Sunteți pe pagina 1din 3

Dorinta

Mihai Eminescu (ÎS ianuarie 1850 - 15 iunie 1889) a reflectat în creaţia lirico-erotică urr ansamblu
de trăiri emoţionale bine definite, ce se constituie într-un spaţiu imaginar al dorului, al visului erotic
manifestate în mijlocul naturii armonizate perfect cu stările interioare ale eului liric: \"Natura este
pentru Eminescu o martoră statornică a iubirii\". (Tudor Vianu)
Poezia \"Dorinţa\" de Mihai Eminescu, publicată la 1 septembrie 1876 în revista \"Convorbiri literare\",
face parte din tema iubirii şi a naturii, fiind o adevărată \"ars poetica\" pentru lirica erotică
eminesciană şi reprezentativă pentru romantism. Alături de \"Lacul\", \"Floare albastră\", \"Sara pe
deal\", poezia \"Dorinţa\" ilustrează aspiraţia unei iubiri posibile într-un plan imaginar, proiectată într-
un viitor nedefinit, constituind o poezie programatică pentru această viziune erotică eminesciană, în
care cuplul nu se realizează. Prima variantă a poeziei a fost concepută sub forma unei scrisori de
dragoste, pe carepoetul o adresează iubitei, stilul epistolar fiind un procedeu artistic foarte des întâlnit
în creaţiile lirice ale epocii.
în poezia \"Dorinţa\", eul liric imaginează o idilă ce se manifestă în cadru rustic, o poveste de dragoste
ideală ce are loc în mijlocul naturii, o fericire ce ar fi posibilă prin intermediul visului şi proiectată într-
un viitor neprecizat, în concepţie romantică şi sub forma lirismului subiectiv, propriu artei poetice. în
spirit romantic, imaginarul poetic transfigurează realitatea concretă într-o viziune artistică specific
eminesciană, a cărei interpretare implică reflectarea sensibilă a iubirii, stare emoţională proprie
potenţialului cuplu de îndrăgostiţi, care se profilează într-un viitor nedefinit, prin funcţia expresivă şi
estetică a cuvintelor şi fonemelor.
Poezia \"Dorinţa\" este alcătuită din şase catrene, dispuse în trei
secvenţe lirice, care sunt delimitate prin alternanţa planurilor temporale
prezent-viitor, precum şi prin succesiunea tablourilor de natură ce
alternează eu scenele erotice.
Titlul \"Dorinţa\" argumentează romantismul poeziei şi sugerează imaginea iubirii posibile, dai
neîmplinite. Dragostea este proiectată într-un plan imaginar, exprimând aspiraţia eului liric pentru un
sentiment ideal, dorinţa profundă a acestuia de a atinge perfecţiunea trăirii sentimentului de dragoste.
Tema poeziei este un alt argument pentru încadrarea poeziei în romantism. \"Dorinţa\" este o idilă
romantică, ce exprimă intensitatea visului de dragoste ideală, pe care poetul aspiră să o atingă,
posibila sa fericire, dacă această perfecţiune a cuplului s-ar împlini.
Prima secvenţă corespunde primei strofe, a doua secvenţă este alcătuită din strofele II, III, IV, iar
cele două strofe din finalul poeziei compun ultima secvenţă.
• Strofa întâi exprimă o chemare a iubitei, în mijlocul naturii. Verbul la imperativ \"Vino\", care
constituie şi incipitul poeziei, sugerează nerăbdarea şi dorinţa puternică a poetului pentru împlinirea
sentimentului de dragoste. Iubita este chemată într-un cadru natural rustic, compus din motive
romantice specific eminesciene, codrul şi izvorul: \"Vino-n codru la izvorul\".
în această secvenţă poetică, natura este umanizată şi participă emoţional la trăirea sentimentului de
iubire, prin personificarea izvorului care \"tremură pe prund\". Posibilul cuplu de îndrăgostiţi este izolat
de restul lumii de către elemente ale naturii ocrotitoare, sugerând un loc tainic al iubirii, al visării,
redat prin metafora: \" prispa cea de brazde/ Crengi plecate o ascund\". Dorinţa de intimitate a
potenţialului cuplu este accentuată şi în continuarea poeziei, în versul din a treia strofă, stare sugerată
de repetiţia \"Vom fi singuri-singurei\". Verbele la prezent sugerează permanentizarea atitudinii prin
care natura umanizată protejează perechea de îndrăgostiţi.
• Următoarea secvenţă poetică ( strofele II, III, IV) profilează, în spirit romantic, posibila întâlnire şi
gesturile tandre care compun un joc al iubirii. Verbele la conjunctiv - \"să alergi\", să-mi cazi\", \"să-ţi
desprind\", \"să-1 ridic\" - sau la indicativ viitor - \"şede-vei\", \"vom fi\", \"or să-ţi cadă\" - sunt în
antiteză cu timpul prezent din prima strofa. Ele devin aici un timp al dorinţei, al posibilei împliniri a
iubirii. Gesturile îndrăgostitului compun un adevărat ritual erotic şi sunt încărcate de tandreţe
mângâietoare, de gingăşie: \"Şi în braţele-mi întinse/ Să alergi, pe piept să-mi cazi,/ Să-ţi desprind din
creştet vălul,/ Să-1 ridic de pe obraz.// Pe genunchii mei şede-vei\". în lirica eminesciană, teiul este
simbolul iubirii, iar motivul romantic al florilor de tei, prin imaginea olfactivă, amplifică intensitatea
sentimentului de dragoste profundă, unică. Şinele poetic alcătuieşte un scurt portret al iubitei, prin
epitete cromatice, \"fruntea albă\" şi \"părul galben\", iar jocul dragostei sugerează posibila fericire
printr-un epitet specific eminescian, \"dulce\", simbolul sărutului: \"Lăsând pradă gurii mele/ Ale tale
buze dulci...\". Iubita este tandră, şăgalnică, ispititoare, iar cei doi îndrăgostiţi se contopesc şi se
integrează total ritmurilor naturii.
• A treia secvenţă lirică este alcătuită din ultimele două strofe şi continuă descrierea dorinţei puternice
a eului liric pentru împlinirea iubirii ideale, care ar putea fi un vis de fericire deplină: \"Vom visa un vis
ferice\". Natura este personificată, umanizată, deoarece participă emoţional la trăirea sentimentului de
dragoste, creând, printr-o imagine auditivă, un fond muzical ce amplifică şi înalţă iubirea: \"îngâna-ne-
vor c-un cânt/ Singuratice izvoare,/ Blânda batere de vânt\". Cuplul de îndrăgostiţi se contopeşte, în
spirit romantic şi într-o totală armonie cu natura personificată, sugerând prelungirea beatitudinii iubirii
dincolo de realitate, de viaţă, spre eternitate, prin motivul visului: \"Adormind de armonia/ Codrului
bătut de gânduri/ Flori de tei deasupra noastră/ Or să cadă rânduri-rânduri\". Personificat, codrul
participă afectiv, ca un prieten apropiat al poetului, la trăirea sentimentului de dragoste: \"Codrului
bătut de gânduri\". în ultimele două versuri, florile de tei specifice eroticii eminesciene dau eternizare
iubirii, pe care o proiectează într-un viitor optimist, sugerat de timpul verbului, în formă
populară: \"Flori de tei deasupra noastră/ Or să cadă rânduri-rânduri\".
(Limbajul şi expresivitatea textului poetic)
Expresivitatea stilistică a poeziei sporeşte emoţia artistică a cititorului
prin personificarea \"codrului bătut de gânduri\", a izvoarelor \"singuratice\",
a florilor de tei \"înfiorate\", precum şi prin adresarea directă, ca marcă a
lirismului subiectiv manifestat în toată poezia.
Registrul stilistic, tipic romantismului, este popular, prin formele la viitor ale verbelor \"or să-ţi
cadă\", \"şede-vei\", care amplasează povestea de dragoste într-un cadru rustic. Verbele aflate la
conjunctiv accentuează concepţia lui Minai Eminescu despre iubirea ideală, pe care n-o împlineşte, dar
o doreşte cu patimă: \"să alergi\", \"să-mi cazi\", \"să ridic\", \"să desprind\", \"s-o culci\". Verbele la
viitor sugerează optimismul eului liric privind posibila împlinire a iubirii absplute, într-un cândva
nedefinit, ca un vis de fericire ce urmează să se manifeste într-un viitor imaginar: \"vom
visa\", \"îngâna-ne-vor\", \"or să cadă\".
Sugestia textului liric este ilustrată prin figurile de stil (tropi) care compun un tablou unic prin
frumuseţe, adevărat ansamblu estetic în cadrul căruia s-ar putea manifesta iubirea ideală şi atinge
fericirea absolută, dacă perechea de îndrăgostiţi s-ar contopi, provocând o emoţie puternică de
admiraţie şi încântare asupra cititorului.
Figurile sintactice şi de construcţie sunt prezente prin sintagmele alcătuite din repeăăi, care au rolul de
a intensifica sentimentul de dragoste ce s-ar putea împlini numai în mijlocul naturii
ocrotitoare: \"singuri-singurei\", \"rânduri-rânduri\", lăsând loc speranţei meditative.
Figurile semantice excelează în poezie prin varietate şi sugestie. Metafora \"Iar în păr înfiorate/ Or să-
ţi cadă flori de tei\" sugerează emoţia puternică a celor doi îndrăgostiţi, la care participă afectiv
florile \"înfiorate\". Personificările au rolul de a accentua participarea emoţională a naturii umanizate la
trăirea sentimentului de iubire, fiind în deplină armonie cu cei doi îndrăgostiţi: \"îngâna-ne-vor c-un
cânt/ Singuratice izvoare/ Blânda batere de vânt\", \"... armonia/ Codrului bătut de gânduri\".
Epitetele cromatice compun imaginea iubitei, care are \"fruntea albă\", \"părul galbăn\" ilustrând
concis dar sugestiv un portret fascinant, plin de gingăşie şi\'delicateţe al fetei, iar epitetul specific
eminescian, \"buze dulci\", pecetluieşte prin sărut fericirea extatică a posibilei perechi de îndrăgostiţi.
Lirismul subiectiv se defineşte prin mărcile lexlco-gramaticale ale eului liric, reprezentate de verbe şi
pronume la persoana I, singulat/plural: \"să desprind\", \"să ridic\", \"Vom fi\", \"vom visă\", \"-
mi\", \"mei\", \"meu\", \"mele\", \"ne\", \"noastră\", evidenţiind nota meditativă auctorială. Adresarea
directă accentuează subiectivismul poeziei prin verbe şi pronume la persoana a Ii-a
singular, \"vino\", \"să alergi\", \"să cazi\", \"şede-vei\", \"s-o culci\", \"-ţi\", \"tale\".
Prozodia. Versurile au măsura doinei populare, de 7-8 silabe. Ritmul trohaic şi rima, care este
construită printr-o singură pereche în fiecare strofă, diminuează tonalitatea poeziei populare.
în concluzie, Eminescu sintetizează în poezia \"Dorinţa\" concepţia sa despre iubire, care poate fi o
poveste de dragoste ideală posibilă, manifestată numai în mijlocul naturii participative şi ocrotitoare.
Poezia \"Dorinţa\" este un mic poem pastoral, o poveste de iubire posibilă doar prin intermediul visului
de fericire deplină, o creaţie romantică.