor pe care le
presupune schimbarea specificaţiilor atât pentru produse cât şi pentru
proces.
Însă, în funcţie de particularităţile unor procese, trebuie să se poată
realiza reconsiderarea specificaţiilor. Trebuie precizat de a bun început că
specificaţiile nu pot fi ignorate, ele pot fi cel mult schimbate.
Este necesar să se realizeze o analiză economică a rentabilităţii
modificării specificaţiilor existente, deoarece modificarea presupune un
efort, o perioadă de timp afectată modificărilor, testelor, anumite
investiţii în aparatură şi efectuarea unor analize. În unele cazuri,
toleranţele specificaţiilor existente pot fi stabilite la valori prea mici şi
94
atunci este necesară o acţiune simplă de restabilire a toleranţelor. În alte

cazuri, modificări uşoare ale produsului pot fi mai puţin costisitoare sau
mai fezabile decât modificarea unor echipamente sau AMC-uri. Poate fi
uneori mai fezabil să fie reproiectată unitatea de produs dacă acest lucru
este la îndemâna producătorului.
Ö respingerea pierderilor - când orice metodă dă greş, managementul
trebuie să fie mulţumit cu o rată mare a pierderilor. În acest sens,
managerii îşi vor concentra atenţia asupra pierderilor şi costurilor alocate
reparaţiilor, costul controlului care trebuie exercitat asupra procesului de
producţie şi costurile asociate cu analiza produselor, acceptarea unor
neconformităţi (în cazul în care ele se materializează în defecte minore).
Surse de variaţie:
[ variaţia procesului pe termen lung - poate fi pusă în evidenţă cu
ajutorul histogramelor realizate pentru o durată de timp considerabilă.
Dacă procesul variază, vor fi diferenţe între mediile procesului şi posibil
între abaterea standard de la lot la lot.
Unul dintre obiectivele fişelor de control îl constituie eliminarea sau
reducerea variaţiei de la lot la lot.
[ variaţia între fluxurile de producţie (de la flux la flux) - produsele
din mai multe fluxuri prezintă variaţii ale mediei distribuţiei. Pentru a
elimina aceste variaţii, produsele trebuie analizate diferit.
[ variaţii din timp în timp - obiectivul de bază al fişelor de control
este de a reduce aceste variaţii;
[ variaţii inerente de măsurare - pentru a le reduce este necesară
utilizarea AMC de înaltă performanţă (sonice, optice, electronice);
[ variaţii de la piesă la piesă - denumite şi reproductibilitatea
procesului;
[ variaţii datorate interacţiunii dintre oameni/maşini.
Revizuirea periodică a controlul statistic de proces trebuie să implice:
) instruirea personalului implicat în întocmirea fişelor de control;
) verificarea locului ales pentru aplicarea SPC. Se stabileşte dacă
verificarea se efectuează în punctele critice de control;
) se determină oportunitatea întocmirii fişei de control în raport cu
cerinţele consumatorilor;
) se reverifică modul în care s-a realizat calibrarea aparatelor şi
modul de efectuare a măsurătorilor.
95
Interpretarea diagramelor de control

1) Datele au o distribuţie aleatoare între limitele de control, de o parte şi
de alta a mediei. În acest caz, nu este necesară aplicarea unor acţiuni
corective.
Instrumente ale controlului statistic
Cele mai utilizate instrumente Domeniu de utilizare
ale controlului statistic
Planuri de eşantionare Evaluarea calităţii produselor prin atribute
Analiza varianţei (ANOVA) Stabilirea diferenţelor semnificative care
pot apare între două seturi de date
Diagrame cauză-efect Evidenţierea surselor unor probleme
Limite de încredere Determinarea încrederii în rezultatele
obţinute prin eşentionare
Fişe de control Detectarea din timp a variaţiei unor
procese
Fişe CUSUM Evidenţierea diferenţelor cumulative între
subgrupe de date
Proiectarea experimentelor Validarea unor date cu teste minime
(analize)
Operarea evolutivă Metode rapide utilizînd graficul suprafeţei
de răspuns
Diagrama Pareto Evidenţierea zonelor cu frecvenţa foarte
mare a problemelor
Distribuţia de probabilitate Prelucrarea unor grupuri mari de date
(valori)
Capabilitatea procesului Nivelul uniformităţiii procesului
Analiza de regresie Determinarea relaţiilor matematice între
două seturi de variabile
Inferenţa statistică Semnificaţia dintre diferenţele apărute
între date
Metoda Taguchi Tehnica toleranţei şi a specificaţiei
Analiza trendului Analiza sistematică a tendinţelor
Atunci când datele prezintă o dispunere sub formă de cicluri scurte,

întâmplătoare, cauzele pot fi:
● schimbarea personalului care operează în punctul critic sau
schimbarea maşinilor;
● perturbarea procesului de fabricaţie prin alimentarea maşinii cu
material deja prelucrat; schimbări de mediu (temperatură, umiditate) sau
( )
oboseala lucrătorilor. Pentru diagramele tip x, R , ciclurile întâmplătoare
96
se pot datora întreţinerii inadecvate a echipamentelor, aplicarea unor

operaţii intermitente în timpul procesului. Aceste atribuţii pot fi
consecinţa utilizării incorecte a planurilor de eşantionare.
Trend (Up or Down) - crescător sau descrescător
Trendul într-o singură direcţie poate apare în diagramele pentru medie în
cazul în care o materie primă este integral utilizată şi o alta nouă este
introdusă în proces. Degradări progresive ale echipamentelor, schimbări
continue ale condiţiilor de medie sau schimbări în fluxul de producţie,
pot determina acest trend.
Pentru diagramele de amplitudine, alura crescătoare sau descrescătoare
poate semnifica îmbunătăţirea sau înrăutăţirea aptitudinilor operatorilor,
modificări în fluxul de producţie sau schimbări ale numărului
componentelor procesului.
Uniformitatea necorespunzătoare
Toate diagramele pot prezenta o împrăştiere redusă a observaţiilor dacă:
● operatorul de linie este foarte bine pregătit;
● procesul a fost schimbat (deliberat sau accidental);
● o etapă cheie sau un ingredient cheie a fost omis;
● când se utilizează materie primă lipsită de defecte (zero defecte);
● când există condiţii de mediu deosebit de favorabile;
● când se utilizează limite de control eronate.
Dacă eşantionarea nu este realizată aleatoriu, atunci pot apare

uniformităţi în fişele de control.
Alte cauze ale apariţiei rezultatelor uniforme necorespunzătoare sunt:
¾ instrumente de măsură şi control defecte;
¾ reactivi chimici expiraţi.
Uniformitatea excesivă poate fi pusă în evidenţă cu ajutorul fişelor de
amplitudine.
Împrăştierea în cicluri recurente
Aceste diagrame sunt întâlnite atunci când la intervale repetate de timp
(zile, ore, schimb) apar anumite schimbări cu regularitate. Schimbările
pot apare ca urmare a lucrătorilor, supraveghetorilor, inspectorilor,
programelor de întreţinere a echipamentelor.
97
Variaţie excesivă
Atunci când apare pentru diagrame de amplitudine, variabilitatea
excesivă poate fi cauzată de supraveghere. Atunci când un operator
ajustează valoarea de pH la o valoare mai mică deoarece această valoare
a fost peste medie pentru câteva citiri consecutive sunt şanse ca valoarea
să scadă rapid sub limitele de control. Funcţionarea necoerspunzătoare a
echipamentelor şi utilizarea intermitentă a materiilor prime de calitate
variabilă poate duce la apariţia unor puncte de maxim şi minim în
diagramele de amplitudine şi în fişele de tip P.
World Outliers
Atunci când diagrama prezintă o dispunere în afara limitelor fără o cauză
aparentă, atunci cauza poate fi o eroare a testului de calitate adoptat.
Erorile includ:
¾ erori datorate calculelor matematice;
¾ erori de reprezentare;
¾ erori de eşantionare, etc.
În acest caz, rareori pot apare erori datorate problemelor de proces,
deoarece problemele de producţie sunt rare şi în general nerepetitive.
Mare/Mic
( )
Diagramele x, R prezintă deseori valori extreme atunci când se
utilizează două surse de materii prime; una apropiată de limită superioară
de toleranţă şi una apropiată de limita inferioară de toleranţă, care se
datorează:
¾ amestecării unor produse de la două linii diferite/doi operatori;
¾ rezultatelor obţinute de la două maşini de ambalat;
¾ loculului din care sunt prelevate eşantioanele;
¾ variabilelor cum sunt: conţinutul de gaze, umplerea/greutatea,
dimensiunea ambalajului, conţinutul de praf, integritatea sigiliului.
Modele oferite nu sunt încă complete, datorită numeroaselor situaţii
inedite care pot apre în exploatare. Aceste situaţii trebuie testate cu
atenţie şi analizate corespunzător pentru a stabili soluţia cea mai potrivită
de aducere a procesului sub control.
98
Controlul prin numărul de defecte (fişa de tip U)

Pentru fişa U se urmăresc defectele de un anumit tip pentru unitatea
elementară de sondaj (de exemplu, numărul de incluziune dintr-un
ambalaj de sticlă).
Pentru întocmirea fişei U se analizează defectele independente.
Fişa U se întocmeşte pentru eşantioane cu număr variabil de elemente.
Simboluri utilizate:
● număr de elemente din eşantion………….……………………. n;
● numărul eşantioanelor…………………………………………. k;
● numărul defectelor din eşantion……………………...………... C;
● numărul mediu al defectelor din eşantion…...………………… C ;

● numărul defectelor pe unitatea elementară de sondaj……. …... U;
● numărul mediu al defectelor pe unitatea elementară de sondaj.. U ;
● limita superioară de control……………………………...…. LCS;
● limita inferioară de control………………………………….. LCI;
k
C ∑U i
U = , U = i =1
;
n k
U U
LCS = U + 3 , LCI = U − 3 .
n n
Fişa U@ - pentru numărul defectelor raportat la 100 unităţi de produs.
∗ 1 m
U = ∑100 ⋅ U i
m i =1
∗ ∗
∗ U ∗ U
LCS = U + 30 , LCI ∗ =U − 30
U∗ n U n
Pentru loturile cu număr variabil de elemente:
Di
U i∗ = × 100 , unde Di - numărul de defecte în eşantionul cu ni
ni
elemente prelevate din lotul n.
99
Fişa de tip c
Fişa de control de tip c utilizează o singură limită de control - LCS -
limita de control superioară. Se utilizează şi limita de verificare LV.
Aplicarea fişei de control de tip c presupune întocmirea unei fişe
preliminare de control. Pentru aceasta se calculează mai întâi c :
k
∑c
i =1
i
c= , după care se calculează p − numărul mediu de produse
k
c
necorespunzătoare din unitatea de sondaj: p = .
n
p > 0,05 ⇒ LCS = c + 3 c 1 − p ( )
Dacă:
p ≥ 0,05 ⇒ LCS = c + 3 c
Dacă toate valorile înregistrate în fişa preliminară de control sunt mai
mici decât valoarea LCS, atunci se poate trece la întocmirea fişei de
control definitive. Dacă valorile caracteristicilor de calitate înregistrate în
fişa preliminară sunt mai mari decât valoarea LCS, atunci acestea se vor
elimina şi se va trece la recalcularea lui c şi LCS. După reverificarea
încadrării valorilor în limitele de control calculate se va trece la
întocmirea fişei definitive de control.
Pentru fişa definitivă se va stabili o valoare definitivă pentru c , 1 ≥ c ≤ 3
astfel încât costurile efectului controlului statistic să fie minim. După
c
stabilirea lui c se calculează n cu relaţia n = şi se rotunjeşte valoarea
p
lui n astfel încât să fie multiplu de 5. Se recalculează c cu valoare
rotunjită a lui n şi LCS. La rubrica cauzele controlului se va marca în fişă
litera "C", semnificînd continuarea controlului dacă valorile
caracteristicilor de calitate sunt mai mici decât valoarea LCS şi această
rubrică se va marca cu "0", iar dacă valorile caracteristicilor de calitate
sunt mai mari decât valoarea LCS se va nota "O - oprirea controlului" şi
se vor specifica cauzele care au determinat acest lucru şi măsurile de
remediere necesare.
Fişa de tip P
100
Se utilizează pentru controlul prin atribute, atunci când calitatea lotului

este dată de fracţia defectivă:
1 m
(
p 1− p ) (
p 1− p )
p=
nt
∑x
i =1
i ; LCS = p + 3
n
, LCI P = p − 3
n
, în
care:
m - numărul loturilor pentru care se realizează fişa;
xI - numărul defectelor din eşantionul prelevat din lot;
nt - numărul total de unităţi de produs verificate: nt = n × x ;
n - numărul eşantioanelor verificate dintr-un lot.
( )
Fişa x, R
Se calculează valoarea centrală (media mediilor aritmetice) - x :

1 m
x= ∑ xi , LCS x = x + A2 ⋅ R ,
m i =1
LCI x = x − A2 ⋅ R
1 n 1 m
x= ∑ i
n i =1
x , R = ∑ Ri , Ri = (xmax )i − (xmin )i ;
m i =1
LCS R = D4 ⋅ R , LCI R = D3 ⋅ R ;
xi - media valorilor din eşantion;
Ri - amplitudinea valorilor din eşantion;
m - numărul loturilor verificate;
A2, D3, D4 - coeficienţi care se citesc din tabel.
Fişa de tip x, S ( )
1 m n −1 n −1
x= ∑
m i =1
xi , LCS x = x +
n
⋅ A1 ⋅ S , LCI x = x −
n
⋅ A1 ⋅ S ,
LCS S = B3 ⋅ S , LCI S = B4 ⋅ S ;
x=
1 n
∑ xi , S =
n i =1
1 n
(
∑ xi − x
n − 1 i =1
)
2
101
12. CALIMETRIA
Evaluarea calităţii, conform SR ISO 8402 reprezintă examinarea
sistematică a măsurii în care o entitate (produs, serviciu) este capabilă să
satisfacă condiţiile specifice.
Evaluarea şi estimarea calităţii prin metode şi procedee specifice
constituie obiectul disciplinei, denumită calimetrie.
Termenul calimetrie a fost adoptat de Organizaţia Europeană pentru
Controlul Calităţii (EOQC) în 1971. În 1981 aceeaşi organizaţie a definit
calimetria ca stiinţă a măsurarii calitatii.
Determinarea cantitativă a calităţii produselor se bazează în fapt pe
măsuratorile analizelor, încercările şi observaţiile de laborator efectuate
în mod uzual, dar rezultatul se exprimă, de cele mai multe ori, prin
indicatori specifici determinaţi prin metode statistico-matematice. De
asemeni, rezultatul evaluării calităţii exprimat prin indicatori specifici pot
fi utilizaţi pentru determinarea capabilităţii furnizorului în ceea ce
priveşte calitatea.
Calimetria utilizează două tipuri de metode: metoda comparativă şi
metoda demeritelor.
12. 1. Principiile calimetriei

Măsurarea calităţii impune luarea în consideraţie a unor principii -
principiile calimetriei :
Ö calitatea este o funcţie a principalelor caracteristici privite în
corespondenţă cu cerinţele consumatorilor;
Ö caracteristicile unui produs nu sunt egale ca pondere în definirea
calităţii, de aceea ele trebuie analizate, stabilită ponderea fiecăreia
si ierarhizate pe mai multe nivele;
Ö caracteristicile de calitate ale unui produs fiind exprimate diferit,
noţional (atributiv) sau cifric (mărimi relative sau absolute cu
unităţi de măsură diferite), este necesară aducerea (convertirea)
lor într-o formă de exprimare unitară, după anumite reguli;
Ö orice caracteristică de calitate, indiferent de nivelul de ierarhizare
pe care se află, trebuie determinată prin doi parametri numerici:
102
indicele de calitate respectiv şi ponderea pe care caracteristică o

are în definirea calităţii;
Ö ponderea caracteristicilor, de la un nivel oarecare de ierarhizare
este conditionaţă atât de ponderea de la nivelul superior, cât si de
importanţă ce se stabileşte pentru caracteristicile aflate la acelaşi
nivel; caracteristicile aflate pe un nivel dat sunt egale ca pondere.
Ö ponderile de la diferitele niveluri de ierarhizare se stabilesc în aşa
fel încât suma lor sa fie egala cu 100 (eventual 1).
Ö calitatea unui produs este dată de sinteza caracteristicilor de
calitate şi se exprimă printr-un indicator sintetic.
Potrivit acestor principii, evaluarea calităţii (Q), în funcţie de mărimea
caracteristicilor (Ki) exprimată într-un sistem unitar şi de importanţă sau
ponderea lor în utilitate (Pi) se bazează pe relaţia:
n
Q = ∑ K i ⋅ Pi
i =1
În funcţie de scopul şi modul în care se face evaluarea, mărimea

caracteristicilor (Ki) poate fi exprimată cifric, pe baza unei scări de
apreciere cu valori între anumite limite sau printr-un indice numeric al
fiecărei caracteristici, indice rezultat prin raportarea valorii absolute
efective (reale) a caracteristicilor produsului analizat, la valoarea absolută
a caracteristicilor unui produs la referinţă (care corespunde în cea mai
mare măsura cerinţelor utilizatorului).
12.2. Metoda comparativă

Indicatori sintetici ai calităţii
Metoda comparativă este o metodă prin care se măsoara nivelul calitativ
al unui produs prin comparaţie directă cu un produs etalon (de referinţă).
Metoda comparativă indirectă prevede compararea caracteristicilor
tehnice ale produsului respectiv cu caracteristicile a 4-6 produse similare
realizate în momentul respectiv de firme de prestigiu sau cu specificaţiile
unor norme de calitate naţionale sau internaţionale.
1. Raportul calitativ
Se raportează valorile fiecărei caracteristici ale produsului analizat la cele
ale produsului etalon.
V ja
Rj =
VC
103
în care:
Rj - raportul calitativ al unei caracteristici;
Va - valoarea caracteristicii produsului analizat;
Ve - valoarea caracteristicii produsului etalon.
Când calitatea se îmbunătăţeşte prin scăderea valorii caracteristicilor,
atunci:
Ve
Rj =
Va
În cazul caracteristicilor atributive, cand se foloseşte metoda punctării,
când valorile reale ale caracteristicilor produsului analizat, determinate
experimental se situează la nivelul celor considerate optime, se acordă
punctajul maxim. Dacă se constată diferenţe (abateri) faţă de nivelul
optim, punctajul acordat este diminuat în mod corespunzător.
Xa
Rj =
Xe
în care:
Xa - punctajul caracteristicii atributive a produsului analizat;
Xe - punctajul caracteristicii produsului etalon.
2. Indicatorul de calitate
Suma rapoartelor calitative ponderate cu punctajul acordat în funcţie de
importanţa caracteristicilor constituie un indicator sintetic de calitate.
n
Iq = ∑ Rj ⋅ p j
j =1
în care:
Iq - indicatorul de calitate;
pj - ponderea pentru fiecare caracteristică comparată.
Se poate calcula un indicator de calitate (Ic) al produsului analizat
comparativ cu cel etalon cu relaţia:
n n
∑R p j j ∑R p j j
I = j =1
n = j =1
∑p 100
C
j
j =1
∑p
j =1
j este suma ponderilor caracteristicilor, egală cu 100.
104
3. Indicatorul sintetic al calităţii

Acest indicator măsoara nivelul calitativ prin metoda comparării directe
cu un produs considerat etalon. Comparaţia se face atâat sub aspectul
caracteristicilor tehnice, cât si sub aspect economic, ceea ce înseamnă că
la compararea a două produse se ţine cont şi de preţul acestora.
⎛ n T n
Q ⎞ P
N = ⎜⎜ ∑ ia ⋅ t i + ∑ ia ⋅ qi ⎟⎟ ⋅ C
⎝ i =1 Tie i =1 Qie ⎠ Pa
în care:
N - indicatorul sintetic al calităţii;
Tia, Tie - parametrii tehnici ai produsului analizat, respectiv etalon;
ti - ponderea parametrului tehnic I;
Qia, Qie - caracteristicile calitative ale produsului analizat, respectiv
etalon;
qi - ponderea pentru fiecare caracteristică;
Pe - preţul produsului etalon;
Pa - preţul produsului analizat.
Atunci când:
N = 1 - produsul analizat are acelaşi nivel calitativ cu produsul etalon;
N > 1 - produsul analizat are un nivel calitativ superior produsului etalon;
N < 1 - produsul analizat are un nivel calitativ inferior produsului etalon.
12.3. Metoda demeritelor

Indicatori ai noncalităţii
Principiul metodei demeritelor: la stabilirea nivelului calitativ al unui
produs sau a unei producţii se porneşte de la defecte, de la demeritele
produsului sau fabricaţiei.
Metoda demeritelor esteă, uşor utilizabilă, fără calcule laborioase,
permite tragerea concluziilor şi luarea unor măsuri imediate.
Indicatorii noncalităţii nu se substituie indicatorilor sintetici, ci ii pot
completa.
Noncalitatea se manifestă prin apariţia unor defecte, fie pe parcursul
procesului de obţinere a produselor, fie în utilizare.
105
Prin defect în activitatea de control se înţelege orice abatere a produsului

sau a unei cacteristici a acestuia faţă de prescripţiile din specificaţie.
În funcţie de gravitate (consecinţe) şi de frecvenţa de apariţie, defectele
se clasifică în: critice, principale, secundare, minore.
Metoda demeritelor, adica determinarea nivelului calitativ al produselor
după identificarea defectelor, are largă aplicabilitate.
Aplicarea acestei metode constă în efectuarea următoarelor operaţii:
¾ definirea obiectului cercetării (produs, lot, caracteristică, etc.);
¾ clasificarea corectă şi stabilirea defectelor ce se încadrează în fiecare

categorie, după gravitatea lor, respectiv, a consecinţelor pe care le au
asupra calităţii.
¾ aplicarea punctajului de penalizare pentru fiecare categorie de defecte,
astfel:
defecte critice …………….. 100 puncte
defecte principale ………….. 50 puncte
defecte secundare .………….10 puncte
defecte minore ………………..1 punct
¾ stabilirea demeritului limită acceptat potrivit condiţiilor de
admisibilitate prescrise, cu privire la numărul maxim de defecte
admis pe acelaşi produs sau pe un lot de produse.
¾ calculul indicatorilor de demerite.
Cu ajutorul metodei demeritelor se calculează mai mulţi indicatori, unii

putînd fi reprezentaţi şi grafic.
1) histograma demeritelor - dă imaginea frecvenţei fiecărui tip de defect,
adică permite stabilirea tipului de defect (de exemplu, cu frecvenţa cea
mai mare) asupra căruia să se îndrepte cu prioritate atenţia pentru
stabilirea cauzelor şi a măsurilor necesare pentru eliminarea lui.
După stabilirea defectelor, ele se grupează pe tipuri, se întocmeşte tabelul
si se reprezintă grafic.
Tipul defectului
Nr.de defecte corespunzătoare tipului
106
Număr
defecte
Tipul defectelor
2) Frecvenţa relativă a defectelor zilnice dată de raportul:
k
F= ,
n
în care: k - numărul total de defecte identificate;
n - numărul de produse controlate.
Se reprezintă grafic datele zilnice.
Zile
Acest indicator dă o imagine a numărului de defecte/produs şi evoluţia
lui de la o zi la alta sau la un alt interval de timp: decadă, lună. Dacă
dreapta/curba are tendinţa crescătoare, calitatea produselor/ producţiei se
înrăutăteşte.
3. Demeritul partial (Dp) - dat de suma punctelor cu care s-au penalizat
defectele (Di) dintr-o categorie:
Dp + ∑Di
4. Demeritul total (Dt) - reprezentat din însumarea demeritelor parţiale,
pe categorii de defecte (Dpi) :
Dt = ∑Dpi
5. Indicele global de demerite (Ig) calculat ca suma ponderată a indicilor
parţiali pe categorii de defecte: de exemplu, defect de aspect (Ia), etc.
107
K 1 I a + K 2 I f + K 3 I d + ... + K g I g
Ig = n
∑K
i =1
i
unde:
Ki - ponderile acordate indicilor parţiali ai demeritelor, suma lor putând fi
10 sau 100.
Când : - Ig< 1, calitatea produselor este îmbunătăţită faţă de cea a
produselor din perioada de bază sau a celor de referinţă;
- Ig > 1, calitatea produselor este inferioară celei din perioada de
baza sau de referinţă.
6. Demeritul mediu pe lot de produse controlate (D ) - reprezintă suma
valorilor demeritelor totale pe unitate de produs verificat, raportat la
numărul de produse verificate:
100 N C + 50 N C + 10 N S + N m
D=
n
în care: n - numărul de produse verificate din lot;
Nc, Np, Ns, Nm - numărul produselor cu defecte critice, principale,
secundare, minore.
Reprezentarea grafică a acestui indicator da o imagine clară şi concisă
asupra nivelului calitativ.
108
13. ASPECTELE ECONOMICE ALE CALITĂŢII
13.1. Gestiunea calităţii

Costul unui produs alimentar şi calitatea acestuia sunt într-o strânsă
corelaţie: creşterea calităţii unui produs conduce implicit la creşterea
costului acestuia, de unde şi noţiunea calitatea costă.
Această situaţie este însă în contradicţie cu beneficiarul, care doreşte să
poată procura un produs cât mai bun la un cost cât mai redus şi, totodată,
chiar cu furnizorul care şi el, la rândul său, doreşte ca produsul pe care-l
realizează să coste cât mai puţin, pentru a se vinde cât mai repede.
Stabilirea factorilor care contribuie la realizarea şi asigurarea calităţii
produselor, costul acestor factori, precum şi al cheltuielilor determinate
din lipsa de calitate, analizarea lor şi stabilirea măsurilor preventive şi
curative care să îmbunătăţească nivelul calitativ al produselor formează
gestiunea calităţii.
O serie de studii arată că, în prezent, costurile noncalităţii şi cele necesare
pentru prevenirea şi evaluarea ei reprezintă, în medie, 25% din cifra de
afaceri a unei întreprinderi producătoare şi circa 5-15% din costurile de
producţie.
Crosby apreciază că ponderea acestor costuri ar fi mult mai mare, până la
40% în cazul întreprinderilor prestatoare de servicii.
Costurile referitoare la calitate reprezintă un important instrument de
valorizare a calităţii.
Categoriile de costuri referitoare la calitate
Masser a propus în 1959, o structură a categoriilor de costuri ale calităţii,
integrată într-un sistem al costurilor denumit Quality Costs Analysis.
În cadrul acestui sistem, Masser a delimitat trei categorii de costuri ale
calităţii:
(a) costuri de prevenire a defectelor;
(b) costuri de evaluare;
(c) costurile defectelor (interne – indentificate, depistate de producător şi
externe, identificate după livrarea produsului, la comerciant sau
consumator).
109
Masser a propus utilizarea acestor trei categorii de costuri în practica

economică, iar analiza costurilor calităţii să se facă pe aceste categorii,
lunar sau trimestrial.
În opinia lui Crosby, calitatea nu costă (quality is free), costă
noncalitatea.
Organizaţia Europeană pentru calitate (European Organization for
Quality – EOQ) defineşte costurile calităţii ca reprezentând cheltuielile
pe care le implică activităţile de prevenire şi de evaluare, şi pierderile
cauzate de defectările interne şi externe.
Există, însă, tendinţa ca aceste categorii de costuri să fie regrupate în:
costurile conformităţii – care cuprind costurile de prevenire şi de
evaluare;
costurile neconformităţii – care cuprind costurile defectărilor interne
şi externe.
Costurile referitoare la calitate
Costurile conformităţii Costurile neconformităţii
Costuri de Costuri de Costurile Costurile

prevenire evaluare defectărilor interne defectărilor externe
Figura 23. Categoriile de costuri referitoare la calitate

Termenul de defectare este utilizat cu semnificaţia de neconform cu
specificaţiile.
Pentru a sugera mai bine că aceste costuri sunt evitabile, deci calitatea de
fapt nu costă, se propune, în ultima perioadă, utilizarea termenului de
costuri referitoare la calitate, în locul celui de costurile calităţii. Noul
termen a fost agreat şi în cadrul standardelor din familia ISO 9000, în
varianta îmbunătăţită, apărută în 1994.
Costurile de prevenire includ costurile eforturilor de preîntâmpinare a
apariţiei defectelor. Costurile de prevenire sunt formate din:
costurile de îmbunătăţire a produselor;
costurile pentru elaborarea programelor de management a calităţii;
110
costurile de elaborare a documentaţiei calităţii (planul calităţii,

manualul calităţii, procedurile sistemului calităţii);
costurile de motivare şi instruire a personalului;
costurile de evaluare a activităţii furnizorilor;
costurile de etalonare a aparaturii de măsură şi control;
costurile pentru efectuarea auditului calităţii;
costurile pentru îmbunătăţirea şi ţinerea sub control a proceselor;
costurile pentru aplicarea controlului statistic de proces (SPC);
costurile pentru introducerea şi dezvoltarea compartimentului de
AQ (asigurarea calităţii);
costurile pentru analiza comparativă cu calitatea altor produse
similare.
Costurile de evaluare includ inspecţiile şi încercările, examinările,
verificările desfăşurate pe parcursul procesului, şi anume:
costurile de recepţie a materiilor prime;
costurile de achiziţionare şi întreţinere a echipamentelor de
inspecţie;
costurile determinărilor pe parcursul procesului tehnologic;
costurile cu teste de laborator;
costurile cu analiza produselor finite;
costurile cu documentele referitoare la inspecţii şi încercări,
salariile personalului care efectuează încercările;
analiza datelor colectate din inspecţii şi încercări.
Costurile defectărilor interne sunt costurile apărute ca urmare a
rebuturilor, remedierilor, reparaţiilor. În această categorie sunt incluse:
costurile datorate reprelucrării, retragerii unor produse sau repetării
unor teste;
costurile necesare declasării produselor. Declasarea este trecerea de
la un nivel de calitate la un nivel inferior.
costurile datorate pierderilor de timp (de exemplu, oprirea unor
procese tehnologice şi repornirea lor);
sortarea componentelor pentru separarea celor neconforme.
Costurile defectărilor externe sunt costurile pentru corectarea
neconformităţilor după livrare, şi anume:
cheltuieli apărute ca urmare a reclamaţiilor clienţilor;
111
cheltuieli cu salariile personalului care se ocupă de rezolvarea

reclamaţiilor;
costurile produselor returnate (costuri de
transport/recepţie/depozitare/testare a produselor necorespunzătoare);
cheltuieli cu primele de asigurare, necesare pentru acoperirea
răspunderii juridice a întreprinderilor faţă de produs;
cheltuieli cu despăgubiri/daune;
cheltuieli cu penalităţi pentru întârzierea livrării unor produse;
costuri cu service/postgaranţie.
Costurile de realizare a calităţii sunt costurile pe care le implică
realizarea şi menţinerea nivelului specificat al calităţii. În această
categorie sunt incluse costurile de prevenire şi evaluare considerate
costuri de investiţie şi costurile defectărilor interne şi externe, considerate
pierderi.
Costurile de asigurare externă a calităţii sunt costurile pe care le
implică demonstraţiile şi probele cerute de clienţi, companiile de
promovare a produselor, etc. Costurile includ procedurile, încercările,
demonstraţiile efectuate de organisme de control.
Costurile sunt un instrument de optimizare a proceselor şi activităţilor
relevante pentru calitate. Prin intermediul acestor costuri se pot identifica
activităţile ineficiente, punctele critice în desfăşurarea proceselor, pot fi
mai bine fundamentate acţiunile corective sau de îmbunătăţire necesare,
pot fi analizate şi corelate disfuncţionalităţile constatate.
13.2. Bilanţul costurilor calităţii

Pentru prezentarea costurilor referitoare la calitate se utilizează în ţara
nostră bilanţul costurilor calităţii. Utilizarea termenului de bilanţ este
improprie în acest caz, nefiind vorba de structurarea pe elemente în două
zone (activ şi pasiv) ale unui bilanţ propriu-zis.
Bilanţul costurilor calităţii este utilizat pentru:
analiza comparativă a categoriilor de costuri ale calităţii, a ponderii
acestora în costurile totale referitoare la calitate (analiza pe orizontală);
analiza evoluţiei costurilor referitoare la calitate, pe total şi pe
categorii (analiza pe verticală).
Indicatorii costurilor referitoare la calitate
Se pot determina mai multe categorii de indicatori ai costurilor
referitoare la calitate.
112
1) Ponderea diferitelor categorii de costuri în costurile totale ale

calităţii:
CP CE C di
PCP = × 100, [%] , PCE = × 100, [%], PCdi = × 100, [%]
CT CT CT
C de
PCde = × 100, [%]
CT
în care:
- PCP, PCE, PCdi, PCde sunt ponderile costurilor de prevenire, evaluare şi
costurile defectărilor interne şi externe;
- CP, CE, Cdi, Cde reprezintă costurile de prevenire, evaluare şi costurile
defectărilor interne şi externe;
- CT reprezintă costurile totale referitoare la calitate.
2) Indicatorii utilizaţi pentru analiza corelaţiilor dintre costurile
referitoare la calitate şi cifra de afaceri a întreprinderii:
CP C C
I CP = × 100, [%] , I CE = E × 100, [%], I Cdi = di × 100, [%]
V V V
C de
I Cde = × 100, [%] ,
V
în care:
- ICP, ICE, ICdi, ICde sunt indicatorii costurilor de prevenire, evaluare,
defectărilor interne şi externe şi costurilor totale;
- CP, CE, Cdi, Cde reprezintă costurile de prevenire, evaluare şi costurile
defectărilor interne şi externe şi costuri totale;
- V – valoarea vânzărilor.
Analiza se poate realiza pe grafic, pe tip de produse sau grupe de produse
(figura 24):
113
Ponderea costurilor referitoare la

calitate în costurile de producţie (%)
10 Costuri de prevenire
8%
8 18%
50%
10%
Costuri de evaluare
6
15%
60%
29%
4 44%
Costuri ale defectărilor
interne şi externe
42%
2 46% 56%
22%
A B C D
Grupe de produse
Figura 24. Analiza comparativă a ponderii costurilor referitoare la

calitate în costurile de producţie, pe grupe de produse (16)
Costuri de prevenire (Cp)

56 50 47
Costuri de evaluare (Ce)

27
27%
24 Costuri ale defectărilor
interne şi externe (Cd)
28
23
20
1998 1999 2000
Figura 25. Evoluţia structurii costurilor referitoare la calitate

Importanţă deosebită prezintă analiza evoluţiei structurii costurilor
referitoare la calitate. Pentru aceasta se utilizează graficul în coloane.
114
Analiza structurii costurilor referitoare la calitate, la un moment dat şi în

dinamică, permite evidenţierea interdependenţelor dintre categoriile de
costuri, respectiv dintre acestea şi costurile totale (figura 25).
De exemplu, se poate evidenţia că, în condiţiile unei creşteri relativ mici
a investiţiilor pentru prevenirea defectărilor, rezultă o reducere sensibilă
a costurilor defectărilor, astfel încât, pe total, costurile referitoare la
calitate scad (figura 26).
Costuri
Cd Cd
Ce
Ce
Cp
Cp
Timp
Figura 26. Evoluţia costurilor referitoare la calitate în condiţiile unei
politici preventive
Pe de altă parte, în cazul neglijării costurilor de prevenire a defectărilor
de calitate, se poate ajunge la creşteri semnificative a celorlalte categorii
de costuri, pe seama înmulţirii defectărilor interne şi externe.
13. 3. Calitatea optimă

Relaţia dintre costul unui produs şi nivelul său calitativ a condus la
noţiunea de calitate optimă.
Calitatea optimă reprezintă maximum de calitate obţinut cu minimum de
cost (preţ).
Beneficiarul/clientul doreşte un maximum de calitate la un preţ de
achiziţie cât mai mic, în timp ce producătorul/furnizorul doreşte
realizarea unui produs cu performanţe cât mai bune la un cost de
producţie cât mai mic.
Calitatea optimă reprezintă compromisul dintre calitate şi preţ fără a
compromite ideea de calitate.
Turner a arătat că între nivelul calităţii, costuri şi eficienţă există o relaţie
grafică:
115
Valoare Valoarea maximă
B
2
Beneficiu
Perfecţiune
maxim
0 NCA NCO NCB Nivelul calităţii

Zona calităţii eficiente
Figura 27. Stabilirea calităţii optime

Curba 1 reprezintă variaţia costului unitar al produsului în funcţie de
nivelul calităţii, iar curba 2 reprezintă variaţia valorii unitare a produsului
în funcţie de nivelul calităţii.
Se observă că ambele curbe sunt crescătoare în raport cu creşterea
nivelului calităţii, ele având însă curburi diferite. Curba 1 nu pleacă din
origine, deoarece orice produs, chiar noncalitate presupune cheltuieli de
producţie. Această curbă are o tendinţă uşor crescătoare la început, apoi
creşterea este accelerată pe măsura creşterii nivelului calităţii.
Curba 2 pleacă din origine, are o pantă mare pe măsură ce creşte nivelul
calităţii, după care panta se micşorează, curba se aplatizează, deoarece
valoarea produsului pe piaţă se plafonează, indiferent de nivelul calităţii.
Valoarea produsului începe să se stabilizeze, în timp ce costul acestuia
creşte spre infinit, pe măsură ce calitatea se apropie asimptotic de
perfecţiune. Intervalul A-B reprezintă zona calităţii eficiente, zona în care
curba 2 se situează deasupra curbei 1.
La stânga NCA şi la dreapta NCB produsul este nerentabil, deoarece
costurile sunt mai mari decât serviciul adus de produs. Nivelul calităţii
optime (NCO) este acel nivel al calităţii pentru care
rentabilitatea/beneficiul (diferenţa dintre serviciul adus şi cost) este
maximă. NCO se găseşte în punctul în care pantele celor două curbe sunt
egale, tangentele la ele sunt paralele.
Acest nivel optim al calităţii este avantajos atât pentru beneficiar cât şi
pentru producător.
116
COSTURI
NIVEL MAXIM DE CALITATE

1
CALITATE MINIMĂ Nivel optim NIVELUL CALITĂŢII

al calităţii
1
Costul de achiziţie al produsului
2
Costul de mentenanţă
3 Costul global al calităţii

Figura 28. Calitatea optimă a produselor
Spre Spre
infinit infinit
Costul total
Costul defectelor
COSTUL
Costul de bază al fabricaţiei
Costul pentru asigurarea

calităţii
0% conformitate Calitatea de conformitate 100% conformitate
Figura 29. Aspectele economice ale calităţii de conformitate

117
Nivelul calităţii optime se poate stabili pornind de la costul total al

produsului care în termeni generali este reprezentat de suma costului de
achiziţie şi costului de exploatare şi întreţinere (figura 28).
Pentru producător, costul total reprezintă suma următoarelor costuri:
costul de bază al fabricaţiei, costul pentru asigurarea calităţii şi costul
defectelor (figura 29).
La 100% conformitate, costurile pentru asigurarea calităţii sunt foarte
mari, tind asimptotic către infinit. Calitatea de conformitate optimă se
găseşte unde costul total este minim, în dreptul punctului de intersecţie al
curbelor costului defectelor şi costului asigurării calităţii.
13.4. Optimizarea costurilor calităţii

Aşa cum rezultă din graficul corelaţiei calitate-costuri, potrivit abordării
tradiţionale, există un punct pe curba costurilor totale în care aceste
costuri sunt minime, iar nivelul calităţii corespunzătoare zonei haşurate
(cuprins între punctele A şi B pe abscisă) este considerat optim. În zona
respectivă, numită şi zona neutră, costurile defectelor (Cd) sunt
aproximativ egale cu costurile de prevenire şi evaluare (Cp + Ce)
(figurile 30 şi 31).
Costuri Costurile totale

Costurile referitoare la calitate
defectărilor
Cd
Cp+ Ce + Cd
Costurile de prevenire şi Costul total

evaluare minim
(Cp + Ce)
A B 100%
0
Figura 30. Abordarea tradiţională a corelaţiei costuri-calitate

Pe grafic mai pot fi delimitate o zonă a îmbunătăţirilor şi o zonă a
perfecţionismului (a supra-calităţii).
118
În zona îmbunătăţirilor, Cd au pondere mai mare de 70%, iar suma Cp +

Ce este mai mică de 30%. În această zonă, printr-o creştere relativ mică a
Cp + Ce (deci a investiţiilor), se obţine o reducere semnificativă a Cd
(defecte interne şi externe), a pierderilor.
Costurile totale referitoare

la calitate
Cp+ Ce + Cd
Zona îmbunătăţirii Zona perfecţionalismalismului

Cp+ Ce < 30% (a supracalităţii)
Cd > 70% Cp+ Ce >60%
Zonă optimă
Cd < 40%
(neutră)
A Cp+Ce ≈ Cd
0 A B 100%
Nivelul calităţii
Figura 31. Zonele care pot fi delimitate pe graficul calităţii optime

În zona perfecţionalismului (a supra-calităţii), Cd au o pondere mai mică
de 40%, iar Cp+Ce mai mare de 60%. În această zonă, reducerea Cd
presupune Cp+Ce mari. Apare că apropierea de perfecţiune a calităţii nu
este posibilă decât prin investiţii, deci cheltuieli tot mai mari (curba Cp +
Ce tinde spre infinit).
În abordarea tradiţională rezultă că este preferabilă situarea în zona
optimă (neutră), în care Cp+Ce ≈ Cd. A produce deci o calitate superioară
nivelului considerat optim ar fi la fel de nerentabil ca şi producerea sub
nivelul respectiv.
Acest mod de abodare a corelaţiei calitate-costuri contrazice principiul
excelenţei, potrivit căruia trebuie să se urmărească realizarea unei calităţi
perfecte în condiţii de eficienţă, deci cu cheltuieli cât mai mici.
Strategia îmbunătăţirii continue, cu paşi mici, care se aplică în cazul
TQM nu implică investiţii mari, se poate obţine creşterea nivelului
calităţii, fără eforturi prea mari.
119
Schneiderman propune reconsiderarea modelului tradiţional de

reprezentare a corelaţiei costuri-calitate, în sensul că nu este nevoie de o
investiţie infinită (asimptotică la axa verticală) pentru a asigura
îmbunătăţirea continuă a calităţii. Punctului de minim al costurilor totale
îi poate corespunde nivelul maxim al calităţii (zero defecte) (figura 32).
Costuri
Costurile Costuri
defectărilor totale (Ct)
(Cd)
Costul total minim

Costurile de prevenire
şi evaluare
(Cp + Ce)
0 Nivelul calităţii 100

a)
Dezvoltând această idee, Schonberg consideră că atât Cd cât şi Cp + Ce
pot să scadă, în condiţiile creşterii nivelului calităţii.
Costuri
Costurile Costuri
defectărilor totale (Ct)
(Cd)
Costul total minim

Costurile de prevenire
şi evaluare
(Cp + Ce)
0 Nivelul calităţii 100
b)
Figura 32. Abordarea modernă a corelaţiei costuri – calitate
a) costul total minim la zero defecte
b) efectele îmbunătăţirii prin simplificare
120
Spre deosebire de abordarea clasică a corelaţiei costuri-calitate, în

prezent, odată cu introducerea TQM, se consideră că îmbunătăţirea
calităţii este posibilă în condiţiile reducerii concomitente a costurilor
defectărilor şi a costurilor de prevenire şi evaluare.

Merc Capitolul2

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Merc Capitolul2

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

35

Noţiuni fundamentale privind studiul mărfurilor

6.1. Clasificarea mărcilor. Tipuri de mărci

 mărci de servicii folosite indirect (hotelurile, restaurantele pot aplica

14000 referitoare la aspectele de mediu ale produselor şi serviciilor fac

6.3. Marcarea/Etichetarea ecologică în România

verde; central se înscriu iniţialele Ro (dimensiunea pe verticală,

Etichetarea reprezintă un mijloc de comunicare între industrie, comerţ şi

7.1. Etichetarea produselor alimentare

elaborate de Comisia Codex Alimentarius, care recomandă ca pe

¾ lista cuprinzând ingredientele (toate ingredientele alimentare, în

¾ cantitatea netă pentru alimentele preambalate;

¾ durata durabilităţii minimale sau, în cazul alimentelor care din punct

¾ alte menţiuni suplimentare pentru anumite grupe de produse (de

ª numele şi marca organismului de inspecţie şi certificare;

7.2. Etichetarea produselor cosmetice (conform Legii 508/2002 şi

conţin sub 5 g produs; pe ambalajele colective se vor menţiona

7.3. Etichetarea produselor textile

speciale de finisare aplicate ţesăturilor din care este obţinută confecţia -

Varietatea fibrelor, a materialelor şi a tratamentelor de finisare utilizate la

7.4. Etichetarea încălţămintei

- natura materialelor din care se obţin părtile componente ale

7.5. Etichetarea detergenţilor şi produselor de curăţat

7.6. Etichetarea energetică a aparatelor electrocasnice

ª preambalare – ambalarea în unităţi de desfacere, facilitând vânzarea

8.1. Funcţiile ambalajului

reducerea cheltuielilor, se apelează la raţionalizarea acestor operaţii

refolosirea ambalajului, îndepărtarea acestuia, existenţa unor

8. 2. Factorii care determină alegerea ambalajului

Ö dacă va fi necesară protejarea contra prafului;

terţiare pentru facilitarea operaţiilor de transport, manipulare,

Hârtia şi cartonul se fabrică din materii prime celulozice de natură

uşoară şi ultrauşoară, rezistentă la şocuri termice şi mecanice, colorată,

Aceste materiale sunt întâlnite în domeniul ambalajelor sub formă de

a). ambalarea în recipienţi confecţionaţi din sticlă, materiale metalice,

h). ambalarea aseptică constă în dozarea produsului sterilizat într-un

8. 6. Noul sistem de codificare pentru reciclarea materialelor plastice

Noul sistem de codificare pentru reciclare (16):

9. ÎNNOIREA, MODERNIZAREA ŞI DIVERSIFICAREA

Sortimentul reprezintă o categorie microeconomică care se poate defini

● lărgime - numărul de linii, adică numărul de tipuri de încălţăminte:

-produse noi, Ps ihosenzoriale

modernizare Ergonom ice

Figura 7. Relaţiile dintre înnoire-nevoi-calitate-eficienţă economică (16)

similare, învechite, la cel puţin una din grupele de caracteristici

Figura 8. Tipurile diversificării produselor

 Diversificarea pe orizontală - reprezintă lărgirea

10. CLASIFICAREA ŞI CODIFICAREA PRODUSELOR ŞI

10. 1. Clasificarea şi codificarea produselor şi serviciilor

agregarea celor inferioare. Categoriile de produse rezultate au o mare

Codul cu bare reprezintă o modalitate de reprezentare grafică a

Figura 9. Structura generală a codului cu bare

Figura 10. Codul numeric EAN 13

Figura 11. Transpunerea în cod din clasificarea EAN 13 în sistemul cod

Figura 12. Codul 34 (alfanumeric)

Sistemul EAN a fost preluat de un număr mare de ţări, perfecţionându-se

Ö identificarea partenerilor de afaceri în comunicaţia comercială,

¾ managementul intrărilor, ieşirilor şi stocurilor de mărfuri în magazii

¾ controlul accesului şi înregistrarea prezenţei personalului.

¾ înregistrarea mai rapidă şi mai precisă a produselor;

¾ obţinerea de beneficii prin creşterea productivităţii la punctele de

¾ reducere timpului petrecut la casele de marcare;

¾ eliminarea facturii şi înlocuirea ei cu un bon în care sunt trecute

mărci de servicii folosite indirect (hotelurile, restaurantele pot aplica

Diversificarea pe orizontală - reprezintă lărgirea