www.referat.

ro

Teologia icoanelor, in lumina traditiei dogmatice

ortodoxe
Studiul de fata urmareste sa prezinte teologia icoanelor in lumina traditiei dogmatice si
canonice ortodoxe, asa dupa cum a fost ea afirmata si intarita de hotararile dogmatice si
canonice ale sinoadelor Bisericii Ortodoxe Ecumenice si transmisa de Sfintii Parinti de-
a lungul secolelor, indeosebi in perioada iconoclasmului.

Desi epoca apostolica nu avea neaparata nevoie de icoane, pentru ca amintirea

Celui intrupat marturisea nemijlocit despre existenta Sa, iar cuvantul Evangheliei
propovaduit la toate neamurile lumii de atunci pastra inca vie prezenta Sa, totusi, graiul
imaginii, ca marturie a credintei in Iisus Hristos Cel intrupat, rastignit, inviat si inaltat la
ceruri, a fost marturie inca de la inceputurile crestinismului. Elementele iconografiei
crestine au prins viata inca de pe vremea catacombelor sub forma de imagini simbolice si
alegorice. Primele imagini ale iconografiei crestine "ce au putut fi gasite, apar in jurul
anului 200 pe mormintele martirilor, conform obiceiurilor funerare ale lumii de atunci.
Sunt imagini din Vechiul Testament si tocmai prin aceasta se vadeste ca aceste imagini
reprezinta ceva mai mult decat o simpla podoaba".
In prezent, este indeobste recunoscut, ca, cel putin din secolul al IV-lea, se poate constata
si atesta in chip documentar si cinstirea sau cultul icoanelor. In secolul al VIII-lea, cand
apare miscarea iconoclasta, care timp de aproape doua secole (725-843) a pus in discutie
legitimitatea uzului si a cinstirii icoanelor, acestea constituiau deja o realitate evidenta in
viata sacramentala si liturgica a Bisericii Ortodoxe. Consecinta pozitiva a iconoclasmului
a fost insa elaborarea unei teologii a icoanelor la Sinodul al VII-lea ecumenic, intrunit la
Niceea, in anul 787. Aceasta teologie niceeana a icoanelor avusese insa precursori de
seama care deja fundamentasera scripturisitic si patristic cultul icoanelor. Pana la anul
843, cand ideologia iconoclasta a fost definitiv nimicita, teologii iconofili au sporit modul
de intelegere al teologiei icoanelor stabilit la sinodul al VII-lea ecumenic. Asa dupa cum
preciza si un ierarh ortodox, "...originalitatea (duminicii) Ortodoxiei este legata nu numai
de amintirea celui de al VII-lea Sinod ecumenic, care proclama venerarea sfintelor
icoane, ci si de adorarea continua a prototipului tuturor icoanelor...", despre care ne-au
invatat teologii iconofili. Parintii si teologii iconofili ne dau marturie graitoare despre
acea "Traditie nescrisa", de care vorbea Sfantul Ioan Damaschinul, ale carei dispozitii ne
impuneau venerarea Icoanelor si a crucii.
Traditia nescrisa, confirmata si intarita de Sinodul al VII-lea ecumenic, prevedea
cinstirea icoanelor Mantuitorului, a Nascatoarei de Dumnezeu, ale Sfintilor si ale
ingerilor, asa dupa cum ne marturiseste acelasi teolog al icoanelor. "Noi veneram icoana
sa, a lui Hristos. Noi veneram - marturisea sfantul Ioan Damaschin - tot ce este al Sau,
slujitorii Sai, prietenii Lui, si mai presus de orice pe mama Sa, Nascatoarea de
Dumnezeu". Intr-adevar, Biserica Ortodoxa a adus si aduce Sfintei Fecioare, icoana vie a
Evei celei noi, care a nascut Adevarata Lumina, o cinstire mai mare decat aceea a
Sfintilor, si anume aceea de supravenerare. Venerarea icoanelor Sfintilor n-a fost
considerata niciodata de Biserica Ortodoxa ca o diminuare a cultului de adorare adus lui
Dumnezeu, ci dimpotriva, "noi pictam pe Hristos ca Domn in asa fel ca nu-L privam de
armata Sa. Sfintii sunt... armata Domnului". In icoanele Sfintilor ortodocsi se reflecta
viata pnevmatica a lui Hristos; fetele lor stralucesc curatia si prezenta Duhului sfintitor al
lui Hristos. Noi ne inchinam Domnului Hristos, supra-cinstim pe Maica Domnului si
cinstim pe Sfinti, si prin icoanele care ii reprezinta, care raman adevarate realitati
pnevmatizate ale lui Hristos. "Aceasta pnevmaticitate - afirma un teolog ortodox - pe
langa faptul ca reprezinta pe Hristos impreuna cu actele Sale mantuitoare, unice, este
singurul mod obiectiv in care poate fi sugerata spiritualitatea nescrisa imprejur
(necircumscrisa), a dumnezeirii lui Hristos in forma circumscrisa uman, sugerand
adancimile abisale dumnezeiesti prin trasaturile unei fete omenesti fizic circumscrise, dar
prin spiritul ce-l reflecta sugerand ea insasi necircumscrisul". Aceasta prezenta a Duhului
Sfant in chipul uman zugravit pe icoana sugereaza insa si cea mai concentrata
manifestare a spiritualitatii umane fata de natura, pentru ca insusi Dumnezeu a luat fata
omeneasca pentru vecie. Originea icoanelor si justificarea lor in Biserica o adevereste
deci insasi marturisirea credintei in Hristos cel intrupat si jertfit pe crucea de pe Golgota.
In aceasta intrupare omul a devenit icoana lui Dumnezeu, pentru ca El "ne-a grait noua
prin Fiul" (Evrei I, 1-2). Asadar, putem afirma ca primul care a facut o icoana este insusi
Dumnezeu care a nascut pe Fiul Sau, Unul-Nascut, Cuvantul Sau, "...icoana Sa
insufletita, naturala, caracterul neschimbat al eternitatii Sale. El a facut apoi pe om dupa
chipul si asemanarea Sa". De aceea, Sfantul Ioan Damaschin era indreptatit sa afirme ca
"icoana este o asemanare, un model , o intiparitura a cuiva, care arata in ea pe cel ce este
infatisat in icoana ".
In icoanele Sfintilor, Parintii Bisericii au vazut o salasluire a lui Hristos, sau a
Duhului Sau, respectiv a puterii si lucrarii dumnezeiesti necreate, "o trecere in revista a
faptelor lor sublime", un mijloc de unire, cu Dumnezeu, prin contemplare. Invatatura
proprie romano-catolicismului - despre caracterul creat al harului a privat pe crestini "de
o prezenta reala si indumnezeitoare a lui Dumnezeu in el si prin aceasta sfintenia, a fost
redusa de Catolicism la o categorie aproape pur etica, inchisa in limitele creatului, fie el
natural, sau supranatural" . Teologhisind despre icoanele sfintilor de pe iconostas, si
importanta lor pentru concentrarea atentiei credinciosilor in realizarea unirii cu
Dumnezeu prin contemplare, Pavel Florensky afirma ca acestea sunt "ferestre care dau
spre privelistea de dincolo", si care indica existenta ei, "pentru a concentra pe credinciosi.
Concentrarea atentiei - sublinia teologul rus - este conditia progresului spiritual".
Prin stradania lor continua de a-si indumnezei firea umana, Sfintii au devenit "fii
si mostenitori prin harul lui Dumnezeu (Gal. IV, 7 ,Rom. VIII, 17), si prin aceasta
mijlocitori intre Dumnezeu si om, si icoane vii de urmat in credinta si in acest efort, in
aceasta epectaza de induimnezeire a firii umane. Pentru acest merit al Sfintilor, Sfantul
Ioan Damiaschinul ne invata sa ridicam, "...lui Dumnezeu biserici in numele lor,
aducandu-le daruri, cinstindu-le memoria si pornind in ea bucuria noastra spirituala... sa
le facem... icoane...".
Pentru crestinul ortodox, icoana ramane un mijloc de comunicare a lui Hristos din planul
invizibil cu noi cei aflati in lumea materiala. "...Respingerea icoanei - declara un teolog
ortodox - este proprie celor ce resping in general orice fel de comunicare a lui Hristos din
planul invizibil cu noi prin vreo putere oarecare, afara doar de oarecare comunicare de
putere prin cuvant... Numai unde cuvantul a fost asociat cu Tainele si cu cinstirea
icoanelor s-a pastrat unitatea credintei, acestea fiind prin identitatea lor in toate timpurile,
franele care au tinut cuvantul in matca traditiei pornite de la Apostoli".
Pentru teologii ortodocsi, icoanele sunt imagini pictate ale unei realitati care
"evoca prototipul", sunt simboale ca anticipare a realitatii simbolizate, sunt "chipul
frumusetii in calitate de asemanare cu Dumnezeu", sunt documente ale "constiintei
religioase", "o limba sacra" a traditiei ortodoxe si o "arta spirituala, liturgica si teologica",
si nu doar religioasa. Cinstirea sfintelor icoane, in conceptia teologiei ortodoxe, nu este
deci o inchinare la chipuri cioplite, de la care fusese oprit poporul evreu, ci o veneratie
adusa celor care mijlocesc penltru noi (Facere XVIII, 17-33 ; Iov XLII, 7-10), pentru ca
"nu ne inchinam materiei, ci celui ce este infatisat in icoana, dupa cum nu ne inchinam
materiei din care este facuta Evanghelia:, nici materiei Crucii, ci chipului Crucii". In timp
ce idolul ramane imaginea unui lucru real sau ireal, conceput si cinstit ca divinitate,
icoana crestina este asemanarea unui lucru cu existenta reala, care a existat sau exista,
este imaginea adevarului, si nu produsul plasmuirii mintii omenesti.
Poporul evreu a primit porunca de a nu-si face "chip cioplit, nici vreo infatisare a
celor ce sunt sus in cer, sau jos pe pamant, sau in apa si sub pamant..." (Deut. V, 8-9),
dintr-o pedagogie divina, intrucat traia in mijlocul popoarelor pagane si idolatre, care l-ar
fi tentat la reprezentare materiala a lui Dumnezeu, fiinta pur spirituala si imperceptibila
prin simturi. Simboalele legii vechi - mielul pascal, toiagul lui Aaron, cortul sfant, sicriul
legii etc. - constituiau semnele sensibile ale prezentei lui Dumnezeu in mijlocul poporului
ales. Aceste simboale erau o anticipare a icoanelor, precum insusi Vechiul Testament era
o anticipare, o calauza, un pedagog catre Hristos. Un teolog ortodox remarca ca "...nu
recunoasterea unei lucrari a lui Dumnezeu in obiectele naturale si cu deosebire in
simboalele sacre, indicate de Dumnezeu in mod supranatural, era interzisa in Vechiul
Testament, ci identificarea lor cu Dumnezeu insusi" pentru ca insasi distinctia pe care o
face Vechiul Testament intre simboalele naturale si cele sacre, indicate prin Revelatia
supranaturala si introduse in cult, "era menita sa fereasca poporul Israil de a confunda pe
Dumnezeu cu natura in mod panteist". Dupa porunca Legii vechi, cinstirea adusa lui
Dumnezeu nu s-a materializat prin reprezentari iconografice pentru cauzele mentionate
mai sus, dar aceasta cinstire cunoaste forme exterioare, ca de pilda aprinderea candelelor
si a tamaiei inaintea chipurilor si obiectelor sfinte (Exod XXVII, 20-21 ; XXX, 1-8 ; Lev.
XXIV, 2-4). Asadar, nici Legea veche nu opreste cinstirea chipurilor si a obiectelor
sfinte, asa dupa cum pretindeau iconoclastii si dupa cum sustin, astazi, unii protestanti si
cultele neoprotestante.
In crestinism, reprezentarea lui Dumnezeu in formele artei iconografice a devenit posibila
datorita faptului istoric al intruparii. "Negresit, sa nu faci icoana lui Dumnezeu Cel
nevazut - ne invata teologul icoanelor, Sfantul Ioan Damaschin. Dar cand vezi ca Cel fara
de corp s-a facut pentru tine om, atunci vei face icoana chipului Sau omenesc. Cand Cel
nevazut s-a aratat vazut in trup, atunci vei infatisa in icoana asemanarea Celui care s-a
facut vazut. Cand Cel fara greutate, fara calitate si fara marime, din pricina superioritatii
firii Lui, Cel care exista in chipul lui Dumnezeu, a luat chip de rob (Filip. II, 6-7), prin
aceasta apropiere de calitate si cantitate a imbracat chipul corpului, atunci zugraveste-L
in icoane si aseaza-L spre contemplare, pe Acel Care a primit sa fie vazut...".
Sfanta Scriptura ne spune ca insusi Dumnezeu a ingaduit icoanele, pentru ca El a
nascut pe Fiul Sau, care este "icoana naturala a Tatalui" (Col. I, 15). Tot Dumnezeu a
facut pe om dupa "chipul si asemanarea" Sa (Gen. I, 26). Sfantul Clement Romanul ne
adevereste ca, mai presus de toate, Dumnezeu "a plasmuit, cu Sfintele si neprihanitele
Sale maini, pe om, fiinta cea mai aleasa si mai mareata, chip al icoanei Lui..." ( iar
Sfantul Grigorie de Nazianz ne marturiseste ca Hristos este chipul Tatalui, iar omul a fost
creat dupa chipul lui Dumnezeu.
Cat priveste reprezentarile iconografice ale ingerilor, fiinte spirituale, Biserica Ortodoxa
invata ca acestea nu redau prin culori natura proprie acestor fiinte, circumscrise totusi in
timp si spatiu, si care au deci un fel de corporalitate spirituala, ci le reprezinta fie,
analogic, fie in forma in care au aparut oamenilor.
Natura umana nu este autarhica, ci ea se poate desavarsi numai prin participare,
numai prin comuniune, numai prin har. Sfintii s-au facut, prin excelenta, partasi la harul
divin, si de aceea cel care cinsteste un sfant participa la sfintenia si la harul care
salasluieste in el. Prezenta Sfantului Duh se afla "... si in sfintele icoane - ale sfintilor - nu
in chip substantial, ci -prin har si lucrare". In Biserica Ortodoxa, venerarea sfintelor
icoane se intemeiaza insa "nu numai pe natura subiectelor insesi care sunt infatisate pe
ele, ci si pe credinta in aceasta prezenta plina de har, pe care Biserica o invoca prin
puterea sfintirii icoanei. Ritualul binecuvantarii icoanei stabileste o legatura intre imagine
si prototipul ei, intre cel ce este infatisat si infatisarea insasi". Prin puterea acestei
prezente harice, orice icoana sfintita este, in principiu, facatoare de minuni. De aceea se
poarte spune ca cinstirea sfintelor icoane face parte din insasi fiinta pietatii Ortodoxiei,
din cultul Bisericii noastre, care "...constituie cel mai mare si pretios lucru pe care il
avem". Cultul este cel care ne mijloceste legatura ontologica cu prototipurile icoanelor.
Pavel Florensky releva ca invatatura Parintilor Bisericii, confirmata de Sinodul al VII-lea
ecumenic, si anume ca "...in ceea ce (priveste icoana, sufletul se inalta la prototipul sau" a
fost inteleasa gresit, "intr-un sens psihologic si subiectiv. Anumiti iconoclasti au acceptat
partea subiectiva a icoanelor, dar ei neaga legatura ontologica cu prototipurile.
Iconoclastii, in aceasta perspectiva nu neaga posibilitatea si utilitatea icoanelor, ci
considera ca idolatrie venerarea lor". In contextul acestei afirmatii, putem admite ca toti
acei crestini care recunosc utilitatea liturgica si artistic-religioasa a icoanelor, dar neaga
legatura lor ontologica cu prototipurile, pe care acestea le reprezinta, nu sunt altceva
decat niste iconoclasti deghizati. A recunoaste si marturisi aceasta legatura ontologica cu
prototipul, pe care o realizeaza o icoana, inseamna a recunoaste prezenta lucrarii divine, a
harului divin, adica a caracterului ei sacramental si liturgic. Cinstirea icoanelor, precum si
reprezentarea lor in pictura iconografica, ramane o marturie vie a dorintei uimane pentru
indumnezeirea prin har si un mijloc de comuniune cu Dumnezeu si Sfintii Sai, a caror
viata apartine istoriei umane. Fara a fi un fetis sau un idol, icoana este pentru crestinul
ortodox o prezenta harica a lui Hristos. "Noi trebuie sa credem -ne marturisea Sfantul
Teodor Studitul -ca harul divin este prezent in icoana lui Hristos, si ca aceasta comunica
sfintenia celor care se apropie cu credinta". De aceea, pentru crestinul ortodox, icoana
ramane inainte de toate un obiect de cult, pentru ca ea este sfintita, prin "numele divin si
prin numele prietenilor lui Dumnezeu, si de aceea ea primeste harul Duhului Sfant".
Cat ipriveste natura sau caracterul cultului icoanelor, trebuie retinut faptul ca
Parintii Bisericii nu l-au confundat niciodata cu cinstirea pe care o dam lui Dumnezeu. Pe
Dumnezeu il cinstim prin latrie sau adorare iar pe Sfinti, icoanele si moastele lor, ii
cinstim prin simpla venerare, sau - dupa cum o numeste Sfantul Ioan Damaschinul -
cinstirea relativa, pentru ca sta in relatie cu prototipul la care se refera. Intre icoana si
prototip exista asemanare, dar nu identitate de natura. Calitatea asemanarii cu prototipul
justifica deci si legitimeaza cultul icoanelor, iar cea de diferenta prin natura determina
gradul sau esenta acestui cult.
Dupa invatatura Bisericii Ortodoxe, sensul ultim al cinstirii icoanelor este tot
Dumnezeu. Leontie, episcopul Neapolei din Cipru (secolul al VII-lea) raspunde la
invectivele iconoclastilor ca, atunci "cand vei vedea pe crestin, inchinandu-se Crucii,
cunoaste ca aduce inchinaciunea lui Hristos cel rastignit, si nu lemnului. Pentru ca, daca
ar cinsti firea lemnului, negresit ar trebui sa se inchine si padurilor si copacilor, dupa cum
tu, Israile, te inchinai odinioara acestora, zicand arborelui si pietrei : tu esti Dumnezeul
meu si tu m-ai nascut (Ier. II, 27). Dar noi nu spunem asa nici Crucii, nici chipurilor
Sfintilor, caci nu sunt dumnezeii nostri, ci carti deschise spre aducerea aminte a lui
Dumnezeu si spre cinstirea Lui, asezate in Biserici in vazul tuturor si venerate. Cel care
cinsteste pe mucenic, cinsteste pe Dumnezeu, pentru care mucenicul a suferit mucenicia.
Cel care se inchina apostolului lui Hristos, se inchina Celui care l-a trimis pe apostol. Cel
care se prosterna in fata Maicii lui Dumnezeu este evident ca aduce cinstea Fiului ei, caci
nu este alt Dumnezeu decat Unul singur, Cel cunoscut si adorat in Treime". Cei pentru
care icoana este un fetis, dovedesc deci ca nu o considera obiect de cult, a carei cinstire se
indreapta in ultima instanta tot catre Dumnezeu, si sunt lipsiti de prezenta harica pe care
aceasta ni-l aduce in casele si bisericile noastre, iar in zilele de sarbatoare, in cadrul
Sfintei Liturghii, expusa intr-o reprezentare care corespunde sarbatorii respective.
Privilegiul pe care icoana ni-l face in aprofundarea vietii harice nu-l vor avea asadar
nicodata cei care nu-i cunosc adevarata ei teologie, asa dupa cum ne-a fost ea predata de
traditia Bisericii Ortodoxe. "Exista o Traditie..., a icoanelor - afirma om teologc catolic ;-
care se integreaza in Traditie pentru a face pe credinciosi sa traiasca intr-o spiritualitate
profunda. De aceea, toti admit ca se poate vorbi de o teologie a icoanelor si, intr-un
anumit fel mult mai usor decat o teologie a artei crestine in Occident, luata in ansamblul
sau, sau in unele din manifestarile sale particulare... De aceea - declara teologul E.
Vauthier - se poate vorbi de o asistenta particulara a Duhului Sfant, ca si pentru celelalte
componente ale Traditiei, la un grad pe care singur Duhul il stie...". Aceasta Traditie a
fost confirmata, sub inspiratia Sfantului Duh, in Sinodul al VII-lea ecumenic, care a
restabilit cultul icoanelor. A nu respecta acest cult, inseamna deci a huli Duhul Sfant sub
inspiratia caruia Parintii sinodali au formulat dogma cinstirii icoanelor, si a ne lipsi de
acele carti deschise spre aducere aminte de Dumnezeu si spre cinstirea Lui, care raman
icoanele.
Cei care nu cinstesc icoanele si Crucea lui Hristos, dar marturisesc ca cunosc si
respecta Cuvantul Scripturii, ar trebui sa-si aminteasca cuvintele Sfantului Apostol
Pavel adresate Filipenilor: "Fratilor, ...multi despre care v-am vorbit adeseori," ...se
poarta ca dusmani ai Crucii lui Hristos. ..Sfarsitul acestora este pieirea" (Filip. III, 17-
19).
Pentru noi crestinii ortodocsi, "...icoana nu se defineste pe ea insasi ca o arta
apartinand uneia sau altei epoci istorice, nici ca expresie a particularitatilor nationale ale
unui popor sau altul, ci numai prin functia ei care este universala precum Ortodoxia
insasi, fiind determinata de insasi esenta chipului si rolului ei in Biserica". Icoana are
deci, in Ortodoxie, in primul rand, un rol liturgico-sacramental, si apoi unul artistic. Asa
se explica de ce in Ortodoxie nu exista rit liturgic fara icoana. Un teolog anglican
constata si el ca, in Biserica Ortodoxa, "...o icoana poate exista doar intr-un cadru
particular de credinta si cult careia ii apartine. O icoana despartita de acest cadru
inceteaza de a mai fi icoana... Arta icoanei este o arta liturgica". Mai mult, icoanele
ortodoxe - bizantine prin excelenta - sunt intotdeauna expresia grafica a ideilor teologice.
Fecioara, de exemplu, nu este reprezentata ca o mama oarecare, ca in Occident, ci ca
mama lui Dumnezeu, Theotokos, Regina cerului, mijlocitoarea, cea care mijloceste intre
Dumnezeu-Fiul si oameni.
In Ortodoxie, "...frumusetea icoanei nu poate supravietui fara spiritul doctrinar
care i-a dat viata". In Ortodoxie se poate deci vorbi mai intai de o teologie a icoanelor, de
o teologie care comporta o iconologie, si apoi de o arta iconografica bisericeasca, dar care
nu are scopul sau pentru sine, ci insasi continutul sau este determinat de necesitatile si
canonul (erminia) Bisericii.
Iconoclastii, si urmasii lor de astazi, indiferent ce crez dogmatic marturisesc, au facut
marea greseala de a substitui icoana persoanei, de a intelege eronat ca, in Biserica
Ortodoxa, icoanei i se aduce aceeasi cinstire ca prototipului pe care il reprezinta, si ca ea
localizeaza o comuniune, ca prezenta reala a lui Hristos. Mai mult, neintelegind taina
unirii iposiatice a intruparii Domnului Iisus Hristos, au crezut ca privind chipul zugravit
al lui Hristos Cel intrupat, noi veneram in El numai pe Iisus-Omul, nu si pe Cuvantul sau
Fiul lui Dumnezeu. "A voi sa reprezinti pe Hristos - afirmau iconoclastii intruniti la
sinodul de la Hiera - (Constantinopol) in anul 753 - nu se poate evita o dilema ;
umanitatea este aceea care se exprima prin imagine si se cade in nestorianism ; daca se
pretinde el se pune accentul pe o reprezentare neincarnata, asupra divinitatii lui Hristos,
se cade in mod fatal in monofizitism. In definitiv - concludeau participantii la sinodul de
la Hiera - adevaratul cult datorat lui Hristos si Sfintilor consta in a reproduce imaginile
lor in inimile noastre, a ne configura lor, prin imitarea vietii lor. In ce priveste prezenta
lui Hristos, pe care icoana, prin natura sa, vrea sa o creeze, ea trebuie cautata in
Euharistie".
Dupa cum se poate constata, iconoclastii nu cunosteau sau nu vroiau sa inteleaga
crezul dogmatic al Calcedonului si al Sinodului al VI-lea ecumenic, care formulasera
dogma unirii Ipostatice si a consecintelor acestei uniri. Teama lor nejustificata de a nu se
cadea in nestorianism sau monofizitisim era asociata cu neprecizarea diferentei intre
prezenta substantiala a lui Hristos in Sfanta Euharistie si prezenta harica din sfinta icoana.
Cat priveste prima afirmatie, Sfantul Ioan Damaschinul le-a raspuns ca tocmai in virtutea
unirii ipostatice dintre cele doua firi - dumnezeiasca si omeneasca - in persoana divina-
umana a Mantuitorului, zugravim "... pe Dumnezeul Cel nevazut, nu ca nevazut, ci pe
Unul care s-a facut vazut pentru noi, prin participarea la corp si sange.... Nu zugravesc
dumnezeierea nevazuta - marturisea Sfantul Parinte - ci zugravesc corpul vazut al lui
Dumnezeu ; caci daca este cu neputinta sa se zugraveasca sufletul, cu atat mai mult
Dumnezeu, care a dat sufletului imaterialitatea". La a doua nedumerire, pe care au
mostenit-o si unii crestini din zilele noastre, teologul Paul Evdokinnov le raspunde ca in
Biserica Ortodoxa nu s-a zis niciodata, si nu se poate spune, ca "icoana lui Hristos este
Hristos, cum se spune : aceasta paine este trupul lui Hristos, pentru ca aceasta ar fi o
idolatrie evidenta. Icoana este o imagine care marturiseste de o prezenta, de o ordine bine
definita : ea permite o comuniune de rugaciune, care nu este propriu- zis o comuniune
euharistica, substantiala, cu natura glorificata a lui Hristos, ci o comuniune spirituala,
mistica cu Persoana Sa. Ea opereaza o intalnire in rugaciune, fara a localiza aceasta
comuniune in icoana, ca vehicul al prezentei... Biserica - continua P. Evdokimov - vede
pe Hristos in mod liturgic. Iconografia urmeaza aceasta viziune si o traduce. Intregul
mister al icoanei rezida in aceasta asemanare dinamica si misterioasa cu Prototipul, cu
Hristos total". In aceasta consta, intr-adevar, teologia icoanei sau teologia frumusetii,
precum si intregul ei mister.
In Biserica primara icoana a fost concretizata indeosebi sub forma simbolurilor -
vita de vie, ancora, porumbelul, pestele, arca, bunul pastor, pomul vietii, si mai ales
Sfanta Cruce, care propovaduia dogma intruparii si a rascumpararii neamului omenesc.
Folosirea simboalelor in Biserica primara a fost cauzata dupa parerea teologilor iconofili,
de faptul ca "...evreii convertiti traiau inca sub influenta legii mozaice ; mai mult, ei
credeau ca neamurile vor cadea in paganism, daca cultul imaginilor le era permis. Pentru
aceasta ratiune, se picta mai intai prin simboale - pe care noi le cunoastem datorita
catacombelor - pestele, ancora, painea, mielul si altele inca. Ulterior, apar personaje care,
de asemenea, au o semnificatie simbolica : Jonas, Orfeu si, in ultimul loc, Bunul Pastor".
Prin mijlocirea acestor simboale, crestinii si-au amintit de prototipurile pe care le
reprezentau, asa dupa cum ne adevereste si traditia dogmatica a Bisericii Ortodoxe.
"Fiindca noi suntem legati de simturi - marturiseau Parintii Sinodului al VII-lea ecumenic
- nu putem ajunge la cele inteligibile decat prin mijlocirea simboalelor sensibile, fie prin
meditarea Scripturii, fie prin reprezentarea iconografica. Caci asa ne amintim de toate
prototipurile si suntem condusi spre ele : pe unele le percepem prin auz, pe altele le
contemplam prin vedere, amandoua se explica reciproc, fara nici o contradictie, se
lumineaza una pe alta si se bucura de aceeasi cinste".
Originea icoanelor trebuie insa cautata nu numai in simboalele mentionate, ci si in
"...pictura caracteristica primelor veacuri ale crestinismului, mai ales in Egipt... Portretele
zugravite in encaustica, pictura in ceara, o tehnica proprie primelor veacuri, stau la baza
icoanelor care, incepand din secolul al VI-lea, ocupa un rol tot mai larg in pictura
bizantina". Icoanele din secolul al VI-lea, pastrate in manastirea Sfanta Ecaterina de pe
Muntele Sinai, constituie o marturie a genului picturii iconografice a Bisericii primare.
Simboalele crestine, si mai ales sfintele icoane, au constituit intotdeauna
reprezentari in imagini ale catehismului ortodox. Ca raspuns la falsele interpretari ale
invataturii sale de catre eretici, Biserica Ortodoxa a formulat crezul si dogmele, creand o
teologie speculativa. Aceasta a fost expusa si interpretata de ierarhie ex cathedra.
Credinciosul de rand, indiferent de ce natie era, avea insa nevoie de alte comentarii si
interpretari mult mai empirice. Pentru aceasta ratiune, pentru a raspunde acestor cerinte
ale credinciosilor, Biserica Ortodoxa a gasit un real sprijin in pictura iconografica si
murala, care a ramas, de-a lungul secolelor, o Biblie deschisa, cu comentariu, pe intelesul
tuturor, si "ferestre spre eternitate". Continutul icoanelor a fost insa legat de viata, de
evolutia si de intreaga traditie a Bisericii, si de specificul etnic si artistic al credinciosilor
respectivi.
Cinstirea sfintelor icoane a avut un deosebit scop catehetic, in marturisirea dreptei
credinte si in edificarea credinciosilor intru aceasta, pentru ca icoanele au ramas
intotdeauna pentru obstea crestinilor "o teologie transpusa in culori", care a talcuit deci in
graiul culorilor dogma ortodoxa. In Biserica Ortodoxa, rolul instructiv-didactic al
icoanelor a fost asociat cu cel al contemplatiei religioase si al aducerii aminte a
adevarurilor de credinta si ale istoriei sfinte. Parintii Sinodului al VII-lea ecumenic
afirmau ca, prin, icoane, "noi avem intotdeauna amintirea lui Dumnezeu. Caci Cuvantul
Scripturii nu este intotdeauna cantat (citit) in Sfintele Biserici; dar reprezentarea prin
icoane este in Biserici ca un amvon perpetuu, care seara, dimineata si ziua ne istoriseste
si ne aminteste adevarul celor ce s-au facut". Alaturi de cuvant (predica), icoana face
parte integranta, in Ortodoxie, din mesajul si marturisirea de credinta a Bisericii. Atat
cuvantul cat si icoana exprima prezenta lui Hristos Cel intrupat. Dar, in raport cu
cuvintele, icoana reprezinta "superioritatea unei comunicari simultane si atemporale cu
realitatile atemporale".
In sedinta a saptea a Sinodului al VII-lea ecumenic, Sfintii Parinti intruniti la Niceea, in
anul 787, au formulat dogma despre sfintele icoane, prin care au confirmat si intarit cele
cu dreapta credinta mai inainte legiuite de catre Sfintii Parinti. "...Noi pastram - declarau
Sfintii Parinti - fara innoire toate traditiile bisericesti asezate pentru noi prin scris sau in
chip nescris, dintre care una este si inchipuirea icoanelor prin zugravire, ca una ce
concorda cu istoria propovaduirii evanghelice, si care ne serveste spre incredintarea
intruparii adevarate - iar nu inchipuite - a lui Dumnezeu-Cuvantul si spre un astfel de
folos. Caci cele ce una pe alta se arata, fara indoiala, se lamuresc una pe alta. Asa fiind,
mergand ca pe o cale imparateasca, urmand invataturii celei de Dumnezeu graite a
Sfintilor Parintilor nostri si predaniei Bisericii Ortodoxe - caci stim ca aceasta este a
Sfantului Duh, care salasluieste intr-insa - hotaram, cu toata grija si staruinta ca, dupa
chipul cinstitei si de viata facatoarei Cruci, asemenea sa se inalte si cinstitele si sfintele
icoane, zugravite in culori si in mozaic sau facute din alt material cuviincios, in sfintele
lui Dumnezeu biserici, pe sfintele vase si vesminte, pe pereti si pe scanduri, in case si pe
drumuri : atat icoana Domnului Dumnezeului si Mantuitorului nostru Iisus Hristos si cea
a Preacuratei Stapanei noastre, Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu, cat si ale cinstitilor
ingeri si ale tuturor sfintilor si ale barbatilor celor cuviosi. Caci cu cat mai des sunt priviti
acestia prin zugravirea icoanelor, cu atata si cei ce le privesc , sunt indemnati spre
amintirea si iubirea prototipurilor si spre a da acestora sarutare si inchinaciune cinstitoare
desigur nu adevaratul cult care, dupa credinta noastra, se cuvine numai Firii dumnezeiesti
- in felul in care ne inchinam chipului - cinstitei si de viata facatoarei Cruci si sfintei
Evanghelii si celorlalte lucruri sfinte - si sunt indemnati spre a le cinsti prin aducere
(jertfa) de tamaieri si lumanari, precum se obisnuia si la cei vechi, in chip bine cinstitor.
Caci cinstea data icoanei se urca la prototipul ei; iar cel ce se inchina icoanei, se
inchina persoanei zugravite pe ea. Caci asa se intareste (pazeste) invatatura Sfintilor
Parintilor nostri, adica predania Bisericii Ortodoxe, care a primit Evanghelia de la o
margine a pamantului la alta; astfel urmam lui Pavel care vorbeste in numele lui Hristos
si intregii dumnezeiesti si apostolice adunari..., intarind traditiile pe care le-am primit...
Iar pe aceia care indraznesc sa cugete sau sa invete altfel sau sa distruga traditiile
bisericesti, urmand ereticilor..., si se gandesc la vreo innoire sau sa elimine ceva din cele
asezate de Biserica, Evanghelia sau chipu-l Crucii sau pictura in icoane, sau o sfanta
ramasita de martir, sau sa gandeasca intortocheat si cu rea credinta pentru a rasturna
vreuna din traditiile legiuite ale Bisericii Ortodoxe, sau sa trateze sfintele obiecte sau
sfintele manastiri ca ceva de rand, acestia daca sunt episcopi sau clerici, oranduim sa fie
caterisiti, daca sunt insa monahi sau laici, sa fie indepartati din comunitate".
Dupa cum se poate constata, Parintii Sinodului al VII-lea ecumenic nu au facut
altceva decat sa formuleze ca dogma invatatura traditionala despre icoane, deja existenta
in Biserica. Aceasta dogma a fost aparata apoi cu tarie de Parintii Bisericii, si marturisita
cu mare triumf in anul 843, cand, in memoria acestei staruinte in apararea cultului
icoanelor si, implicit, a dreptei credinte, s-a instituit Duminica Ortodoxiei, consfintind
biruinta Ortodoxiei asupra tuturor ereziilor vremii de atunci si a iconodulilor asupra
iconoclastilor.
Teologia icoanelor stabilita de Sinodul al VII-lea ecumenic a fost consemnata si
de erminiile sau manualele-calauza ale zugravilor. Atunci cand canonul iconografic este
respectat, avem garantia ca icoana reproduce un adevar deja recunoscut. Cand insa
canonul nu este respectat de pictorul respectiv, opera sa nu poate fi admisa, pentru ca ea
"constituie o noua revelatie, care trebuie sa fie verificata". Pictura iconografica sau
murala nu trebuie deci sa fie produsul unui rationalism teologic si nici al unei inventii
artistice subiective, ci marturia unei realitati ontologice, a traditiei Bisericii. Pictorul
trebuie sa cunoasca mai intai fondul dogmatic, teologia icoanelor, si apoi sa incerce in
smerenie si rugaciune sa ajunga la viziunea spirituala, la starea de contemplatie a lumii
supranaturale pe care el o va infatisa in identitatea ei ontologica. Despre respectarea
canonului iconografic si pregatirea launtrica a pictorului, a icoaografului, P. Florensky
afirma ca "cu cat canonul este mai stabil, cu atat mai profund si mai clar corespunde el
exigentei spirituale. Ce este canonic este bisericesc, ce este bisericesc este ortodox ; el
exprima universalul. De aceea, purificarea sufletului prin eliminarea de tot ce este
subiectiv deschide sfantului adevarul etern al naturii umane in Hristos...".
Din perspectiva aceasta a obligatiei pictorului de a-si purifica sufletul prin
inlaturarea a tot ce este subiectiv, acelasi teolog al icoanelor afirma ca "in sensul riguros
al cuvintelor, singuri Sfintii pot sa faca icoana". In indrumarile sale catre ucenicii
zugravi, ieromonahul Dionisie cel din Furna (secolul al XVIII-lea) recomanda ca "cel
care voieste a deprinde mestesugul zugravirii, ...sa se roage... si sa se faca pentru el
...rugaciune catre Domnul Iisus Hristos,...". Acelasi pictor, creator de scoala, indemna pe
ucenicii sai sa ia aminte bine, "necrutand osteneala ci cu prea multa ravna sa se
iscuseasca si deplin sa invete mestesugul acesta, fiind de la Dumnezeu, dat si oranduit,
acesta este dumnezeiesc lucru... Iar cati pentru a banilor iubire cu lacomie, fara evlavie si
cu nebagare de seama, se apuca de lucrul acesta, bine sa ia seama, aducandu-si aminte de
cea a Iudei, a iubitorului de argint si a celor de un narav cu dansul". Intr-adevar, pictorii
si iconografii de seama ai Bisericii Ortodoxe, inclusiv cei care au pictat, Cozia,
Voronetul, Moldovita si Horezu, de pe plaiurile romanesti, au fost cu adevarat sfinti, in-
vrednicindu-se de adevarate viziuni spirituale. Acestora le datoram iconografia crestina,
iar celor care s-au invrednicit doar de talantul artei iconografice le datoram numai o arta
religioasa, pentru ca, in conformitate cu invatatura Biserici, "facerea de icoane nu
depinde de inventia pictorilor, ci exprima legislatia aprobata si traditia Bisericii Ortodoxe
Ecumenice...

Conceptia si traditia icoanelor deriva de la Sfintii Parinti, si nu de la pictor,- domeniul

pictorului este limitat la arta sa, in timp ce continutul si aranjamentul icoanelor este
descris de Sfintii Parinti. Un teolog ortodox adeverea ca, in Biserica Ortodoxa
rasariteana, "in temeiul hotararii Sinodului al VII-lea ecumenic, singura partea artistica a
icoanei esta produsul pictorului, continutul sau spiritual depinde de Sfintii Parinti.
Aceasta hotarare marturiseste... ca adevaratii creatori ai icoanelor sunt Sfintii Parinti. Ei
creeaza contempland ceea ce icoana va infatisa". Istoria ecleziastica ne confirma ca de la
intruparea lui Hristos si de-a lungul secolelor se gasesc sfinti iconografi si iconografi
sfinti in frunte cu Sfantul evanghelist Luca. Acestor iconografi le apartine crearea de
icoane, celorlalti crearea unei arte iconografice religioase. Iconografilor si pictorilor
iconografi de astazi, care doresc sa apartina acelor creatori de icoane, nu le ramane decat
sa-si aminteasca ca sunt urmasii parintelui picturii, bisericesti, sfantul evanghelist Luca,
si acest lucru ii indatoreaza o traire in Hristos, pentru ca "iconografia este metafizica
existentei concrete".
In Biserica Ortodoxa s-a pastrat intotdeauna canonul impus de erminia picturii
bizantine, care a reliefat cele patru roluri ale icoanei ortodoxe : pedagogic, didactic,
cultic, haric - de mijlocire a darurilor dumnezeiesti - si estetic. Invataturile parintilor
iconografi, trecute in erminia picturii bizantine, sunt "...marturii directe ale invataturii lui
Hristos si a Duhului Sfant".
Transpunerile invataturii de credinta in lumea imaginilor creeaza insa, in iconografia
ortodoxa orientala si in iconografia catolica occidentala, o lume de idei dogmatice aparte.
Iconografia occidentala ramane lipsita de o anume prezenta harica, de nimbul sfinteniei,
consecinta imediata a invataturii romano-catolice despre har si lucrarea sa. Intentia si
idealul iconografiei ortodoxe sunt insa expresia categoriei sfinteniei, straina de idealul
artei antichitatii clasice, a valorii binelui si frumosului. In Bisericile Ortodoxe,
iconografia este expresia fidela a invataturii de credinta, a dogmelor sale. Ea nu se
adreseaza numai sentimentului si simtului artistic, ci mai intai sufletului. Daca
comparam, de pilda, icoanele crucifixului produse de arta occidentala cu cele ale
iconografiei orientale, de acelasi gen, afirmatia ramane revelatoare si in aceasta privinta.
Arta crestina occidentala prezinta tragedia unui om aflat in agonia suprema, vizand, in
primul rand, sa "miste si sa caute a incita sentimentele de exaltare ale durerii umane".
Dimpotriva, iconografii ortodocsi au creat icoane ale crucifixului in care "pe fata
Domnului, domina si se exprima majestatea regala (majastatea suferintei controlate),
calmul si serenitatea,- in locul durerii martiriului, semnificatia teologica sublima a
sacrificiului implinit pe cruce, care este condensat in cuvantul lui Hristos (s-a sfirsit,
adica, opera s-a implinit). Astfel, in timp ce pictura occidentala, orientand opera sa spre
emotie, a prezentat o drama umana, iconografia orientala, adresand opera sa mai intai
sufletului, a exprimat kenoza divina a Omului-Dumnezeu pe cruce. Totusi, pictura
ortodoxa, crezand impreuna cu parintii si imnografii Bisericii ca Trupul Domnului n-a
suferit nici o alterare de nici un fel... l-a reprezentat... fara nici o alterare datorata
mortii...". De aceea nu exista aici nici spasme ale gurii: nici ochi impaienjeniti...".
Icoanele ortodoxe redau deci cu staruinta si acrivie, aceasta indumnezeire a firii umane,
acel theosis, consecinta directa a intruparii lui Hristos si a acelei "viziuni ceresti in
identitatea sa ontologica", care nu este proprie decat Ortodoxiei rasaritene.Pentru un
crestin ortodox, icoanele raman asadar infatisari vizibile ale reprezentarilor supranaturale.
Ele au ca scop de a inalta sufletul nostru in starile ceresti. Daca pentru un catolic
occidental, pictura in ulei este mult mai apta pentru a reproduce lumea senzoriala, iar
pentru un protestant occidental, gravura este mult mai potrivita pentru schema sa
silogistic-rationala, pentru un ortodox, icoana face sa transperseze esenta metafizica in
ceea ce reprezinta ea, in mod concret ca sa devenim fii ai luminii taborice.

Powered by http://www.referat.ro/
cel mai tare site cu referate