PARTEA I

TEORIA GENERALĂ A INSTITUŢIILOR POLITICE

Te m a 1 :

N OŢIU N I GE N E R A LE D E S P R E D RE P T

D e finiţie :

Dreptul – ansamblul normelor juridice edictate sau

sancţionate de stat, prin care acesta stabileşte drepturile şi
obligaţiile indivizilor, modul de organizare şi funcţionare a
puterilor statului, precum şi raporturile între ele şi prin care sunt
instituite şi apărate ordinea şi stabilitatea socială, norme a căror
respectare este obligatorie şi asigurată prin forţa de
constrângere a statului.
Originea dreptului se intersectează cu procesul de formare
a statului. Dreptul s-a format într-o primă fază în mod
inconştient, ca rezultat al unui proces psihologic, în care omul
reacţionează la anumiţi stimuli externi. La începutul acestei faze,
dreptul se prezenta sub forma unor obiceiuri sau practici
neunitare, haotice. În a doua fază, dreptul, deşi încă rudimentar
se formează ca acţiune conştientă, fiind impus de o forţă publică.

C ON C E P TU L D E IN S TITU ŢIE JU R ID IC Ă

Termenul de instituţie juridică presupune:

- un grup unitar de norme juridice care fiecare în parte
reglementează, din perspective diferite, aceleaşi relaţii sociale;
- o componentă a sistemului de drept în alcătuirea căruia
se include totalitatea normelor juridice care reglementează un
mănunchi unitar de relaţii sociale şi instaurează o categorie
aparte de raporturi juridice.
Normele juridice sunt topite şi forjate într-o nouă entitate
juridică, reglementând anumite raporturi sociale. Această entitate
(abstractă) este instituţia juridică.
Putem conferi calitatea de instituţie juridică atât unui
complex sau unui grup unitar de norme juridice, cât şi
raporturilor juridice astfel reglementate.

R OLU L DR E P TU LU I
 Rolul dreptului constă în formularea regulilor de conduită
general-obligatorii atât pentru indivizi – priviţi separat sau în
grup, potrivit anumitor principii şi criterii – cât şi pentru
organismele care exercită autoritatea publică.
Necesitatea edictării normelor juridice – nevoia de
ordonare şi disciplinare a relaţiilor dintre oameni. În lipsa lor,
care constrâng indivizii la modele de comportament social,
fiecare om ar fi liberul său arbitru şi ar fi tentat să-şi impună
dreptul şi libertatea prin forţă. Fiind conştient de acest pericol,
fiecare individ renunţă, de bunăvoie sau constrâns, la o parte din
libertatea sa, asigurându-se astfel libertatea şi egalitatea tuturor
unul faţă de altul.
Dreptul apare şi ca o garanţie a guvernaţilor împotriva
abuzurilor administraţiei, întrucât Constituţia şi legislaţia sub-
secventă acesteia garantează drepturile şi libertăţile cetăţeneşti.

S U B IE C TE LE DE DR E P T

P E R S OA N E LE FIZIC E Ş I J UR ID IC E

Calitatea de subiect de drept este conferită de stat cu

respectarea anumitor condiţii care diferă de la un stat la altul, de
la o epocă la alta (sclavii, femeile şi străinii nu erau consideraţi,
în polisurile greceşti, cetăţeni şi nu participau la viaţa politică, nu
puteau vota. Nu li se recunoştea calitatea de subiecte de drept
constituţional).
Fiecare stat suveran deţine prerogative de a stabili
condiţiile necesare recunoaşterii calităţii de subiect de drept.
Atribuirea calităţii de subiect de drept presupune recunoaşterea
de către stat a capacităţii juridice, adică posibilitatea de a fi
titular de drepturi şi obligaţii şi de a le exercita nemijlocit. Poate
avea un caracter general (posibilitatea legală de a avea drepturi
şi obligaţii) sau special (posibilitatea legală de a avea şi a
exercita anumite drepturi şi obligaţii care formează statutul
persoanei fizice şi juridice).
Subiectele de drept sunt oameni luaţi individual sau în
considerarea funcţiei lor în cadrul unei ierarhii sociale, politice,
profesionale precum şi persoanele juridice. Sunt participanţi la
anumite raporturi juridice şi dispun de capacitate juridică, adică
sunt titulari de drepturi şi obligaţii specifice acestora.

IZV OA R E LE DR E P TU LU I

Izvoarele dreptului, în sens material (izvoare reale), –

condiţiile materiale de existenţă a unei colectivităţi care se cer a
fi ordonate, reglementate, apărate prin intermediul dreptului.

2
 Izvoarele dreptului, în sens formal – forma pe care o
îmbracă o prescripţie juridică: regulament, lege, decret, decret-
lege, ordonanţa.

D IS TIN C ŢIA ÎN TR E DR E P TU L PU B LIC Ş I D R E P TU L P R IV A T

Caracteristicile raporturilor juridice de drept public:

• unul dintre subiectele raportului juridic este statul
• statul îşi subordonează celălalt subiect
• prin acest raport se urmăreşte realizarea unui interes
public general
• statul poate oricând să pună capăt raportului juridic
sau să-i modifice conţinutul.
Caracteristicile raporturilor juridice de drept privat:
• fiecare parte din raport urmăreşte un interes personal
• părţile se afla pe poziţii de egalitate
• oricând oricare dintre părţi poate să pună capăt
raportului în condiţiile prevăzute prin convenţie pe
care au încheiat-o împreună.

DR E P TU L C ON S TITU ŢI ON A L -
R A MU R Ă A DR E P TU LU I P UB LIC

Un triplu obiectiv al dreptului constituţional:

 reglementarea instituţiilor politice şi a celor
administrative, jurisdicţionale (dreptul constituţional
instituţional)
 reglementarea „sistemului surselor dreptului sau
sistemului normativ” (dreptul constituţional normativ)
 reglementarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti
(dreptul constituţional substanţial sau relaţional)
Obiectul dreptului constituţional:
- reglementează organizarea şi funcţiile statului şi al
organelor sale: parlament, guvern, tribunal şi a
raporturile dintre acestea, a raportului dintre stat şi
cetăţean, şi a drepturilor şi îndatoririlor acestuia.
Izvoarele dreptului constituţional:
- constituţia, legi constituţionale, anumite legi organice,
decrete-legi
Subiectele dreptului constituţional:
- populaţia, statul şi anumite organe ale sale, partidele
şi formaţiunile politice legal constituite; candidaţii
propuşi de partidele şi formaţiunile politice legal
constituite; candidaţii independenţi la funcţia de
preşedinte al României, etc.

3
 Te m a 2 :
IN S TITU ŢIILE P OLITIC E

Verbul latin „institutio” = a întemeia, a ridica, a aşeza cu

temei; „institutum” = obicei, principiu de organizare, rânduiala,
aşezământ.
Toate aceste sensuri presupun intervenţia indivizilor
învestiţi cu autoritate pe care o exercită asupra altora, în
vederea realizării anumitor interese (personale sau de grup).
Noţiunea de instituţie desemnează instituţiile care au un
statut, reguli de funcţionare şi acţiune pentru realizarea anumitor
nevoi colective (sociale). Modelul tipic de organizare care
întruneşte aceste condiţii este statul.
La origine orice instituţie socială exprima un tip de
organizare a unui domeniu al vieţii sociale, având funcţii de
reglare şi control social în domeniul respectiv.
În literatura de specialitate instituţiile sunt ansambluri de
mecanisme în care membrii aleşi sau desemnaţi ai grupurilor
sunt învestiţi în îndeplinirea funcţiilor stabilite public, dar cu
caracter impersonal, în satisfacerea trebuinţelor individuale şi de
grup, pentru stabilirea comportamentelor tuturor membrilor
grupului prin reguli de influenţare şi de control social.
Apariţia instituţiilor politice este legată de apariţia
relaţiilor politice care presupune stratificarea socială între
guvernanţi desemnaţi prin proceduri publice solemne şi
guvernaţi. În lipsa unor relaţii politice de tipul conducători -
conduşi nu se poate vorbi de instituţii politice.
Autoritatea exercitată de instituţiile politice prezintă
următoarele caracteristici:
1. are putere de constrângere exterioară în numele
voinţei majorităţii populaţiei şi în interesul acesteia;
2. este limitată ca întindere, depăşirea limitelor sale,
stabilite pe bază de cutumă sau prin norme scrise
atrăgând revolta maselor;
3. autoritatea politică este revocabilă (poate fi înlocuită
cu alta) sau se poate modifica prin voinţa naţiunii
exprimată de parlament sau de către puterea
executivă.
În ştiinţele politice, studiul instituţiilor politice se face din
perspectiva interrelaţiilor existente între ele potrivit principiului
separării puterilor în stat, a legitimităţii lor de a asigura
stabilitatea politică şi socială, ordinea juridică, realizarea
drepturilor libertăţilor cetăţeneşti. De aceea instituţiile politice în
literatura de specialitate sunt denumite „instituţiile guvernării”.

4
 Statul – principala instituţie politică (integratoare a tuturor
celorlalte instituţii politice), instituie o ordine la nivel global care
este general-obligatorie.
Capacitatea de a crea instituţii politice înseamnă
capacitatea de a crea interese publice.

Tr ă s ă tur i:

 instituţia politică este formată dintr-un colectiv de

indivizi;
 acţionează în mod permanent pentru realizarea unui
interes public;
 are un caracter stabil;
 modul de constituire şi atribuţiile sunt prevăzute într-
un act cu valoare constituţională;
 dispun de autoritate, pe care o exercită în mod legitim
şi legal asupra unei colectivităţi umane, care nu are o
alta alternativa, decât de a se supune voinţei
instituţiei respective.

Numai organele învestite cu prerogative de putere la nivel

general sunt îndreptăţite să fie denumite instituţii politice.
P a rti d el e p ol i ti ce n u su n t i n sti tu ţii po l i ti ce .
Instituţiile politice sunt învestite prin lege cu autoritate
sau putere de comandă generală. Ele au dreptul de a exprima
voinţa suverană a poporului şi de a acţiona pentru realizarea şi
respectarea acesteia.
Partidele politice parlamentare (reprezentante în
parlament) participă la exercitarea puterii în mod nemijlocit prin
intermediul parlamentului sau guvernului.
Partidele neparlamentare, nereprezentate în guvern nu
participă nemijlocit la exercitarea puterii, ci doar la influenţa
acesteia prin intermediul presei, demonstraţiilor, etc.
Instituţiile politice sunt organisme înfiinţate expres prin
lege. Atribuţiile şi prerogativele – stabilite de forul legislativ.
Pentru a fi în prezenţa unei instituţii politice trebuie să fie
îndeplinite două condiţii de fond:
a) instituţia să fie învestită în mod expres prin
constituţie sau prin lege cu prerogativa de a exercita
puterea de stat;
b) instituţia politică trebuie să beneficieze de o deplină
libertate de acţiune în exercitarea misiunii sale.

Instituţia politică se formează ca rezultat al conlucrării mai

multor factori:

5
 a) instituţionalizarea anumitor relaţii sociale din
ansamblul general al relaţiilor sociale;
b) specializarea organului prin care se exercită puterea;
c) conferirea unei haine juridice a întregului mecanism
al instituţiilor politice.
Cerinţe pe care ar trebui să le întrunească instituţiile
politice:
• adaptabilitatea la cerinţele vieţii sociale şi la
mentalităţile politice ale noilor generaţii de guvernanţi
şi guvernaţi;
• asigurarea funcţionalităţii coerente a actului de
guvernare;
• adaptabilitate la cerinţele managementului crizelor;
• permanenta preocupare pentru menţinerea şi sporirea
legitimităţii populare;
• capacitatea de inovare a noi valori politice şi tipuri de
comportament politic şi de difuzare a acestora în
conştiinţa publică;
• capacitatea de a reprezenta interesele şi aşteptările
sociale ale electoratului;
• autoreglarea funcţiilor prin mijloace proprii, din cadrul
subsistemului, fără a se apela la schimburi
instituţionale (constituţionale);
• menţinerea echilibrului constituţional între instituţii în
condiţiile „personalizării puterii” din cadrul unor
structuri de guvernare;
• abilitatea de a conduce cu factori extrainstituţionali
(societatea civilă) pentru a permite interferenţa sau
ingerinţa agresivă a acestora, de a le garanta
funcţionarea liberă şi rolul lor de corpuri intermediare
între guvernant şi guvernanţi;
• disponibilitatea de promovare a unor mecanisme
constituţionale şi reglementare, care să permită
raporturi instituţionale de natură democratică între
majoritate şi opoziţie;
• recurgerea cât mai puţin posibil la violenţă în
activitatea de guvernare şi abilitatea de realizare şi
menţinere a armoniei sociale;
• identificarea şi concentrarea resurselor umane,
materiale şi financiare ale societăţii p en tru rea l i za r e a
p ro g re su lu i e co no mi c în ge n e ral ;
• realizarea unui statut al individului care să-i confere
rolul principal în societate;
• recrutarea clasei politice, din toate straturile sociale,
printr-un sistem electoral democratic, şi asigurarea
unui înalt grad de reprezentativitate a acesteia;
• asigurarea unui înalt grad de moralitate în interiorul
lor pentru a preveni sau înlătura prin proceduri

6
 proprii, regulamentare, corupţia, şi a împiedica
convertirea intereselor personale sau înguste de grup
în interese publice.

Te m a 3 :
C ON C E P TU L DE S TA T Ş I P R OC E SU L FOR MA R II
S TA TE LOR MOD E RN E ÎN S P A ŢIU L EU R OP E A N

Din punct de vedere semantic cuvântul stat vine din verbul

latin statuo = a pune, a aşeza, a întemeia. Sintagma „Status
civitas” în Imperiul Roman exprima modul de guvernare a Cetăţii.
Romanii au acordat cuvântului „status” o semnificaţie politică,
adăugându-i determinativul „res publica” = lucru public, ideea de
conducere a vieţii publice sau a statului.
Grecii foloseau denumirea de „polis” = cetate şi „politeia”
= forma de organizare, pentru acelaşi tip de organizare politica a
unei colectivităţi umane.
Statul antic se caracteriza prin confuzia între monarhul
ereditar şi prerogativele sale de conducere pe care le deţinea ca
bunuri personale, prin centralizarea excesivă a puterii şi prin
metode despotice de guvernare. Statul grec antic şi Imperiul
Roman de Apus au dispărut. Statul Roman a decăzut în secolul V
sub presiunea atacurilor succesive a unor puternice popoare
migratoare foarte bine organizate din punct de vedere militar, dar
inferioare cultural şi spiritual faţă de civilizaţia romană. În locul
puterii publice şi a statului roman au apărut o puzderie de
cvasiregate, independente unele de altele. Conducerea vieţii
publice a fost preluată de cvasiautorităţi patriarhale.
Un rol important în păstrarea elementelor gândirii
filozofice şi politice greceşti – prelaţii lăcaşurilor sfinte din
Orientul Mijlociu, care au salvat scrierile antichităţii.
În întreg Evul Mediu, lipsa unui concept care să
definească conţinutul şi esenţa statului, distinct de termenul larg
folosit încă din secolul al XIII-lea de „regere” = a guverna, a axat
preocupările doctrinarilor, începând cu Sfântul Augustin şi
Thoma de Aquino pe explicarea fundamentelor teoretice şi ale
aplicaţiilor practic-politice ale termenului de guvernare
(regimen), raţiune de stat, dominaţie, conducere, fie din
perspectiva evanghelizării, fie din cea a afirmării puterii laice.
Dacă pe parcursul Evului Mediu propriu-zis (sec. X-XIII) Biserica
îşi arogase puterea de organizare şi disciplinare socială (Apusul
Europei), spre sfârşitul Evului Mediu asistăm la transformarea
societăţii bazată pe principii de morală creştină – societate
organizată progresiv pe principii politice laice.

7
 Machiavelli folosea pentru prima dată termenul de stat
într-un sens modern în lucrarea „Principele” scrisă în 1513 şi
publicată la Roma în 1532.
Contemporan cu Machiavelli, Thomas Morus scrie lucrarea
„Despre cea mai bună întocmire a Statului şi despre noua insulă
Utopia” în 1516.
În accepţia dată de Machiavelli şi contemporanii săi,
cuvântul stat are la origine termenul latin status. În documentele
de cancelarie cuvântul status era folosit în mod curent, dar în
înţelesul de stare socială. Un astfel de document a fost dat de
Vladislav, domnitorul Ţării Româneşti la 20 ianuarie 1368, prin
care a instituit o serie de privilegii negustorilor braşoveni.
Machiavelli atribuie termenului de stat şi accepţiunea de
organizare a unui teritoriu dobândit de un principe cuceritor, pe
care îl alipeşte unui principat preexistent.
Noţiunea de „stat”, ca formă instituţională de organizare şi
exercitare a puterii politice, s-a desprins din noţiunea de
„regimen” (a guverna).
În secolul XVI mulţi autori italieni foloseau cuvântul stat,
dar în sensul de guvernare, plecând de la noţiunea de „politeia”
(forma de guvernare) utilizată de Aristotel în Politica.
În Evul Mediu pentru stat se folosea termenul de regat,
ţară, principat sau republică, noţiuni care exprimau ideea de
întindere a teritoriului statal şi ideea de putere a regelui,
principelui sau, după caz, a corpului politic local de a comanda şi
de a cere să li se dea ascultare.

Elementele esenţiale ale definirii statului:

1. forma de organizare politică a unei colectivităţi umane

constituite istoric;
2. localizarea geografică;
3. existenţa unui grup conducător învestit şi atribuţii de
guvernare şi de exercitare a autorităţii publice în
numele poporului;
4. prerogativa grupului conducător de a stabili şi de a
apăra ordinea statală şi în cadrul acesteia, a celei
juridice.
Statul – forma intituţionalizată de organizare politică a
unei colectivităţi umane constituite istoric şi localizate geografic
pe un anumit teritoriu, în care un grup de indivizi, deţinând în
virtutea suveranităţii poporului şi ca expresie a voinţei acestuia,
ori ilegitim, prerogativele şi instrumentele exercitării autorităţii
publice, ale elaborării şi aplicării normelor de convieţuire socială,
exprimă şi apără interesele fundamentale ale statului şi ale
naţiunii şi impune voinţa general-obligatorie a acesteia.

8
 Analiza politologică – statul reprezintă o comunitate
politică ocupând un anumit teritoriu, având un guvern şi
beneficiind de suveranitate atât în interior cât şi în afara
graniţelor sale.
Statul – colectivitate umană constituită istoric şi
organizată pe un anumit teritoriu, care se structurează politic în
grupul de guvernanţi şi restul populaţiei.
Elementele noţiunii de stat din perspectiva analizei
politologice:
- organizarea politica a colectivităţi umane;
- coeziunea colectivităţi umane;
- raporturile de comandă/supunere între guvernanţi şi
guvernaţi;
- legitimitatea exercitării autorităţii şi a puterii de
comandă de către guvernanţi.
Potrivit sociologului Emile Durkheim, statul a apărut ca
rezultat al diviziunii sociale a muncii. Această idee a fost
preluată de Marx, potrivit căruia statul este un fenomen istoric
constituit odată cu apariţia proprietăţii private asupra mijloacelor
de producţie şi cu împărţirea socială în clase antagoniste.
În prezent, statul se afirmă din punct de vedere sociologic
ca o colectivitate umană bazată pe raporturi de cetăţenie şi
dotată în mod legitim cu instituţii de guvernare specializate, care
au un caracter impersonal şi permanent.
Max Weber pune accentul pe dominaţie, subordonare,
autoritate şi forţă sau putere. Ceea ce dă conţinut şi consistenţă
statului este aparatul său birocratic, cu rolul de a impune
dominaţia, subordonarea, autoritatea şi forţa statului.
Elementele care indica existenţa unui stat:
- existenţa unui grup uman;
- existenţa unui teritoriu pe care s-a stabilit grupul
respectiv;
- existenţa unei puteri care conduce colectivitatea
umană;
- stabilirea de către putere a unei ordini economice,
sociale, politice şi juridice.
Din punct de vedere juridic statul este o persoană
juridică sau morală, adică este titular de drepturi şi obligaţii ca
orice persoană fizică.
Elemente:
1. organizare de sine stătătoare;
2. independenţa patrimonială;
3. scop în acord cu interesele generale ale grupului.

9
 Tema 4:

ELEMENTELE CONSTITUTIVE ALE STATULUI

Doctrina constituţională a formulat trei elemente

constitutive ale statului: teritoriul, populaţia, puterea suverană.
Teritoriul statului – spaţiul geografic alcătuit din sol,
subsol şi ape, precum şi din coloana aeriană aflată deasupra
solului şi apelor, asupra căruia statul îşi exercită suveranitatea
sa exclusivă şi deplină.
Asupra întregului său teritoriu, statul exercită o autoritate
exclusivă, manifestată sub 3 aspecte generale:
- plenitudine;
- exclusivitate;
- opozabilitate faţă de orice alt stat.
Plenitudine – statul exercită în limitele sale teritoriale
plenitudinea funcţiilor sale.
Exclusivitate – este general admis că pe teritoriul său,
statul exercită în mod liber întreaga să autoritate, fiind exclusă
intervenţia sau amestecul altui stat. Un stat suveran are dreptul
să accepte o diminuare a suveranităţii sale.
Opozabilitate – legitimitatea şi recunoaşterea internaţio-
nală a constituirii unui stat pe un anumit teritoriu.
Importanţa stabilirii teritoriului unui stat implică o
delimitare precisă a frontierelor sale. Frontiera – o instituţie
juridică importantă, iar dreptul internaţional o defineşte ca o
zonă care separă teritoriul unui stat de altul sau la care se
limitează atributele suveranităţii statale.
Teritoriul prezintă două mari caracteristici:
1. indivizibilitate;
2. inalienabilitate.
Indivizibilitatea teritoriului – unitatea acestuia. Teritoriul
fiind un element constitutiv al statului, nu poate fi divizat şi
înstrăinat altor entităţi statale.
Inalienabilitatea – teritoriul nu poate fi înstrăinat altui stat.
În practica internaţională este acceptată ideea modificării
frontierelor, dar numai ca expresie a acordului între statele
suverane interesate.
Acestor două caracteristici li s-a adăugat „impenetrabili-
tatea teritoriului” -, interdicţia ca pe teritoriul unui stat să-şi
poată exercită puterea de comandă un alt stat.
Există două categorii de locuitori ai unui stat:
- care au aceeaşi cetăţenie;

10
- care nu au calitatea de cetăţean al statului respectiv,
dar au o altă cetăţenie, sau sunt apatrizi.
Cetăţeanul – individul legat de stat printr-o legătură
juridică: cetăţenia. Această legătură este determinată în mod
suveran de stat pe anumite criterii: ius sanguinis sau ius loci (ius
soli).
Străinul – cetăţean al altui stat şi rămâne supus acestuia
din punct de vedere al îndatoririlor cetăţeneşti.
Prezenţa unei comunităţi de străini într-un stat ridică
probleme de ordin economic, politic, social, cultural, etnic,
religios. Există pericolul ca autorităţile unui stat să-şi trateze
grupurile minoritare, cetăţeni ai statului, ca pe străini. Problema
poate fi abordată din punct de vedere calitativ şi cantitativ.
Aspectul cantitativ poate influenţa sentimentul de
comunitate naţională. Se pune în raport cu fenomenul
demografic.
Aspectul calitativ – fiecare stat regrupează într-o proporţie
mai mare sau mai mică populaţia cu trăsături etnice diferite. În
afară de această regrupare, statele se pot împărţi în naţionale şi
multinaţionale.
Statul naţional – populaţie majoritară formând o singură
naţiune.
Statul multinaţional – statul a cărei populaţie este formată
din mai multe rase, popoare, vorbind limbi diferite şi având
cultura şi trecutul istoric diferite.
Elementele naţiunii: rasa, religia, tradiţia istorică,
interesele materiale şi culturale comune, situaţia geografică.

O autoritate publică este suverană atunci când nu este

supusă nici unei alte autorităţi, nici în cadrul intern, nici pe plan
extern. Nici o altă entitate nu o poate controla. În interiorul
frontierelor sale, statul exercită o putere exclusivă; deţine
puterea de a controla, comanda şi sancţiona în mod suveran.
Un element esenţial al suveranităţii statului este dreptul
său inalienabil de a reglementa, în mod liber şi fără nici o
intervenţie din partea altui stat, organizarea şi funcţionarea
sistemului politic, raporturile societate-stat-cetăţean, raporturile
personale şi patrimoniale între indivizi prin intermediul normelor
juridice.
Statul instituie, în virtutea suveranităţii sale, o ordine
juridică menită să-i ocrotească şi să-i consolideze valorile
fundamentale pe care se întemeiază şi pe care este interesat să
le promoveze şi să le apere, relaţiile sociale corespunzătoare
acestor valori.
Caracterele fundamentale ale statului:
- autoritatea supremă exercitată pe un anumit teritoriu;

11
 - dreptul exclusiv la organizare de sine stătătoare –
economică, politică, militară, administrativă;
- dreptul de a elabora şi impune la nevoie prin forţa sa
de constrângere, norme obligatorii pentru întreaga
societate.
Este esenţial ca puterea să fie legitimă şi să se exercite în
cadrul legislaţiei constituţionale adoptate în mod democratic.
Legitimitatea este un element fundamental al puterii politice, de
care depinde autoritatea acesteia, capacitatea sa de conservare
sau de apărare, de adaptabilitate la confruntările noi ale vieţii
politice, ale societăţii civile. Activităţile guvernamentale sunt
legitime, în măsura în care răspund intereselor naţionale „Binele
comun”.
O putere devine ilegitimă prin contestarea ei de către
întreaga naţiune sau de către majoritatea populaţiei. O condiţie a
legitimităţii – respectarea de către putere a constituţiei. Un
guvern desemnat legal, poate deveni ilegitim datorită acţiunilor
sale. Lipsa de legitimitate se exprimă prin pierderea de către
guvern a raportului popular sau prin retragerea sprijinului
partidelor parlamentare.
Contestarea publică a unor autorităţi statale nu are ca
rezultat automat revocarea acestora şi înlocuirea lor cu altele.
Ilegitimitatea trebuie constatată oficial pe cale parlamentară, prin
votarea unei moţiuni de cenzură sau ca rezultat al unei revoluţii
sau revolte populare.
Elementele legitimităţii puterii politice: legalitatea institui-
rii puterii (cu respectarea Constituţiei) şi corecta folosire a
acestei puteri (în conformitate cu legile statului).
Legitimitatea puterii indică şi capacitatea guvernanţilor de
a obţine din partea celor guvernaţi supunerea, dar fără a recurge
la forţa de constrângere.
Pentru justificarea legitimităţii de comandă exercitată de
guvernant există mai multe teorii: Max Weber – 3 tipuri de
legitimare a puterii în numele căreia liderul exercită dominaţia:
- calităţile personale ale liderului (dominaţia
charismatică);
- tradiţia (dominaţia este acceptată de populaţie ca un
obicei intrat în conştiinţa publică);
- legală (populaţia se supune ordinelor şi legilor
adoptate de autorităţile publice pe care el le-a învestit
în mod legal cu atribuţii de guvernare).

P R OC E S U L D E FOR MA R E A S TA TE LOR MOD E R N E

Prin câştigarea de partea credinţei creştine a triburilor

barbare care ţineau să bulverseze întreaga Europă, Biserica a

12
avut o contribuţie de o importanţă excepţională la conservarea
culturii greco-romane, contribuţie instituită de împăratul
Constantin, care, prin Edictul de la Milano din 313, şi-a asociat
Biserica asumându-şi, chiar, dreptul de a arbitra disputa din
sânul bisericii (la Miceea în 325), deşi era şeful unui stat laic.
Religia monoteistă a avut un rol covârşitor în închegarea
unui nou tip de stat, întrucât concentra puterea de idolatrizare la
o singură divinitate fiind, astfel, superioară din toate punctele de
vedere ale religiei politeiste. Ea punea accentul pe responsabili-
tatea şi servirea cu credinţă a statului, în care conducătorul avea
şi funcţii sacerdotale. Conducătorul (rege, împărat) era genera-
torul legii, precum şi apărătorul acesteia.
Unul dintre primii apărători ai creştinătăţii, Sf. Augustin
încerca să explice în lucrarea „Civitas Dei”, originea statului şi
să fundamenteze organizarea sa religioasă. În concepţia sa,
Satana a întemeiat „Civitas terrena” (cetatea terestră) având ca
prim cetăţean un ucigaş (Cain), în timp ce aleşii şi credincioşii lui
Dumnezeu întemeiază „Civitas Dei” (cetatea lui Dumnezeu). Cele
două tipuri de cetăţi sunt opozabile, până la apariţia în civilizaţia
creştină lui Iisus Hristos care fac din Biserică reprezentanta
terestră a Cetăţii lui Dumnezeu. De aici, superioritatea papalităţii
asupra conducerii laice a statului.
După căderea Imperiului Roman de Apus în anul 476,
Biserica rămâne în Europa Occidentală centrul de atracţie pentru
întreaga populaţie creştină. Biserica Occidentului a luat locul
statului în asigurarea unei minime de organizare socială bazată
pe supunerea spirituală a populaţiei creştine.
Ca reacţie la pretenţiile împăraţilor din Constantinopol de
a-şi subordona Biserica şi de a o menţine într-un regim de
secularizare, aceasta caută aliaţi în Europa Occidentală, unde
misionarismul evanghelic promovat din iniţiativa papei Grigore
cel Mare începe să dea roade. Ca rezultat al politicii papale, dar
şi al necesităţii de restatalizare, pe ruinele fostului Imperiu
Roman de Răsărit se întemeiază în 808 imperiul lui Carol cel
Mare, încoronat de Papa Leon al III-lea la 25 decembrie 800 ca
imperator romanorum (împărat al Romanilor).
Noul imperiu a renăscut practicile statale privind
administrarea, gestionarea financiară şi armata.
Marea Schismă din 1054 separa cele două ramuri ale
Bisericii Creştine şi odată cu aceasta se adânceşte prăpastia
între statalitatea apuseană şi cea răsăriteană, mult mai
conservatoare şi mai închisă înnoirilor teoretico-filozofice şi
practic-politice.
Evanghelizarea va avea ca urmare formarea statelor
creştine. Este un fapt de necontestat că dacă în esenţa sa
misiunea de evanghelizare – cu fundamente teologice şi

13
dogmatice luate din Noul Testament – a popoarelor păgâne era
un demers iniţial pur religios, în final ea se converteşte într-o
misiune politică finalizată prin repartiţia statelor.
Politica misionară creează un uriaş teritoriu creştin
(oikoumene) ce va sta la baza ecumenismului în lumea catolică
şi cea ortodoxă.
În secolul X creştinismul medieval s-a extins, cuprinzând
definitiv pe cehi, croaţi, unguri, slovaci şi polonezi, în timp ce
românii, bulgarii, grecii, armenii şi ruşii au fost convertiţi de
Bizanţ.
În Occident organizarea politică şi administrativă au la
bază – raporturile de vasalitate (servicii prestate pe vasal
seniorului în schimbul unei feude, a cărei întindere depindea de
valoarea şi amploarea serviciilor aduse de vasal). În sfera
geografică controlată de Bizanţ se aplicau încă, deşi într-o formă
modernizată şi adaptată la noile realităţi sociale, metodele de
guvernare păstrate din tradiţia romană (împăratul omnipotent
căruia i se subordona nu numai aristocraţia militară, ci şi supuşii
de rând). Puterea imperială bizantină este egală cu cea a
bisericii, împăratul fiind comparat cu apostolii. Egalitatea între
puterea temporală şi cea sacerdotală este cunoscută sub
denumirea de „isapostolos”.
Imperium = puterea împăratului
Sacerdotium = puterea patriarhului Constantinopolului
În Occident procesul de statalizare înaintează pe nuclee
naţionale bazate pe principii feudale, într-un imperiu universal.
În Bizanţ, unitatea imperiului este mai stabilă, dar nu se
va menţine multă vreme datorită unor conflicte interne şi, în
special, unor lovituri externe primite din partea Apusului Europei
şi din partea lumii islamice.
La sfârşitul secolului XII, imperiul Bizantin intră într-un
proces de progresivă destrămare, accentuată de a IV-a cruciadă.
Începe să se fragmenteze într-o multitudine de state mici create
de popoarele balcanice (bulgarii, valahii de sud, sârbii, grecii).
În zona mediteraneană în secolul X apare o nouă şi
puternică formaţiune statală – Imperiul Otoman.
În Europa de Răsărit şi de Apus, convocarea periodică a
sinodurilor a servit ca model pentru alcătuirea şi convocarea
Stărilor generale = parlamentele.
Dacă lipsa de obedienţă spirituală putea fi sancţionată cu
excomunicarea, refuzul cetăţeanului de a se supune voinţei
monarhului este aspru pedepsit printr-un sistem de constrângeri
statale.
Termenul de „regimen” (guvernare) pierde conotaţiile
eclesiastice, de etică şi morală creştină. Termenul de „regimen”

14
devine sinonim cu autoritatea regilor de a domni, adică de a
domina, stăpâni, sancţiona, stabili regulile generale de conduită
şi de a asigura respectarea lor. Acţiunea de guvernare se
delimitează tot mai clar şi mai net de instituţia şi de persoana
care guvernează sau în numele căreia se guvernează.
Secolele XIII şi XIV – o stratificare socială mai clară între
nobilime şi burghezie. Apar „Stări” ca forme de organizare
socială, în care membrii aveau acelaşi statut politico-juridic, se
bucurau de aceleaşi drepturi şi aveau conştiinţa că formează o
colectivitate (communitas). Se luau decizii administrative,
judiciare şi orice măsuri privind conducerea şi administrarea
statului precum şi cele privind relaţiile cu alte state. Adunări de
Stări au funcţionat şi în principatele Româneşti şi în Bulgaria.
În secolele XIII-XIV se formează o regrupare a
formaţiunilor statale care îmbinau elementele clasice ale
modelului antic cu elementele practice ale organizării feudale.
Locul central îl are monarhul, a cărui suzeranitate recunoscută
de vasalii săi şi întărită de Biserica îi conferă o putere deosebită.
Începe să se formeze noţiunea de teritoriu (statal) prin
disocierea posesiunilor Coroanei (domeniul Coroanei) de
domeniile private ale regelui. Domeniile Coroanei (ale Statului)
nu mai puteau fi înstrăinate de către Rege, nici măcar membrilor
proprii familii. Erau legate de stat ca instituţie ori de monarhie ca
instituţie a statului şi nu de Monarh.

Tema 5:

FORMA STATULUI: STRUCTURA DE STAT

FORMA DE GUVERNĂMÂNT

Conceptul formei de stat

• un concept politico-juridic care exprimă modul de
constituire şi exercitare a puterii, de organizare şi
conducere a societăţii prin stat;
• exprimă modul de organizare a conţinutului puterii,
structura interna şi externa a cestui conţinut
• este analizata sub trei aspecte: forma de
guvernământ; forma structurii de stat; regimul politic.
Aceste aspecte sunt strâns legate şi condiţionate
unele de altele
• poate apărea sub o întreită înfăţişare în funcţie de
criterii distincte
• 3 criterii – modul de organizare şi exercitare a puterii
suverane pe teritoriul statului;
– caracterele şi prerogativele organismului
învestit cu funcţia de şef al statului;
– metodele de guvernare.

15
 • în funcţie de aceste criterii, statul va căpăta o
anumită formă – stat unitar/stat federal
– monarhie/republică
– va avea un regim politic democra-
tic/autocratic sau autoritar.

Orice stat, ca entitate suverană, deţine prerogativa,

în virtutea suveranităţii sale, de a decide în mod liber şi în
conformitate cu prevederile constituţionale ce formă de
guvernământ, de structură, ori de regim politic să adopte.
Opţiunea pentru o anumita formă de stat – opţiune
politică, care este rezultatul unui referendum popular.

A. STRUCTURA DE STAT

Din punct de vedere conceptual, structura de stat – modul

de organizare al puterii în raport cu teritoriul statului.
Statele pot fi împărţite în 2 categorii: a) state unitare
b) state compuse

a) Statul unitar
Are următoarele caracteristici principale:
 format dintr-un ansamblu unic de organisme
constituţionale prin care se exercită puterea politică
la nivel central şi local;
 activitatea de guvernare se difuzează de la centru pe
cale ierarhică;
 există o singură ordine juridică întemeiată pe o
constituţie unică;
 populaţia are o singură cetăţenie.

Deşi statul este unitar, teritoriul sau poate fi împărţit în

unităţi administrativ-teritoriale. Subdiviziunile administrativ-
teritoriale ale statului au caracter administrativ şi nu constituie
state în interiorul statului.
Structura internă a statului:
• s-a format odată cu apariţia statului însuşi;
• este concepută pe principiul centralizării, reprezen-
tând un ansamblu unic de instituţii şi puterea de
control a autorităţilor publice centrale aspra
autorităţilor locale;
• statul unitar are o singură constituţie şi o legislaţie
uniformă, o singură organizare administrativ-
teritorială, un singur parlament, un singur şef al
statului şi un guvern unic, un singur sistem de
organizare judecătorească, a căror competenţă se

16
 extinde pe întregul teritoriu al statului fără nici o
excepţie.

Exercitarea puterii reprezintă concentrarea acesteia la un

centru unic de decizie, care o va converti în decizii obligatorii
pentru întreaga populaţie şi pentru întregul teritoriu al statului.
Din punct de vedere practic, conducerea centralizată
prezintă avantajul că actele parlamentului şi ale guvernului ar fi
aplicate unitar pe întreg teritoriul statului, prezentând dreptul de
control al centrului aspra modului în care îi sunt respectate
deciziile şi posibilitatea de corecţie a actelor care nu sunt
conforme cu ordinele autorităţilor centrale.
În nici un stat modern nu se poate concepe ca membrii
guvernului să se poată ocupa personal şi nemijlocit de
soluţionarea tuturor problemelor guvernării ivite pe întreaga
cuprindere a statului. O parte a acestor probleme este
încredinţată unor agenţi, aflaţi în legătură cu guvernul, cărora le
sunt conferite atribuţii de administrare pe plan local.
Activitatea judecătorească se desfăşoară în tribunale sau
alte instanţe judecătoreşti integrate într-un sistem unic, cu
semnificaţii pe întreg cuprinsul ţării.
Activitatea legislativă se desfăşoară la centru, dar de către
agenţi fie reprezentanţi ai naţiunii, fie ai colectivităţilor locale.
În România atât deputaţii, cât şi senatorii, reprezintă
naţiunea.

• Desconcentrarea

O putere centralizată presupune concentrarea acesteia de

către un centru unic de putere (instituţiile de guvernare), în
special de puterea executivă.
Desconcentrarea – diminuarea puterii centrale prin
acordarea unei autorităţi publice locale, ai căror titulari sunt
numiţi de puterea centrală, a dreptului de a lua decizii pe plan
local. Se renunţă la repartizarea puterii de decizie a guvernului,
în favoarea agenţilor locali (prefecţi) repartizaţi (numiţi de guvern
în unităţile administrativ-teritoriale).
Prefectul – agentul local al puterii guvernamentale
centrale, ce execută ordinele primite de la guvern şi ia el însuşi
anumite decizii, şi care nu anulează autoritatea puterii centrale.
Agenţii locali care reprezintă puterea centrală în unităţile
administrative sunt numiţi de guvern şi plasaţi sub controlul
ierarhic al acestuia. Autorităţile centrale exercită un control
ierarhic asupra agenţilor locali desconcentraţi, având dreptul de
a le aproba, suspenda, anula sau modifica actele emise. Pot să
emită ordine, instrucţiuni obligatorii pentru autorităţile ierarhic

17
inferioare. Controlul se exercită pentru motive de legalitate şi
oportunitate.
Avantaj: agenţii locali desemnaţi de guvern cunosc mai
bine realităţile politice, economice şi sociale la nivel local, au
resurse proprii, putând să ia decizii operative şi eficiente.
Control ierarhic – dreptul autorităţilor superioare de a
modifica sau anula actele emise de agentul local care îi e
subordonat.

Desconcentrarea serviciilor publice

Serviciu public – orice activitate a autorităţilor publice

desfăşurată pentru satisfacerea unui interes general.
Desconcentrarea serviciilor publice – înfiinţarea pe plan
local a unor instituţii învestite prin lege cu atribuţia de a
desfăşura un anumit serviciu public. Asemenea organe se află
sub controlul de tutelă al centrului, al unor autorităţi publice cu
acelaşi profil.
Tutela administrativă – dreptul de control al Guvernului
asupra actelor autorităţilor locale alese, ce funcţionează în
virtutea principiului autonomiei locale.
Autonomia administraţiei locale – repartizarea puterii de
decizie între guvernul central şi organele locale (primării, consilii
locale) care au dreptul de a lua diferite măsuri fără a fi cenzuraţi
sau fără a cere aprobarea guvernului central.
Membrii consiliilor locale şi primarii sunt aleşi prin vot
universal.
Independenţa autorităţilor publice locale presupune
autonomia administrativă şi financiară a acestora. Autorităţile
locale nu dispun de guvern, parlament sau instanţe judecătoreşti
proprii. Competenţa autorităţilor locale se numeşte „sfera proprie
de acţiune”.
Autonomia locală se stabileşte pe cale legislativă ca
expresia voinţei Parlamentului.
Autonomie regională – urmăreşte substituirea statului la
nivel local cu autorităţi care promovează interesele comunitare,
înţelese preponderent ca interese ale unor minorităţi naţionale.
Regionalizarea – crearea unei structuri administrativ-
teritoriale.
Regionalismul – un set de caracteristici culturale,
religioase, lingvistice sau de altă natură, aparţinând unei
colectivităţi rezidente pe o anumită parte din teritoriul naţional
căreia i s-ar recunoaşte un statut de autonomie.
Principiul autonomiei administrative locale cunoaşte două
forme principale: autonomia funcţională şi autonomia teritorială.

18
 Autonomia funcţională – recunoaşterea posibilităţii
anumitor servicii publice de a se bucura de o autonomie
permanentă în domeniul lor de activitate.
În doctrina constituţională vest-europeană se considera că
autonomia locală este una dintre cele mai eficiente forme de
autogestiune administrativă. Autonomia locală asigură, aşa cum
apreciază profesorul, Pierre Pactet, un înalt grad de democraţie,
colectivităţile teritoriale autonome fiind „veritabile contraputeri” şi
în această calitate putând să prevină abuzul guvernului central.

• Descentralizarea

Reprezintă o alternativă la centralizarea excesivă,

posibilitatea recunoscută de puterea centrală colectivităţilor
locale de a adopta în anumite domenii sau la nivel teritorial
anumite acte sau decizii, fără a se consulta în prealabil cu
centrul sau a cere aprobarea acestuia. Prin ea sunt scoase din
competenţa puterii şi autorităţii centrale anumite servicii publice
de interes local sau din domeniile speciale de acţiune şi
transferate în sarcina unor autorităţi ale administraţiei publice
locale.
Primarii şi consiliile locale beneficiază de o anumită
independenţă faţă de puterea centrală şi acţionează în mod
autonom. Independenţa şi autonomia se bazează pe faptul ca
aceste organe sunt alese pe plan local şi nu numite de puterea
centrală. Autorităţile administrative publice au patrimoniu public
şi organizare internă de sine stătătoare, funcţionând în condiţiile
legii.
Descentralizarea:
- este o metodă de organizare şi conducere statală;
- nu se opune centralizării politice a statului;
- nu au nimic în comun cu raporturile existenţe între
statul federal şi componentele federaţiei;
- presupune înfiinţarea unor subiecţi de drepturi
speciale care beneficiază de autonomie pe plan local
(descentralizarea teritorială) sau cărora li se
stabileşte o competenţă materializată în anumite
domenii (descentralizare funcţională).

Statul unitar complex

- una dintre formele imperfecte sau atipice ale

categoriei de „stat unitar”;
- statul unitar care fără a pierde unitatea sa de
structură, prezintă mari diversităţi locale
administrative, de legislaţie, de jurisdicţie;
- în practica constituţională, sunt considerate state
unitar complexe „uniunea incorporată” şi
„regionalismul”.

19
 a) Uniunea incorporată – un stat caracterizat
teoretic prin unitatea puterii legislative, în interiorul
căreia există o diversitate de legislaţii corespunzând
unei diversităţi de populaţii şi teritorii „încorporate”
de către statul unitar într-un lung proces istoric.
Există un singur parlament, acesta votând legi
distincte care nu sunt aplicabile la fel tuturor
regiunilor locuite de populaţiile distincte.
b) Regionalismul – exprimă o situaţie geogra-
fică, politică, administrativă, lingvistică, spirituală cu
rădăcini istorice în dezvoltarea unui stat unitar,
datorită căreia acesta optează pentru împletirea
atributelor suverane ale conducerii centralizate cu
atribuirea unei autonomii largi unor colectivităţi
regionale. Adepţii săi au invocat incapacitatea
structurii politico-administrative centrale de a oferi
soluţii viabile şi eficiente cererii unor forţe sociale de
participare la guvernare, lipsa voinţei politice a
autorităţilor centrale de a răspunde necesităţii de
redistribuire a puterii în favoarea unităţilor
administrativ locale. Adversarii săi au susţinut că
aceasta ameninţa statul şi că ar fi un factor de
dezmembrare a acestuia. Regionalismul fără
realismul politic al factorilor de guvernare riscă să
ridice probleme, nu şi să la rezolve. României, stat
unitar naţional, i s-a impus un gen de regionalism
consfinţit în Constituţia din 1952, la care nu s-a putut
renunţa decât în anul 1968.
c) Regionalismul politic – prezintă drept una din
trăsături împletirea în acelaşi cadru geografic a unor
interese generale cu particularităţi etnice, lingvistice,
cu tradiţii şi interese locale care pot fi însă
multietnice. Regionalismul devine politic atunci când
competenţele regiunii depăşesc pe cele ale unei
simple circumscripţii administrative care beneficiază
de autonomie locală. În acest caz, unitatea admi-
nistrativ-teritorială care beneficiază de statutul de
„regionalism politic” deţine, într-un cadru prestabilit,
prerogativa (puterea) de a se autoguverna.
c) Statul compus (federal) este format din mai multe entităţi
statale reunite într-un stat suprapus lor şi legate între ele
prin raporturi juridice. O asociaţie de „state” care formează
un fel de Super-Stat. Este aproape întotdeauna o formă
artificială, deoarece rezultă din conjuncturi politico-
militare. Arhetipul Statului compus – statul federal. O
asociaţie de state care decid în mod liber, în virtutea

20
 suveranităţii lor, să-şi creeze organe comune, cărora le
conferă o parte din competenţele lor (în domeniul militar,
al diplomaţiei sau finanţelor). Înţelegerea între statele
respective este consfinţită într-un act politic (Charta,
Pact). Se stabileşte repartizarea competenţelor între
statele federate.

 Uniunile de stat
Asociaţii de state, cuprinzând uniunea personală, reală şi
confederaţia. În cadrul său, fiecare stat membru îşi păstrează
personalitatea juridică internă şi internaţională, dar acceptă să
încredinţeze unui organ comun responsabilitatea luării deciziilor
în domeniile stabilite prin actul juridic (tratatul) de consfinţire a
uniunii.
Uniuni de state formale (în Europa) în legătură cu
succesiunea tronului în unele regate: uniunea personală şi reală.
Statele constituite într-o uniune personală au în comun
instituţia şefului de stat, fiecare păstrându-şi parlamentul şi
guvernul. Legătura juridică poate fi întreruptă printr-un non
acord.
o Anglia şi regatul Hanovrei 1714-1837;
o Ţările de Jos şi Luxemburg 1815-1890;
o Belgia – Statul liber al Congoului 1885-1908;
o Moldova şi Ţara Românească 1859-1862.

În uniunea reală conduce acelaşi monarh, statele

componente îşi constituie organe comune care exercită, în
numele uniunii reale, suveranitatea statală în domeniile
diplomaţiei, apărării şi finanţelor. Pentru restul prerogativelor
statale, fiecare stat component acţionează distinct unul faţă de
celelalte.
o Suedia şi Norvegia 1815-1905;
o Austria şi Ungaria 1869-1918;
o Moldova şi Ţara Românească 1862-1864.

 Confederaţiile de state

Cunoscute din antichitate (liga ateniană, macedoniană)

o Confederaţia helvetică (sec XIV-1848);
o Confederaţia S.U.A. (1776-1787);
o Confederaţia Rhinului (1806-1815).

Este o asociaţie teoretic permanentă de state care

urmăresc obiective identice (domeniile relaţiilor internaţionale şi
al apărării). Are unul sau mai multe organe comune ale statelor
membre, care exercită atribuţii în numele acesteia. Suveranitatea
interioară este păstrată de fiecare stat confederat, cea

21
internaţională este exercitată în numele confederaţiei de un
organ comun (Adunare, Dieta) care adoptă decizii în unanimitate.

Motivele care determină crearea uniunii de state sunt

diferite:
- Conştiinţa intereselor comune; dorinţa de hegemonie
politică a unui stat, preocuparea de a întări
contractele politice bazate pe aceeaşi ideologie
Ex: Republica Arabă Unită prin uniunea între Egipt şi Siria
1958-1961
Tanganica şi Zanzibar 1964
Uniunea Europeană este un model sui generis de
confederaţie.

STATUL FEDERAL

Statul federal – format din mai multe formaţiuni statale

care beneficiază de un statut de autonomie în materie
constituţională, lingvistică şi judecătorească şi se subordonează
acesteia. O asociaţie de state care se supune, pe de o parte,
unei puteri centrale unice (puterea federală) şi care, pe de altă
parte, conserva o autonomie constituţională, administrativă şi
jurisdicţională.
Două modalităţi de constituire a federaţiilor:
- prin integrarea mai multor state şi constituirea unei
entităţi statale;
- prin separarea unor regiuni ale statului unitar şi
constituirea împreună cu teritoriul rămas, a unei
federaţii.
Motivele integrării unor state independente şi suverane
într-un stat federal sunt apărarea comună împotriva unei
ameninţări externe, preocuparea de a asigura o ordine socială
internă stabilită şi dorinţa de a folosi mai eficient resursele
economice. Ca exemplu, putem menţiona S.U.A., Elveţia,
Imperiul german în 1871.
Motivele constituirii unei federaţii prin separarea unor
provincii de statul unitar, constă în încercarea de a soluţiona
problemele naţionale conflictuale. Fosta Uniune Sovietică care s-a
constituit prin asocierea provinciilor Imperiului ţarist (stat unitar),
cu excepţia teritoriului care şi-a proclamat independenţa şi au
ieşit din componenţa imperiului. (Basarabia).
Trăsături:
a) unitate pe plan internaţional – statele componente
ale federaţiei nu se bucură de personalitate juridică în
relaţiile internaţionale. Aceasta este şi deosebirea
între confederaţia de state, ale cărei componente sunt
recunoscute pe plan internaţional şi federaţie.

22
 b) diversitatea constituţională şi juridică pe plan intern.
Fiecare stat federal are în mod normal propriul său
sistem constituţional, instituţii guvernamentale, propria
legislaţie, sistemul de organizare judecătorească.
c) supleţea raporturilor între federaţie şi statele
membre.

Organizarea competentelor în statul federal

Federalismul veritabil se bazează pe două principii

complementare:

Principiul autonomiei

Fiecare stat federal îşi construieşte structura de

guvernare şi îşi stabileşte raporturile între ele în mod liber, îşi
precizează o politică socială proprie, îşi stabileşte taxe şi
impozite cu aplicabilitate locală, îşi construieşte o structură
economică.
Potrivit acestui principiu, se stabileşte o strictă partajare a
competenţelor între statul federal şi statele membre ale
federaţiei, cu respectarea colaborării între autorităţile centrale şi
cele locale.
În caz de conflict, puterea judecătorească are competenţa
de a soluţiona diferendul şi de a reface echilibrul constituţional.
Metodele de stabilire a competenţelor statului federal în
cadrul federaţiei şi în raporturile acesteia pe plan internaţional:
- În constituţia statului federal sunt prevăzute expres
competenţele exclusive ale acestuia. Toate celelalte
atribuţii revin statelor componente ale federaţiei. Ca
exemplu putem aminti Amendamentul X din
Constituţia S.U.A., adoptat în 1791;
- Precizarea competenţelor atribuite statelor => astfel
ca toate celelalte atribuţii sunt conferite din principiu
statului federal;
- Stabilirea concomitentă prin constituţie a sferelor de
atribuţii repartizate exclusiv statului federal, şi,
respectiv, statelor membre.

Principiul participării
Acest principiu este complementar principiului autonomiei.
Federalismul autentic presupune participarea statelor federale,
pe baze de egalitate, la elaborarea deciziilor aplicabile pe
teritoriul întregii federaţii.
Unul dintre organismele federale însărcinate să
înfăptuiască interesele comune şi să reprezinte statele federale

23
la nivel central > parlamentul bicameral (Senatul reprezintă
statele componente ale federaţiei, interesele particulare).
Statul federal are caracterul unui stat unitar (un singur
teritoriu, o singură cetăţenie a populaţiei sale, o singură
capitală).
Din perspectiva dreptului constituţional, statul federal – o
varietate de state membre, fiecare având teritoriul său, populaţia
sa, organizarea politică (parlament, guvern, instanţe judecăto-
reşti, servicii publice), capitală proprie.

B. Forma de guvernământ
Un concept juridic şi politologic care indică natura
organului care îndeplineşte funcţia de şef al statului: preşedinte,
monarh-rege, împărat, Directorat, Consiliul de Stat, Consiliul
revoluţiei, Consiliul federal. Indică modul în care sunt constituite
şi funcţionează organele supreme şi este raportată la trăsăturile
definitorii ale şefului de stat şi la raporturile sale cu puterea
legiuitoare. Statele se împart în republici şi monarhii.
Republică – forma de guvernare în care organul care
îndeplineşte funcţia de şef de stat este ales pe o perioadă
anumită. Şeful statului poate fi ales pe viaţă (în Iugoslavia sub
preşedinţia lui Tito), ales prin vot universal (alegeri preziden-
ţiale) sau ales de către parlament (alegeri parlamentare).
Republică semiprezidenţială – alegerea preşedintelui prin
vot universal direct şi prin răspunderea politică a guvernului faţă
de parlament. Ceea ce imprimă un anumit caracter, este
caracterul regimului politic în funcţie de principiul separaţiei
celor trei puteri.
Monarhia – forma de guvernare în care organul care
îndeplineşte funcţia de şef al statului este un monarh care ocupă
tronul fie prin alegerea pe viaţă, fie prin succesiune ereditară.
Monarhiile sunt de două feluri: monarhia absolută (monarhul este
unicul organ suprem în stat) şi limitată sau constituţională (şeful
statului şi organe care exercită puterea, parlament, prim-
ministru).
Monarhia dualistă se deosebeşte de cea constituţională
prin faptul că guvernul este numit de monarh şi subordonat
acestuia.

24
 PARTEA a II-a

TEORIA CONSTITUŢIEI

Tema 1:
NOŢIUNI GENERALE DESPRE CONSTITUŢIE

NOŢIUNEA DE REGIM CONSTITUŢIONAL

Experienţa istorică dovedeşte că fiecare stat îşi stabileşte

modul de organizare şi exercitare a puterii în constituţie. Nu
interesează, din acest punct de vedere, dacă constituţia statului
se prezintă sub forma unor cutume sau a unui act adoptat printr-o
procedură specială.
Legea fundamentală a ţării = Legea supremă = Pactul
fundamental =CONSTITUŢIE.
Acest concept poate fi definit dintr-o dublă perspectivă:
materială şi formală.
Din punct de vedere material, regimul constituţional
exprimă ansamblul de reguli care reglementează organizarea şi
conducerea unui stat într-o anumită etapă a dezvoltării sale.
Orice stat, numai prin faptul existenţei sale, are o organizare, o
constituţie.
Din punct de vedere formal, regimul constituţional exprimă
exteriorizarea sau obiectivarea ansamblului de reguli care
reglementează organizarea şi conducerea unui stat într-un
document politico-juridic (constituţie). Regimul constituţional în
sens formal corespunde statelor moderne, care sunt guvernate
pe baza constituţiilor scrise.
Substanţa regimului constituţional - regulile de organizare
şi conducere a statului, indiferent care ar fi forma lor: cutumiară
sau scrisă.
Fiecare stat modern are nevoie de o Constituţie, pentru că
într-un stat de drept, guvernanţii nu exercită puterea decât în
virtutea unor prerogative stabilite într-un act, prin care sunt
învestiţi cu anumite funcţii. O asemenea învestire se face prin
intermediul constituţiei. Guvernanţii (organe care exercită cele
trei puteri: legislativă, executivă, judecătorească) deţin
prerogative în baza constituţiei sau a unui act normativ cu
valoare constituţională şi nu a unei legi ordinare sau organice.

25
Uneori, atribuţiile lor concrete pot fi (şi sunt) stabilite prin lege,
dar în prealabil este necesar ca locul, rolul şi funcţiile acestora
în sistemul de guvernare să fie stabilite în constituţie. Într-un
stat se legiferează, se administrează şi se judecă potrivit
constituţiei.

NOŢIUNEA DE CONSTITUŢIE

Din punct de vedere etimologic, cuvântul constituţie derivă

din substantivul latin constitutio = dispoziţie, ordin. În sistemul
de drept roman, constituţie înseamnă edictul semnat de împărat
şi a cărui forţă juridică era superioară celorlalte acte juridice
adoptate de autorităţile publice ale imperiului.
Încă de la începutul mileniului II apare ideea de act cu
valoare juridică superioară cutumelor existente în diferite state.
Cuvântul constituţie se foloseşte şi în terminologia ecleziastică
pentru a desemna regulile monahale.
Noţiunea de constituţie era folosită pentru a delimita în
unele state, unele acte politice sau juridice, de simple legi sau
statute. A fost folosită în Polonia de la sfârşitul secolului al XV-lea
pentru a defini hotărâri adoptate de Seim.
Termenului de constituţie îi era preferat cel de ,,lege
fundamentală”, folosit în Evul Mediu pentru a desemna acte ale
puterii statale înzestrate cu o forţă juridică superioară.
Constituţia scrisă se prezintă sub forma unui document
politico-juridic, având mai multe sau mai puţine articole şi care
era adoptat direct de popor sau de reprezentanţii acestuia,
potrivit unei proceduri speciale şi solemne. Pentru a căpăta
însuşirile unei constituţii, documentul trebuie să întrunească
anumite condiţii de formă şi fond.
Condiţii de fond:
- Prevederile să aibă un caracter politic, să privească
raporturi de putere;
- Prevederile să aibă un caracter normativ, să fie
general-obligatorii.
Condiţii de formă:
- Constituţia să fie adoptată printr-o procedură
legislativă;
- să aibă o forţă juridică superioară tuturor celorlalte
acte normative în stat.

Legea supremă a oricărui stat - constituţia - este un act

politico-juridic fundamental, influenţat de o anumită filozofie
socială şi adoptat de naţiune sau în numele ei, pentru a stabili
forma de stat, modul de organizare şi funcţionare a puterilor
statului şi raportul între acestea, principiile generale ale ordinii

26
juridice a societăţii şi drepturile şi îndatoririle cetăţenilor, act
care este adoptat şi modificat potrivit unei proceduri speciale.
Această definiţie este valabilă în principal pentru tipul de
constituţie-convenţie, adică constituţia adoptată de Adunarea
Constituantă, organism constituit din reprezentanţii naţiunii aleşi
prin vot universal.
Din punct de vedere al politologiei, constituţia este
ansamblul normelor politice şi legale fundamentale care prescrie
reguli de guvernare.
Din punct de vedere sociologic, constituţia este un pact
social (acord naţional încheiat între oameni) intervenit între
guvernant şi guvernaţi, prin care acestora din urmă li se
garantează un sumum de drepturi, în schimbul acceptării de
către ei a puterii de comandă şi a dominaţiei la care sunt supuşi
de guvernant, fără, însă, ca acesta să devină tiranic.
Respectarea acordului este asigurată printr-o infrastructură
instituţională (instituţii politice sau autorităţi publice), organizată
pe principiul separaţiei puterilor şi al verificării lor reciproce
(cheks and balances), prevăzute în constituţie.
Există două forme principale ale constituţiei:
- Constituţia cutumiară
- Constituţia scrisă
Conţinutul constituţiei cutumiare: - obiceiuri, tradiţii,
practici care au ca trăsătură comună faptul că sunt nescrise şi că
reglementează modul de organizare şi funcţionare a organelor de
guvernare şi raporturile între ele, statutul indivizilor.
Două elemente ar trebui reunite de o normă pentru a i se
conferi calitate de cutumă:
a. elementul material (constă în conţinutul cutumei)
b. elementul psihologic (constă în cunoaşterea de către
destinatarii cutumei a existenţei acesteia).
Pentru a deveni cutumă, obiceiul constituţional trebuie să
îndeplinească următoarele condiţii: să se repete; durata actelor
de repetare să fie relativ îndelungată; repetarea să fie constantă;
obiceiurile repetate să fie clare; obiceiul să întrunească
consensul destinatarilor săi.

Cutuma constituţională are un caracter istoric. Până în

secolul al XVIII-lea, raporturile constituţionale erau reglementate
prin cutumă. Rarele documente politice: Magna Charta din 1215
s.a., prin care se reglementează unele raporturi între rege şi
supuşii săi, nu puteau fi socotite constituţii în înţelesul pe care îl
dăm astăzi acestui document.
Modalităţile practice de exercitare de către naţiune a
puterii sale suverane nu se regăseau în cutuma constituţională.
De aceea, reprezentanţii naţiunii au militat pentru înlocuirea

27
cutumei cu dispoziţii scrise, care prezentau avantajul că puteau
reglementa şi alte probleme sociale: raporturile între stat şi
naţiune, drepturile şi libertăţile publice, controlul naţiunii aspra
modului în care este guvernată.

Constituţia cutumiară este din punct de vedere al formării

sale suplă, dar nesigură. Ca orice cutumă, cutuma constituţio-
nală, este esenţialmente suplă pentru că s-a format în timp, fără
a întruni condiţii speciale de formă. Ea a transpus în practică, fie
voinţa unei persoane faţă de un model de organizare politică, fie
interese sociale vizând: prevenirea confuziei puterilor sau a
subordonării unei puteri de către alta; cutuma a fost verificată şi
modelată pe parcursul mai multor generaţii; nu se cere nici o
procedură sau condiţie formală pentru ca o cutumă să fie
modificată. Cutuma evoluează odată cu transformările ce se
produc în viaţa politică a statului.
Supleţea cutumei poate fi în unele cazuri un inconvenient.
Existenţa sau dispariţia cutumei nefiind legate de acţiunea unui
organism sau a unei persoane şi nici de o anumită procedură,
poate da naştere la controverse. Nefiind înregistrată într-un
document, cutuma constituţională nu poate fi invocată
întotdeauna şi în toate cazurile de uşurinţă, mai ales în cazul în
care se află în concurenţă cu o altă cutumă având un conţinut
asemănător.
Supleţea cutumei constituţionale a fost considerată de
partizanii acesteia un avantaj incontestabil faţă de rigiditatea
textului scris, ce nu poate fi adaptat cu uşurinţă la transformările
sociale. Adversarii cutumei au obiectat că:
a) tradiţia sau cutuma constituţională se caracterizează
prin incertitudine şi este incompletă;
b) cutuma fiind într-o continuă mişcare, nu are o formă
definitiv stabilită şi nu i se cunoaşte cu precizie nici
conţinutul. Altfel spus, nu se cunoaşte dacă un fapt
derogând de la cutumă este un element de progres
constituţional sau un element negativ, care contravine
acestuia;
c) regulile cutumiare nu pot fi o stavilă împotriva
abuzurilor autorităţilor publice.

Două elemente ar trebui reunite de o normă pentru a i se

conferi calitatea de cutumă:
 elementul material - constă în cutuma propriu-zisă.
Cutuma se formează printr-o repetare continuă a anu-
mitor acte, proceduri sau obiceiuri. Repetarea trebuie
să fie identică şi să se desfăşoare timp îndelungat;

28
  elementul psihologic – convingerea fiecărui
destinatar al cutumei că ea există şi că trebuie să se
conformeze conţinutului sau prescripţiei acesteia.

Constituţia scrisă a fost adoptată prima oară de către

fostele colonii engleze din America, după 11 ani de la cucerirea
independenţei, ca un act care a consfinţit şi a consolidat
emanciparea lor politică în raport cu Coroana britanică, stabilită
prin Declaraţia de Independenţă din 4 iulie 1776.
Apariţia Constituţiei scrise a fost rezultatul luptei burghe-
ziei aflată în ascensiune economică şi politică împotriva
absolutismului federal.
Constituţia scrisă asigură o mai mare stabilitate şi
securitate a instituţiilor politice, deoarece conţinutul articolelor
sale este clar. Regula de drept scrisă are avantajul clarităţii şi
preciziei, prin intermediul ei se stabileşte cu exactitate cadrul de
organizare al puterilor, se sancţionează încălcarea abuzurilor de
putere. Supremaţia constituţiei se asigură prin controlul
constituţionalităţii legilor şi al altor acte cu un conţinut normativ:
regulamente de organizare şi funcţionare ale parlamentului,
decrete, ordonanţe ale guvernului. Atâta timp cât este în vigoare,
constituţia este practic intangibilă.
În constituţie au fost înscrise drepturile şi îndatoririle
cetăţeneşti, garanţiile împotriva tiraniei şi abuzului de putere.
În doctrine, se admite că sunt două tipuri de constituţie
scrisă:
1) constituţii foarte clare şi în acelaşi timp scurte, care
se limitează la fixarea unor principii şi reguli esenţiale
privind modul de constituire a organismelor statului şi
raporturile între acestea, precum şi drepturile şi
îndatoririle cetăţeneşti;
2) constituţii foarte lungi dar complicate în detalii de
redactare. Ele tind să reglementeze instituţii juridice
care fac parte din alte ramuri de drept: ocrotirea
familiei, detalii ale întocmirii şi aprobării bugetului,
raporturi între patronat şi guvern, între patroni şi
salariaţi s.a..

Raportul între constituţia scrisă şi cutuma constituţională

De vreme ce constituţia defineşte cu claritate regulile

aplicabile şi prevede modalităţile pentru revizuirea sa, nu se
poate admite aplicarea simultană a unei dispoziţii constituţionale
scrise şi a unei cutume având un alt conţinut, deoarece astfel am
accepta modificarea constituţiei scrise, iar prin cutumă s-ar
ajunge să se pună sub semnul întrebării stabilitatea constituţiei
sau să se deschidă calea oricăror forme de abuzuri prin

29
înlocuirea regulilor scrise cu cutume constituţionale. Cutuma nu
poate niciodată să modifice sau să înlocuiască o dispoziţie
constituţională scrisă şi precisă. Aceasta nu-şi va pierde
niciodată valoarea juridică, chiar dacă nu este aplicată o
perioadă îndelungată.
În legătură cu rolul şi locul cutumei constituţionale în
sistemul juridic bazat pe codificarea generală a normelor de
drept, pot fi distinse cel puţin două situaţii:
• Cutuma contra legem
• Cutuma praeter legem

Cutuma praeter legem - completează legea constituţio-

nală. Dacă constituţia nu reglementează suficient de clar o
instituţie politică, este permis să se apeleze la cutumă pentru a
se completa lacuna sau pentru a clarifica conţinutul unei
dispoziţii constituţionale. Este vorba despre o cutumă supletivă
sau interpretativă.
Cutuma contra legem contrazice regula constituţională
scrisă. Este dificil să se admită cutuma contra legem.

Tema 2:
ADOPTAREA ŞI REVIZUIREA CONSTITUŢIEI

Distincţia între puterea constituantă şi puterile constituite

Constituţiile scrise provin dintr-o putere supremă – putere

constituantă, care determină existenţa şi acţiunea puterilor
constituite.
Puteri constituite – autorităţile care sunt prevăzute şi
organizate prin constituţie; adunări, preşedinţi, tribunale,
guverne.
Putere constituantă originară – cea care adoptă consti-
tuţia unui stat: prima constituţie a unui stat sau o nouă
constituţie. Această putere este exercitată de popor prin
referendum sau printr-un organ special creat în acest scop
(Adunarea Constituantă) care, după adoptarea constituţiei, îşi
încetează activitatea sau continuă să funcţioneze ca adunare
legislativă. Această putere este extrem de importantă şi reclamă
o procedură specială şi solemnă. Puterea constituantă derivată –
cea care modifică constituţia aflată deja în vigoare. Există un
organ special sau o procedură specială prevăzută în constituţie,
care instituie modalităţile modificării sale.
Situaţiile în care se adoptă o Constituţie nouă:
odată cu formarea unui stat nou. Apariţia unui stat –
un proces politic de o mare complexitate, care impune
adoptarea unor dispoziţii cu caracter politico-juridic
solemn prin care se reglementează caracteristicile

30
 esenţiale ale teritoriului, structura de stat, forma de
guvernământ, regimul politic, se consacră existenţa
unei anumite populaţii pe teritoriul respectiv, se
prevăd principiile, normele şi organismele de
exercitare a puterii suverane, drepturile şi îndatoririle
cetăţeneşti. Constituţia reglementează ansamblul
relaţiilor sociale fundamentale. Aceste dispoziţii sunt
stabilite în constituţie sau într-un alt act cu valoare
constituţională.
În situaţia când în viaţa unui stat au loc schimbări
politice structurale, fundamentale, când se schimbă
regimul politic ori când un stat îşi reînnoieşte
fundamental bazele politico-juridice, economice,
sistemul social-politic sau când îşi desăvârşeşte
unitatea naţională. Schimbările politice au avut ca
urmare adoptarea unei constituţii noi: Constituţia
României din 1923, Constituţia Portugaliei din 1976.
o constituţie nouă mai poate fi adoptată când în viaţa
statului are loc o schimbare importantă cu caracter
politic sau social-economic care nu afectează esenţa
statului sau regimul politic. Este vorba de un stadiu
nou de dezvoltare a statului respectiv, fapt ce poate
impune adoptarea unei noi constituţii.

Organismul competent să adopte Constituţia

Competent să adopte o nouă constituţie este organismul

care deţine sau care a fost învestit cu putere constituantă
originară. Desemnarea şi învestirea unui anumit organism la
nivel naţional se asigură prin alegeri democratice.
În condiţii de criză politică, de schimbare calitativă a
realităţilor sociale şi a raporturilor între forţele politice sau în
situaţia în care în viaţa unui stat intervin elemente de importanţă
naţională privind sistemul de guvernare, poate apărea tendinţa
de a monopoliza puterea de a domina alte forţe politice sau
sociale.
Deţinătorii puterii politice – organismul statal, formaţiunea
politică sau grupul social care exercită cea mai mare influenţă în
conducerea politică şi stăpâneşte instrumentele de formare şi
exprimare a voinţei populare – au posibilitatea şi capacitatea de
a orienta procesul de elaborare a proiectului de constituţie sau îl
redactează în exclusivitate.
În cazul constituţiilor concedate, nu se solicită acordul sau
manifestarea reală de voinţă a poporului. Şeful statului
(monarh/preşedinte) este cel care concede, acordă constituţia.
Poporul nu participă efectiv la adoptarea Legii fundamentale.
Modalităţile folosite mai des:

31
 • poporul exercită această putere prin reprezentanţii săi
aleşi (Adunarea Constituantă sau Convenţie).
Organismul desemnat să adopte constituţia este ales
prin sufragiu universal, cu un mandat concret:
adoptarea constituţiei; după adoptare, organismul îşi
încetează activitatea sau continuă să funcţioneze ca
Adunare legiuitoare obişnuită. Adunarea Constituantă
– Parlament, în general.
• poporul exercită direct puterea. Proiectul de
constituţie întocmit de un organism învestit cu
această prerogativă, este supus direct aprobării
poporului. Constituţia întocmită şi practic adoptată de
o Adunare Constituantă aleasă în acest scop, este
supusă poporului spre aprobare în cadrul unui
referendum. (Constituţia Franţei din 1958, cea a
României din 1991).
• este posibil ca Parlamentul să se transforme, fără
alegeri generale, în Adunarea Constituantă şi să
adopte o nouă Lege fundamentală. În regimurile
politice ale fostelor state socialiste, constituţiile au
fost aprobate printr-o procedură pseudo-democratică,
puterea politică fiind concentrată în vârful unei
piramide totalitare.

Clasificarea constituţiilor după modul de adoptare:

 Constituţia octroiată sau concedată

 Constituţia – pact
 Statutul
 Constituţia – convenţie

Constituţia concedată este iniţiată şi adoptată sub autori-

tatea şefului statului (monarhului). Caracterizează regimurile
democratice, în care şeful statului are puteri absolute. Poate să
consfiinţească şi obligaţii impuse monarhului.
Constituţia-pact reprezintă un echilibru de forţe, fiind un
rezultat al unui compromis militar sau politic, între monarh şi
Reprezentanţa naţională.
Statutul din punct de vedere al formei este o constituţie
concedată, adoptat prin plebiscit. Iniţiativa elaborării statutului
aparţine monarhului, acesta îl supune ratificării populare prin
procedura democratică a plebiscitului.
Constituţia-convenţie este adoptată de un organism de
suveranitate naţională, special ales pentru adoptarea constituţiei
şi învestit în acest scop cu putere constituantă originară.

32
 În literatura de specialitate este menţionată şi „constituţia
parlamentară” care este iniţiată, dezbătută şi adoptată de
parlament.

Revizuirea constituţiei

Revizuirea unei constituţii constă în modificarea acesteia

prin reformularea, abrogarea anumitor articole sau prin
adăugarea unui text nou.
Posibilitatea şi procedura de revizuire, sunt expres
prevăzute chiar în textul legii fundamentale. Absenţa din textul
constituţiei a unor proceduri referitoare la revizuirea acesteia
poate genera grave tensiuni între forţele politice existente în
societate (partidele politice) care, fiind interesate să iniţieze sau
să propună anumite modificări în legea fundamentală, nu ar
putea să facă acest lucru datorită lipsei unei proceduri
corespunzătoare.

Distincţia între Constituţia suplă şi Constituţia rigidă

Din punct de vedere al procedurii de revizuire:

 Constituţia suplă – o constituţie a cărei revizuire se
înfăptuieşte, practic prin votarea, fără o procedură
specială, a unei legi ordinare. Principiul supremaţiei
constituţiei este compromis.
 Constituţia rigidă – o constituţie a cărei modificare se
dovedeşte a fi mai dificilă decât cea a unei legi
ordinare, datorită procedurii cerute, care implică
colaborarea mai multor organisme constituţionale şi
votul unei majorităţi calificate, adică 2/3 din numărul
membrilor parlamentului.

O constituţie poate fi revizuită şi în situaţii de criză

politică, ca un mijloc de rezolvare a acesteia. Doctrina
constituţională s-a oprit la câteva cazuri mai des întâlnite:
 producerea unui eveniment politic marcant;
 schimbări produse în structura organismelor
guvernante (instituirea funcţiei prezidenţiale în
sistemul constituţional român în 1974);
 transformarea denumirii unor organisme prin care se
exercită puterea publică (transformarea în 1961 a
Prezidiului Marii Adunări Naţionale în Consiliul de
Stat);

33
  producerea unor schimbări în organizarea şi
funcţionarea unuia sau unora dintre organismele prin
care se exercită guvernarea.

Procedura de revizuire

Toate constituţiile scrise prevăd o anumită procedură de

modificare a acestora, adică stabilesc:

- organismul care propune modificarea;

- organismul care votează propunerea de modificare;
- majoritatea voturilor cerută pentru adoptarea
propunerii de revizuire.
Dreptul de a iniţia modificarea constituţiei are o mare
importanţă, organismului învestit ca această prerogativă
revenindu-i atribuţia de a întocmi proiectul de modificare sau cel
puţin de a orienta pregătirea acestuia.
În regimurile politice autoritare, prerogativa revizuirii
revine puterii executive şi este prevăzută în textul Constituţiei.
În regimurile politice democratice iniţiativa revizuirii revine
poporului, care exercită prin referendum (Elveţia) sau
parlamentului. Procedura cea mai răspândită este conferirea
acestui drept şefului statului şi parlamentului, care acţionează
împreună. Se realizează un echilibru, nici unul dintre cele două
organisme neputând să ignore rolul celuilalt în privinţa revizuirii.
Procedura cea mai grea de modificare este cea bazată pe
teoria „paralelismului” sau „simetriei” formelor. Pentru a se
modifica o constituţie, este necesar să se urmeze aceeaşi
procedură folosită pentru adoptarea ei. Procedura clasică –
procedura solemnă: a cere parlamentului exprimarea unui vot
asupra textului revizuit, care să întrunească cel puţin 2/3 din
numărul mandatelor parlamentare. Se prevede ca revizuirea să
fie aprobată prin referendum popular sau referendumul să
urmeze votului exprimat în parlament.

Tema 3:
CONŢINUTUL CONSTITUŢIEI

A. Diversitatea statală şi asemănări constituţionale

Diversitatea istorică şi politică, economică şi socială,

geografică şi demografică, culturală şi religioasă, ce separă
statele lumii contemporane, poate să acrediteze opinia că legile
fundamentale ale acestora diferă unele de altele, aşa cum diferă

34
între ele populaţiile şi naţiunile respective. Din punct de vedere
al conţinutului lor, constituţiile statelor moderne prezintă multe
asemănări. Asemănarea între diferitele formulări constituţionale
este determinată de obiectul de reglementare al normelor şi
principiilor constituţionale.
Constituţiile scrise stabilesc:
a) principiul suveranităţii naţionale, care indică
deţinătorul legitim al puterii;
b) principiul reprezentării, conform căruia poporul îşi
exercită prerogativele suveranităţii sale prin
intermediul unor organisme pe care le îndrituieşte să
acţioneze în numele său şi să-l reprezinte pe plan
intern şi extern;
c) principiul separaţiei puterilor si, corespunzător
acestuia, modul de constituire, organizare şi
funcţionare a organelor puterii şi raporturile existente
între acestea;
d) valorile fundamentale şi tradiţiile istorice care
definesc identitatea naţională şi fizionomia spirituală
ale unui popor;
e) forma de guvernământ, structura de stat, regimul
politic;
f) drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor,
potrivit condiţiilor social-economice şi politice din ţara
respectivă şi îndatoririle acestora faţă de stat.

B. Caracterul şi obiectul de reglementare a normelor

constituţionale
Normele şi principiile constituţionale pot fi împărţite în trei
categorii:
- principii şi norme constituţionale având rol
determinativ în stabilirea şi funcţionarea organismelor
de guvernare, precum şi în stabilirea formei statului;
- dispoziţii solemne privind drepturile cetăţeneşti,
însoţite sau nu de garanţii juridice ale exercitării
acestora;
- dispoziţii constituţionale care nu au o legătură directă
cu procesul de guvernare.

Legiuitorul constituant nu face nici o deosebire între forţa

juridică a normelor constituţionale, ceea ce nu înseamnă că nu
se pot face distincţii pe criteriul importanţei între diferite
dispoziţii ale legii fundamentale. Avem în vedere dispoziţiile
privind durata mandatului Parlamentului şi statutul membrilor
acestuia, modul de desemnare a şefului statului, numirea
Guvernului şi răspunderea sa politică etc. Dintr-o constituţie nu
pot lipsi dispoziţiile referitoare la drepturile şi libertăţile
cetăţeneşti. Aşa cum prevede art.16 din Declaraţia drepturilor

35
omului şi cetăţeanului, adoptată în 1789 „orice societate în care
garanţia drepturilor nu este asigurată, nici separaţia puterilor
stabilită, nu are constituţie”.
În unele state există constituţii ale căror prevederi sunt
inspirate din precepte ale Coranului, îmbinând astfel conţinutul
religios cu cel laic modern.

C. Principii şi norme constituţionale care au un rol

determinant în stabilirea şi funcţionarea organismelor de
guvernare, precum şi în stabilirea formei statului

Normele cuprinse în această categorie au o importanţă

esenţială pentru constituţie deoarece în funcţie de conţinutul lor,
constituţia respectivă poate fi apreciată sau nu, ca o constituţie
democratică. Stabilirea acestor norme în cuprinsul constituţiei
este de natură să confere legitimitate constituţiei întregului
ansamblu de organisme, care concură la înfăptuirea sau
exercitarea puterii politice. Cele mai importante sunt dispoziţiile
constituţionale care reglementează structura de guvernare,
întrucât ele fixează cadrul instituţional al sistemului politic.
Structura guvernamentală (în sens larg) = ansamblul
instituţiilor politice şi al procedurilor referitoare la desemnarea
guvernanţilor, la prerogativele şi funcţiile acestora, la raporturile
între aceştia, precum şi pe care ei le au cu cei guvernaţi.
Enunţarea acestor reguli este importantă nu numai pe plan
tehnico-legislativ, dar mai ales pe plan politic: ele condi-ţionează
legitimitatea guvernanţilor. Aceasta, pentru ca guvernanţii
exercită puterea pe baza acestor reguli şi în limitele fixate prin
ele.
Această categorie de norme are un pronunţat caracter
politic, datorită dezvoltării în epoca contemporană a fenomenului
statal. Acest fenomen a fost însoţit în Europa de formarea unor
noi state sau de desăvârşirea unităţii statale a altor state.
Dispoziţiile finale şi tranzitorii ale unei constituţii
reprezintă o categorie de dispoziţii constituţionale care se aplică
pentru o perioadă limitată şi au scopul de a facilita trecerea de la
o reglementare constituţională la alta, de a soluţiona un posibil
conflict de legi, etc. după realizarea scopului pentru care au fost
incluse în constituţie, ele nu mai sunt aplicabile.

D. Declaraţiile de drepturi

În şirul documentelor prin care s-a consfinţit aspiraţia

individului pentru drepturi şi aspiraţii fundamentale, pentru
condiţia sa în societate, este celebră „Declaraţia Drepturilor

36
Omului şi ale Cetăţeanului” adoptată de revoluţionarii francezi în
1789. Declaraţii ale drepturilor omului au adoptat şi coloniile
americane după cucerirea independenţei lor în 1776, după
modelul Declaraţiei de drepturi adoptată de statul Virginia (în
unele lucrări este invocată declaraţia de drepturi inclusă în
Constituţia Statului federal Massachussetts în 1780).
Statele americane au inclus în constituţiile lor dispoziţii
referitoare la protecţia anumitor drepturi şi libertăţi, chiar înainte
de Legea fundamentală (Constituţia) să fie revizuită în anul 1791
prin adăugarea primelor 10 amendamente (cunoscute sub
denumirea de „Declaraţia drepturilor omului”).
După primul război mondial, Declaraţia franceză a
drepturilor omului şi cetăţeanului a căpătat o cvasi-recunoaştere
universală. Spiritul declaraţiei a fost extins după 1945 în dreptul
internaţional. Astfel, în cadrul O.N.U. au fost adoptate:
Declaraţia universală a drepturilor omului (10 decembrie 1984);
cele două Pacte adoptate în acelaşi cadru în 1996. Prevederi de
o importanţă esenţială pentru problematica drepturilor omului au
fost incluse în documente ale Consiliului Europei, ale Conferinţei
de la Helsinki în 1975 şi ale sesiunilor organizate conform
Actului final de la Helsinki .

E. Conţinutul Declaraţiilor de drepturi

O declaraţie reprezintă un enunţ solemn privind anumite

principii guvernând activitatea sau prerogativele unei anumite
categorii de destinatari sau instituţii. Declaraţiile nu sunt incluse
în textul propriu-zis al constituţiei, ele pot fi incluse într-un
document detaşat de constituţie, alteori sunt inserate la
începutul constituţiei – ca un preambul. În cuprinsul lor sunt
incluse şi drepturile a căror realizare impune, în condiţiile pieţei
libere, intervenţia unor agenţi economici privaţi (ex: dreptul la
muncă, dreptul la locuinţă). În general, declaraţiile definesc un
drept al individului care nu poate fi exercitat decât dacă statul
asigură condiţiile materiale ale exercitării lui (ex: dreptul la
muncă, dreptul la învăţătură).
În practică s-au consacrat două modalităţi principale de
consfinţire a drepturilor cetăţeneşti:
a) cuprinderea lor într-o declaraţie solemnă;
b) includerea drepturilor în conţinutul constituţiilor.

Declaraţiile de drept sunt adoptate de organisme

reprezentative care exprimă puterea suverană (Adunarea
Constituantă).
În sprijinul acceptării forţei juridice a Declaraţiilor de drept
s-au adus următoarele argumente:

37
 a) se încadrează în procesul de formare a constituţio-
nalismului;
b) s-au încadrat în conţinutul Constituţiei, deşi au
figurat, fie ca preambul al acesteia, fie ca
amendamente făcute Constituţiei (primele 10
amendamente aduse Constituţiei S.U.A.);
c) declaraţiile de drepturi ar reprezenta (în concepţia lui
Maurice Hourion) „constituţia socială” conţinând reguli aflate la
baza ordinii sociale, în timp ce „constituţia politică” ar
conţine reguli privind exercitarea puterii;
d) se prezintă sub forma unui document redactat într-o
formă juridică, pe articole. Din acest punct de vedere,
declaraţiile de drepturi se deosebesc de un simplu
preambul, care cuprinde de obicei enunţuri generale,
politice sau filozofice, în care legiuitorul constituant
sintetizează şi exprimă unele dintre principiile consti-
tuţionale, unele obiective ale forţelor politice şi so-
ciale. (ex: Preambulul Constituţiei Spaniei din 1978).

F. Dispoziţiile constituţionale care nu au o legătură

directă cu organizarea şi exercitarea puterilor

Regulile care nu reglementează structura guvernamentală,

adică nu au o legătură nemijlocită cu normele prin care se
asigură conducerea statului: dispoziţiile referitoare la statutul
persoanei/stabilirea cetăţeniei, statutul apatrizilor, regimul juridic
al proprietăţii publice şi ocrotirea proprietăţii particulare, regle-
mentarea anumitor activităţi cu caracter economic (formarea,
administrarea, întrebuinţarea şi controlul resurselor financiare
ale statului).
Asemenea reguli sunt inserate în constituţie datorită
tendinţei de politizare a conţinutului acestuia. Uneori, asemenea
reguli sunt introduse în Legea fundamentală, ca rezultat al
exercitării dreptului de iniţiativă legislativă de către cetăţeni în
sistemul constituţional unde este permisă a asemenea
procedură.

Tema 4:

CONTROLUL CONSTITUŢIONALITĂŢII LEGILOR

SUPREMAŢIA CONSTITUŢIEI

Constituţia are o valoare juridică superioară faţă de orice

altă normă de drept. Toate actele adoptate de Parlament şi
Guvern, actele emise de celelalte autorităţi publice trebuie să se
conformeze normelor şi principiilor constituţiei. În cazul în care
un act normativ, o lege adoptată de Parlament sau regulamentul

38
de organizare şi funcţionare al acestuia contravin constituţiei, nu
pot produce efecte juridice.
Justificarea teoretică a supremaţiei constituţiei constă în
caracterul politic şi juridic al acesteia.
În constituţie sunt stipulate obiectivele şi instrumentele de
exercitare a puterii politice. Constituţia este sediul drepturilor şi
libertăţilor cetăţeneşti. De asemenea, constituţia este factorul
structurat al ordinii juridice, căreia îi furnizează principiile
directoare: egalitatea tuturor cetăţenilor, legalitatea, neretroacti-
vitatea legilor.
O îndatorire generală a şefului statului constă în a veghea
la respectarea de către toate celelalte autorităţi publice,
organisme neguvernamentale, cetăţeni, partide politice, sindicate
ş.a. a constituţiei.
Asigurarea supremaţiei constituţiei – asigurarea stabilităţii
sociale şi a ordinii juridice în stat. Datorită supremaţiei,
Legiuitorul constituant a stabilit o ierarhie a actelor normative:
Legea fundamentală, legile constituţionale, legile organice,
ordonanţele, hotărârile Guvernului, ş.a.m.d.
Prin legile constituţionale se revizuieşte Legea funda-
mentală.
Legile constituţionale – o excepţie de la principiul
supremaţiei constituţiei, pentru că o vor modifica.
Supremaţia constituţiei trebuie dublată de stabilirea unui
mecanism care să-i dea consistenţă, s-o apere.
În toate constituţiile scrise a apărut un mecanism special,
care să asigure o superioritate a normelor instituite de puterea
constituantă faţă de legile ordinare, în sensul că ele nu pot fi
modificate decât tot de puterea care le-a instituit, cu respectarea
unor forme şi garanţii speciale, diferite de cele ale legilor
ordinare.
Au fost create două instituţii juridice, pentru asigurarea
supremaţiei constituţiei:
• controlul constituţionalităţii legilor;
• contenciosul administrativ.

Noţiunea de control al constituţionalităţii legilor

Controlul constituţionalităţii legilor – ansamblul dispozi-

ţiilor normative care reglementează activitatea de verificare a
conformităţii legilor şi altor acte normative cu dispoziţiile Legii
fundamentale.
Pentru a verifica conformitatea unei legi cu dispoziţiile
constituţionale, au fost propuse două sisteme:

39
 a) controlul exercitat de către un organ politic = control
preventiv (anterior);
b) controlul exercitat printr-un organ jurisdicţional =
control posterior.

Controlul constituţionalităţii legilor

exercitat de un organ politic

Organul învestit cu prerogativele de control al constituţio-

nalităţii legilor votate de Parlament apare ca o autoritate care ar
exercita o a patra putere în stat, putând să infirme voinţa
parlamentarilor, ei înşişi exponenţi ai voinţei suverane a
poporului.
Controlul politic – are ca scop conservarea structurilor şi
mecanismelor de exercitare a puterii politice.
Caracterul politic – este imprimat de organele care
exercită controlul şi rezultă din conţinutul politic al Legii
fundamentale.
Reprezentativitatea organelor de control poate să rezulte
nu numai din desemnarea electorală a membrilor săi (Senat), dar
şi din numirea acestora de autorităţi care, la rândul lor, sunt
reprezentative (Camerele legislative şi Preşedintele Republicii).
Un asemenea organ ar urma să exercite jurisdicţia
constituţională fie pe cale preventivă, opunând „veto-ul” său
legilor adoptate de Parlament dar nepromulgate de şeful statului,
fie posterior, invalidând o lege aflată în vigoare.

Împotriva controlului politic – argumente:

• Principiul separaţiei puterilor nu ar admite în afara
celor trei autorităţi guvernante, crearea unei a patra,
situată „deasupra” Parlamentului şi Guvernului şi
învestită cu dreptul de a le cenzura acţiunea
legislativă şi puterea regulamentară.
• Organul politic care exercită controlul ar putea fi
discreţionar, putând să infirme voinţa suverană a
reprezentanţilor poporului.
• Controlul constituţionalităţii legilor trebuie să fie un
control de specialitate, situat deasupra oricăror
argumente politice.

CONTROLUL CONSTITUŢIONALITĂŢII LEGILOR EXERCITAT

DE UN ORGANISM POLITICO-JURISDICŢIONAL

Organism special care să întrunească un caracter politic şi

jurisdicţional.
Caracterul politic rezultă din modul de numire a membrilor
organismului respectiv.

40
 Controlul jurisdicţional rezultă din procedura folosită
pentru verificarea constituţionalităţii legilor.

CONTROLUL POLITICO-JURISDICŢIONAL AL
CONSTITUŢIONALITĂŢII LEGILOR
ARE URMĂTOARELE CARACTERISTICI :

• Este un control concentrat, adică este de competenţa

exclusivă a unei singure autorităţi;
• Este controlul abstract, întrucât se exercită pe calea
unei acţiuni directe, fără să existe un litigiu anterior
dedus judecăţii unei instanţe;
• Poate fi atât anterior cât şi posterior.

Verificarea conformităţii anumitor acte normative cu textul

constituţiei se asigură de un organism specializat, cu o jurisdicţie
unică. Avantaj – asigurarea unui control specializat şi omogen
din punct de vedere al soluţiilor pronunţate.
Deciziile privind constituţionalitatea sau neconstituţiona-
litatea actelor normative supuse controlului au efecte „erga
omnes”.
Noua Constituţie a României a preluat din practica
constituţională modernă sistemul controlului politico-jurisdicţional
al conformităţii legilor cu Legea fundamentală.
Instanţele fiind primele organisme, ele s-au confundat, în
practica judecătorească, cu neconstituţionalitatea unei legi.
Exercitarea acestui control de către instanţele judecătoreşti este
o expresie a aplicării principiului separaţiei puterilor.
Controlul judecătoresc al constituţionalităţii legilor are
următoarele trasaturi:
• Este un control difuz, putând fi exercitat de către toţi
judecătorii, şi nu exclude posibilitatea ca o singură
instanţă (cea mai înaltă instanţă) să deţină această
competenţă.
• Este un control concret, adică se exercită în
sistemele în care neconstituţionalitatea unei legi este
susţinută cu ocazia unui proces aflat pe rolul unei
instanţe.
• Este un control posterior, adică se exercită asupra
unei legi aflate deja în vigoare.
Un asemenea control ar presupune:
• Aprecieri cu caracter politic făcute de magistraţi cu
privire la conţinutul unor legi
• Ingerinţa (amestec ilegal) puteri judecătoreşti în
acţiunea legislativă printr-un surplus de „zel
judecătoresc”

41
 • Posibilitatea de manipulare sub diferite forme a
magistraţilor de către puterea executivă
• Situarea puterii judecătoreşti deasupra celei
legislative
• Posibilitatea unor erori judiciare imposibil de remediat
Există două proceduri:
• Controlul exercitat pe calea unei acţiuni directe,
intentate împotriva unei autorităţi sau a unei acţiuni,
invocându-se încălcarea de către aceasta a unui drept
recunoscut prin constituţie sau printr-o altă lege,
precum şi printr-un act de reglementare a puterii
executive (hotărâre, ordonanţă, regulament, etc.).
Plângerea se adresează fie unei instanţe speciale,
învestite prin constituţie pentru exercitarea contro-
lului, fie tribunalelor obişnuite, ori anumitor tribunale
(ex: instanţa supremă federală din Elveţia exercită
jurisdicţia constituţională în ceea ce priveşte
raporturile între legile cantoanelor şi Constituţia
federală).

Legea declarată neconstituţională ca urmare a acţiunii

directe este anulată cu efecte „erga omnes”. Decizia de anulare
are autoritatea absolută de lucru judecat.
Acest procedeu prezintă dezavantajul ca un complet de
judecată, format dintr-un număr redus de persoane, supuse
greşelii de apreciere, să invalideze o lege dezbătută şi aprobată
de un întreg parlament.
• Controlul exercitat pe cale de excepţie. Se foloseşte
în cadrul fiecărui proces, când oricare parte poate
pretinde că un text dintr-o lege sau o lege în
ansamblul ei, este neconstituţională şi îi afectează
drepturile legale în dosarul care urmează a fi judecat.
Această excepţie se numeşte „excepţia de
neconstituţionalitate”. Numai părţile în proces pot
ridica această excepţie. Judecătorul, primind această
excepţie, nu se mai poate pronunţa asupra fondului
cauzei înainte de a decide, el sau altă instanţă dacă
legea este neconstituţională.

Dacă instanţa declară legea ca fiind neconstituţională

efectele deciziei se răsfrâng exclusiv asupra părţilor în proces.
Celorlalţi destinatari ai legii, li se aplică în continuare dispoziţiile
legii respective, adică decizia are autoritate relativă de lucru
judecat.
Acest tip de control este mai dezvoltat în S.U.A., unde a
fost creat pe cale pretoriană.

42
 PARTEA A - III - A

DREPTURILE ŞI ÎNDATORIRILE FUNDAMENTALE

ALE CETĂŢENILOR

Tema 1 :

DREPTURILE ŞI LIBERTĂŢILE PUBLICE

FUNDAMENTELE POLITICE ŞI JURIDICE

ALE DREPTURILOR SI
LIBERTĂŢILOR PUBLICE

În concepţia revoluţionară franceză din 1789, o declaraţie

a drepturilor:
- o barieră împotriva tiraniei guvernanţilor;
- o limitare a puterii statului;
- un mijloc de luptă a popoarelor faţă de puterea
tiranică.

În epoca contemporană – exercitarea reală şi efectivă a

drepturilor este o condiţie a afirmării personalităţii şi demnităţii
individului ca fiinţă socială.
Un drept proclamat într-o constituţie rămâne o simplă
declaraţie de principii, dacă statul nu încredinţează individului
mijloacele necesare realizării acestuia.
Drepturile sunt inerente fiinţei umane, statul fiind dator să
le recunoască, să le garanteze şi să apere individul de orice
violare a drepturilor sale.
Ca „Zoon Politicon” individul nu-şi mai aparţine lui
însuşi, ci în acelaşi timp aparţine şi Cetăţii. Viaţa şi activitatea
lui presupun legarea sa directă şi permanentă cu statul. Legea
este ambivalentă: - individul este obligat să se supună
comandamentelor stabilite de stat, primind în schimb anumite
drepturi şi libertăţi de care se bucură într-un regim de libertate şi
echitate.

43
 - un drept de recurs împotriva actelor samavolnice ale
autorităţilor publice care i-ar încălca drepturile
garantate de cetate.

Fiecare individ reprezintă o părticică dintr-un întreg

nedefinit care este populaţia, care reprezintă un element
constitutiv al statului.
Între popor şi stat se nasc raporturi politice – dreptul
indivizilor care au la bază puterea suverană a poporului,
categorie socială şi politică, care este compus din indivizi, între
care există anumite legături.

NOŢIUNEA DE DREPTURI ŞI LIBERTĂŢI POLITICE

Noţiunea de drepturi fundamentale – o categorie a ştiinţei

juridice care desemnează conţinutul acestora şi le fixează în
raport cu celelalte drepturi legale şi contractuale de care
beneficiază un individ ca persoană fizică.
Drepturi subiective, în temeiul cărora titularii lor pot să
desfăşoare o anumită conduită şi să ceară altora desfăşurarea
unei conduite corelative drepturilor sale, sub sancţiunea prevă-
zută de lege, în scopul valorificării unui interes personal şi
legitim.
Drepturilor fundamentale le corespund obligaţia corelativă
a statului şi a autorităţilor publice, a tuturor celorlalte subiecte
de drept de a le respecta şi de a nu le încălca.
Caracterul fundamental al drepturilor:
- importanţa lor socială;
- caracterul politic al raportului de cetăţenie;
- sunt cuprinse în legea fundamentala a statului.

În documente şi instrumente internaţionale, în texte

constituţionale sau ale unor legi organice sau ordinare, în alte
acte normative, în doctrina de specialitate se folosesc denumirile
„drepturile omului”, „drepturile fundamentale ale omului”, etc.

Drepturi şi libertăţi cetăţeneşti – drepturi şi libertăţi

înscrise în constituţia unui stat.

CLASIFICAREA DREPTURILOR şi LIBERTĂŢILOR PUBLICE

a. Drepturi şi libertăţi civile şi politice

b. Drepturi social - economice şi culturale

Documente internaţionale de o importanţă fundamentală:

Declaraţia drepturilor omului adoptată de ONU la 10 dec. 1948,
cele două Pacte privind drepturile civile şi politice şi, respectiv,

44
drepturile economice, sociale şi culturale reflectă această
clasificare.
Garantarea unor drepturi şi ignorarea sau încălcarea
altora, sunt conduite de guvernare ireconciliabile.

NOŢIUNEA DE ÎNDATORIRI FUNDAMENTALE ALE

CETĂŢENILOR

În cazul drepturilor cetăţeneşti, titularul lor este îndreptăţit

să ceară statului să-i garanteze şi să-i respecte anumite drepturi.
Dreptul cetăţeanului de a-i pretinde statului o anumită conduită îi
corespunde obligaţia statului de a se conforma. Statul deţine
dreptul să-i ceară cetăţeanului să respecte anumite îndatoriri.
La baza stabilirii îndatoririlor fundamentale stă raportul
politic de cetăţenie.
Beneficiarii direcţi ai respectării anumitor îndatoriri
fundamentale sunt cetăţenii înşişi, fără mijlocirea statului. Se
referă la îndatorirea cetăţenilor de a-şi exercita drepturile şi
libertăţile constituţionale cu buna voinţă, fără să încalce
drepturile şi libertăţile celorlalţi.
Din acest enunţ rezultă două concluzii:
• Este vorba de acele îndatoriri care au caracter
fundamental, esenţial sau vital pentru existenţa
statului şi asigurarea ordinii social-politice şi legale.
• Îndatoririle fundamentale trebuie înscrise în
constituţie. Orice alte obligaţii legale ce revin
cetăţeanului nu întrunesc caracterul constituţional
dacă nu sunt incluse în constituţie.

FORME ALE GARANTĂRII DREPTURILOR ŞI LIBERTĂŢILOR

PUBLICE

• Înscrierea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti în

legea fundamentală. Ele capătă, astfel, forţa juridică a
unei dispoziţii constituţionale.
• Dreptul recunoscut persoanei, ale cărei drepturi au
fost încălcate de o autoritate publică, printr-un act
administrativ, de a cere instanţei judecătoreşti
recunoaşterea dreptului pretins, anularea actului şi
repararea pagubei.
• Prin controlul constituţionalităţii legilor: dispoziţia
legală referitoare la un drept fundamental, apreciată
ca fiind neconstituţională de autoritatea publică
competentă, nu se aplică.
• Controlul parlamentar exercitat de parlament prin
comisiile sale de specialitate în domeniul drepturilor
omului. Aceste comisii pot dezbate proiecte de lege
sau propuneri legislative referitoare la exercitarea

45
 drepturilor omului, contribuind la perfecţionarea
cadrului juridic de exercitare a acestora.

INSTITUŢIA OMBUDSMANULUI

Instituţie receptată din practica parlamentară suedeză,

care are ca rol soluţionarea plângerilor ce i se adresează de
către cetăţeni care pretind că drepturile lor au fost încălcate de
funcţionari sau autorităţi ale administraţiei publice.
Iniţial s-a format în Suedia în 1809. Anterior, exista
practica ca Parlamentul (Riksdag) să numească un împuternicit
al său învestit cu prerogativa de a cerceta şi soluţiona plângerile
persoanei vătămate în drepturile sale prin abuzuri ale
administraţiei regale.
Consacrată în peste 50 de state: Marea Britanie, Franţa,
Spania, Ungaria, Portugalia, Olanda, România, Polonia, Austria,
RFG etc.
Ombudsmanul – îşi desfăşoară activitatea la nivel
naţional, dar nu este o regulă.
• puterea sa constă în dreptul de a face recomandări
autorităţilor publice vinovate de încălcarea unor
drepturi personale.
• controlul activităţii organismelor administraţiei publice
cărora le revin atribuţii în domeniul drepturilor omului;
dreptul de a inspecta instituţii de deţinere.
• are dreptul a acţiona în justiţie, în condiţii prevăzute
de lege.
În funcţie de numărul ombudsmanilor care compun
instituţia, competenţa lor este:
- generală
- specializată
• este independent de toate celelalte autorităţi publice,
inclusiv de parlament.
• prezintă un raport Parlamentului privind cazurile pe
care le-a investigat şi soluţiile date.
• are nevoie de consensul celorlalte autorităţi publice.

Cererile care se adresează Ombudsmanului trebuie făcute

în scris şi semnate. Anonimele nu se iau în considerare, dar
aceasta nu împiedică ca o plângere anonimă să fie motivul
sesizării din oficiu al Ombudsmanului şi punctul de declanşare al
expertizei de rutină.

Activitatea Ombudsmanului este publică, ceea ce nu

împiedică ca persoanele lezate să solicite acestuia caracterul
confidenţial al plângerii.

46
 Ombudsmanul poate decide din propria iniţiativă
caracterul secret al activităţii sale pentru motive temeinice.
Actele emise de Ombudsman sunt acte de autoritate.

Tema 2:

MODUL DE ORGANIZARE ŞI FUNCŢIONARE

A STRUCTURILOR DE GUVERNARE

Structura guvernamentală = ansamblul de organisme prin

care se exercită cele trei puteri, potrivit unor norme, principii şi
metode ce diferă de la un stat la altul, în funcţie de realităţile şi
condiţiile social-istorice, politice, şi de tradiţiile sale
constituţionale.

A studia structura guvernamentală a unui stat înseamnă a

studia structura organismelor care exercită una dintre cele trei
forme ale puterii, prerogativele, atribuţiile, competenţa ce le sunt
conferite, precum şi conexiunile existente între ele. Se poate
vorbi de o structură legislativă, executivă şi a organelor
judecătoreşti.

Modul de desemnare a structurilor prin care se exercită

guvernarea

Desemnarea – actul oficial în baza căruia o persoană sau

un organism este învestit cu prerogativele de a exercita o
anumită funcţie implicând autoritatea de stat (alegerea
parlamentului, a şefului statului, numirea miniştrilor, numirea
unui prefect). Corespondentul actului de numire – actul de
eliberare din funcţie. Problema respectării procedurii legale de
desemnare are o importanţă deosebită deoarece de ea depinde
legitimitatea oricărui organism care exercită puterea şi
legitimitatea activităţii persoanei care înfăptuieşte prerogativele
conferite organului respectiv. De asemenea, trebuie să respecte
o procedură legală şi solemnă.
Cucerirea puterii prin forţă (lovitură de stat, agresiune,
puci, insurecţie) şi constituirea de către autorii loviturii de stat
sau sub presiunea acestora, a unui nou organism de guvernare,
nu reprezintă un procedeu constituţional de desemnare, ci o
răsturnare a puterii constituţionale legale. Dacă această
răsturnare este impusă prin forţă de o grupare, de opoziţia
înarmată şi susţinută de majoritatea populaţiei, desemnarea altor
persoane în funcţii guvernamentale este pe deplin legitimă sub
aspect moral şi politic, legitimitatea urmând să fie consfinţită
ulterior printr-un act juridic special.

47
 Experienţa Revoluţiei burgheze din 1789, Revoluţia
Română din 22 decembrie 1989 – similare din acest punct de
vedere.
Procedee de desemnare a guvernanţilor: succesiunea
ereditară, cooptarea sau asocierea şi alegerea.

Succesiunea ereditară

Constă în transmiterea prerogativelor constituţionale ale

monarhului în cazul decesului sau renunţării sale la tron.
Coroana se transmite succesorului monarhului. Succesiunea
ereditară a fost procedeul cel mai răspândit în Evul Mediu şi
caracteristic tuturor regimurilor monarhice.

În plan istoric, pot fi identificate:

a) Succesiunea în linie directă (părinte - fiu sau fiică);
b) Succesiunea în linie colaterală (unchi – nepot, frate –
soră),
c) Succesiunea în linie paternă şi/sau în linie maternă;
d) Succesiunea bazată pe recunoaşterea dreptului
primului născut; se poate exclude succesiunea
femeilor şi a descendenţilor acestora (Legea salică).

Succesorul la tron trebuie să facă parte din familia regală

respectivă, având calitatea de copil legitim. Dacă nu există
succesor din familie regală, se desemnează un succesor la tron
din altă familie regală.
În legătură cu legitimitatea acestui mod de desemnare, s-
au formulat două concepţii:
1) Legitimitatea procedurii eredităţii este conferită de
asumarea de către monarh a unei responsabilităţi
directe pentru ocrotirea „Binelui comun”, a vieţii
supuşilor săi şi pentru apărarea ordinii sociale şi
politice.
2) Pentru că procedura eredităţii a fost asociată cu un
drept divin sau cu un sprijin al Divinităţii, legitimitatea
şi autoritatea acestuia ar fi de origine divină.
Potrivit art.82 din Constituţia României din 1866, puterile
constitutive ale domnitorului erau ereditare în linie descendentă
directă şi legitimă a principelui Carol I, din bărbat, în bărbat prin
ordinul de primogenitură şi cu excluderea perpetuă a femeilor şi
a descendenţilor acestora.

Cooptarea sau asocierea

Constă în asocierea de către titularul unei funcţii, a unei

alte persoane, în scopul de a exercita împreună funcţia

48
respectivă; folosit în unele state monarhice: Imperiul Roman de
Apus, în Bizanţ.
Astăzi, şi-a pierdut importanţa practică, fiind folosit pentru
cooptarea de noi membrii în diferite instituţii academice. Acest
procedeu se practică încă în Senatul belgian.

Alegerea

- Un act prin care cetăţenii cu drept de vot aleg

candidaţii propuşi de partide pentru a fi desemnaţi
într-o anumită funcţie electivă.
- Un procedeu democratic pentru că în felul acesta
guvernanţii sunt aleşi de popor.

Stipularea în constituţie a dreptului de a alege şi con-

ferirea acestui drept, chiar şi unor segmente ale populaţiei (de-
mocraţia cenzitară) exprimă emanciparea politică a individului.
O democraţie veritabilă şi viabilă depinde de concursul
activ al cetăţenilor. Participarea lor la viaţa politică şi
cooperarea lor cu instituţiile politice este un factor determinant
pentru buna funcţionare a instituţiilor democratice.
În sistemul politic socialist, şeful statului era ales
succesiv, respectându-se formal procedurile democratice, dar,
practic, se instaurau adevărate „monarhii de tip socialist”, iar
regimul politic era în formele sale practice, antidemocratic.
Uneori, alegerea era combinată cu procedeul eredităţii în
formarea unei anumite structuri de guvernare. (ex: Membrii
Camerei Lorzilor sunt desemnaţi potrivit principiului eredităţii).
Membrii Camerei Comunelor sunt desemnaţi prin alegeri
democratice.
Cele două Camere legislative formează, alături de Regină,
Parlamentul Marii Britanii.
Referendum – actul prin care cetăţenii cu drept de vot
sunt chemaţi să se pronunţe prin da sau nu în legătură cu
adoptarea unui document politic sau juridic având o importanţă
fundamentală pentru popor şi pentru stat sau la o anumită
întrebare privind o problemă de interes naţional sau adoptarea
unei decizii de conducere statală de importanţă deosebită. Poate
fi consultativ sau abrogativ.
Plebiscit – din punct de vedere al formei, este un
referendum care nu se referă la un document, ci la un individ.
Libertatea de alegere este redusă la votul Pentru sau Contra
candidatului propus.
Aducerea unui prinţ dintr-o dinastie străină în Principatele
Române după îndepărtarea lui Cuza a fost hotărâtă prin plebiscit,

49
electoratul fiind chemat să se pronunţe împotrivă sau pentru
desemnarea unui principe străin.
Scopul plebiscitului – de a ratifica şi de a legitima de către
cetăţeni dobândirea sau preluarea puterii de către o anumită
persoană.

MODELE DE INSTITUŢII GUVERNAMENTALE

Sistemul de guvernare are la bază trei piloni:

1) Capacitatea şi legitimitatea de a edicta norme de

conduită general-obligatorii care să direcţioneze
dezvoltarea unei societăţi;
2) Forţa de a pune în aplicare legislaţia, recurgând la
represiune şi constrângere fizică, în ultimă instanţă;
3) Prerogativa exclusivă de înfăptuire a actului de
justiţie.

Acest sistem de guvernare are ca obiectiv conservarea

suveranităţii statului, cooperarea cu alte state (cu respectarea
principiilor de drept internaţional), cu organizaţii internaţionale.
Funcţii:
1. De a adopta legislaţia iniţiată de guvern, parlamentari
sau cetăţeni.
2. De a legitima guvernul prin acordarea votului de
învestitură.
3. De a controla prin proceduri parlamentare, modul în
care puterea executivă pune în executare legislaţia şi
respectă cadrul constituţional care îi autorizează
puterea de reglementare proprie.
4. De a reprezenta în mod real cele mai largi interese
socio-profesionale şi comunitare.
5. De a structura forţele politice parlamentare în două
grupări: majoritate parlamentară şi opoziţie.
6. De formare a opiniei publice şi de educare civică a
poporului în spiritul valorilor şi intereselor naţionale,
al culturii şi al ideologiei naţionale, cu respectarea
celorlalte identităţi minoritare de factură etnică,
lingvistică, religioasă, culturală.

Instituţiile politice se numesc şi organisme de suveranitate

naţională. Prin intermediul lor, puterea politică se personali-
zează.
Instituţii guvernante: Parlamentul, Preşedintele, Monarhul,
Guvernul, Curtea Supremă de Justiţie ş.a. Rolul şi funcţiile
sociale ale acestor organisme sunt prevăzute în Legea
Fundamentală.

50
 Autoritatea trebuie să se potrivească firii poporului,
respectiv, temperamentului său politic, intereselor sale naţionale
sau de altă natură.
Opţiunea pentru un anumit model, indiferent care ar fi
acesta, trebuie să îndeplinească adeziunea poporului.

STRUCTURA ORGANULUI EXECUTIV

În funcţie de numărul şi rolul persoanei care exercită

prerogativele de şef al statului, se disting trei tipuri de
organizare a acestei structuri a puterii executive:
1. executivul monocratic : un organism unipersonal ce
deţine puterea reală de decizie executivă (rege,
sultan, împărat, preşedinte). Se întâlneşte în
monarhiile absolute, dar şi în regiunile prezidenţiale:
S.U.A.
2. executivul colegial sau directorial – modelul de
organ executiv (şeful statului) compus din mai mulţi
lideri învestiţi să exercite împreună puterea executivă
supremă sau să adopte deciziile politice.
Trăsături:
a) stricta egalitate între toţi membrii organului colegial
b) exercitarea puterii în mod colectiv
c) adoptarea deciziilor în unanimitate, astfel încât
exprimarea unui vot împotriva propunerii oricăruia
dintre membrii organului colegial, blochează
adoptarea deciziei.
3. executivul dualist . Constituit din două organisme
distincte: unipersonal şi colegial, fiecare având
prerogative pe care le exercită separat unul de
celălalt. Trăsătura caracteristică – este compus din
două instituţii separate, fiecare dintre ele având
prerogative şi funcţii distincte. Organismele sunt:
şeful statului şi guvernul propriu-zis, condus de
primul-ministru. Se numeşte şi „executiv bicefal”,
pentru că în fruntea sa se află doi lideri. Executivul
dualist clasic se caracterizează prin faptul că şeful
statului şi guvernul sunt plasaţi pe poziţii diferite şi
sunt independenţi unul faţă de celălalt. Şeful statului
este independent şi faţă de parlament, nu are puteri
reale şi este iresponsabil din punct de vedere politic.
Primul-ministru conduce efectiv guvernul. O variantă
a acestui executiv este executivul „monocefal” –
cumularea de către aceeaşi persoană a atribuţiilor de
şef al statului şi a celor de premier.

STRUCTURA ORGANULUI LEGISLATIV :

51
 Parlamentul – este compus din membrii aleşi. Există şi
cazuri când unii dintre parlamentari au fost numiţi sau fac parte
de drept din organismul legislativ (Italia, Canada, Marea
Britanie). Pentru constituirea parlamentului se organizează
alegeri parlamentare.
Numărul parlamentarilor diferă în funcţie de mărirea
populaţiei. Parlamentul poate fi monocameral şi bicameral.
Bicameralismul are la origine trei factori, fiecare stat
putând opta pentru unul dintre aceştia, după împrejurări:
1. stratificarea socială, fiecare clasă socială dorind să
fie reprezentată în parlament
2. existenţa statelor federale
3. reprezentarea intereselor socio-profesionale (bicameralis-
mul corporativ).
În favoarea bicameralismului sunt aduse următoarele
argumente:
a) dubla examinare a unui proiect de lege în cele două Camere
legislative poate contribui la îmbunătăţirea lui.
b) prin existenţa a două Camere parlamentare, se
împiedică tendinţa ipotetică a concentrării puterii
legislative de către o singură Cameră.
c) în cazul în care în unele ţări membrii Senatului sunt
aleşi prin vot indirect, exprimat de reprezentanţi ai
colectivităţilor locale, aceştia sunt legaţi mai mult de
interesele colectivităţilor şi contribuie la susţinerea lor
în parlament. (Sistem iniţiat în SUA. Din 1913,
senatorii sunt aleşi prin vot direct).
d) senatorii fiind mai în vârstă decât deputaţii, se
consideră că au o mai mare „înţelepciune” politică şi o
experienţă de viaţă mai bogată.

Sistemul bicameral are şi dezavantaje: eforturi financiare

sporite, prelungirea programului legislativ.
Compoziţia senatului – în a doua Cameră sunt
reprezentate interese economice, sociale ale altor comunităţi sau
forţe economice. Pot să apară conflicte foarte grave între
interesele naţionale şi cele locale, senatorii fiind nevoiţi să
opteze pentru unele în defavoarea altora.

ORGANIZAREA INTERNĂ A PARLAMENTULUI :

Fiecare Cameră a parlamentului îşi creează o serie de

organisme de conducere şi de lucru prin intermediul cărora îşi
îndeplineşte funcţiile: preşedinte, birou permanent, Birou
executiv, Conferinţa preşedinţilor, precum şi comisii speciale sau
de anchetă înfiinţate pentru un scop precis, concret. Rolul
organismelor şi prerogativele care le sunt conferite diferă de la

52
un sistem constituţional la altul, în funcţie de caracterul politic
sau tehnic al acţiunii desfăşurate. În unele state grupurile
parlamentare sunt considerate organe ale parlamentului, în
altele, nu au această calitate. Ele se organizează ca asociaţii în
conformitate cu dreptul privat (ex: Olanda, Noua Zeelandă).
Fiecare Cameră are un aparat de funcţionari parlamentari,
personal de specialitate şi de execuţie, condus de un Secretar
General).

STATUTUL PARLAMENTARILOR

Practica constituţională a sintetizat trei categorii de

garanţii menite să conserve caracterul reprezentativ al
mandatului parlamentar şi să asigure cele mai corespunzătoare
condiţii pentru exercitarea sa ca o manifestare a suveranităţii
populare. S-au format ca o cutumă constituţională şi apoi
precizate în documente (în regulamentele de funcţionare ale
Camerelor legislative). Acestea sunt:
1. incompatibilităţi între mandatul de parlamentar şi
anumite funcţii elective sau neelective sau funcţii private.
2. imunităţi parlamentare
3. indemnizaţii

Mandatul parlamentarului este incompatibil cu exercitarea

concomitentă de către acesta a unei funcţii publice elective sau
neelective.
Neeligibilitatea – imposibilitatea de a candida, deci se
apreciază înaintea alegerilor.
Incompatibilitatea se apreciază după alegerea candida-
tului, constă în imposibilitatea ca cel ales să cumuleze sau să
exercite concomitent mandatul de parlamentar cu o anumită
profesie sau să îndeplinească în acelaşi timp un alt mandat
electiv (primar) sau o altă funcţie (ambasador).
Cerinţa stabilirii cu precizie a incompatibilităţii:
- parlamentarul fiind în serviciul poporului, trebuie să
fie nu numai independent, ci în acelaşi timp să nu
cumuleze funcţii sau să desfăşoare activităţi care,
prin specificul lor, s-ar opune mandatului său
reprezentativ sau l-ar sustrage de la exercitarea
acestuia.
- principiul separaţiei celor trei puteri.

Regula generală – Legea fundamentală să stabilească

principiul incompatibilităţii, eventual să enunţe unele
incompatibilităţi, urmând ca altele să fie expres prevăzute de
lege şi nu deduse pe cale de interpretare.

53
 Funcţia politică - o grupare de atribuţii, puteri şi
competenţe exercitate, într-un cadru prescris de lege, în vederea
înfăptuirii anumitor interese generale.
Funcţiile publice fără autoritate: prin intermediul lor se
înfăptuiesc interese generale, dar funcţionarul care le exercită nu
deţine atribuţii de comandă.
Imunităţile parlamentare sunt menite să-l asigure pe
membrul oricăreia dintre camerele corpului legislativ că nu va
suporta nici o consecinţă pentru votul sau punctul de vedere ori
opiniile exprimate de la tribuna parlamentului.

Categorii de imunităţi

Neresponsabilitatea juridică – parlamentarul nu poate fi

tras la răspundere juridică sub nici o formă pentru opiniile
politice sau voturile exprimate în parlament. Deputatul sau
senatorul poate fi arestat sau trimis în judecată penală fără
încuviinţarea prealabilă a Camerei Legislative din care face
parte, pentru fapte care nu au legătură cu exercitarea
mandatului.
Pentru activitatea pe care o desfăşoară în calitate de ales
al poporului, parlamentarul primeşte o indemnizaţie lunară, care
are scopul de a-i asigura independenţa materială.

PRINCIPII ALE ORGANIZĂRII ACTIVITĂŢII

INSTANŢELOR JUDECĂTOREŞTI

Constante ale organizării şi funcţionării magistraturii,

respectate în toate statele:
1. înfăptuirea justiţiei în numele legii
2. principiul independenţei şi inviolabilităţii judecătorilor
(nu poate fi transferat sau destituit din funcţie).
3. realizarea justiţiei pe două grade de jurisdicţie
(judecarea în primă instanţă, plângerea (apelul) sau
recursul).

54
 PARTEA a IV-a

Tema 1:

PRINCIPALELE MECANISME DE INTERFERENŢĂ

(COLABORARE) A STRUCTURII DE GUVERNARE

NOŢIUNEA DE MECANISME DE INTERFERENŢĂ

A STRUCTURII DE GUVERNARE

Prin caracterul, rolul şi funcţiile ce le-au fost conferite de

către constituţie, instituţiile de guvernare (organele prin care se
exercită prerogativele de putere: Parlamentul, şeful statului,
Guvernul şi formele şi metodele lor de organizare şi funcţionare)
reflectă natura sistemului politic al unui stat, fiind un indiciu
pentru caracterul democratic sau totalitar al acestuia.
Mecanismele de interferenţă a structurii de guvernare
reprezintă ansamblul metodelor sau formelor prin intermediul
cărora instituţiile guvernante, concură printr-o strânsă
interferenţă la înfăptuirea conducerii sistemului social global
Concepţia teoretică pe care se bazează principiul
separaţiei: nici unul dintre organele de guvernare sau de
conducere globală a societăţii nu ar putea deţine şi nu ar putea
exercita puterea în chip discreţionar sau în detrimentul celorlalte,
întrucât constituantul nu a conferit nici uneia o putere absolută,
ci dimpotrivă, a prevăzut un sistem de verificare şi echilibrare
reciprocă –„ cheks and balances”, prin intermediul căruia fiecare
putere veghează ca cealaltă să nu fie exercitată abuziv şi să
strice echilibrul existent între ele.

55
 Interferenţa puterii legislative cu cea executivă şi
judecătorească este un rezultat al aplicării principiului separaţiei
puterii în stat.
Practica constituţională a demonstrat că o separaţie abso-
lută între puteri ar echivala cu un blocaj constituţional. Pentru a
nu bloca mecanismul constituţional, teoreticienii au impus o
interferenţa între puteri şi modalităţi de conlucrare între ele.
Există mai multe modalităţi de interferenţă sau inter-
acţiune între parlament, ca organ de guvernare însărcinat cu
votarea legilor şi controlul puterii executive, şi guvernul
însărcinat să execute legile şi să exercite conducerea generală
a administraţiei publice. Aceste modalităţi sunt prevăzute expres
în constituţia fiecărei ţări şi cu o forţă juridică absolută.
Raporturi reciproce şi interacţiuni existenţe între
Parlament şi Guvern sunt diferite de la stat la stat, deosebirea
principală între ele fiind generată de caracterul sistemului politic
care poate fi :
- prezidenţial
- parlamentar

Modalităţi de acţiune a puterii executive asupra

Parlamentului
A. Desemnarea unor membri ai parlamentului de către
puterea executivă
B. Intervenţia puterii executive în organizarea internă a
activităţii camerelor legislative
Ex.: convocarea Parlamentului de către şeful statului în
sesiuni extraordinare.
C. Implicarea directă a puterii executive în activitatea
legislativă a Parlamentului
Domeniile în care puterea executivă este îndreptăţită să
se implice în derularea unor acţiuni parlamentare sunt:
• iniţiativa legilor
• participarea la dezbaterile parlamentare
• mesaje adresate de către şeful statului naţiunii prin
intermediul Parlamentului.
Iniţiativa legilor este conferită Parlamentului şi puterii
executive.
Guvernul este responsabil pentru conducerea generală a
administraţiei şi asigurarea realizării politicii interne şi externe a
statului (art.102 alin.1) din Constituţia României. Guvernul
trebuie să deţină prerogativa de a propune Parlamentului
proiecte şi legi şi de a face amendamente la propunerile
legislative prezentate de parlamentari.
Din practica generală parlamentară rezultă că miniştrii pot
participa la şedinţele Camerelor. O formă de intervenţie directă a

56
puterii executive întreprinsă de aceasta asupra celei legislative
sunt mesajele adresate periodic de către şeful statului
Parlamentului privind problemele de interes general.

D. Prerogativele puterii executive privind finalizarea

procesului legislativ

Există două căi de intervenţie a Executivului asupra

finalizării procesului legislativ:
1. sancţionarea sau promulgarea legilor
2. dreptul de veto
Sancţionarea sau promulgarea legilor izvorăşte din
doctrina separaţiei puterilor şi este un ultim efort al puterii
executive pentru a preveni un eventual abuz al puterii legislative,
care s-ar lăsa tentată să voteze o lege, să-şi impună punctul de
vedere în mod discreţionar asupra unei puteri, dar şi asupra
poporului, care este destinatarul legii.
În formele de guvernământ monarhice regele sancţionează
(aprobă) legile. În republici se utilizează promulgarea.
Promulgarea echivalează cu o autentificare a legii. Prin
actul promulgării, legea devine executorie, capătă forţă juridică.
După promulgare, legea este publicată într-o colecţie oficială
care cuprinde în ordine cronologică toate legile adoptate de
Parlament.
În Constituţia României este prevăzut un termen de 20 zile
în care şeful statului poate să promulge legea. Preşedintele
poate trimite înapoi legea Parlamentului, doar o dată, pentru a fi
reexaminată sau poate sesiza Curtea Constituţională asupra
neconstituţionalităţii legii.
Promulgarea legii este obligatorie în termen de 10 zile de
la primirea legii adoptate după reexaminare de către Parlament
sau de la primirea deciziei Curţii Constituţionale prin care se
confirmă constituţionalitatea legii.
Există situaţii când şeful statului deţine un autentic drept
de veto, opunându-se astfel legii adoptate de parlament şi
refuzând să o semneze. Refuzul de a promulga legea este o
expresie a dreptului de veto conferit şefului statului în republicile
prezidenţiale şi parlamentare. Dreptul de veto poate fi exercitat
şi de monarh.

E. Delegarea legislativă

Într-un singur caz este permis ca puterea executivă să se

implice efectiv în activitatea legislativă, preluând prerogativele
de reglementare primară a relaţiilor sociale, care în mod normal
sunt reglementate doar de puterea legislativă. Asemenea acte
sunt decrete-lege, ordonanţe, decrete legislative etc.

57
 Caracteristicile decretului – lege sunt:
1. are putere de lege
2. poate modifica sau abroga legile, cazuri când se
modifică sau se suspendă Constituţia
3. singura condiţie procedurală este ca organul emitent
să fie competent sa-l adopte
4. trebuie să fie supus ratificării Parlamentului la
proxima sa sesiune.
Acest procedeu este cunoscut în doctrină ca delegarea de
legislaţie şi practicat în mod general. Din punct de vedere
conceptual „delegarea de legislaţie” sau „delegarea puterii
legislative” este un transfer de prerogative de la parlament către
guvern privind adoptarea unui act normativ.
Principalul argument adus de adversarii delegării puterii
legislative este principiul potrivit căruia „delegate potestas non
delegare possum”. Dacă parlamentul deţine şi exercită o putere
delegată de popor, nu ar mai avea vocaţia de a delega sau
înstrăina o putere care nu-i aparţine. Legislativul nu poate
transfera puterea de a adopta legi, întrucât o deţine ca o putere
delegată de popor şi nu o poate transfera altuia. Poporul poate
singur desemna forma (organul) care se va constitui în putere
legislativă.

F. Dizolvarea Parlamentului

Conflictul între parlament şi guvern este un conflict între

prerogativele constituţionale ale celor două instituţii
guvernamentale şi se manifestă pe plan intern şi în relaţiile
internaţionale.
Forma cea mai gravă pe care o poate lua un astfel de
conflict este refuzul parlamentului de a acorda votul de
încredere guvernului. Soluţionarea crizei impune dizolvarea
parlamentului de către şeful statului. O asemenea măsură este
posibilă numai în regimurile parlamentare. În statele în care
parlamentul are o organizare bicamerală, se impune dizolvarea
ambelor Camere sau a unei singure Camere (cea inferioară).
În conformitate cu art.89 din Constituţia României,
Preşedintele poate să dizolve Parlamentul după ce se consultă
cu preşedinţii celor două Camere şi cu liderii grupurilor
parlamentare, dacă forul legislativ nu a acordat votul de
încredere pentru formarea guvernului în termen de 60 zile de la
solicitare şi numai după respingerea a cel puţin două solicitări de
învestire. Parlamentul nu poate fi dizolvat în ultimele 6 luni de
mandat al Preşedintelui şi nici în timpul stării de asediu sau al
stării de urgenţă. În cursul unui an, Parlamentul poate fi dizolvat
doar o dată.

58
 Modalităţi de acţiune a parlamentului asupra executivului

A. Intervenţia parlamentului în formarea executivului şi în

desemnarea unor înalţi demnitari ai puterii executive

Trebuie menţionată prerogativa parlamentului în republi-

cile parlamentare, de a alege şi revoca pe preşedinte.
În afară de alegerea şi revocarea şefului statului, în unele
sisteme constituţionale, parlamentul alege şi revocă guvernul sau
alege pe primul-ministru.
O formă de participare directă a parlamentului la
constituirea executivului (a guvernului) este desemnarea
membrilor acestuia, inclusiv a Primului-ministru de către şeful
statului din rândul parlamentarilor, pe baza votului de învestitură
acordat de forul legislativ.

B. Intervenţia parlamentului în acţiunea executivului

Această modalitate este posibilă în mai multe situaţii:

a) răspunsul dat de parlamentari unor probleme la
solicitarea guvernului sau a şefului statului (ex.:
răspunsul adresat în parlament la mesajele transmise
de şeful statului);
b) constituirea unor comisii de anchetă asupra activităţii
unor departamente ale executivului;
c) adoptarea unor moţiuni cu privire la acţiunile unor
membri ai guvernului;
d) întrebări şi interpelări adresate membrilor guvernului.
Cel interpelat poate refuza, în anumite situaţii şi
condiţii, să răspundă la o anumită întrebare,
justificând refuzul său din considerente de apărare a
unor secrete de stat sau a securităţii naţionale.
În sistemul constituţional românesc, Guvernul şi fiecare
dintre membrii săi sunt obligaţi să răspundă la întrebările sau la
interpelările formulate de deputaţi sau senatori. Orice Cameră
legislativă poate adopta o moţiune prin care îşi exprimă poziţia
cu privire la problema ce a făcut obiectul interpelării.

C. Intervenţia parlamentului asupra existenţei unor

autorităţi executive

Este forma cea mai amplă prin care forul legislativ îşi
manifestă poziţia sa de reprezentant al naţiunii faţă de puterea
executivă. Modalităţi cunoscute sunt: punerea sub acuzare a
şefului statului şi a miniştrilor. Miniştrii şi ceilalţi demnitari pot fi
deferiţi justiţiei pentru comiterea unor fapte penale, dar
procedura este diferită faţă de cea folosită de cetăţenii care ar

59
comite aceleaşi fapte (luare de mită, evaziune fiscală,
omucidere, spionaj, înaltă trădare etc).
Prin constituţie, sunt fixate procedura, organismul sau
organismele la care se face apel.
Potrivit art.109 din Constituţia României, urmărirea penală
a membrilor Guvernului este cerută de cele două Camere ale
Parlamentului, precum şi de preşedintele României. Potrivit Legii
nr.115/1999 privind responsabilitatea ministerială, pe lângă
răspunderea politică, membrii Guvernului pot răspunde şi civil,
administrativ, disciplinar sau penal, după caz, potrivit dreptului
comun.
Guvernul răspunde politic în faţă Parlamentului, aceasta
fiind o altă formă de intervenţie a puterii legislative în activitatea
puterii executive. În regimul politic prezidenţial, guvernul nu este
responsabil faţă de parlament (în S.U.A); deci este o modalitate
utilizată doar în sistemul parlamentar, precum şi în statele al
căror sistem politic este construit pe o sinteză a celor două
sisteme.
În România, unde sistemul politic este semiprezidenţial,
Guvernul răspunde politic numai în faţa Parlamentului pentru
întreaga să activitate. Fiecare membru al Guvernului răspunde
politic solidar cu ceilalţi membri pentru acţiunile Guvernului şi
pentru actele acestuia.

Tema 2:

CATEGORII TIPOLOGICE ALE STRUCTURII DE

GUVERNARE

- regimul confuziei puterilor;

- regimul separaţiei rigide;
- regimul separaţiei suple sau al colaborării puterilor;
- regimul semiprezidenţial.

REGIMUL CONFUZIEI PUTERILOR

Constă în deţinerea şi exercitarea de către acelaşi organ a

prerogativelor constituţionale de natură legislativă şi executivă.
Este posibil ca parlamentul să concentreze, pe lângă
prerogativele sale legislative şi de control, şi atribuţii ale puterii
executive. Este necesar ca Parlamentului să i se confere în mod
permanent sau să fie învestit pentru o perioadă cu atribuţii de
natură executivă având o importanţă deosebită. Este vorba de
îndatorirea Parlamentului de a adopta măsuri pentru executarea
propriilor legi sau de a constata şi sancţiona anumite
contravenţii.

60
 Asumarea de către Parlament a atribuţiilor esenţiale ale
puterii executive corespunde Constituţiei. Acest regim nu este
rezultatul unui abuz constituţional. El este denumit în doctrina
constituţională „regim de adunare”. În practică nu a fost viabil.
REGIMUL DE ADUNARE - concentrarea puterii de decizie
de către parlament în detrimentul celorlalte structuri de
guvernare. Executivul se află într-o poziţie de subordonare faţă
de forul legislativ, din punct de vedere al formării sale (trebuie
învestit de Parlament) şi al funcţiei sale.
Potrivit Constituţiei României, Preşedintele ţării (organ
aparţinând puterii executive) este îndreptăţit să instituie prin
decret starea de asediu sau de urgenţă, urmând ca măsura
adoptată să fie încuviinţată de către Parlament (art.93) care este
competent, în virtutea art.73 alin.3 lit.g, să reglementeze prin
lege organică regimul stării de asediu şi al celei de urgenţă.
Potrivit art.115 din Constituţia României, Parlamentul poate
adopta o lege specială de abilitare a Guvernului pentru a emite
ordonanţe în domenii care nu fac obiectul legilor organice.
Potrivit aceluiaşi articol, în cazuri excepţionale, guvernul poate
adopta ordonanţe de urgenţă care intră în vigoare după
depunerea lor spre aprobare la Parlament.

REGIMUL SEPARAŢIEI RIGIDE A PUTERILOR

(REGIMUL PREZIDENŢIAL)
Separaţia absolută sau rigidă a celor trei puteri
caracterizează sistemele prezidenţiale.
Regimurile prezidenţiale se caracterizează prin urmă-
toarele trăsături:
- puterea executivă este încredinţată prin Constituţie
preşedintelui, învestit cu largi responsabilităţi în
conducerea generală a statului;
- preşedintele este ales prin vot universal, egal, direct
şi secret pentru un mandat a cărui durată variază de
la un sistem constituţional la altul. Procedura alegerii
Preşedintelui este din punct de vedere al
reprezentativităţii, similară cu cea prevăzută pentru
alegerea Parlamentului. Preşedintele deţine o poziţie
egală cu cea a Parlamentului în ceea ce priveşte
reprezentarea naţiunii;
- preşedintele nu poate dizolva Parlamentul, iar acesta
nu poate revoca sau demite pe Preşedinte.
Imposibilitatea revocării mandatului Preşedintelui nu
înlătură posibilitatea punerii sub acuzare a şefului
statului pentru anumite fapte şi potrivit unei anumite
proceduri.

61
 - miniştrii nu răspund politic pentru acţiunea
guvernamentală pe care o desfăşoară în faţă
Parlamentului.

REGIMUL SEPARAŢIEI SUPLE SAU AL COLABORĂRII

PUTERILOR (REGIMUL PARLAMENTAR)
Este cunoscut şi sub denumirea de, regim sau sistem
parlamentar.
Caracteristica esenţială este gradul de echilibru şi inter-
ferenţa între parlament şi componentele sale, pe de o parte
(adunări/Camere; comisii parlamentare) şi guvern, pe de altă
parte.
Tipul de organizare a puterii executive corespunde
modelului executivului dualist/bicefal.
Regimul parlamentar se caracterizează prin:
- alegerea preşedintelui republicii de către parlament -
este evidentă doar în formele de guvernare
republicane;
- răspunderea politică a membrilor Guvernului şi a
acestuia în întregul său faţă de Parlament;
- învestirea şefului statului cu atribuţii minore privind
conducerea efectivă. Şeful statului nu-şi asumă o
răspundere politică, el putând fi sancţionat, potrivit
unei proceduri speciale, doar pentru anumite fapte:
înaltă trădare, violarea constituţiei şi a legilor;
- prerogativele constituţionale conferite executivului ca
în anumite condiţii prevăzute expres şi limitativ în
legea fundamentală să dizolve Parlamentul.
Dizolvarea Parlamentului este calea de rezolvare a
unui conflict între parlament şi guvern.
Există trei posibilităţi constituţionale de deformare a
modului clasic de regim parlamentar;
1. preponderenţa câştigată de guvern, într-o evoluţie
constituţională îndelungată, faţă de Parlament. Carac-
teristica acestei „deformări” o constituie prerogativa
guvernului de a organiza alegeri parlamentare
anticipate în caz de divergenţă cu parlamentarii sau al
imposibilităţii de rezolvare a unei probleme de interes
naţional major.
2. preponderenţa parlamentului asupra executivului.
3. întărirea prerogativelor şefului statului. Această
deformare este generată de intenţia şefului statului de
a depăşi condiţia sa de organism constituţional lipsit
de putere efectivă şi practic care nu este responsabil
din punct de vedere politic.

REGIMUL SEMIPREZIDENŢIAL

62
 Se caracterizează prin alegerea şefului statului prin vot
universal direct şi prin răspunderea politică a guvernului faţă de
parlament. Regimul politic consacrat prin recenta Constituţie a
României este caracterizat ca un regim semiprezidenţial.

SISTEMUL CONSTITUŢIONAL ROMÂNESC

Tema 1:

CARACTERELE ŞI ATRIBUTELE STATULUI ROMÂN

CARACTERELE STATULUI ROMÂN

Caracter al statului – o trăsătură definitorie a statului în

cauză, ce îi conferă acestuia o individualitate proprie, graţie
căreia se deosebeşte de un alt stat. Caracterele statului se
formează o dată cu apariţia acestuia. Caracterele statului sunt
forme exterioare ce diferă de la un stat la altul, la state diferite
pot fi întâlnite aceleaşi caractere. Sunt caractere ale statului
român:
- caracterul naţional;
- caracterul suveran;
- caracterul independent;
- caracterul unitar;
- caracterul indivizibil.

Atribut al statului – o însuşire esenţială sau proprietate a

statului nostru într-o anumită etapă a evoluţiei acestuia. Spre
deosebire de caracterele statului, atributele sale nu au caracter
de permanenţă.
STAT NAŢIONAL - România este un stat naţional de la
Unirea celor două Principate româneşti la 24 ianuarie 1859,
poporul român fiind majoritar în proporţie covârşitoare faţă de
minorităţi naţionale, aşezate în diferite perioade istorice pe
teritoriul ţării.
CARACTERUL UNITAR – al statului român semnifică
faptul că acesta este organizat ca o singură unitate sau ca o
unică formaţiune statală in cadrul căreia s-a instituit o singură
ordine juridică bazată pe o unică constituţie. Caracterul unitar nu
împiedică organizarea teritoriului în unităţi administrativ-
teritoriale. Agenţii locali (prefecţii) sunt numiţi de Guvern.
Guvernul numeşte câte un prefect în fiecare judeţ şi în municipiul
Bucureşti.
STATUL INDIVIZIBIL – România nu este numai un stat
unitar, ci şi indivizibil. Caracterul indivizibil ar indica faptul ca
statul nu ar putea fi împărţit în mai multe unităţi statale şi
transformat în stat federal.

63
 STAT SUVERAN SI INDEPENDENT - suveranitatea
reprezintă acea calitate a puterii de stat în temeiul căreia
această putere are vocaţia de a adopta orice decizie politică,
juridică, economică, militară. Suveranitatea unui stat apare ca
unitate a două componente: supremaţia puterii în interiorul
statului şi independenţa acestuia în raport cu alte puteri. În
interiorul statului puterea se exercită de autorităţile publice
expres învestite prin Constituţie: Parlament, Preşedintele
României, Guvernul şi instanţele judecătoreşti.

Forma de guvernământ

Opţiunea pentru o formă de guvernământ este o opţiune

politică, dar se bazează pe un raţionament juridic de natură
constituţională. Republica a intrat în conştiinţa mai multor
generaţii. Republica populară şi apoi socialistă au fost asociate
patru decenii cu un regim politic totalitar. Şi în alte ţări europene
monarhia a fost înlăturată prin forţă (Franţa, Portugalia, Spania,
Bulgaria). Este greu de presupus că în prezent un partid politic
sau o coaliţie de partide cu concepţii monarhiste s-ar putea
impune.
Atribute şi valori supreme ale statului român :
Statul de drept – conceptul statului de drept s-a conturat
printr-un lung proces istoric de interferenţă a diferitelor teorii
privind raporturile între puterea de stat, societate, individ.
Caracteristici ale statului de drept :
• regimul constituţional;
• legitimitatea populară a autorităţilor publice;
• egalitatea tuturor cetăţenilor în faţa legii şi a
autorităţilor publice;
• neretroactivitatea legii.

STAT DEMOCRATIC – conceptul de stat democratic este

un concept relativ recent formulat în doctrina şi practica
constituţională. Instituţia juridică a statului democratic este
consacrată prin mai multe texte constituţionale. Conform art.2
alin.2 din legea fundamentală, „suveranitatea naţională aparţine
poporului român, care o exercită prin organele sale
reprezentative şi prin referendum”.
STAT SOCIAL – caracterul sau atributul „social” pune în
evidenţă rolul statului de garant al „binelui social general”.
Concepţia despre statul de drept reclamă un echilibru între
intervenţia statului în viaţa social-economică şi principiile
democratice liberale. Statul nu poate avea un rol pasiv faţă de
competiţia economică liberală, caracteristică liberalismului care
poate duce inevitabil la uriaşe departajări sociale pe criterii de
avere.

64
 Omul–cetăţean (zoon politicon) - omul este privit într-o
dublă ipostază: ca fiinţă umană şi ca fiinţă politică (cetăţean).
Cetăţenii sunt ocrotiţi de stat fără nici o discriminare.
Drepturile lor sunt garantate şi apărate. Statul asigură
respectarea demnităţii umane sub toate aspectele ce ţin de
progresul social general.

PUTEREA SUVERANĂ A POPORULUI

Caracterele puterii suverane sunt:

- inalienabilitatea;
- indivizibilitatea;
- imprescriptibilitatea;
- deplinătatea;
- unitatea.

Caracterul inalienabil al suveranităţii arată că aceasta nu

poate fi înstrăinată.

Indivizibilitatea relevă că suveranitatea nu poate fi

divizată în cotă-parte.
Caracterul imprescriptibil relevă că suveranitatea există
atâta timp cât există naţiunea respectivă.
Deplinătatea exprimă faptul că suveranitatea nu poate fi
ţărmurită, limitată arbitrar.
Unitatea decurge din însăşi sinteza calitativă şi
integratoare a cotelor–părţi de suveranitate ale fiecărui individ.

Tema 3:
CETĂŢENIA ROMÂNĂ

1. Noţiunea de cetăţenie

Populaţia, fiind unul dintre elementele constitutive ale

statului, analiza raporturilor existente între stat şi aceasta apare
justificată. Populaţia unui stat se prezintă ca o entitate eteroclită
sub aspectul specificului raporturilor politice şi juridice pe care le
are fiecare membru al populaţiei cu statul pe teritoriul căruia
trăieşte populaţia respectivă. Populaţia unui stat este formată din
cetăţenii acestuia, la care se adaugă străinii şi, după caz,
apatrizii.
Elementele organice al naţiunii reflectate în conştiinţa
naţională - limba comună, tradiţiile, cultura comună, religia,
specificul vieţii sociale, economice şi politice formează fondul
conceptual şi operaţional al ideologiei naţionale.

65
 Pe lângă ideologia naţională se formează, indiferent de
raportul dintre naţiune şi minorităţile naţionale, o ideologie a
acestora, care va încorpora şi valorifica sistemul lor axiologic
(limba maternă, folclor şi tradiţii artistice specifice, cultură).
Este o cerinţă fundamentală a democraţiei constituţionale,
a statului de drept, ca statul să se manifeste - în cadrul
raporturilor de cetăţenie - în acelaşi fel faţă de toţi cetăţenii săi,
fără nici o discriminare, fără a acorda unora privilegii în
dezavantajul altora.
Legătura internă dintre stat şi întreaga populaţie care
vieţuieşte pe teritoriul său - indiferent de naţionalitate - stă la
baza drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, dar şi
la baza îndatoririlor lor faţă de stat şi poartă numele de
cetăţenie .
Ca instituţie juridică, cetăţenia este ansamblul de norme
juridice care reglementează modul de dobândire sau de pierdere
a calităţii de cetăţean, adică raporturile sociale de cetăţenie. Cât
priveşte aprecierea cetăţeniei ca o condiţie juridică sau statut al
individului exprimată prin drepturi şi îndatoririle sale individuale,
aceasta izvorăşte din drepturile subiective garantate de stat prin
Constituţie, propriilor cetăţeni şi nu ca statut al unor indivizi.
Statutul juridic al individului este garantat atât de
drepturile subiective recunoscute şi garantate de Constituţie, cât
şi de calitatea sa de cetăţean al unui stat, în virtutea căruia el
dobândeşte drepturile respective şi îşi asumă anumite îndatoriri.
Cetăţenia acordă dreptul unei persoane fizice, membru al
populaţiei care locuieşte într-un anumit stat, să se manifeste
politic, adică să voteze şi să fie ales în organe reprezentative ale
puterii sau ale administraţiei publice, sau să ocupe înalte funcţii
şi demnităţi publice în aparatul de guvernământ.
Cetăţenia este definită ca fiind apartenenţa politică şi
juridică a unei persoane la un anumit stat.
Apartenenţa unei persoane la un anumit stat nu exprimă o
legătură unilaterală, ci una reciprocă între cele două entităţi. Nu
numai cetăţeanul este legat de stat, ci şi statul este legat de
cetăţean.
Apartenenţa nu exprimă un simplu raport de subordonare
a cetăţeanului faţă de stat sau, cu alte cuvinte, un raport de
dominaţie exercitat de stat asupra unei persoane. Acest raport
există, indiferent de calitatea persoanei care locuieşte într-un
anumit stat şi asupra căreia se exercită prerogativele de
comandă.
Cetăţenia română exprimă legătura principală şi
statornică între statul român şi o persoană fizică, în baza căreia
aceasta participă la diferite proceduri legale prin care se exprimă
voinţa suverană a poporului şi beneficiază de drepturile şi

66
libertăţile fundamentale pe care i le garantează statul, care, în
acelaşi timp, îi impune anumite îndatoriri fundamentale.

2. Natura juridică a cetăţeniei

Cetăţenia este un element, o parte componentă a
capacităţii juridice. Persoana fizică/cetăţean poate fi subiect al
tuturor raporturilor juridice de cetăţenie, adică al acelor raporturi
juridice al căror conţinut îl formează drepturile şi libertăţile
fundamentale ale cetăţenilor.
Apartenenţa unei persoane la un anumit stat poate avea
mai multe cauze: naşterea, adopţiunea, repatrierea, autorizarea
cererii adresate autorităţilor statale competente de către o
persoană fizică.
Izvorul juridic al cetăţeniei este fie faptul natural al
naşterii, căreia legiuitorul îi predetermină efecte juridice în ceea
ce priveşte raporturile de cetăţenie între cel născut şi stat, fie
faptul juridic al adopţiunii sau repatrierii unei persoane ori
acordarea cetăţeniei la cerere.

3. Principiile generale ale cetăţeniei române

Ele stabilesc cadrul juridic general de dobândire şi de

exercitare a calităţii de cetăţean român de către o persoană
fizică. Decurg atât din Constituţie cât şi din alte legi, în primul
rând din Legea cetăţeniei române.
Principiile generale ale cetăţeniei române:
• egalitatea cetăţenilor români fără deosebire de rasă,
naţionalitate, origine etnică, apartenenţă politică,
avere sau origine socială (art.4 alin.2 din Constituţie).
• cetăţenia se dobândeşte pe baza principiului ius
sangvinis; dobândeşte automat cetăţenia română
indiferent de locul naşterii sale, copilul ai cărui părinţi,
sau numai unul dintre ei, este cetăţean român.
• stabilirea modului de dobândire a cetăţeniei, ca şi
drepturile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor,
reprezintă un atribut inerent, exclusiv şi suveran al
statului.
• cetăţenii români au de regulă o singură cetăţenie dar,
potrivit legii române, pot dobândi o a doua cetăţenie.
• căsătoria nu poate produce efecte juridice asupra
cetăţeniei soţilor iar schimbarea cetăţeniei unuia dintre
soţi nu produce efecte asupra cetăţeniei celuilalt soţ.

67
 • cetăţenia română nu poate fi retrasă aceluia care a
dobândit-o prin naştere.

4. Dobândirea cetăţeniei române

Modul de dobândire a cetăţeniei se face conform
principiului ius sangvinis, iar în stabilirea cetăţeniei române a
unei persoane primează legătura de sânge a acestuia cu părinţii
săi. Dacă aceştia au cetăţenia română, automat persoana
respectivă va dobândi la naştere cetăţenia română.
Art.5 din Legea cetăţeniei române: „Copiii născuţi pe
teritoriul României din părinţi cetăţeni români, sunt cetăţeni
români”. Au calitatea de cetăţean român cei care s-au născut pe
teritoriul statului român, chiar dacă numai unul dintre părinţi este
cetăţean român, precum şi cei care s-au născut în străinătate şi
ambii părinţi sau numai unul dintre ei are cetăţenie română.
Legea cetăţeniei stabileşte şi o prezumpţie de cetăţenie
română, precizând că minorul găsit pe teritoriul statului român
este cetăţean român, dacă nici unul dintre părinţi nu este
cunoscut.
Alte moduri de dobândire a cetăţeniei române:
• adopţiunea;
• repatrierea;
• acordarea acesteia la cerere.

Adopţiunea

Cetăţenia română se dobândeşte de către minorul

cetăţean străin sau fără cetăţenie, dacă înfietorii săi sunt
cetăţeni români, iar cel adoptat nu a împlinit vârsta de 18 ani.
Dacă numai unul dintre înfietori este cetăţean român, cetăţenia
minorului adoptat va fi hotărâtă de comun acord, de către
înfietori. Dacă aceştia nu ajung la nici o hotărâre comună,
instanţa judecătorească competentă să încuviinţeze adopţiunea,
va decide asupra cetăţeniei înfiatului, ţinându-se cont de
interesele acestuia. Legea cetăţeniei prevede că se cere şi
consimţământul minorului dacă acesta a împlinit vârsta de 14
ani.
Declararea nulităţii sau anularii adopţiunii

Copilul adoptat este considerat că nu a fost niciodată

cetăţean român dacă la data declarării sau anulării adopţiunii nu
a împlinit vârsta de 18 ani şi dacă are domiciliul în străinătate
sau părăseşte ţara pentru a domicilia în străinătate.

Desfacerea adopţiunii

68
 Copilul care nu a împlinit vârsta de 18 ani, pierde
cetăţenia română pe data desfacerii acesteia, dacă minorul
domiciliază în străinătate sau dacă părăseşte ţara pentru a
domicilia în străinătate.
Persoana care a pierdut cetăţenia română o poate
redobândi prin efectul repatrierii, dacă îşi exprimă dorinţa în
acest sens.
Redobândirea cetăţeniei de către unul dintre soţi nu are
nici o consecinţa asupra cetăţeniei celuilalt soţ.
Cetăţenia română se poate acorda cetăţeanului străin sau
persoanei fără cetăţenie care:
a. s-a născut şi domiciliază la data cererii pe teritoriul
României, sau, deşi nu s-a născut pe acest teritoriu,
domiciliază pe teritoriul statului român de cel puţin 7
ani sau, în cazul în care este căsătorit cu un cetăţean
român, de cel puţin 3 ani;
b. dovedeşte prin atitudinea şi comportarea sa
ataşament faţă de statul şi poporul român;
c. a împlinit vârsta de 18 ani;
d. are asigurate mijloace legale de existenţă;
e. este cunoscut cu o bună comportare şi nu a fost
condamnat în ţară sau în străinătate pentru o
infracţiune care îl face nedemn de a fi cetăţean
român;
f. cunoaşte limba română în suficientă măsură pentru a
se integra în viaţa socială.
Cetăţenia română se poate acorda şi persoanei care a
avut această cetăţenie şi care cere redobândirea ei, cu păstrarea
domiciliului în străinătate, dacă a împlinit vârsta de 18 ani, şi
dovedeşte prin comportarea şi atitudinea sa, ataşament faţă de
statul şi poporul român şi dacă este cunoscută ca având o bună
purtare şi nu a fost condamnată în ţară sau în străinătate pentru
o infracţiune care o face nedemnă de a fi cetăţean român.
Persoana majoră care redobândeşte cetăţenia română prin
repatriere, precum şi soţul acesteia, căruia cetăţenia i s-a
acordat la cerere, depune în termen de 6 luni în faţa autorităţilor
române competente, jurământul de credinţă faţă de ţară.
Acelaşi jurământ este prestat şi de cetăţeanul străin şi
apatridul cărora li s-a acordat cetăţenia română la cerere. În
aceste cazuri, calitatea de cetăţean român se dobândeşte pe
data prestării jurământului.

5. Pierderea cetăţeniei

Retragerea cetăţeniei

Cetăţenia română se poate retrage persoanei care:

69
 • aflată în străinătate, săvârşeşte fapte deosebit de grave
prin care vatămă interesele statului român sau lezează
interesele României;
• aflată în străinătate, se înrolează în forţele armate ale
unui stat cu care România a rupt relaţiile diplomatice
sau cu care este în stare de război;
• a obţinut cetăţenia română prin mijloace frauduloase.
Potrivit Legii cetăţeniei române, retragerea acesteia nu
produce efecte asupra cetăţeniei soţului sau copiilor persoanei
căreia i s-a retras cetăţenia.

Aprobarea renunţării la cetăţenie

Legea prevede că se poate aproba renunţarea la cetăţenia

română persoanei care a împlinit vârsta de 18 ani şi care:
• nu este învinuită sau inculpată într-o cauză penală sau
nu are de exercitat o pedeapsă penală;
• nu este urmărită pentru debite de către stat, persoane
fizice sau juridice din ţară, sau având astfel de debite,
le achită ori prezintă garanţii corespunzătoare achitării
lor.
Pierderea cetăţeniei prin aprobarea renunţării nu produce
efecte juridice asupra cetăţeniei soţului sau copiilor minori, dar
în cazul în care ambii părinţi obţin aprobarea renunţării la
cetăţenia română, iar copilul minor se află împreună cu ei în
străinătate sau părăseşte împreună cu ei ţara, acesta pierde
cetăţenia română odată cu părinţii săi, iar dacă ei au pierdut
cetăţenia română la date diferite, minorul va pierde cetăţenia
română pe ultima dintre aceste date.
Copilul minor care, pentru a domicilia în străinătate,
părăseşte ţara după ce ambii părinţi au pierdut cetăţenia română,
pierde cetăţenia română pe data plecării sale din ţară. Există şi
alte cazuri de pierdere a cetăţeniei.
Copilul minor, cetăţean român, adoptat de un cetăţean
străin, poate pierde cetăţenia română dacă înfietorii solicită
aceasta în mod expres, iar legea străină prevede dobândirea
cetăţeniei înfietorului de către cel adoptat.
În cazul declarării nulităţii sau anulării adopţiunii, copilul
care nu a împlinit vârsta de 18 ani este considerat că nu a
pierdut niciodată cetăţenia română.
Pierde cetăţenia română copilul găsit pe teritoriul
României dacă, până la împlinirea vârstei de 18 ani, i s-a stabilit
filiaţia faţă de ambii părinţi, iar aceştia sunt cetăţeni străini.
Cetăţenia română se pierde şi în cazul în care filiaţia s-a
stabilit numai faţă de un părinte cetăţean străin, celălalt părinte
rămânând necunoscut.

70
 6. Dovada cetăţeniei române

Se face, potrivit legii cetăţeniei române, cu buletinul de

identitate, cu paşaportul sau cu certificatul constatator al
acordării cetăţeniei române.
Cetăţenia copilului până la vârsta de 14 ani se dovedeşte
cu certificatul său de naştere, însoţit de B.I. sau paşaportul
oricăruia dintre părinţii săi.
În cazul în care copilul este înscris în B.I. sau în
paşaportul unuia dintre părinţi, dovada cetăţeniei se face cu
oricare dintre aceste acte.
Dovada cetăţeniei copiilor găsiţi se face, până la vârsta de
14 ani, cu certificatul de naştere.

PARLAMENTUL ROMÂNIEI

Tema 1:

ORGANIZAREA PARLAMENTULUI ROMÂNIEI

1. Validarea mandatelor de deputat şi de senator

Cele două Camere nou alese se întrunesc la convocarea

Preşedintelui României în cel mult 20 de zile de la alegeri.
Convocarea Camerei Deputaţilor şi Senatului se face prin decret
prezidenţial.
Până la constituirea organismelor de conducere ale
Camerelor (Biroul Permanent), lucrările acestora sunt prezidate
de cel mai în vârstă deputat, respectiv senator, asistat de patru
secretari desemnaţi dintre cei mai tineri parlamentari, membri ai
Camerei Deputaţilor şi Senatului.
Preşedintele de vârstă plus cei patru senatori nu
constituie un organism ca atare, conducerea Camerei are un
caracter provizoriu şi un unic scop: buna desfăşurare a
procedurii de validare a mandatelor.
Pentru validarea mandatelor, fiecare Cameră alege în
prima sa şedinţă o comisie din membri ai Camerei respective.

71
 Comisia de validare îşi alege un preşedinte şi doi
vicepreşedinţi care alcătuiesc biroul acesteia, după care se
organizează în grupe de lucru compuse din trei membri, cărora le
sunt repartizate dosarele primite de la Biroul Electoral Central
referitoare la alegerea deputaţilor şi senatorilor.
Propunerile privind validarea sau invalidarea sunt
prezentate comisiei de biroul său şi de grupele de lucru în
termen de cel mult trei zile de la constituirea comisiei.
În termen de cel mult patru zile de la constituire, fiecare
comisie întocmeşte un raport în care sunt nominalizaţi
parlamentarii pentru care se propune validarea sau nevalidarea
mandatelor, cu motivarea propunerilor de invalidare. Raportul
trebuie supus aprobării comisiei de validare. Pentru aprobarea
raportului este necesară majoritatea voturilor membrilor comisiei.
Raportul comisiei de validare se prezintă Camerei
Deputaţilor şi Senatului. Validarea sau nevalidarea mandatelor
se face cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor prezenţi.
Camerele sunt legal constituite după validarea a două treimi din
mandate. Invalidarea se propune pentru fraudă electorală sau
pentru nerespectarea condiţiilor constituţionale şi legale privind
alegerea.

2. Configuraţia politică a Camerei Deputaţilor şi Senatului

Configuraţia politică este exprimată de grupurile

parlamentare, care sunt structuri ale Camerelor. Acestea se
constituie în fiecare Cameră prin asocierea a cel puţin zece
deputaţi sau şapte senatori care au candidat în alegeri pe listele
aceluiaşi partid sau ale aceleiaşi formaţiuni politice.
Parlamentarii care au refuzat să facă parte din grupul
parlamentar al partidului pe lista căruia au candidat, sunt liberi
să-şi desfăşoare activitatea în afara grupurilor. Aceştia devin
„deputaţi sau senatori independenţi”.
Cu toate că organizarea deputaţilor şi senatorilor în
grupuri parlamentare nu este obligatorie, ea reprezintă o cerinţă
practică.
Potrivit Constituţiei, modul de organizare în grupuri
parlamentare este stabilit autonom de către fiecare Cameră prin
regulament propriu.
Organizarea unui grup parlamentar într-o Cameră este
posibilă doar prin asocierea a cel puţin zece deputaţi, respectiv
şapte senatori.
Regulamentul Camerei Deputaţilor prevede în art.13 alin.4
că deputaţii unor partide sau formaţiuni politice care nu întrunesc
numărul necesar pentru a forma un grup parlamentar, precum şi
deputaţii independenţi se pot reuni în grupuri parlamentare

72
mixte, sau se pot afilia altor grupuri parlamentare constituite
potrivit regulilor generale în materie.
Regulamentul Camerei Deputaţilor mai prevede că
deputaţii care reprezintă organizaţiile cetăţenilor aparţinând
minorităţilor naţionale, altele decât cea maghiară, pot constitui
un singur grup parlamentar, care nu va exprima configuraţia
politică a unui partid, dar va permite susţinerea în bloc a
intereselor organizaţiilor minorităţilor naţionale care au beneficiat
de un mandat de deputat în condiţiile prevăzute de art.62 alin.2
din Constituţie.
Părăsirea unui grup poate antrena ipotetic destrămarea
acestuia, dacă numărul deputaţilor, respectiv, al senatorilor
rămaşi în grup este mai mic de zece sau, după caz, mai mic de
şapte. Părăsirea înseamnă de fapt renunţarea de către
parlamentarul în cauză la programul partidului care l-a propus
candidat în alegeri.
Regulamentele Camerei interzic formarea de grupuri
parlamentare ale unor partide care nu au obţinut mandate în
urma alegerilor.
Regulamentul Senatului, modificat prin Hotărârea Camerei
Superioare nr.5 din 17 ianuarie 2001, a păstrat interdicţia trecerii
senatorilor de la un grup parlamentar la altul.
În prima şedinţă după constituire, fiecare grup parlamentar
îşi alege un preşedinte şi, după caz, unul sau mai mulţi
vicepreşedinţi.
Prerogativele grupurilor parlamentare sunt prevăzute în
regulamentele celor două Camere. Grupurile parlamentare:
a. fac propuneri în ceea ce priveşte stabilirea numărului
de deputaţi sau de senatori care vor fi desemnaţi în
comisiile de validare;
b. fac propuneri de candidaţi pentru funcţia de
Preşedinte al Camerei Deputaţilor/Senatului;
c. propun candidaţi pentru alegerea celorlalţi membri ai
birourilor permanente, în limita locurilor rezervate;
d. propun membrii comisiilor parlamentare;
e. pot prezenta în faţa Camerei poziţia grupului faţă de
ordinea de zi;
f. prezintă amendamente motivate în scris la proiectele
de lege şi propunerile legislative supuse spre
dezbatere (doar grupurile parlamentare din Camera
Deputaţilor);
g. pot cere Preşedintelui Camerei Deputaţilor/Senatului
să verifice respectarea cvorumului;
h. pot propune ce modalitate de vot să fie folosită, în
afară de cazul în care prin regulament se stabileşte o
anumită procedură de vot (doar grupurile parla-
mentare din Camera Deputaţilor);

73
 i. pot cere ca anumite şedinţe ale Camerei să fie
secrete (doar grupurile parlamentare din Camera
Deputaţilor).

3. Alegerea Birourilor Permanente

Preşedintele de vârstă, împreună cu cei patru secretari

desemnaţi din rândul celor mai tineri parlamentari, vor asigura
conducerea Camerei până la alegerea Biroului Permanent,
interval în care regulamentele Camerelor interzic dezbaterile
parlamentare, cu excepţia celor ce privesc validarea mandatelor
de deputat, şi, respectiv senator.
După constituirea legală a Camerei Deputaţilor şi a
Senatului, acestea aleg Biroul Permanent – organism de
conducere al celor două corpuri legislative.
Birourile Permanente sunt organisme interne de
conducere ale Camerelor. Trăsăturile distinctive ale Birourilor
Permanente sunt următoare:
a. au caracter colegial, întrucât sunt constituite din
preşedinte, vicepreşedinţi, secretari şi chestori;
b. sunt organe alese;
c. respectă configuraţia politică a Camerei respective,
fiind constituite prin negocieri între grupurile
parlamentare;
d. sunt organe interne de conducere a Camerelor.

Preşedinţii Camerelor sunt şi preşedinţii Birourilor

Permanente. Constituţia României prevede în art.64 alin.2 că
aceştia se aleg pe durata mandatului Camerelor.
Preşedintele Senatului are, potrivit Constituţiei, atribuţii
exprese ce îi revin în această calitate. Astfel, Preşedintele
Senatului sau Preşedintele Camerei Deputaţilor asigură, în
ordine, interimatul funcţiei de Preşedinte al României (art.98
alin.1 din Constituţia României). Preşedinţii celor două Camere
sesizează Curtea Constituţională în condiţiile prevăzute de
art.146 lit.a, b şi c din Constituţie.
Ei sunt aleşi pe durata mandatului Parlamentului, prin vot
secret, cu buletinele de vot, pe care sunt înscrise numele şi
prenumele tuturor candidaţilor propuşi de grupurile parla-
mentare. Fiecare grup face o singură propunere.
Dacă nici un candidat nu a întrunit, după două tururi, votul
membrilor Camerei respective, se organizează noi tururi de
scrutin, în urma cărora va fi declarat Preşedintele Camerei
Deputaţilor/Senatului candidatul care a obţinut majoritatea
voturilor deputaţilor prezenţi.

74
 Din momentul alegerii preşedintelui Camerei, activitatea
preşedintelui de vârstă încetează.
Lista candidaţilor propuşi la Camera Deputaţilor pentru
cele 12 locuri de vicepreşedinţi, chestori şi secretari, se supune
în întregime votului Camerei şi se aprobă cu majoritatea voturilor
deputaţilor.
Dacă această majoritate nu se realizează, se organizează
un nou tur de scrutin, în care lista este aprobată cu majoritatea
voturilor deputaţilor. Votul este secret şi se exprimă prin bile la
Camera Deputaţilor şi cu buletine de vot la Senat.
Potrivit Regulamentului Senatului, propunerile de
candidaţi făcute de preşedinţii grupurilor parlamentare se
înaintează Preşedintelui Senatului, care le supune votului
plenului acestui corp legislativ. La primul tur de scrutin este
declarat ales candidatul care a obţinut votul majorităţii
senatorilor. Dacă un candidat nu a obţinut numărul de voturi
necesar, grupul parlamentar în cauză va face o altă propunere,
care se supune aceloraşi proceduri de vot.
Preşedinţii Camerelor se aleg pentru întreg mandatul
Parlamentului, ceilalţi membri ai Birourilor Permanente se aleg la
începutul fiecărei sesiuni ordinare a Camerei respective.
La Camera Deputaţilor pot cere revocarea: grupul
parlamentar care a propus deputatul a cărei revocare se solicită
sau cel puţin o treime din numărul deputaţilor provenind din
minimum trei grupuri parlamentare.
La Senat, poate cere revocarea grupul parlamentar căruia
îi aparţine senatorul respectiv. Potrivit principiului simetriei, se
impune ca revocarea să fie supusă aceluiaşi mod de vot folosit
pentru alegerea în Biroul Permanent (se utilizează votul cu bile).

4. Comisiile parlamentare

Rolul principal al corpurilor legiuitoare este de a delibera

asupra problemelor ce le sunt supuse spre adoptare ori spre
deliberare. Este necesară efectuarea prealabilă a unor lucrări
pregătitoare de către organele specializate, care constă în
examinarea iniţiativelor, a amendamentelor propuse etc.
Caracteristica comună tuturor comisiilor parlamentare,
indiferent de statutul sau de regimul politic al acestora, constă în
faptul că comisiile sunt organe de lucru ale Camerelor, înfiinţate
cu scopul de a îndeplini însărcinările care le sunt înaintate de
acestea.
Camera Deputaţilor şi Senatul îşi constituie comisii
permanente şi pot institui comisii de anchetă sau alte comisii
speciale. Cele două Camere îşi mai pot constitui comisii de
mediere sau alte comisii comune.

75
 Natura juridică a comisiilor parlamentare

Cu toate că acestea sunt organe de lucru ale Camerei şi

sunt compuse din deputaţi şi senatori, potrivit configuraţiei
politice a fiecărei Camere, comisiile nu sunt organisme politice,
ele sunt organe care contribuie direct la exercitarea puterii.
Calitatea de organism politic este deţinută doar de
Camerele legislative. Comisiile parlamentare nu au o capacitate
juridică. Aceasta este conferită de Constituţie fiecărei Camere.
Comisiile îşi adoptă propriul regulament de organizare şi de
funcţionare.
În literatura de specialitate, comisiile parlamentare sunt
definite ca „forme organizatorice prin care deputaţii participă la
pregătirea lucrărilor”, „organisme de lucru proprii având sarcini
de lucru şi de control”, „organisme interne” ale Camerelor.
Toţi autorii consideră comisiile parlamentare ca
organisme/structuri interne ale Camerelor care au ca sarcină
examinarea prealabilă a unor probleme transmise Camerelor
spre examinare şi aprobare.

Clasificări:
1. din punct de vedere al perioadei pentru care sunt
înfiinţate distingem comisii:
- permanente;
- temporare.
2. din punct de vedere al competenţei care le este
conferită distingem comisii:
- cu o competenţă generală într-un anumit domeniu
de activitate;
- comisii înfiinţate ad hoc, adică doar pentru
examinarea unei anumite probleme.

Comisiile permanente

Art.64 alin.4 din Constituţie prevede că fiecare Cameră îşi

constituie comisii permanente şi poate institui comisii de anchetă
sau alte comisii speciale. De asemenea, cele două Camere îşi
pot constitui comisii comune.
Pentru înfiinţarea comisiilor permanente se foloseşte
termenul de „constituire” iar pentru înfiinţarea comisiilor de
anchetă sau a altor comisii speciale termenul de „instituire”
(precum şi la comisiile comune).
La Camera Deputaţilor comisiile permanente sunt formate
dintr-un număr de 13-40 de deputaţi. Un deputat face parte

76
obligatoriu dintr-o singură comisie permanentă, cu excepţia
membrilor Biroului Permanent, care sunt scutiţi de această
îndatorire regulamentară.
Pe durata mandatului, orice deputat sau senator îşi poate
schimba opţiunea pentru o anumită comisie permanentă în
favoarea alteia. Calitatea de membru al comisiei poate înceta la
propunerea grupului parlamentar din care face parte deputatul
sau senatorul respectiv. În acest caz, grupul parlamentar poate
propune un alt deputat, respectiv, alt senator, pentru a fi ales ca
membru al comisiei.
Comisiile permanente se constituie pe domenii de
activitate care corespund, în limite relative, specializării
ministerelor.
În cazul când un grup parlamentar îşi modifică compo-
nenţa sau încetează să mai existe, Camera interesată poate
hotărî asupra rămânerii în comisie a reprezentantului grupului
iniţial.
Rolul comisiilor permanente constă în examinarea
proiectelor de legi, propunerilor legislative şi amendamentelor, în
vederea elaborării raporturilor sau avizelor. Comisiile dezbat şi
hotărăsc asupra altor probleme trimise de Biroul Permanent; pot
efectua anchete parlamentare cu încuviinţarea Camerei.
Comisia permanentă sesizată în fond întocmeşte un raport
asupra celor hotărâte în comisie, în care se va face referire la
avizele celorlalte comisii care au examinat proiectul sau
propunerea, la amendamentele prezentate şi la avizul Consiliului
Legislativ. Raportul va cuprinde propuneri motivate privind
admiterea, fără modificare, a actului examinat, respingerea
acestuia sau admiterea lui cu modificări şi se înaintează Biroului
Permanent pentru a fi înscris pe ordinea de zi a Camerei
respective.
Orice Comisie Permanentă poate porni o anchetă, în
cadrul competenţei sale, cu încuviinţarea Camerei respective,
privitoare la activitatea desfăşurată de Guvern sau de
administraţia publică.

Comisiile speciale

Camera Deputaţilor şi Senatul pot institui comisii speciale

pentru avizarea unor Acte legislative complexe, pentru
elaborarea unor propuneri legislative sau pentru alte scopuri,
indicate în hotărâri de înfiinţare a comisiei. Propunerea
legislativă astfel elaborată nu se mai supune examinării altor
comisii.
Competenţa de a propune membrii comisiei speciale şi a
biroului acestuia revine Biroului Permanent al Camerei
respective.

77
 Prin hotărârea Camerei se va stabili şi termenul până la
care va fi depus raportul comisiei.
Comisiile speciale au acelaşi statut ca şi comisiile
permanente. Membrii comisiilor speciale îşi păstrează şi calitatea
de membri ai comisiilor permanente.
În doctrina de specialitate, se consideră că ceea ce
conferă caracterul de comisie comună unei comisii parlamentare
este apartenenţa membrilor săi la cele două corpuri legislative:
Camera Deputaţilor şi Senatului.

Comisiile de anchetă

Anchetele parlamentare reprezintă un mijloc de realizare a

controlului parlamentar. Astfel, la cererea unei treimi din membrii
săi, Camera Deputaţilor şi Senatul vor putea hotărî înfiinţarea
unei comisii de anchetă.
Anumiţi demnitari şi funcţionari publici nu pot fi controlaţi
prin comisiile de anchetă şi nu pot fi audiaţi de acestea
(magistraţii).
Persoanele invitate pentru audiere vor fi înştiinţate despre
aceasta cu cel puţin 5 zile înainte.

În Parlamentul României, citarea unui cetăţean în faţa

comisiei parlamentare, ca martor sau în orice calitate, contravine
drepturilor constituţionale privind libertăţile cetăţeneşti. Comisiile
pot, însă, să invite anumite persoane pentru a da relaţii în
legătură cu obiectul anchetei.
Când pentru lămurirea unor fapte sau împrejurări, în
vederea aflării adevărului, sunt necesare cunoştinţele unor
experţi, comisia de anchetă dispune efectuarea unor expertize.
În acest caz, preşedintele comisiei atrage atenţia persoanei
audiate că are obligaţia de a nu ascunde nimic din ceea ce ştie
şi că nerespectarea acestei obligaţii atrage după sine
răspunderea legală.
Camera Deputaţilor şi Senatul pot hotărî exercitarea
atribuţiilor de control ale Parlamentului, constituirea unor comisii
comune de anchetă, în contextul dezbaterii cererii de punere sub
acuzare a Preşedintelui României.

Tema 2:

FUNCŢIONAREA PARLAMENTULUI

1. Legislatura Parlamentului

78
 Potrivit art.63 alin.1 din Constituţie, Camera Deputaţilor şi
Senatul sunt alese pentru un mandat de patru ani.
Durata mandatului echivalează cu legislatura Camerelor.
În timpul vacanţelor parlamentare, deşi Camerele nu
desfăşoară activitate deliberativă, Birourile Permanente rămân în
funcţiune. În această perioadă pot lucra şi comisiile permanente,
precum şi comisiile speciale, cu aprobarea Birourilor permanente.
Momentul de început al legislaturii rezultă din art.63 alin.3
din Constituţie, care prevede că Parlamentul nou ales se
întruneşte, la convocarea Preşedintelui României, în cel mult 20
de zile de la alegeri.
Legislatura Camerei Deputaţilor şi a Senatului începe pe
data întrunirii legale a noilor Camere.
Termenul limită al mandatului este de 4 ani şi se
prelungeşte până la întrunirea legală a noului Parlament.
Înainte de expirare, mandatul Parlamentului poate înceta
datorita dizolvării acestuia, în condiţiile prevăzute de art.89
alin.1 din Constituţie. Într-o astfel de situaţie, deşi Parlamentul
este dizolvat, legislatura fiind încheiată, mandatul se va prelungi
până la întrunirea legală a celor două nou alese Camere.
Prelungirea mandatului Parlamentului se justifică prin
cerinţa asigurării colaborării permanente a celor trei puteri.
La data încetării mandatului, îşi vor înceta activitatea
toate structurile organizatorice constituite în vechiul Parlament,
adică preşedinţii Camerelor, grupurile parlamentare şi comisiile.
Pentru asigurarea continuităţii procesului legislativ,
Constituţia prevede în art.63 alin.5 că proiectele de legi sau
propunerile legislative înscrise pe ordinea de zi a Parlamentului
precedent îşi continuă procedura în noul Parlament.

2. Sesiunile Camerei Deputaţilor şi Senatului

În cadrul unei legislaturi, Camera Deputaţilor şi Senatul

îşi desfăşoară activitatea în sesiuni. Acestea sunt forme
organizatorice în care cele două Camere îşi exercită funcţia de
deliberare asupra problemelor care sunt supuse spre adoptare.
În sistemul nostru constituţional, sesiunile pot fi ordinare
şi extraordinare. Parlamentul României se mai convoacă de drept
sau obligatoriu, potrivit dispoziţiilor prevăzute expres în
Constituţie.
Convocarea Parlamentului în sesiuni extraordinare este
egală cu întreruperea vacanţei parlamentare dintre două sesiuni
ordinare pentru motive foarte importante sau excepţionale.
Sesiunile ordinare reprezintă regula, iar cele extraordinare
excepţia.

79
 Convocarea de drept a Parlamentului este motivată de
cauze ieşite din comun, de o gravitate excepţională, când
manifestarea voinţei suverane a poporului, prin intermediul
Parlamentului, se impune de urgenţă pentru soluţionarea unor
probleme de interes naţional.

A. Sesiunile ordinare

Potrivit art.66 alin.1 din Constituţie, Camera Deputaţilor şi

Senatul se întrunesc în două sesiuni ordinare pe an. Prima
începe în luna februarie şi nu poate depăşi sfârşitul lunii iunie,
iar a doua începe în luna septembrie şi nu poate depăşi sfârşitul
lunii decembrie.
Actul de convocare a Parlamentului în sesiune ordinară
este un act procedural, formal. Neexercitarea dreptului, dar şi a
obligaţiilor legale de convocare, nu poate să atragă după sine
prorogarea de facto a vacanţei parlamentare.
În absenţa Preşedintelui Camerei sau în cazul
indisponibilităţii sale, oricare dintre vicepreşedinţi are dreptul
regulamentar să convoace Camera.
În cadrul fiecărei sesiuni ordinare, activitatea Camerelor
legislative se desfăşoară potrivit unei ordini de zi şi a unui
program de lucru stabilite săptămânal. La Camera Deputaţilor
proiectul ordinii de zi şi proiectul programului de lucru se
întocmesc în Biroul Permanent. Proiectele de lege şi propunerile
legislative se înscriu în proiectul ordinii de zi în termen de cel
mult 7 zile de la primirea de către Biroul Permanent a raportului
comisiei sesizate în fond. Atât proiectul ordinii de zi, cât şi cel al
programului de lucru, se aprobă în Comitetul ordinii de zi până la
sfârşitul fiecărei săptămâni de lucru a Camerei. Ordinea de zi şi
programul de lucru pot fi modificate cu aprobarea aceluiaşi
organ, la cererea Biroului Permanent, în cazuri speciale.
La Senat, programul ordinii de zi şi al programului de
activitate al Camerei respective se întocmesc de Biroul
Permanent al acesteia şi se aprobă de Senat cu votul majorităţii
senatorilor prezenţi.

B. Sesiunea extraordinară

Potrivit art.66 alin.2 din Constituţie, Camera Deputaţilor şi

Senatul se întrunesc în sesiuni extraordinare, la cererea
Preşedintelui României, a Biroului Permanent al fiecărei Camere
ori a cel puţin unei treimi din numărul deputaţilor sau senatorilor.
În cererea de convocare a sesiunii extraordinare se va
menţiona în mod obligatoriu ordinea de zi şi perioada de
desfăşurare a sesiunii. Nerespectarea acestor două condiţii de
formă atrage neluarea în considerare a cererii de către

80
Preşedinte. Regulamentul conferă astfel Preşedintelui putere
absolută de decizie. Simpla formulare a cererii obligă pe
Preşedintele Camerei respective să convoace Camera în sesiune
extraordinară.
Ordinea de zi a sesiunii extraordinare trebuie să fie
aprobată de Cameră, neaprobarea ordinii împiedicând ţinerea
sesiunii. Pentru aprobarea sesiunii extraordinare este necesară
majoritatea voturilor deputaţilor şi senatorilor prezenţi la şedinţă.
Potrivit principiului autonomiei funcţionale a fiecărei
Camere, convocarea în sesiune extraordinară a uneia dintre ele
nu atrage formal şi automat şi convocarea celeilalte, deşi logica
constituţională prevede că cele două Camere nu pot exercita
activitatea legislativă decât împreună. Practica parlamentară
indică convocarea separată în sesiune extraordinară a celor
două Camere.
Este posibilă însă şi convocarea în sesiune extraordinară
doar a unei singure Camere, cu condiţia ca ordinea de zi să nu
cuprindă proiecte legislative care necesită concursul celeilalte
Camere.
În aceea ce priveşte sesiunea extraordinară, aceasta se
desfăşoară fără întrerupere în limitele de timp fixate în art.66
alin.1 din Constituţie, temeiul legal al funcţionarii sale fiind
Constituţia.
Principiul continuităţii activităţii legislative şi de control
parlamentar presupune logic caracterul neîntrerupt al sesiunilor.
În cazul întrunirilor de drept, încetarea situaţiei care a impus
convocarea Parlamentului are ca efect încheierea sesiunii.

C. Convocarea Parlamentului de drept

Convocarea de drept se face în cazurile limitative şi

expres prevăzute de Constituţie: art.92 alin.3 şi art.93 alin.2.
Un caz de «convocare obligatorie» este reglementarea
dată de art.115 alin.4 : în cazuri excepţionale, Guvernul poate
adopta ordonanţe de urgenţă. Acestea intră în vigoare numai
după depunerea lor spre aprobare la Parlament. Dacă
Parlamentul nu se află în sesiune, el se convoacă în mod
obligatoriu.
Una dintre deosebirile esenţiale între sesiunile
extraordinare şi întrunirile de drept ale Parlamentului constă în
faptul că aceasta din urmă nu necesită exprimarea unui act de
voinţă în sensul iniţiativei de convocare şi nici alte condiţii
procedurale: stabilirea unei ordini de zi şi a perioadei sesiunii.

3. Şedinţele Camerei Deputaţilor şi Senatului

81
 În perioada de timp rezervată sesiunilor, ca şi în cea a
întrunirilor de drept sau obligatorii a Parlamentului, Camera
Deputaţilor şi Senatul îşi desfăşoară activitatea în şedinţe de
plen şi în şedinţe comune.
Şedinţa este forma organizatorică în care Senatul şi
Camera Deputaţilor dezbat în plen proiectele de lege şi
propunerile legislative, precum şi alte probleme înscrise pe
ordinea de zi.
Constituţia prevede că Senatul şi Camera Deputaţilor
adoptă în mod valabil legi, hotărâri şi moţiuni în prezenţa
majorităţii membrilor acestora. Această dispoziţie fixează
cvorumul legal de şedinţă. Dacă cvorumul nu este întrunit,
Camera Deputaţilor şi Senatul nu pot adopta în mod valabil
actele menţionate.
Cvorumul legal nu trebuie confundat cu majoritatea de
voturi cerută pentru adoptarea legilor şi a celorlalte acte supuse
Parlamentului sau Camerelor spre adoptare.
Cvorumul legal reprezintă numărul minim de deputaţi,
respectiv senatori, a căror prezenţă este absolut necesară în
şedinţele Camerei Deputaţilor şi Senatului pentru ca acestea să
adopte în mod valabil cele 3 categorii de acte prevăzute de
art.67 din Constituţie.
Art.67 din Constituţie stabileşte o regulă generală, care
este reluată de Regulamentele Senatului şi Camerei Deputaţilor
şi la alte acte şi probleme asupra cărora deliberează.
În timpul şedinţelor, liderii grupurilor parlamentare pot
cere Preşedintelui Camerei verificarea cvorumului legal, dar
numai la şedinţele de vot final.
În ceea ce priveşte decizia de suspendare a lucrărilor
Camerei, dacă în urma verificării cvorumului se constată că
acesta nu este întrunit, Preşedintele este obligat să recurgă la
ea pentru a nu încălca art.67 din Constituţie. În cazul în care
cvorumul legal nu este întrunit, cei doi Preşedinţi suspendă
şedinţa şi anunţă ziua şi ora la care lucrările Camerei respective
vor fi reluate.
Atât şedinţele separate ale Camerei Deputaţilor şi
Senatului, cât şi şedinţele comune ale acestora sunt, de regulă,
secrete. Regulamentele prevăd că la cererea preşedintelui sau a
unui grup parlamentar (la Senat, cel puţin 20 de senatori) se
hotărăşte cu votul majorităţii parlamentarilor prezenţi ca anumite
şedinţe să fie secrete.
Regulamentele permit ca la şedinţele publice să participe
diplomaţi, reprezentanţi ai presei, radioului şi televiziunii şi alţi
invitaţi, pe baza acreditării sau a invitaţiei emise de secretarii
generali ai celor două Camere, în condiţiile stabilite de Birourile
Permanente şi în limita locurilor disponibile.

82
 Membrii Guvernului au acces la lucrările Camerelor, iar
dacă li se solicită participarea, prezenţa lor este obligatorie.
Proiectul ordinii de zi poate cuprinde proiecte de legi,
propuneri legislative, proiecte de hotărâri şi, după caz, întrebări,
interpelări, petiţii sau alte probleme propuse de Guvern, de
Biroul Permanent ori deputaţi/senatori.
Ordinea de zi poate fi modificată numai la cererea Biroului
Permanent, a unui grup parlamentar sau a unei comisii
senatoriale pentru motive bine întemeiate şi urgente, iar la
Camera Deputaţilor, la cererea Biroului Permanent, în cazuri
excepţionale, cu aprobarea Comitetului ordinii de zi.
Dacă regula o constituie şedinţele separate, ca efect al
bicameralismului, şedinţele comune sunt excepţii de la regulă.
Art.65 alin.2 din Constituţie stabileşte câteva situaţii când, în
mod obligatoriu, Camera Deputaţilor şi Senatul se întrunesc în
şedinţă comună. Constituţia, face în acest sens trimitere la:
1. primirea mesajului Preşedintelui României;
2. aprobarea bugetului de stat şi a bugetului asigurărilor
sociale de stat;
3. declararea mobilizării generale sau parţiale;
4. declararea stării de război;
5. suspendarea sau încetarea ostilităţilor militare;
6. examinarea rapoartelor Consiliului Suprem de
Apărare a Ţării;
7. numirea, la propunerea Preşedintelui României, a
directorului Serviciului Român de Informaţii şi
exercitarea controlului asupra acestui serviciu, s.a.
Alte situaţii când cele două Camere se întrunesc în
şedinţă comună sunt prevăzute în Regulamentul şedinţelor
comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului.
Proiectul ordinii de zi a şedinţelor comune se adoptă de
către cele două Birouri Permanente, care se convoacă pentru
acest scop de preşedinţii acestora. Birourile Permanente
stabilesc data şi locul de desfăşurare a şedinţelor comune şi
asigură buna desfăşurare a şedinţelor comune.
Lucrările şedinţelor comune sunt conduse alternativ de
Preşedintele Camerei Deputaţilor şi de Preşedintele Senatului
asistaţi de doi secretari, câte unul la fiecare Cameră.

Tema 3:

FUNCŢIILE PARLAMENTULUI

Consideraţii generale privind funcţiile parlamentului

83
 Orice parlament are în principal funcţia de legiferare
(adoptarea legilor) şi funcţia de control parlamentar exercitat
asupra puterii executive. Potrivit art.61 alin.1 din Constituţie
Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului
român şi unica autoritate legiuitoare a ţării, calitate în care forul
legislativ deţine prerogativa de a legifera şi de a exercita un
control politic asupra autorităţilor executive.
În doctrina modernă se consideră că Parlamentul are o
funcţie deliberativă, constând în adoptarea unei poziţii sau a unei
decizii asupra problemei ce a făcut obiectul deliberării
parlamentare.
Funcţiile legislativă şi de control reprezintă componente
ale funcţiei deliberative. Funcţia deliberativă acoperă orice
activitate a Parlamentului.

1. Funcţia legislativă
Prin funcţie legislativă se înţelege împuternicirea acordată
Parlamentului de a adopta legi. Funcţia legislativă se rezumă
exclusiv la votarea legilor.

A. Domeniul legii
• Practic, Parlamentul poate legifera în orice domeniu al
vieţii sociale;
• Constituţia se referă doar la domeniul de reglementare
pentru: legile constituţionale, legile organice, legile
ordinare (art.73);
• Parlamentul colaborează în exercitarea funcţiei sale
legislative cu:
- Guvernul;
- cetăţenii cu drept de vot (art.74 alin.1 din
Constituţie);
- Preşedintele României (art.150 alin.1 din
Constituţie).
• Guvernul este competent să adopte hotărâri în
executarea legilor (art.108 alin.1 din Constituţie), deci
se rezervă un domeniu de reglementare juridică a
anumitor relaţii sociale în beneficiul Guvernului;
• Parlamentul poate, în principiu, să adopte şi norme
juridice de aplicare, de executare, dar în practică acest
domeniu este rezervat Guvernului;
• Constituţia invocă anumite relaţii sociale rezervate
exclusiv legii (art.71, art.105 alin.2, art.109 alin.3,
art.117 alin.3).
B. Etapele procedurii legislative:

84
  iniţiativa legislativă;
 examinarea proiectului de lege în comisii permanente;
 dezbaterea proiectului de lege în plen;
 votarea proiectului de lege;
 medierea;
 promulgarea.

Parcurgerea acestor etape, cu excepţia medierii, este

obigatorie. Iniţiativa legislativă (art.74 din Constituţie) aparţine:
 Guvernului;
 deputaţilor şi senatorilor;
 unui număr de cel puţin 250.000 de cetăţeni cu drept
de vot (art.74 alin.1 din Constituţie).
În forma sa revizuită în 2003, Constituţia prevede în art.75
o competenţă funcţională distinctă pentru fiecare Cameră
legislativă, în funcţie de domeniul de reglementare al proiectului
de lege sau al propunerii legislative. Astfel, fiecare Cameră este
considerată ca primă Cameră sesizată pentru anumite iniţiative
legislative, cealaltă fiind for legislativ de decizie finală.

Constituţia prevede, în acest sens, că se supun spre

dezbatere şi adoptare Camerei Deputaţilor ca primă Cameră
sesizată proiectele de lege şi propunerile legislative menţionate
expres în art.75 alin.1. Pentru toate celelalte iniţiative legislative,
Senatul este primă Cameră sesizată.
Prima Cameră sesizată - Camera Deputaţilor sau, după
caz, Senatul - trebuie să se pronunţe asupra iniţiativei legislative
în termen de 45 de zile sau de 60 de zile, pentru coduri şi legi de
complexitate deosebită. Dacă se depăşeşte acest termen,
proiectele de lege sau propunerile legislative se consideră că au
fost adoptate. Termenul de 45 sau, respectiv, de 60 de zile se
calculează pe zile lucrătoare, întrerupându-se pe perioada
vacanţei parlamentare.
Examinarea proiectului în comisia permanentă sesizată în
fond se finalizează prin adoptarea de către comisie a unui raport,
în care se propune, după caz, admiterea, respingerea sau
acceptarea proiectului cu modificări.
Dezbaterea în plenul Camerei se face în două faze:
 dezbaterea generală (sunt anunţate principiile de bază
ale reglementării şi se exprimă poziţia politică a fiecărui
grup parlamentar faţă de proiect);
 dezbaterea pe articole, cu modificările propuse în
raportul comisiei permanente sesizate în fond.
Votarea proiectului potrivit Regulamentelor parlamentare:

85
  votul este personal;
 votul poate fi deschis sau secret.
Votul deschis se exprimă prin ridicarea mâinii prin apel
nominal sau prin mijloace electronice. Votul secret se exprimă
prin buletine de vot, prin bile, prin mijloace electronice.
Dacă Camerele legislative adoptă acelaşi proiect de lege
în redactări diferite, se declanşează procedura de mediere
pentru eliminarea divergenţelor de redactare. Procedura de
mediere se iniţiază de comun acord cu preşedinţii celor două
Camere şi se derulează prin intermediul unei comisii
parlamentare mixte.
Această procedură se aplică doar în privinţa proiectelor de
lege înaintate Parlamentului spre adoptare înainte de revizuirea
Constituţiei în 2003.
Promulgarea este actul prin care Preşedintele României
autentifică şi învesteşte legea adoptată de Parlament cu formulă
executorie şi dispune publicarea ei în Monitorul Oficial al
României.
Termenul de promulgare este de 20 de zile de la primirea
legii. Preşedintele României are dreptul să ceară Parlamentului,
o singură dată, reexaminarea legii sau să sesizeze Curtea
Constituţională.
În cadrul reexaminării, legea se supune unei noi votări, cu
respectarea art.76. Dacă legea este adoptată din nou, termenul
de promulgare este de 10 zile de la reprimirea legii.
Odată promulgată, legea se publică în Monitorul Oficial al
României şi intră în vigoare la 3 zile de la publicare sau la data
prevăzută în textul ei.

2. Funcţia de informare
Prin intermediul funcţiei de informare, Camera Deputaţilor
şi Senatul, comisiile parlamentare, precum şi parlamentarii
solicită şi primesc datele, informaţiile şi documentele necesare
luării deciziilor, în concordanţă cu prerogativele lor constitu-
ţionale şi regulamentare.
Sediul materiei: art.111 alin.1 din Constituţie; art.170-172
din Regulamentul Camerei Deputaţilor; art.161-163 din
Regulamentul Senatului.
Art.111 alin.1 din Constituţie circumscrie funcţia de
informare la controlul parlamentar. Regulamentele Camerelor
stabilesc o sferă mai largă a funcţiei de informare: dreptul
deputaţilor şi senatorilor de a obţine “informaţiile necesare

86
desfăşurării activităţii lor din partea organelor administraţiei
publice”.
Această funcţie constă în culegerea, selectarea şi
prelucrarea de informaţii, date, documente necesare înfăptuirii
de către Camere şi parlamentari a prerogativelor lor
constituţionale şi regulamentare.
Forma de realizare: petiţii adresate de cetăţeni sau de
organizaţii sociale; solicitarea de informaţii de către Camere şi
comisii parlamentare, întrebări şi interpelări adresate membrilor
Guvernului; activitatea desfăşurată în comisii de anchetă;
invitarea la şedinţele comisiilor a unor specialişti; prezentarea de
către unele autorităţi publice a unor rapoarte privind propria
activitate (Avocatul Poporului, Curtea de Conturi).

Titularii dreptului de a solicita informaţii:

 Camerele şi comisiile, în ceea ce priveşte informaţii
necesare controlului parlamentar; cererea se adresează
guvernului şi celorlalte organe ale administraţiei
publice;
 deputaţii şi senatorii, prin cererea adresată preşedintelui
Camerei respective sau preşedintelui comisiei din care
fac parte; cererea se adresează organelor administraţiei
publice.

Deputaţii şi senatorii nu au dreptul să ceară personal

date şi informaţii.
În cazul în care o propunere legislativă implică
modificarea prevederilor bugetului de stat sau ale bugetului
asigurărilor sociale de stat, solicitarea informării Guvernului este
obligatorie (art.110 alin.1 din Constituţie).

3. Funcţia de control parlamentar

A. Consideraţii generale:
 Fundament teoretic: principiul separaţiei puterilor;
 Suport constituţional: art.61 alin.1 din Constituţie;
 Controlul este specializat la anumite domenii sau
restrâns la anumite obiective;
 Instanţele judecătoreşti nu pot fi supuse controlului
datorită statutului special al magistraţilor
(inamovibilitate şi independenţă);
 Sancţiunile sunt politice. Constituţia prevede expres
sancţiunile ce pot fi aplicate.
B. Formele controlului parlamentar:

87
 a) aprobarea de către Parlament sau încuviinţarea unor
acte ale Executivului;
b) acordarea şi retragerea încrederii Guvernului;
c) întrebările şi interpelările adresate membrilor Guver-
nului, moţiunile simple;
d) anchetele parlamentare;
e) angajarea răspunderii Guvernului din proprie iniţiativă;
f) suspendarea din funcţie a Preşedintelui României;
g) punerea sub acuzare a Preşedintelui României;
h) urmărirea penală a membrilor Guvernului.
1. Aprobarea de către Parlament
a unor acte ale Executivului
Aprobarea poate fi prealabilă sau ulterioară. În toate
cazurile aprobarea este o condiţie a legalităţii actului în sine.
Cazuri:
a) art.92 alin.2 din Constituţie (aprobarea prealabilă);
b) mobilizarea generală sau parţială a forţelor armate în
cazuri excepţionale – art.92 alin.2 din Constituţie
(aprobarea ulterioară);
c) aprobarea măsurilor luate de şeful statului pentru
respingerea unei agresiuni, art.92 alin.3 din Constituţie
(aprobarea ulterioară);
d) încuviinţarea instituirii stării de asediu sau stării de
urgenţă (art.93 alin.1 din Constituţie);
e) abilitarea Guvernului de a emite ordonanţe;
f) consultarea pealabilă a Parlamentului de către
Preşedintele României în cazul în care acesta
intenţionează să consulte poporul prin referendum
(art.90 din Constituţie);
g) consultarea prealabilă a preşedinţilor Camerelor
legislative şi a liderilor grupurilor parlamentare în
privinţa dizolvării Parlamentului.

În cazurile de la lit.a)-f) Parlamentul deliberează şi decide

prin vot. În cazurile de la lit.f) şi g) punctul de vedere al
Parlamentului, respectiv al preşedinţilor Camerelor şi al liderilor
grupurilor parlamentare, este pur consultativ.
2. Acordarea şi retragerea încrederii Guvernului
Programul de guvernare şi lista membrilor Guvernului se
prezintă de candidatul la funcţia de prim-ministru, desemnat de
Preşedintele României.
Programul de guvernare şi lista membrilor Guvernului sunt
puse în dezbaterea Camerelor în şedinţă comună, dar nu pot fi
modificate.

88
 Acceptarea programului şi a listei se face cu votul
majorităţii deputaţilor şi senatorilor.
Regragerea încrederii se face prin adoptarea unei moţiuni
de cenzură, cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor. Dacă
moţiunea de cenzură este adoptată, Guvernul este demis.
3. Întrebări şi interpelări (art.112 alin.1 din Constituţie,
art.155-169 din Regulamentul Camerei Deputaţilor şi art.153-160
din Regulamentul Senatului)
Întrebările la Camera Deputaţilor pot fi: orale şi scrise.
Întrebările sunt adresate de orice deputat sau senator.
Interpelările se adresează de deputaţi sau senatori; în Camera
Deputaţilor interpelările pot fi făcute şi de grupurile
parlamentare.
Camerele pot adopta o moţiune cu privire la problema ce a
făcut obiectul interpelării. Moţiunea are exclusiv un caracter
politic.

4. Anchetele parlamentare (art.63 alin.4 din Constituţie

şi regulamenele Camerelor)
Comisiile de anchetă pot fi înfiinţate de fiecare Cameră, la
cererea unei 1/3 din numărul membrilor acestora. Cererea
trebuie aprobată cu votul majorităţii membrilor prezenţi. Se pot
înfiinţa comisii de anchetă comune.
5. Angajarea răspunderii guvernului din proprie
iniţiativă (art.114 din Constituţie)
Guvernul îşi poate angaja răspunderea în faţa Camerei
Deputaţilor şi Senatului reunite în şedinţă comună asupra:
a) unui program;
b) unei declaraţii de politică generală;
c) unui proiect de lege.
În timpul dezbaterilor poate fi iniţiată o moţiune de
cenzură. Dacă moţiunea de cenzură este votată de majoritatea
deputaţilor şi senatorilor, Guvernul este demis.
Dacă nu se iniţiază moţiunea de cenzură, sau dacă
aceasta nu se adoptă, programul, declaraţia de politică generală
sau proiectul de lege se consideră aprobate de Parlament.
6. Suspendarea din funcţie a Preşedintelui României
(art.95 din Constituţie)
Este o formă de răspundere politică a şefului statului.
Suspendarea poate fi iniţiată de 1/3 din numărul deputaţilor şi
senatorilor. Motivul suspendării: săvârşirea unor fapte grave, prin
care încalcă grav prevederile Constituţiei. Se adoptă în şedinţă
comună a Camerelor, cu votul majorităţii deputaţilor şi

89
senatorilor. Suspendarea este urmată obligatoriu de organizarea
unui referendum pentru demiterea Preşedintelui României.
7. Punerea sub acuzare a Preşedintelui României
(art.96 din Constituţie)
 Iniţiator: majoritatea deputaţilor şi senatorilor.
 Motiv: înaltă trădare. Constituţia nu precizează
conţinutul faptelor de înaltă trădare.
 Decizia se adoptă cu votul a 2/3 din numărul deputaţilor
şi senatorilor.
 Competenţa de judecată: Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie.
 Preşedintele este demis de drept în caz de condamnare.
8. Solicitarea urmăririi penale a membrilor Guvernului
(art.109 alin.2 şi 3 din Constituţie)
 Iniţiator: Camera Deputaţilor, Senatul şi Preşedintele
României.
 Cazurile de răspundere şi pedepsele sunt stabilite în
Legea pentru responsabilitatea ministerială.
 Este o condiţie constituţională ca faptele imputabile să
fie săvârşite în exerciţiul funcţiei ministeriale.
 Competenţa de judecată revine Înaltei Curţi de Casaţie
şi Justiţie.
 Miniştrii pot răspunde penal, potrivit dreptului comun,
dacă comit infracţiuni fără legătură cu funcţia de
membru al Guvernului.
4. Funcţia de desemnare prin învestire, alegere sau
numire a unor autorităţi publice
Atribuţiile Parlamentului subsumate acestei funcţii sunt
prevăzute expres în Constituţie sau în legi speciale. Deoarece
Parlamentul României are o structură bicamerală, această
funcţie va fi înfăptuită de cele două Camere reunite în şedinţă
comună.
Potrivit Constituţiei, Parlamentul:
a) acordă votul de încredere Guvernului;
b) numeşte membrii Curţii de Conturi;
c) numeşte directorul Serviciului Român de Informaţii;
d) în diferite legi speciale sunt prevăzute şi alte
prerogative ale Parlamentului privind numirea în funcţii
publice;
e) numeşte preşedintele Consiliului Legislativ şi
preşedinţii de secţii ai acestei autorităţi publice;
f) numeşte pe Avocatul Poporului.

90
 Tema 4:
ACTELE PARLAMENTULUI ROMÂNIEI

1. Consideraţii generale. Categorii de acte

Parlamentul, potrivit art.61 alin.1 din Constituţie, este

“unica autoritate legiuitoare a ţării”.
Voinţa Parlamentului se exprimă nu numai prin lege, dar şi
prin alte acte sub denumiri specifice precum regulamente,
hotărâri sau acte cu un caracter exclusiv politic.
Actele Parlamentului pot fi clasificate în două categorii
principale:
- acte juridice;
- acte cu caracter exclusiv politic.
Actele juridice ale Parlamentului sunt: legile, regula-
mentele Camerelor, hotărârile şi moţiunile de cenzură.
Actele cu caracter exclusiv politic ale Parlamentului sunt:
declaraţii, mesaje, apeluri.
În afara acestor două categorii de acte, Camerele sau
organismele lor interne – comisiile parlamentare, birourile
permanente – au dreptul de a adopta sau emite, după caz, o
serie de acte prin care se concretizează diferite atribuţii conferite
acestora. Astfel de acte sunt: avize, rapoarte, decizii, adrese,
hotărâri.
2. Conceptul de lege şi categoriile de legi
Legea poate fi definită ca fiind actul juridic al
parlamentului iniţiat potrivit Constituţiei, adoptat de acesta
potrivit unei proceduri solemne, promulgat de Preşedintele
statului şi publicat în Monitorul Oficial şi care conţine reguli de
conduită socială general-obligatorii şi impersonale, a căror
respectare este asigurată, la nevoie, prin forţa de constrângere a
statului.
Parlamentul României adoptă trei categorii de legi:
constituţionale, organice şi ordinare.
A. Legile constituţionale sunt legile prin care se
revizieşte Constituţia. Sub aspect procedural, ele se adoptă cu
votul a cel puţin 2/3 din numărul membrilor fiecărei Camere,
fiind definitive numai după aprobarea lor prin referendum,
organizat în cel mult 30 de zile de la data adoptării proiectului
sau a propunerii de revizuire.
Legile constituţionale – art.150 alin.1 din Constituţie – pot
fi iniţiate de Preşedintele României la propunerea Guvernului, de

91
cel puţin o pătrime din numărul deputaţilor sau al senatorilor şi
de cel puţin 500.000 de cetăţeni cu drept de vot.
B. Legile organice sunt actele pe care Constituţia însăşi
le declară astfel. Ele reglementează organizarea şi funcţionarea
autorităţilor publice, dezvoltând principiile sau regulile enunţate
în Constituţie.
Sediul materiei îl constituie art.73 alin.3 din Constituţie,
care prevede domeniile reglementate prin lege organică.
Sub aspect procedural, legile organice se adoptă cu votul
majorităţii membrilor fiecărei Camere.
C. Legile ordinare sunt legile adoptate în toate celelalte
domenii ale vieţii sociale, Sub aspect procedural, ele se adoptă
cu votul majorităţii membrilor prezenţi din fiecare Cameră.
De asemenea, Parlamentul poate adopta o lege specială
de abilitare a Guvernului pentru a emite ordonanţe, care vor
avea, prin urmare, forţa juridică a unei legi ordinare.
Legea de abilitare trebuie să precizeze în mod obligatoriu
domeniul şi data până la care se pot emite ordonanţe. Numai în
cazuri excepţionale, Guvernul poate adopta “ordonanţe de
urgenţă”, ceea ce nu necesită preexistenţa unei legi de abilitare,
dar ele intră în vigoare numai după depunerea lor spre aprobare
la Parlament. Dacă Parlamentul nu se află în sesiune, el se
convoacă în mod obligatoriu.
3. Conceptul de hotărâre. Categoriile de hotărâri
Hotărârile sunt acte juridice adoptate de Parlament sau
Camerele sale (separat).
Există două categorii de hotărâri:
a) cu caracter normativ;
b) cu caracter nenormativ sau individual.
Hotărârile normative se deosebesc de legi prin aceea că
au forţă juridică inferioară legii.
Din punct de vedere procedural deosebirile dintre legi şi
hotărâri sunt următoarele:

a) pentru adoptarea hotărârilor, nu sunt aplicabile regulile

privitoare la iniţiativa legislativă;
b) hotărârile nu parcurg toate fazele procedurii legislative;
c) numai legile trebuie să fie promulgate, în timp ce
hotărârile nu sunt supuse promulgării;
d) hotărârile nu fac obiectul controlului de constituţio-
nalitate din partea Curţii Constituţionale.

92
 Hotărârile Camerelor se adoptă cu majoritatea membrilor
prezenţi din fiecare dintre ele, cu excepţia regulamentelor, care
se adoptă cu votul majorităţii membrilor acestora.
4. Conceptul de moţiune. Categorii de moţiuni
Moţiunea este actul juridic al Parlamentului sau al
Camerelor, prin care se exprimă poziţia adoptată de acestea într-
o anumită problemă de politică internă sau externă. Moţiunile nu
sunt susceptibile să reglementeze relaţii sociale.
Constituţia şi regulamentele Camerelor fac referire la
două categorii de moţiuni:
a) moţiunea simplă (art.112 alin.2 din Constituţie);
b) moţiunea de cenzură (art.113 şi 114 din Constituţie).
Moţiunea simplă este rezultatul de voinţă al unei singure
Camere (Camera Deputaţilor sau Senatul) şi exprimă poziţia
Camerei respective într-o anumită problemă de politică internă
sau externă. Moţiunile simple nu au caracterul de acte juridice, ci
pot exercita doar o influenţă morală asupra activităţii Guvernului,
dar nu sunt în măsură să genereze obligaţii garantate printr-o
sancţiune juridică oarecare.
Moţiunea de cenzură priveşte raporturile dintre Parlament
şi Guvern, adoptarea sau respingerea sa semnificând retragerea
sau menţinerea încrederii acordate Guvernului. Dacă este
adoptată, moţiunea de cenzură face ca Guvernul să decadă din
împuternicirile ce i-au fost conferite prin votul de învestitură. Are
caracterul de act juridic şi exprimă voinţa Parlamentului în
întregul său.
Moţiunea poate fi iniţiată de cel puţin 50 de deputaţi sau
de cel puţin o pătrime din numărul senatorilor, trebuie să fie
motivată şi depusă la preşedintele Camerei, care o comunică de
îndată Guvernului.
Moţiunea se aprobă cu votul majorităţii deputaţilor
prezenţi, iar la Senat cu votul majorităţii senatorilor. Fac
excepţie de la această regulă moţiunile de cenzură care se
adoptă cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor.

5. Actele politice ale Parlamentului României

Actele politice ale Parlamentului conţin numai afirmaţii de
principiu sau luări de atitudine, lipsite de efecte juridice
immediate, dar care, prin faptul că emană de la un organ
reprezentativ al poporului, organ învestit cu competenţa de a
legifera şi de a controla Guvernul, se bucură de un deosebit
prestigiu, de o mare autoritate.
Constituţia României şi regulamentele Camerelor nu
cuprind o enumerare a acestor acte, parlamentul fiind liber să

93
adopte denumiri diverse pentru a-şi intitula actele exclusiv
politice (declaraţii, apeluri, proteste, demersuri etc.).

Tema 5:
STATUTUL DEPUTAŢILOR ŞI SENATORILOR

1. Natura juridică a mandatului parlamentar

Dreptul public foloseşte noţiunea de mandat în sens de
împuternicire specială dată printr-o procedură solemnă de către
corpul electoral, candidaţilor la o funcţie sau demnitate publică,
dacă aceştia obţin un număr suficient de voturi, potrivit legii
electorale.
Cei ce obţin mandatul sunt învestiţi cu dreptul de a
înfăptui anumite interese generale (exercită o funcţie publică).
În exercitarea mandatului, deputaţii şi senatorii sunt în
serviciul poporului.
Din punct de vedere al naturii sale juridice, mandatul
parlamentar este o instituţie de drept constituţional. Mandatul
parlamentar are caracter reprezentativ (art.69 din Constituţie).
În exercitarea mandatului, deputaţii şi senatorii sunt în
serviciul poporului (parlamentarii nu îi reprezintă numai pe
alegătorii din circumscripţia electorală în care au fost aleşi, ci
reprezintă întregul popor în unitatea lui).
Mandatul imperativ este nul. Nu este permisă nici o
ingerinţă sau injocţiune în activitatea deputaţilor şi senatorilor,
indiferent din partea căruia ar proveni. Nici partidele politice
care i-au propus candidaţi, nici alegătorii nu au dreptul să
impună parlamentarilor o anumită prestaţie parlamentară.
Deputaţii şi senatorii nu pot fi revocaţi.
În dreptul privat, mandatul este socotit un contract civil
(art.1532 din Codul civil) între mandant (cel care împuterniceşte)
şi mandatar (persoana împuternicită).
Între noţiunea de mandat din dreptul civil şi cea de
mandat din dreptul constituţional există deosebiri esenţiale:
a) mandatul civil se constituie pe baze contractuale, iar
mandatul parlamentar prin alegeri;
b) conţinutul mandatului civil se stabileşte prin acordul
părţilor, pe când conţinutul mandatului parlamentar se
stabileşte prin Constituţie, regulamentele Camerelor şi,
după caz, prin lege;
c) dacă mandatarul îl reprezintă pe mandant, deputaţii şi
senatorii reprezintă naţiunea;

94
 d) mandatarul este răspunzător faţă de mandant pentru
daunele ce i le-ar cauza, pe când deputaţii şi senatorii
nu răspund faţă de alegători;
e) mandatul civil poate fi revocat, pe când mandatul
parlamentar nu poate fi revocat;
f) mandatarul poate fi substituit printr-o altă persoană, pe
când deputaţii şi senatorii nu pot fi înlocuiţi decât în
anumite condiţii (prin supleanţi).
Deputaţii şi senatorii îndeplinesc o demnitate publică. Ei
nu sunt asimilaţi funcţionarilor publici.
Trăsăturile mandatului parlamentar:

a) este o instituţie de drept public (de drept constitu-

ţional);
b) are caracter reprezentativ la nivel naţional;
c) are caracter general;
d) are caracter electiv;
e) este irevocabil;
f) este protejat constituţional.
Dispoziţiile cuprinse în Constituţie referitoare la mandatul
parlamentar (art.69 – 72) au valoare de reguli directoare în
materie. Ele pot fi dezvoltate şi detaliate prin lege specială şi
prin regulamentele Camerelor. Regulamentele Camerelor
stabilesc doar norme procedurale pentru aplicarea dispoziţiilor
constituţionale referitoare la statutul deputaţilor şi senatorilor.

2. Durata mandatului parlamentar

Durata mandatului parlamentar coincide cu cea a
Camerelor legislative (art.63 alin.1 din Constituţie). Mandatul
Camerelor poate fi prelungit în caz de război sau catastrofă. De
asemenea, mandatul se prelungeşte până la întrunirea legală a
noului Parlament.
Deputaţii şi senatorii intră în exerciţiul mandatului pe data
întrunirii legale a Camerei din care fac parte, sub condiţia
validării.
Mandatul parlamentar ia naştere pe data anunţării
rezultatelor alegerii, dar dreptul celui îndreptăţit să-l exercite
începe pe data întrunirii legale a Camerei respective, sub
condiţia validării. Numai de la această dată se aplică deputaţilor
şi senatorilor statutul parlamentar prevăzut în Constituţie şi
regulamente.
Mandatul parlamentar încetează:

95
  la data întrunirii legale a Camerelor nou alese;
 în caz de demisie;
 în caz de incompatibilitate;
 în cazul pierderii drepturilor electorale;
 în caz de deces.

3. Protecţia constituţională şi regulamentară

a mandatului parlamentar
Pe durata mandatului, deputaţii şi senatorii exercită
prerogativele autorităţii publice. De aceea, mandatul lor este
protejat constituţional.
Rolul protecţiei este de a garanta parlamentarilor deplina
libertate în exercitarea mandatului.
Protecţia se realizează prin:
a) regimul de incompatibilitate;
b) imunitarea parlamentară;
c) independenţa opiniilor;
d) indemnizaţie.
A. Incompatibilităţile (art.71 din Constituţie)
Incompatibilităţile au rolul de a asigura evitarea
conflictelor ce ar rezulta din exercitarea concomitentă a două
funcţii publice concurente (ex. funcţia jurisdicţională cu funcţia
legislativă).
Constituţia stabileşte incompatibilităţile calităţii de deputat
sau de senator cu orice funcţie publică de autoritate; se
exceptează doar funcţia de membru al Guvernului (art.71 alin.2
din Constituţie).
Alte incompatibilităţi se stabilesc prin lege organică.
Exemple de funcţii publice de autoritate:
 funcţia de prefect;
 funcţia de primar sau membru în consiliile locale;
 funcţia de secretar al unităţilor administrativ-teritoriale;
 funcţia de secretar de stat;
 funcţia de poliţist, gardian public ş.a.
Există funcţii publice care nu presupun exercitarea
autorităţii (ex.: funcţia de director al Bibliotecii Naţionale). Ca
atare, între calitatea de parlamentar şi asemenea funcţii nu
există incompatibilitate.
Regulamentele obligă deputaţii şi senatorii aflaţi în stare
de incompatibilitate să demisioneze din funcţiile incompatibile cu
calitatea lor de parlamentari în termen de 10 zile de la apariţia
cazului de incompatibilitate.
Refuzul de a demisiona atrage după sine considerarea
parlamentarului în cauză ca demisionat (demisie tacită).

96
 B. Imunitatea parlamentară (art.72 din Constituţie)
Imunitatea are rolul de a proteja parlamentarii de
încercările de intimidare, sancţionare din partea puterii executive
şi judecătoreşti, pentru modul în care aceştia îşi exercită
mandatul.
Deputaţii şi senatorii nu pot fi traşi la răspundere juridică
pentru voturile sau opiniile politice exprimate în exercitarea
mandatului.
Deputaţii beneficiază de imunitate de la data eliberării
certificatului doveditor al alegerii, sub condiţia validării. Deputaţii
şi senatorii pot fi urmăriţi şi trimişi în judecată penală pentru
fapte care nu au legătură cu voturile sau cu opiniile exprimate în
exercitarea mandatului, dar nu pot fi reţinuţi, percheziţionaţi sau
arestaţi fără încuviinţarea Camerei din care fac parte. În caz de
infracţiune flagrantă, parlamentarii pot fi reţinuţi şi
percheziţionaţi, potrivit normelor Codului de procedură penală.
Deputaţii şi senatorii nu pot renunţa la beneficiul imunităţii
parlamentare.
Deputaţii şi senatorii pot fi traşi la răspundere
disciplinară, prevăzută în regulamentele Camerelor pentru
încălcarea regulilor de polemică parlamentară. Pentru încălcarea
regulamentelor, deputaţii şi senatorii pot fi sancţionaţi, potrivit
gravităţii faptelor ce li se impută, cu:
- avertisment;
- chemarea la ordine;
- retragerea cuvântului;
- eliminarea din sala de şedinţe;
- interzicerea participării la lucrările Camerei pentru
maximum 15 zile (Regulamentul Senatului prevede
maximum 30 de zile);
- excluderea temporară (de la maximum 30 de zile de
şedinţe din aceeaşi sesiune). Această sancţiune este
prevăzută doar în Regulamentul Camerei Deputaţillor.

Tema 6:
PREŞEDINTELE ROMÂNIEI

Caracterul semiprezidenţial al republicii este rezultatul

receptării în sistemul constituţional românesc, a modelului de
alegere a şefului statului în sistemele prezidenţiale, precum şi a
modalităţilor de răspundere politică a Guvernului faţă de puterea
legislativă, caracteristice regimurilor politice parlamentare.
Preşedintele României face parte din puterea executivă şi
întruneşte prerogativele esenţiale ale acestei puteri ce revin şi

97
şefului statului. Puterea executivă e repartizată echilibrat între
şeful statului şi Guvern.
Preşedintele României beneficiază de o legitimitate
populară, iar Guvernul este numit de şeful statului, pe baza
votului de învestitură acordat de Parlament.
Constituţia României conferă Preşedintelui patru funcţii
principale: de reprezentare, de garant al independenţei naţionale
şi al unităţii şi integrităţii teritoriale a ţării, funcţia de a veghea la
respectarea Constituţiei şi cea de mediere.
Preşedintele României este organul de vârf al puterii
executive şi ocupă demnitatea de şef al statului. Ca şef al
statului Preşedintele reprezintă statul român. Preşedintele
României se identifică cu statul român.
Preşedintele prezidează Consiliul Suprem de Apărare a
Ţării; este comandantul forţelor armate; poate declara, cu
aprobarea prealabilă a Parlamentului, mobilizarea parţială sau
generală a forţelor armate; instituie starea de urgenţă ş.a.
Preşedintele veghează la buna funcţionare a autorităţilor
publice, la respectarea Constituţiei. În acest scop, Preşedintele
exercită funcţia de mediere între puterile statului, precum şi între
stat şi societate.

Alegerea Preşedintelui României

Preşedintele este ales prin vot universal, egal, direct,

secret şi liber exprimat. Este declarat ales candidatul ce a
întrunit, în primul tur de scrutin, majoritatea de voturi ale
alegătorilor înscrişi pe listele electorale. În cazul în care nici
unul dintre candidaţi nu a întrunit această majoritate, se
organizează al doilea tur de scrutin, între primii doi candidaţi
stabiliţi în ordinea numărului de voturi obţinute în primul tur. Este
declarat ales candidatul care a obţinut cel mai mare număr de
voturi.
Persoana care candidează la funcţia de Preşedinte al
României trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
 Să aibă drept de vot;
 Să aibă cetăţenia română şi domiciliul în ţară
 Să nu intre în categoria persoanelor ce nu pot face
parte dintr-un partid politic
 Să fi împlinit, până în ziua alegerilor inclusiv, vârsta
de cel puţin 35 de ani
 Să nu fi îndeplinit, anterior, 2 mandate în funcţia de
Preşedinte al României.
În termen de 24 de ore de la validarea rezultatelor
alegerilor pentru funcţia de Preşedinte al României, de către
Curtea Constituţională, cele 2 Camere, sunt convocate de către

98
preşedinţii acestora pentru depunerea jurământului de către
candidatul a cărei alegere a fost validată. Depunerea
jurământului se consemnează într-o declaraţie a Parlamentului,
prin care acesta ia act de începere a exercitării mandatului de
Preşedinte al României.

Durata mandatului prezidenţial

Mandatul Preşedintelui României este de 5 ani şi se

exercită de la data depunerii jurământului preşedintelui ales.
Până la această dată continuă să-şi exercite atribuţiile
Preşedintele în exerciţiu.
Mandatul prezidenţial încetează înainte de termen în caz
de demisie, demitere din funcţie, de imposibilitate definitivă de
exercitare a atribuţiilor şi în caz de deces.
Mandatul Preşedintelui României poate fi prelungit, prin
lege organică, în caz de război sau catastrofă.

Incompatibilitatea funcţiei prezidenţiale cu orice

altă funcţie publică şi privată

Preşedintele României trebuie să fie imparţial şi

independent. Astfel, Preşedintele va putea adopta o poziţie pe
deplin obiectivă faţă de toate cele trei puteri ale statului aflate în
conflict.
În timpul mandatului, Preşedintele României nu poate fi
membru ai unui partid politic şi nu poate îndeplini nici o altă
funcţie publică sau privată.

Un Preşedinte al republicii, care ar fi în acelaşi timp şi

membrul unui partid politic, ar crea suspiciuni că sprijină acel
partid politic sau îl favorizează în detrimentul altora.
În cazul în care Preşedintele ales îşi menţine, în mod
secret, calitatea de membru al unui partid politic, el poate fi
suspendat din funcţie.
Preşedintele României nu poate exercita nici o funcţie
privată, indiferent care ar fi natura acesteia sau domeniul de
activitate.

Regimul imunităţilor prezidenţiale

Constituţia României consacră şi un regim de protecţie, de

tip parlamentar, a Preşedintelui. Acesta se bucură de imunitate
şi de neresponsabilitate juridică pentru opiniile politice exprimate
în timpul şi în legătură cu exercitarea mandatului său.
Imunitatea are caracter permanent.

99
 Imunitatea nu echivalează cu exonerarea de răspundere
pe plan politic a şefului statului, pentru modul în care îşi exercită
atribuţiile ce îi revin în funcţia pe care o ocupă.
Preşedintele României nu poate fi reţinut, arestat,
percheziţionat sau trimis în judecată penală pentru faptele
săvârşite în legătură cu prerogativele prezidenţiale.
Şeful statului nu poate fi tras la răspundere juridică pentru
opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului prezidenţial.
Preşedintele nu poate fi audiat în cadrul unor proceduri
parlamentare, întrucât Preşedintele României excede controlul
parlamentar exercitat de comisiile Camerelor. Şeful statului
poate da însă Parlamentului explicaţii privind faptele ce i se
impută.

Răspunderea politică şi penală a Preşedintelui României

În cazul săvârşirii unor fapte grave prin care încalcă

prevederile Constituţiei, Preşedintele României poate fi
suspendat din funcţie de Camera Deputaţilor şi Senat în şedinţă
comună, după consultarea Curţii Constituţionale. Preşedintele
poate da Parlamentului explicaţii cu privire la faptele ce i se
impută.
Propunerea de suspendare din funcţie poate fi iniţiată de
cel puţin o treime din numărul deputaţilor şi senatorilor şi se
aduce, neîntârziat, la cunoştinţa Preşedintelui.
Dacă propunerea de suspendare din funcţie e aprobată, în
cel mult 30 de zile se organizează un referendum pentru
demiterea Preşedintelui.
Propunerea de punere sub acuzare poate fi iniţiată de
majoritatea deputaţilor şi senatorilor şi se aduce, neîntârziat, la
cunoştinţa Preşedintelui României pentru a putea da explicaţii cu
privire la faptele ce i se impută.
De la data punerii sub acuzare şi până la data demiterii
Preşedintele este suspendat de drept.
Competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie
şi de Justiţie. Preşedintele este demis de la data rămânerii
definitive a hotărârii de condamnare.
Vacanţa funcţiei de Preşedinte al României intervine în
caz de demitere din funcţie, de imposibilitatea definitivă a
exercitării atribuţiilor sau de deces.
În termen de trei luni de la data la care a intervenit vacanţa
funcţiei de Preşedinte al României, guvernul va organiza alegeri
pentru un nou Preşedinte.

100
 Dacă funcţia de Preşedinte devine vacantă ori dacă
Preşedintele este suspendat din funcţie sau se află în
imposibilitate temporară de a-şi exercita atribuţiile, interimarul se
asigură, în ordine, de preşedintele Senatului sau de preşedintele
Camerei Deputaţilor.

Atribuţiile Preşedintelui nu pot fi exercitate pe durata

interimatului funcţiei prezidenţiale.
Dacă persoana care asigură, interimatul funcţiei de
Preşedinte al României săvârşeşte fapte grave prin care se
încalcă prevederile Constituţiei.

Atribuţiile Preşedintelui României

• Atribuţii în domeniul politicii externe:

- Preşedintele încheie tratate internaţionale în
numele României, negociate de Guvern, şi le
supune spre ratificare Parlamentului, într-un termen
rezonabil. Celelalte tratate şi acorduri
internaţionale se încheie, se adoptă sau se ratifică
potrivit procedurii stabilite prin lege.
- Preşedintele, la propunerea Guvernului,
acreditează şi recheamă reprezentanţii diplomatici
ai României şi aprobă înfiinţarea, desfiinţarea sau
schimbarea rangului misiunilor diplomatice.
- Reprezentanţii diplomatici ai altor state sunt
acreditaţi pe lângă Preşedintele României.

• Atribuţii în domeniul apărării:

- Preşedintele este comandantul forţelor armate şi
îndeplineşte funcţia de preşedinte al Consiliului
Suprem de Apărare a Ţării.
- El poate declara, cu aprobarea prealabilă a
Parlamentului, mobilizarea parţială sau generală a
forţelor armate. Numai în cazuri excepţionale,
hotărârea Preşedintelui se supune ulterior aprobării
Parlamentului, în cel mult 5 zile de la adoptare.
- În caz de agresiune armată îndreptată împotriva
ţării, Preşedintele României ia măsuri pentru
respingerea agresiunii şi le aduce neîntârziat la
cunoştinţa Parlamentului, printr-un mesaj. Dacă
Parlamentul nu se află în sesiune, el se convoacă
de drept în 24 de ore de la declanşarea agresiunii.
- În caz de mobilizare sau de război Parlamentul îşi
continuă activitatea pe toată durata acestor stări,
iar dacă nu se află în sesiune, se convoacă de
drept în 24 de ore de la declararea lor.

101
 • Măsuri excepţionale:
- Preşedintele României instituie, potrivit legii,
starea de asediu sau starea de urgenţă în întreaga
ţară ori în unele unităţi administrativ-teritoriale şi
solicită Parlamentului încuviinţarea măsurii
adoptate, în cel mult 5 zile de la lucrarea acesteia.
- Dacă Parlamentul nu se află în sesiune, el se
convoacă de drept în cel mult 48 de ore de la
instituirea stării de asediu sau a stării de urgenţă şi
funcţionează pe toată durata acestora.
•Alte măsuri
Preşedintele îndeplineşte şi următoarele atribuţii:
- Conferă declaraţii şi titluri de onoare;
- Acordă gradele de mareşal, de general şi de
amiral;
- Numeşte în funcţii publice, în condiţiile prevăzute
de lege;
- Acordă graţierea individuală.

Actele Preşedintelui României

În exercitarea atribuţiilor sale, Preşedintele României

emite decrete. Acestea pot avea caracter normativ sau pot fi
individuale.
În afară de decrete, Preşedintele poate întocmi acte
politice (declaraţii, apeluri, mesaje). Aceste acte nu produc
efecte juridice.

Preşedintele României adresează Parlamentului mesaje cu

privire la principalele probleme politice ale naţiunii. Mesajul e un
act politic prin care şeful statului adresează Parlamentului
opiniile sale privind principalele probleme politice le naţiunii.

Tema 7:

ORGANIZAREA ŞI FUNCŢIONAREA CURŢII

CONSTITUŢIONALE

1. Locul şi rolul Curţii Constituţionale

Adunarea Constituantă aleasă în mai 1990 a trebuit să

opteze între controlul jurisdicţional al constituţionalităţii legilor şi
controlul politic al acestora, fiecare având avantaje dar, în
acelaşi timp, şi dezavantajele sale. Autoritatea publică politico-
juridică, special instituită pentru controlul jurisdicţional al
constituţionalităţii legilor, este Curtea Constituţională care, ca şi
alte autorităţi, cum ar fi Curtea de Conturi, Înalta Curte de

102
Casaţie şi Justiţie, are un statut constituţional, întrucât principiile
sale de organizare şi funcţionare sunt stabilite de Constituţie.
Caracterul politic al controlului constă în:
 Procedura de desemnare a candidaţilor la funcţia de
judecător constituţional
 Alegerea a şase dintre judecători de către cele două
Camere ale Parlamentului
 Alegerea celorlalţi judecători (trei) de către
Preşedintele României
Caracterul politic al jurisdicţiei rezultă şi din conţinutul
politic al normelor fundamentale a căror garantare este asigurată
prin efectuarea controlului.
Caracterul jurisdicţional rezultă din:
 Procedura de verificare a constituţionalităţii unei
dispoziţii legale
 Statutul judecătorilor
 Modul de organizare şi funcţionare al autorităţii
publice respective

Potrivit dispoziţiilor cuprinse în art.146 din Constituţie,

Curtea Constituţională are, pe lângă prerogative de control
constituţional, şi alte atribuţii care vizează asigurarea
supremaţiei normelor constituţionale în domenii de activitate de
interes social şi politic deosebit, cum ar fi:
 Procedura de alegere a Preşedintelui României;
 Procedura de suspendare din funcţie a preşedintelui
României;
 Exercitarea de către cetăţeni a dreptului de iniţiativă
legislativă;
 Revizuirea Constituţiei;
 Contestarea constituţionalităţii unui partid politic, s.a.
Curtea Constituţională nu face parte din sistemul celor trei
puteri în stat, fiind independentă faţă de acestea, deci putem
spune că nu există nici un raport de subordonare a Curţii faţă de
aceste trei puteri, cu toate că judecătorii Curţii sunt numiţi de
puterea legislativă şi puterea executivă (Preşedintele României).
Locul Curţii Constituţionale în ansamblul organizării
puterilor în stat este stabilit de art.1, alin.2 din Legea
nr.47/1992, potrivit căreia Curtea Constituţională este
independentă faţă de altă autoritate publică şi se supune numai
Constituţiei şi legii sale organice.
Constituţia a delimitat sfera de acţiune a Curţii
Constituţionale de domeniul de activitate al celorlalte autorităţi
publice. Legea organică a Curţii Constituţionale precizează că
scopul Curţii este garantarea supremaţiei Constituţiei,

103
deosebindu-l de atribuţia Preşedintelui, de a veghea la
respectarea Legii fundamentale, precum şi de cel al Consiliului
Legislativ. Potrivit art.142 alin.1 din Constituţie, această
autoritate publică este garantul supremaţiei acesteia.

2. Organizarea Curţii Constituţionale

Curtea Constituţională este unica autoritate de jurisdicţie

constituţională în România, ceea ce semnifică caracterul exclusiv
al competenţei acesteia. Nici o altă autoritate publică nu se
pronunţă – cu valoare de decizie obligatorie sau executorie - în
ceea ce priveşte constituţionalitatea legilor.
O autoritate publică cum ar fi Guvernul, Camerele
Legislative, instanţele pot susţine că o lege este neconstitu-
ţională, însă numai decizia Curţii privind neconstituţionalitatea
sau, dimpotrivă, caracterul constituţional al legii are caracter
executoriu în materie.
Art.3 din Legea nr.47/1992 privind organizarea şi
funcţionarea Curţii prevede că aceasta este singura în drept să
hotărască asupra competenţei sale, în cazurile expres şi limitativ
prevăzute în art.144 din Constituţie.
Prin raportarea strictă a Curţii la atribuţiile ce i se cuvin
prin Constituţie, rezultă ca această autoritate publică
îndeplineşte rolul de judecător constituţional în cazul în care se
pronunţă asupra:
 Constituţionalităţii legilor şi ordonanţelor (art. 146 lit.
a şi b);
 Regulamentelor Parlamentului (art.146 lit.c);
 Iniţiativelor de revizuire a Constituţiei (art.146 lit.j);
 Constituţionalităţii unui partid politic (art.146 lit.k);
 Constituţionalităţii tratatelor sau altor acorduri
internaţionale.

Curtea Constituţională se compune din 9 judecători, numiţi

pentru un mandat de 9 ani, care nu poate fi prelungit sau înnoit.
Câte un judecător este numit de Camera Deputaţilor, de Senat şi
de Preşedintele României. O treime din numărul de judecători se
înnoieşte din trei în trei ani.
Candidaţii la funcţia de judecător al Curţii trebuie să
îndeplinească condiţiile prevăzute de art.143 din Constituţie:
 Să aibă pregătire juridică superioară
 Să aibă o înaltă competenţă profesională şi o vechime
de cel puţin 18 ani în activitatea juridică sau în
învăţământul juridic superior.

104
 Curtea Constituţională îşi desfăşoară activitatea în plen.
În cadrul plenului deciziile sunt luate în prezenţa a cel puţin 2/3
din numărul majorităţii Curţii.
Atribuţiile conferite Curţii pot fi realizate numai prin
adoptarea unei hotărâri de către majoritatea judecătorilor.
Şedinţele plenului se convoacă de către Preşedintele Curţii, din
proprie iniţiativă sau la cererea altui judecător.
Potrivit art.9 din Legea nr.47/1992, Curtea Constituţională
are un preşedinte ales prin vot secret pentru o perioadă de trei
ani, cu majoritatea voturilor judecătorilor. Alegerea se
desfăşoară în termen de 5 zile de la înnoirea Curţii.

3. Competenţa Curţii Constituţionale

Competenţa Curţii este configurată în art.146 din Constituţie, ale

cărei prevederi sunt dezvoltate de Legea nr.47/1992. Potrivit art.146 din
Constituţie, Curtea Constituţională trebuie să se limiteze la
verificarea conformităţii constituţionale a dispoziţiilor legale cu a
căror neconstituţionalitate a fost sesizată.
În ceea ce priveşte actele supuse controlului de
constituţionalitate, prevăzute de Legea fundamentală, acestea
sunt:
 Legile adoptate de Parlament, atât înainte de promulgare,
cât şi cele intrate în vigoare;
 Regulamentele celor două Camere legislative;
 Ordonanţele Guvernului;
 Iniţiativele de revizuire a Constituţiei, indiferent de
iniţiator;
 Iniţiativele legislative prezentate de cetăţeni;
 Tratate sau acorduri internaţionale.

A. Controlul constituţionalităţii legilor înainte de

promulgare (control anterior)

Curtea Constituţională se pronunţă asupra constituţio-

nalităţii legilor, înainte de promulgarea acestora, la sesizarea
Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii celor două
Camere, a guvernului, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a
unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de
senatori precum şi a Avocatului Poporului. Cu 5 zile înainte de a
fi trimisă spre promulgare, legea se comunică Guvernului şi
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi se depune la secretarul
general de la Camera Deputaţilor şi de la Senat. În cazul în care

105
legea a fost adoptată cu procedură de urgenţă, termenul este de
2 zile.
În cazul în care sesizarea către Curtea Constituţională
este făcută de unul dintre preşedinţii celor două Camere ale
Parlamentului, de parlamentari, de Guvern sau de Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie, aceasta se va comunica Preşedintelui
României.
Dezbaterea are loc în plenul Curţii Constituţionale, cu
participarea judecătorilor Curţii, pe baza sesizării, a
documentelor şi punctelor de vedere primite. Decizia prin care se
constată neconstituţionalitatea legii se comunică Preşedintelui
României, precum şi preşedinţilor celor două Camere ale
Parlamentului.
În cazurile de neconstituţionalitate constatate de Curte,
legea respectivă se trimite spre reexaminare Parlamentului ceea
ce echivalează cu un veto suspensiv. Termenul de promulgare
este de 10 zile de la primirea de către Preşedintele României a
legii reexaminate de Parlament.
B. Curtea se pronunţă asupra constituţionalităţii
tratatelor sau altor acorduri internaţionale la sesizarea
preşedinţilor Camerelor, a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi
sau de cel puţin 25 de senatori.
C. Controlul constituţionalităţii
regulamentelor Parlamentului

Curtea Constituţională se pronunţă asupra constituţiona-

lităţii regulamentelor Parlamentului, la sesizarea unuia dintre cei
doi preşedinţi ai celor două Camere, a unui grup parlamentar sau
al unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de
senatori. Acest control este unul posterior. Acest control poate fi
declanşat după ce regulamentul respectiv a fost publicat în
Monitorul Oficial, adică după ce este pus în aplicare. În cazul
regulamentelor, decizia Curţii este definitivă, dispoziţiile
neconstituţionale supuse dezbaterii nemaiputând fi aplicate.

C. Soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate

Curtea Constituţională hotărăşte asupra excepţiilor

ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti privind
neconstituţionalitatea legilor şi a ordonanţelor ori a unei
dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă de care depinde
soluţionarea cauzei. Excepţia poate fi ridicată şi direct de
Avocatul Poporului.
Art.146 lit.d din Constituţie, cât şi art.23 alin.1 din Legea
nr.47/1992 se referă la competenţa instanţelor judecătoreşti de a
sesiza Curtea, din oficiu sau la cererea părţilor, privind

106
neconstituţionalitatea unor prevederi legale de care depinde
judecarea cauzei.
Excepţia de neconstituţionalitate poate viza numai acele
dispoziţii legale de care depinde judecarea cauzei, deciziile
Curţii urmând să se refere numai la dispoziţiile legale de care
depinde soluţionarea cauzei în care s-a invocat acesta.
Decizia definitivă prin care se constată neconstituţionali-
tatea unei legi sau a unei ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o
lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare este definitivă şi
obligatorie.
D. Curtea Constituţională este competentă să
soluţioneze conflictele juridice de natură constituţională
dintre autorităţile publice la cererea Preşedintelui României, a
unuia dintre preşedinţii Camerelor, a primului-ministru sau a
preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii.
E. Respectarea procedurii pentru alegerea
Preşedintelui României

Atribuţiile Curţii în acest caz au ca obiect verificarea

legalităţii procedurii de alegere a Preşedintelui României,
inclusiv de a soluţiona contestaţiile împotriva diferitelor
operaţiuni electorale întreprinse de autorităţile competente. În
ceea ce priveşte confirmarea rezultatelor sufragiului, Curtea se
limitează la confirmarea rezultatelor anunţate de B.E.C.

F. Judecarea contestaţiilor care au ca obiect

constituţionalitatea unui partid politic

În cadrul competenţelor sale, Curtea decide şi asupra

contestaţilor care au ca obiect constituţionalitatea unui partid
politic. Această contestaţie poate fi formulată de preşedintele
uneia dintre Camerele Parlamentului sau de Guvern.
Preşedintele Camerei poate formula contestaţia numai pe baza
unei hotărâri adoptate de Camera respectivă, cu votul majorităţii
membrilor săi.
Pentru soluţionarea contestaţiei, preşedintele Curţii, va
desemna un judecător ca raportor, care este obligat să
comunice, împreună cu actele doveditoare, partidului politic la
care se referă contestaţia, precizându-i data până la care poate
depune un memoriu de apărare însoţit de dovezi
corespunzătoare.
Camera Parlamentului care a depus contestaţia poate fi
reprezentată de persoana desemnată de acesta, iar guvernul, de
Ministerul Justiţiei. Partidul politic poate fi reprezentat şi prin
avocat cu drept de a pleda în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie.

107
 Decizia Curţii nu este supusă nici unei căi de atac şi se
publică în Monitorul Oficial al României. Partidele politice pot fi
declarate neconstituţionale în cazurile prevăzute în art.37 alin.2
din Constituţie.

F. Emiterea avizului pentru suspendarea din funcţie

a Preşedintelui României

Curtea Constituţională dă aviz consultativ pentru

propunerea de suspendare din funcţie a Preşedintelui României.
Propunerea de suspendare, cât şi dovezile pe care se
întemeiază, se trimit Curţii Constituţionale.
Primind cererea, Preşedintele Curţii va desemna trei
judecători ca raportori, câte un judecător numit de Camera
Deputaţilor, de Senat şi de Preşedintele României, care vor
efectua investigaţiile necesare.
Avizul cu privire la suspendarea din funcţie a
Preşedintelui României se face, se emite în plenul Curţii, cu
votul majorităţii judecătorilor Curţii.

G. Contestarea existenţei împrejurărilor care justifică

interimatul în exercitarea funcţiei de Preşedinte al României

Curtea Constituţională constată existenţa împrejurărilor

care justifică interimatul în exercitarea funcţiei de Preşedinte al
României şi comunică cele constatate Parlamentului şi
Guvernului.
Vacanţa funcţiei de Preşedinte al României se constată la
cererea preşedintelui uneia dintre Camerele Parlamentului sau a
preşedintelui interimar care exercită atribuţiile Preşedintelui
României, pe perioada cât acesta este suspendat din funcţie.
În cazul în care Preşedintele României a fost suspendat
din funcţie, cererea pentru contestarea existenţei împrejurărilor
care justifică interimatul se face de preşedintele care a condus
lucrările şedinţei comune a celor două Camere ale Parlamentului,
pe baza hotărârii adoptate în şedinţă comună.
Dacă interimarul funcţiei de Preşedinte al României se
datorează imposibilităţii temporare de a-şi exercita atribuţiile,
cererea se face de Preşedintele României sau de preşedintele
uneia dintre Camerele Parlamentului.

H. Competenţa Curţii Constituţionale privind

revizuirea Constituţiei

Înainte de sesizarea Parlamentului pentru iniţierea

procedurii legislative de revizuire a Constituţiei, proiectul de lege
sau propunerea legislativă se depune la Curtea Constituţională,

108
care este obligată ca în termen de 10 zile să se pronunţe asupra
constituţionalităţii sale.
Decizia Curţii se pronunţă în plen, cu votul a două treimi
din judecătorii Curţii şi se comunică celor care au iniţiat proiectul
de lege sau propunerea legislativă ori, după caz,
reprezentantului acestora. Decizia se publică în Monitorul Oficial
al României.

I. Alte atribuţii ale Curţii Constituţionale

În conformitate cu Constituţia României, Curtea este

competentă să vegheze la respectarea procedurii pentru
organizarea şi desfăşurarea referendumului şi confirmă
rezultatele acestuia.
Curtea verifică îndeplinirea condiţiilor pentru exercitarea
iniţiativei legislative de către cetăţeni.

4. Actele Curţii Constituţionale

În cadrul exercitării atribuţiilor sale, Curtea Constituţională

adoptă decizii, hotărâri şi emite avize, însă Constituţia nu
stabileşte situaţiile în care Curtea poate lua, adopta, aceste
decizii, hotărâri şi decizii.
Deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii şi au putere
numai pentru viitor şi se publică în Monitorul Oficial al României.
Faţă de textele constituţionale, Legea nr.47/1992 prevede
în art.13 alin.1 că potrivit competenţei stabilite în art.146 din
Constituţie, Curtea pronunţă decizii, hotărâri şi emite decizii.
Curtea Constituţională adoptă decizii în cazurile în care:
 Se pronunţă asupra constituţionalităţii legilor, înainte
de promulgarea acestora, la sesizarea Preşedintelui
României, a unuia dintre preşedinţii celor două
Camere ale Parlamentului, a Guvernului, a Înaltei
Curţi de Casaţie şi Justiţie, a unui număr de cel puţin
50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori.
 Se pronunţă din oficiu asupra iniţiativelor de revizuire
a Constituţiei.
 Se pronunţă asupra constituţionalităţii regulamentelor
Parlamentului, la sesizarea unuia dintre preşedinţii
celor două Camere, a unui grup parlamentar sau a
unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau cel puţin
25 de senatori.
 Hotărăşte asupra excepţiilor ridicate în faţa
instanţelor judecătoreşti privind neconstituţionalitatea
legilor şi ordonanţelor.
 Hotărăşte asupra contestaţiilor care au ca obiect
constituţionalitatea unui partid politic.

109
  Se pronunţă asupra constituţionalităţii tratatelor sau
acordurilor internaţionale.

Hotărârile se adoptă de Curtea Constituţională în cazurile

în care:
 Veghează la respectarea procedurii pentru alegerea
Preşedintelui României şi confirmă rezultatele
sufragiului.
 Constată existenţa împrejurărilor care justifică
interimatul în exercitarea funcţiei de Preşedinte al
României şi comunică cele constatate Parlamentului
şi Guvernului.
 Veghează la respectarea procedurii pentru
organizarea şi desfăşurarea referendumului şi
confirmă rezultatele acestuia.
 Verifică îndeplinirea condiţiilor pentru exercitarea
iniţiativei legislative de către cetăţeni.

Avize consultative ale Curţii Constituţionale se emit numai

atunci când este propusă suspendarea din funcţie a Preşedintelui
României.
Deciziile Curţii Constituţionale au caracter obliga to ri u .

110