Sectiunea a 3-a Structura Parlamentului.

Bicameralismul

Traditia organizarii forului reprezentativ în istoria constitutionala a poporului

român evidentiaza orientarea acestuia catre sistemul unicameral de
organizare a parlamentului. Potrivit Regulamentelor Organice, cele doua
Adunari Obstesti din Moldova si Tara Româneasca aveau un caracter
unicameral, sistem care s-a pastrat si sub regimul Conventiei de la Paris,
pâna când domnitorul Al. I. Cuza a impus prin plebiscit Statutul Dezvoltator,
care prevede organizarea bicamerala a Parlamentului.
Bicameralismul a fost preluat si de cele trei constitutii monarhice din 1866,
1923 si 1938.
În 1946, printr-un act normativ a carui constitutionalitate este contestata, s-a
renuntat la bicameralism în favoarea unicameralismului, model de organizare
transpus în constitutiile socialiste din 1948, 1952 si 1965.
Prin adoptarea legilor electorale din 1990 si a Constitutiei din 1991 s-a
revenit la bicameralism sub impulsul psihologic determinat de adversitatea
fata de sistemul de orgamizare comunist.
Bicameralismul, cu existenta a doua camere având aceleasi atributii este
considerata o solutie buna pentru ca se creaza un filtru eficient în adoptarea
legilor. Alte argumente în favoarea bicameralismului în România ar mai
putea fi: traditia consacrata prin constitutiile din 1866, 1923 si 1938;
asigurarea unei contraponderi în activitatea legislativa; înlatura despotismul
Parlamentului; reducerea conflictelor dintre Parlament si Guvern.
Criticii sustin ca acest sistem nu este potrivit unui stat unitar, cum este si
România, deoarece astfel se îngreuneaza mult procesul legislativ, sistemul
unicameral fiind considerat mai functional si mai putin costisitor.