CAPITOLUL

ANALIZA STRUCTURALĂ
A PIEŢEI FINANCIAR-BANCARE

1.1 Structura şi caracteristicile pieţei financiare

1.2 Analiza pieţei monetare

1.2.1 Agregatele monetare - indicatori de analiză structurală a
masei monetare
1.2.2 Analiza multiplicatorului monetar
1.2.3 Sistemul financiar-bancar în România
1.2.3.1 Caracteristicile sistemului bancar
1.2.3.2 Metode statistice utilizate în managementul bancar

1.3 Piaţa de capital

1.3.1 Structura pieţei de capital în România
1.3.2 Instituţii specifice pieţei de capital în România
 Statistică financiar - bancară şi bursieră

1.1 STRUCTURA ŞI CARACTERISTICILE PIEŢEI

FINANCIARE

Orice economie naţională este caracterizată de existenţa şi

funcţionarea unor pieţe specializate, unde se întâlnesc şi se reglează, liber
sau dirijat, cererea şi oferta de active financiare, necesare creării de resurse
pentru dezvoltarea producţiei de bunuri şi servicii.
Din punct de vedere al sferei de cuprindere, în literatura de
specialitate s-au conturat două accepţiuni1 referitoare la piaţa de capital:
concepţia anglo-saxonă şi concepţia continental-europeană.
În concepţia anglo-saxonă, piaţa financiară este formată din piaţa de
capital împreună cu piaţa monetară,. În acest context, pe piaţa de capital se
asigură investirea capitalurilor pe termen mediu şi lung. Pe piaţa monetară
se realizează atragerea şi plasarea capitalurilor pe termen scurt prin
intermediul pieţei interbancare, a pieţei scontului, a pieţei efectelor de
comerţ, a pieţei certificatelor de comerţ, a pieţei eurovalutelor etc.
În concepţia continental - europeană, piaţa de capital are o structură
complexă care cuprinde: piaţa monetară, piaţa ipotecară şi piaţa financiară.
Piaţa monetară este piaţa capitalurilor pe termen scurt şi mediu.
Structura şi funcţionarea acestei pieţe vor fi prezentate în paragraful 1.3 al
acestui capitol.
Piaţa ipotecară este o piaţă specifică finanţării construcţiei de
locuinţe, pe care acţionează organismele ce acordă împrumuturi sub forma
creditului imobiliar. Acestea emit bilete ipotecare a căror valoare nominală
este egală cu mărimea împrumutului acordat persoanelor particulare ce
solicită creditul necesar construcţiei de locuinţe.
Biletele ipotecare se transformă în lichidităţi prin vânzarea lor pe
piaţa de capital. Pentru rambursarea creditului, la scadenţă, beneficiarul
împrumutului cumpără de pe piaţă bilete ipotecare de o valoare egală cu cea
a creditului primit plus dobânda aferentă acestuia.
Piaţa financiară este piaţa capitalurilor pe termen lung, pe care se
emit şi se tranzacţionează valori mobiliare ce servesc drept suport al
schimbului de capitaluri. Piaţa financiară este cea pe care se cumpără şi se
vând active financiare, fără a fi schimbată natura lor. Ea exprimă o relaţie
directă între deţinătorul şi utilizatorul de fonduri.

1
Gabriela Anghelache – Bursa şi piaţa extrabursieră, Editura. Economică, Bucureşti 2000
Analiza structurală a pieţei financiar-bancare

Domeniul de manifestare a finanţelor este cel al pieţei financiare şi

al evaluării activelor care se schimbă pe această piaţă. În acest context,
mişcarea fondurilor într-o economie se poate realiza fie prin concentrarea
disponibilităţilor băneşti la banci şi utilizarea de către acestea a resurselor
atrase pentru creditarea utilizatorilor de fonduri ca finanţare indirectă, fie
prin emisiune de titluri financiare de către utilizatorii de fonduri pe piaţa
financiară, ca finanţare directă.
În acest din urmă caz, se pun în circulaţie titlurile financiare şi odată
cu ele se stabileşte o reţea de relaţii între emitenţii de titluri ce formează
cererea de fonduri şi cumpărătorii de titluri, ca purtători ai ofertei de
fonduri.
Structura pieţei financiare este, aşadar, determinată de două
categorii principale de agenţi financiari:
a). Investitorii de capital formează oferta de capital naţional sau
străin şi sunt grupaţi în gospodării familiale, agenţi economici rentabili şi
trezoreria publică.
b). Antrepenorii publici şi privaţi alcătuiesc cererea de capital
naţional şi se confruntă cu nevoi de finanţare a proiectelor lor de dezvoltare
mai mari decât capacitatea acestora de autofinanţare, fiind nevoiţi să apeleze
la surse externe, prin emisiune şi vânzare de titluri financiare.
Mai există o categorie importantă de agenţi pe piaţa financiară: cea a
intermediarilor financiari specializaţi, materializaţi în:
• instituţii financiare – de asigurări, de investiţii, de economii,
bursiere – specializate în transferul capitalului pe termen lung şi mediu;
• băncile comerciale – în general pentru termen scurt.

În România s-a adoptat concepţia anglo-saxonă potrivit căreia piaţa

financiară, aflată la intersecţia ofertei de fonduri cu cererea de fonduri în
economie, este compusă din două mari segmente:
♦ piaţa monetară (interbancară) alcatuită din ansamblul relaţiilor de
credit pe pe termen scurt, având la bază active fără caracter negociabil;
♦ piaţa titlurilor financiare (piaţa de capital) ce desemnează
tranzacţiile cu titluri pe termen mediu şi lung.

Instituţiile financiar-bancare din România se constituie într-o piaţă

financiară bine reglementată şi controlată de organisme de supraveghere:
Banca Naţională a României pentru piaţa monetară şi respectiv,
Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare pentru piaţa de capital.
 Statistică financiar - bancară şi bursieră

Figura 1.1 Structura pieţei financiare

PIAŢA FINANCIARĂ

PIAŢA PIAŢA
MONETARĂ DE
CAPITAL

(+) capital Segmentul primar ( - ) capital

CERERE
OFERTA de
Segmentul
de
secundar
capital
capital

Segmentul primar al pieţei financiare este indispensabil, asigurând

emisiunea şi prima vânzare a titlurilor noi şi se organizează prin intermediul
băncilor sau al societăţilor de valori mobiliare.
Segmentul secundar este format de o piaţă “de ocazie”, unde
titlurile se revând în mod repetat, de regulă la un preţ actual superior. Acest
gen de operaţiune este propriu Bursei de valori şi pieţei extrabursiere – OTC
(Over the Counter).

1.2 PIAŢA MONETARĂ

Piaţa monetară (sau piaţa creditului) are drept obiect capitalurile

disponibile pe termen scurt. Aceasta funcţionează cu participarea amplă a
populaţiei, a firmelor şi îndeosebi a intermediarilor bancari, instituţii cu
largă funcţionalitate pe această piaţă.
Analiza structurală a pieţei financiar-bancare

Piaţa monetară este specializată în efectuarea de tranzacţii cu active

monetare cu scadenţe relativ scurte (până la un an), fiind reprezentată de
piaţa interbancară şi de piaţa titlurilor de creanţă negociabile. Pe piaţa
interbancară operează Banca de Emisiune, băncile comerciale, băncile
specializate, trezoreria publică, casele de economii care au calitatea de
creditori, dar şi de debitori în cazul completării fondurilor proprii.
Tranzacţiile pe această piaţă piaţă îmbracă forma „acordării-rambursării”
creditelor. Pe piaţa titlurilor de creanţă negociabile, operatori sunt toţi
agenţii economici. Instrumentele negociate sunt: certificatele de depozit
(titluri negociabile ce atestă existenţa unui depozit în cont), biletele de
trezorerie (emise de societăţi comerciale, cu excepţia instituţiilor de credit),
bonurile de tezaur (emise de trezoreria publică), titluri pe termen scurt
(emise de instituţii şi instituţii financiare).
Obiectul tranzacţiilor de pe această piaţă este moneda. Legătura cu
celelalte pieţe este evidentă, căci prin monedă sunt reprezentate veniturile
(salariile, profiturile, alte venituri) respectiv cererea şi, în consecinţă,
consumul.
Vorbind de piaţa monetară se impune precizarea câtorva elemente
care o influienţează şi o determină. Este vorba de cererea şi oferta de
monedă.
Cererea de monedă este determinată de toate operaţiunile
financiare (băneşti) care necesită moneda sub forma fizică şi scripturală.
Se mai poate spune că cererea de monedă exprimă necesarul de bani
pentru îndeplinirea acelor funcţii care necesită bani efectivi.
Oferta de bani este asigurată de emisia de monedă de către instituţia
financiară împuternicită (Banca Centrală) , de acordare de credite de către
alte instituţii (băncile comerciale în primul rând) şi de atragerea economiilor
în circuitul financiar-economic.
Raportul dintre cererea şi oferta de bani determină preţul lor,
respectiv dobânda. Ea se plăteşte pentru banii oferiţi pentru sistemul de
credit şi atragerea de economii. Cererea sporită de bani va face ca dobânda
să crească şi invers, să scadă când este un surplus de bani faţă de cerere.
Echilibrul pieţei monetare presupune ca cererea reală de bani să fie egală cu
oferta de bani stabilită de Banca Naţională, lucru ce impune ca o creştere în
rata dobânzii să fie însoţită de o creştere în nivelul venitului.
Orice dezechilibru care se produce pe piaţa de mărfuri sau piaţa
monetară este rezolvat cu ajutorul modificării şi corelării dinamice a
venitului şi ratei dobânzii.
O cerere excesivă de bani îi determină pe deţinătorii de titluri de
valoare să-şi vândă o parte din acestea, lucru ce duce la creşterea ofertei de
 Statistică financiar - bancară şi bursieră

asemenea titluri (obligaţiuni), la scăderea preţurilor lor şi implicit la

creşterea producţiei acestora.
O ofertă excesivă de bani îi va determina pe posesorii de bani să
cumpere alte titluri de valoare, lucru ce duce la creşterea cererii de
asemenea titluri, la creşterea preţurilor lor şi implicit la scăderea producţiei
lor (venitul net).
Astfel, piaţa monetară se poate regla mult mai repede decât piaţa
bunurilor şi serviciilor , prin ajustarea rapidă cu ajutorul creşterii/scăderii
ratei dobânzii. Mecanismele monetare sunt însă mult mai complicate. De
exemplu, băncile care dispun de resurse pe care doresc să le dea cu
împrumut la nivelul curent al ratei dobânzii se pot confrunta cu scăderea
cererii de monedă. Mecanismul pieţei monetare se desfăşoară relativ lent.
Prin modificarea treptată a ratei dobânzii, în aşa fel încât să se echilibreze
cererea de monedă cu oferta de asemenea active.

1.2.1 Agregatele monetare - indicatori de analiză structurală

a masei monetare

Masa monetară reprezintă ansamblul de active lichide deţinute de

către agenţii economici.
Lichiditatea este capacitatea activelor, mai mare sau mai mică, de a
fi transformate în termen scurt şi cu cheltuială minimă în monedă. Astfel,
moneda fiduciară şi moneda scripturală sunt perfect lichide, conturile de
depuneri sunt mai puţin, în timp ce conturile la termen sunt şi mai puţin
lichide. Prin urmare, activele comportă grade diferite de lichiditate, anumite
active fiind mai lichide decât altele.
Masa monetară este o mărime de stoc (şi nu de flux). Ea se defineşte
pentru o anumită dată, de exemplu 31 decembrie. Atunci când se analizează
evoluţia masei monetare pe parcursul unui an, se compară stocurile de la
începutul anului şi de la sfârşitul anului.
Masa monetară este deţinută de agenţii economici, prin agenţii
nefinanciari: bancnotele deţinute de către gospodării şi întreprinderi sunt
incluse, pe când bancnotele deţinute de către bănci nu sunt incluse.

Agregatul monetar reprezintă o parte constitutivă a masei monetare

(disponibilităţi monetare şi semimonetare), parte automatizată prin funcţiile
ei specifice, prin agenţi economici specializaţi care emit instrumente de
schimb şi de plata, prin instituţiile financiar bancare care le pun în circulaţie,
prin fluxurile reale pe care le mijlocesc.
Analiza structurală a pieţei financiar-bancare

Agregatul monetar reprezintă un instrument util politicii monetare,

motiv pentru care selectarea agregatelor monetare trebuie sa ofere
răspunsuri asupra caracterului politicii monetare şi efectul acesteia în
economia reala.
Chiar dacă principiile de definire a acestora sunt aceleaşi, numărul şi
structura agregatelor monetare diferă în general de la ţară la ţară, în funcţie
de etapa de dezvoltare şi evoluţia economica specifica, de stadiul pieţei
financiare sau de cerinţele imediate sau de perspectiva ale practici monetare.
De asemenea, inovaţiile financiare impun revizuirea în timp a conţinutului
agregatelor.
In acest sens există modele diverse promovate de diferite şcoli.
Şcoala americană, considerată modernă, se distinge de cea franceza, cu o
tradiţie îndelungată în domeniu, şi fiecare de cea austriaca, germana sau
italiana. În SUA se operează cu 6 agregate, în Franţa2 cu 4 agregate şi în
Anglia3 cu 4.
Agregatele monetare pot fi definite prin integrarea succesiva a
produselor monetare create în scopul asigurării lichidităţii agenţilor
financiari sau nefinanciari. în functie de acest criteriu sau construit
agregatele monetare simbolizate cu M1, M2, M3, şi L.
Băncile centrale utilizează, în practică, mai multe măsuri ale ofertei de bani
(denumite agregate monetare).
În ţările dezvoltate, varietatea instrumentelor financiare utilizate
impun construirea unor agregate monetare mai largi care includ: depozite pe
termen de mare valoare, acorduri de răscumpărare la termen, titluri ale unor
fonduri mutuale (M 3 ) ; certificate de trezorerie, efecte comerciale, alte valori
mobiliare foarte lichide ( L ).
Cea mai strictă definiţie a banilor, bazată pe abordarea teoretică, este
reprezentată de agregatul monetar M 1 care reprezintă masa monetară în sens
restrâns.
Acesta grupează în structura sa numerarul, bancnote şi moneda
divizionară, şi banii de cont din diponibilităţile în conturi la vedere şi în alte
categorii de conturi deschise la băncile comerciale şi la asimilatele acestora şi
asupra cărora pot fi trase cecuri. Reprezentând partea cea mai activa a masei
monetare sau lichiditatea primară, aceste componente răspund întru totul
conţinutului monedei şi facilităţilor sale. Stingerea datoriilor şi mijlocirea
tranzacţiilor se face în acest caz fără consum de timp şi fără riscul diminuării

2
Faugere, Jean Pierre- Moneda si politica monetară, Institutul European, Iaşi 2000
3
Basno, Dardac, Floricel- Monedă, credir, bănci, EDP, Bucureşti, 1997
 Statistică financiar - bancară şi bursieră

activelor deţinătorului. Activele incluse în M1 pot fi folosite ca instrumente

de plată.

Tabelul 1.1 Agregatele monetare în Franţa

Agregatul
Elemente componente
monetar
M1 • Monede divizionare
• Bancnote
• Depozite la vedere
M2 • Conturile în librete
M3 • Plasamente la termen
• Anumite bunuri în devize (depozite şi titluri
de creanţe negociabile)
• Anumite titluri de pe piaţa monetară (CD, bonuri
ale instituţiilor financiare)
• Titluri OPCVM pe termen scurt
M4 • Anumite titluri de pe piaţa monetară (bilete
de trezorerie şi bonuri de tezaur)
Sursa: Faugere, Jean Pierre- Moneda si politica monetară, Institutul European, Iaşi
2000

Agregatul monetar M1 se caracterizează printr-un grad înalt de

flexibilitate, fiind afectat direct şi rapid de evoluţiile din economie. Banii în
sens restrâns pot fi transformaţi fără costuri tranzacţionale suplimentare în
quasii-bani.
Cel de-al doilea agregat monetar - M2- reprezintă masa monetara în
sens larg. El cuprinde în plus fata de M1 active cu o lichiditate mai redusă
decât cele incluse ansamblul plasamentelor la termen şi în vederea
economisirii posibil de transformat în lichidităţi prin emisiunea de cecuri cu
preaviz. Aceasta parte reprezintă lichiditatea secundara sau quasi-moneda.
În general, activele incluse în M2 nu pot servi ca instrumente de plată.
Disponibilităţile monetare astfel incluse în M2 aparţin agenţilor rezidenţi
non- bancari şi sunt gestionate de instituţii financiare.
Al treilea agregat monetar-M3, cuprinde pe lângă componentele lui
M2 active cu un grad mai redus de lichiditate precum certificatele de
depozit, bonuri de casa, conturi de economii pe termen mediu şi alte titluri
emise de agenţii economici pe piaţa financiar-monetara.
Analiza structurală a pieţei financiar-bancare

Ultimul agregat monetar, include în plus fata de M3 titlurile emise

pe termen mediu şi lung cu caracter negociabil şi posibil de transformat în
lichidităţi.
În România structura masei monetare poarta amprenta procesului
tranziţiei la economia de piata. Agregatele monetare utilizate sunt M1şi M2,
cuprinzând moneda efectiva şi quasi-moneda.
În România M1 include: numerarul în afara băncilor ( N ) şi
disponibilităţile la vedere în sistemul bancar ( Dv ) - conturi curente, cecuri,
depozite la vedere ale agenţilor economici.
M 1 = N + Dv
În ţara noastră, se includ economii la vedere şi pe termen ale
populaţiei, depozite la vedere ale agenţilor economici ( Dt ), depunerile în
valută ale rezidenţilor, la vedere şi pe termen ( Dval ).
M 2 = M 1 + Dt + Dval = N + Dv + Dt + Dval
Quasi-banii includ, potrivit definitiei Bancii Nationale a Romaniei,
urmatoarele: economiile populatiei(la CEC sau la banci), depozitele pe
termen ale agentilor economici(inclusiv certificatele de depozit), depozitele
conditionate ale agentilor economici(acreditive, depozite pentru investitii
etc.), conturile în valuta ale rezidentilor(persoane fizice sau juridice).
Ponderea numerarului în cadrul masei monetare este de aproximativ
20%, tendinta fiind de scadere pe masura ce se vor introduce în practica
curenta instrumentele de decontare fara numerar(cecuri, carti de credit şi de
debit). în schimb quasi-banii reprezentau la jumatatea anului 1994 57% în
totalul masei monetare, marcand o crestere comparativ cu anii anteriori. în
economiile caracterizate printr-o inflatie accentuata acest fapt este apreciat
drept pozitiv, atenuandu-se astfel un factor de presiune inflationista.
Existenţa mai multor măsuri pentru masa monetara confirma
ambiguitatea termenului de “oferta de moneda”. în plus, deciziile agentilor
economici afecteaza marimea agregatelor monetare. De exemplu decizia de
transformare a depozitelor la termen în depozite la vedere va determina
cresterea primului agregat monetar în timp ce urmatoarele vor ramane
nemodificate.
 Statistică financiar - bancară şi bursieră

Evoluţii interesante se remarcă şi la nivelul dinamicii structurale a

agregatelor monetare:

Figura 1.2 Evoluţia structurii agregatelor monetare

100%

90%

80%

70%

60%

50%

40%

30%

20%

10%

0%
1990 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001

Numerar in afara sistemului bancar Disponibilitati la vedere

Ec ale pop Depozite in lei pe termen si conditionate
Dep in valuta ale rezidentilor

Sursa: calculele autoarei, Anuarul BNR 2001

Analiza structurală a pieţei financiar-bancare

In adoptarea măsurilor de politică monetară, banca centrală are

nevoie nu doar de o imagine globală asupra masei monetare ci şi de una
detaliată.
Una dintre cele mai importante componente ale masei monetare şi
care înregistrează o dinamică accentuată o reprezintă depozitele bancare.
Controlul ofertei de monedă, de care responsabilă este banca centrală,
presupune supervizarea activitatiilor celorlalte banci în procesul creaţiei
monetare.

Trebuie sa remarcăm „rezistenţa” îndelungată a economiilor în lei

ale populaţiei, care au crescut ca pondere în condiţii de recesiune prelungită
(probabil psihologia „de supravietuire” şi-a spus aici cuvantul în pofida
resurselor tot mai limitate). Totusi, după o oarecare „revenire” în 1998 chiar
şi ca volum, economiile au început un declin pronunţat şi au încheiat
anul 2000 undeva la numai 64% din nivelul anului 1996 (date de final).
Alarma vine deci chiar de la anul 2000 cand - cel mai probabil în fata
avalanşei de falimente bancare ce au „prins” în premiera şi bănci medii şi cu
imagine, gen Bankcoop, BIR şi BTR, ca şi cazul FNI - populaţia şi-a
orientat puţinele resurse spre valuta forte ţinută în multe cazuri „la ciorap”,
pierzânduşi încrederea în sistemul bancar ceea ce a dus la orientarea
puternică a populaţiei către titlurile de stat emise de către MFP. Depozitele
la termen şi conditionate înregistrează şi ele o o evoluţie deosebită în special
în anul 1997 cand ajung să scada în valori reale cu o treime fata de anul
precedent – lucru explicabil şi prin faptul ca în acel an s-a inregistrat cea
mai mare rata a inflatiei din perioada analizata (peste 100%) şi una din cele
mai grave crize economice din perioada postdecembrista -, şi în anul 2000
cand scad cu 10% fata de anul precedent dupa ce în 1999 înregistrasera o
modificare reala cu acelasi proent dar în sens pozitiv. Pe ansamblul întregii
perioade se observa o scadere a acestora fata de anul de baza cu valori ce
varieaza în jurul a 30 de procente.

Caracterul expansionist sau restrictiv al politicii monetare este

analizat cu ajutorul indicelui masei monetare, care se calculeaza cu relatia:

IMM=MM1/MM0

Între dinamica masei monetare şi dinamica producţie (exprimată prin

indicele PIB nominal, adică a PIB în preturi curente) trebuie să existe o
anumita corelaţie: creşterea de masă monetară ar trebui să-şi gasească un
 Statistică financiar - bancară şi bursieră

corespondent în valoarea bunurilor şi serviciilor create în cadrul economiei

naţionale. Când masa monetară creşte mai rapid decât valoarea producţiei,
deci atunci când
IMM>IPIBn

se va înregistra, în general o creştere a preţurilor. Acesta este şi motivul

pentru care emisiunea monetară şi punerea în circulaţie a monedei este
monopol de stat, fiind acţiuni derulate numai prin intermediul bancii de
emisiune (BNR).

Indicatorii monetari
În analiza masei monetare şi a corelaţiilor acesteia cu alţi indicatori
macroeconomici se utilizează un set de indicatori monetari.

1) Viteza de rotaţie a banilor ( V):

PIB
V =
M
Viteza de rotaţie a banilor arata numărul mediu de utilizări
(de rotatii) ale unei unităţi monetare într-un an, în scopul realizării tuturor
tranzactiilor din economie.

Exemplu: Dacă avem tranzacţii de 100 milioane care se desfăşoară în

condiţiile în care există o masă monetară de 20 milioane şi viteza de rotaţie
a banilor este de 5 rezultă că fiecare unitate monetară şi-a îndeplinit funcţia
de 5 ori.

2) Gradul de monetarizare ( G):

M
G= .100
PIB
Pentru a analiza corelatia dintre masa monetara şi productie se porneste
de la relatia:
PIB=(PIB/M2)*M2 sau

PIB=V*M2 unde

V=viteza de circulatie a banilor;

Transferata în dinamica, ultima relatie devine:
Analiza structurală a pieţei financiar-bancare

IPIBn=IV*IM2

Cum, de obicei, pe perioade scurte, viteza de circulatie a banilor

ramane relativ constanta, respectiv:
V1=V0 → IV=100%,
rezulta că:
IPIBn=IM2

Adica PIBn şi M2 inregistreaza evolutii asemanatoare. Dar dinamica

PIBn depinde de dinamica PIB real (IPIBr) şi de creşterile de preţuri
cuantificate prin deflatorul PIB . Cu alte cuvinte, când cresterea PIBn nu se
reflecta şi intr-o crestere corespunzatoare a PIBr, atunci se va înregistra –
inevitabil – o creştere de preţuri.

Din analiza masei monetare în termeni reali, se observă evoluţia

fluctuantă a masei monetare şi faptul că în anii ce au urmat anului 1990,
valoarea reală a masei monetare s-a situat sub valoarea anului de referinţă
1990. S-au înregistrat şi unele creşteri, cea mai semnificativă fiind cea din
1994, de 180% faţă de anul precedent, dar şi reduceri, cele mai
semnificative fiind cele din anii 1991, 1992 si 1997, an ce a urmat unui an
electoral.

Figura 1.3 Evolutia masei monetare în termeni reali în perioada

1990-2000
(valori absolute – miliarde lei)
600.0

514.4
500.0

402.4
400.0 380.4
332.9 323.6
307.6 302.8 301.0 285.1
300.0

167.9 170.9
200.0

100.0

0.0
1990 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999 2000
 Statistică financiar - bancară şi bursieră

Contrapartidele masei monetare

Contrapartidele masei monetare permit punerea în evidenţă a

resurselor de creştere ale masei monetare şi, deci, crearea de monedă.
Într-adevăr, crearea de monedă se traduce prin creştetrea agregatelor
monetare. Ori, acestea reprezintă pasive bancare şi aceste semne sunt emise
când instituţiile bancare dobândesc active. Deci, masa monetară are în
contrapartide active emise de către emitenţii de monedă4.

Contrapartidele sunt de două feluri:

1. Operaţiunile cu devize, când băncile cumpără devize aduse de
clientela lor ( de exemplu, exportatorii români) ele creează monedă.
2. Creditele către economie şi stat. Când băncile efectuează operaţiuni de
credit, ele pot opera fie mobilizând o depunere existentă, fie creînd
monedă. Din acel moment, pentru a cunoaşte creditul finanţat prin
crearea de monedă, trebuiesc retranşate resursele nemonetare,
resursele pe termene mai lungi:
Credite interne – resurse nemonetare = Credite finanţate din resurse
monetare.

1.2.2 Analiza multiplicatorului monetar

Baza monetară se determină în România prin suma numerarului în

casieriile băncilor, numerarul în afara sistemului bancar şi disponibilul
existent la BNR.
Influenţa pe care banca centrală o exercită asupra masei monetare prin
intermediul bazei monetare M0 pune în evidenţă existenţa unei relaţii de
dependenţă între cele două agregate, descrisă de identitatea:
M = mbm * M 0
Variabila mbm reprezintă multiplicatorul monetar şi exprimă
modificarea pe care variaţia cu 1 unitate a bazei monetare o produce asupra
masei monetare. Dacă acest multiplicator ar fi stabil, atunci ar fi simplu de
atins orice nivel al masei monetare, pornindu-se de la un nivel
4
Faugere, Jean Pierre- Moneda si politica monetară, Institutul European, Iaşi 2000
Analiza structurală a pieţei financiar-bancare

cunoscut/dezirabil al bazei monetare. Din păcate, în practică, multiplicatorul

bazei monetare nu este stabil şi, uneori, nici măcar predictibil.
Vom considera că oferta de bani este descrisă de agregatul monetar
M 1 , deşi în practică se utilizează agregate mai largi, în special M 2 în acest
fel procesul este mai puţin complicat, permiţând, totuşi, înţelegerea
fundamentelor. În plus, rezultatele obţinute prin utilizarea lui M 1 , sunt
valabile şi în cazul utilizării lui M 2 .

Considerăm următoarele variabile:

• N / Dv = rata numerarului (descrie comportamentul deponenţilor referitor
la deţinerile de numerar);
• ER / Dv = rata excesului de rezerve (descrie atitudinea băncilor vis-a-vis
de excesul de rezerve);
unde: N = numerarul, ER = excesul de rezerve al băncilor, iar D = depozitele
din sistem.
Mai departe se obţine o relaţie ce pune în evidenţă modul în care
elementele amintite afectează multiplicatorul monetar.
Mai întâi,
R = RO + ER = rr * Dv + ER

unde R = rezervele băncilor la banca centrală, RO= rezervele obligatorii;

rr = rata rezervelor. În acest caz:

M 0 = rr * Dv + ER + N

Un alt fel de a interpreta relaţia de mai sus este acela de recunoaşte

faptul că pune în evidenţă volumul de bază monetară necesar pentru a susţine
cantitatea existentă de depozite, exces de rezerve şi numerar.
Identitatea poate fi rescrisă astfel:

M 0 = rr * Dv + ER / Dv * Dv + N / Dv * Dv = (rr + ER / Dv + N / Dv ) * Dv
de unde rezultă:
1
Dv = *M0
rr + ER / Dv + N / Dv

Având în vedere că M 1 = N + Dv şi substituind expresia lui Dv din

formula de maI sus obţinem:
 Statistică financiar - bancară şi bursieră

M1
M 1 = Dv + N / Dv * Dv = (1 + N / Dv ) * Dv ⇒ Dv =
1 + N / Dv

Înlocuind, avem:
1 + N / Dv
M1 = *M0 .
rr + ER / Dv + N / Dv

Din compararea relaţiilor rezultă că:

1 + N / Dv
mbm = .
rr + ER / Dv + N / Dv

Formula multiplicatorului monetar pune în evidenţă faptul că acesta se

află în relaţie inversă cu rata rezervelor minime obligatorii, rata excesului de
rezerve şi rata numerarului.

1.2.3 Sistemul financiar-bancar în România

Într-o economie de piaţă, sistemul financiar-bancar în ansamblul

său, îndeplineşte rolul de intermediere financiară, în sensul că fondurile
băneşti se pot transfera de la agenţii economici şi populaţie care le deţin în
surplus, la agenţii şi populaţia care sunt în deficit.
În acest sens, sunt considerate instituţii de intermediere financiară
băncile comerciale, casele de credit, societăţile de investiţii.

1.2.3.1 Caracteristicile sistemului bancar

Apariţia fenomenului bancar a fost generată de o serie de factori

legaţi de activitatea economică a colectivităţilor umane, de formare a
statului, a monedei, de marile descoperiri geografice şi de perfecţionările
tehnice care au condus la acumulări importante de capital.
S-a simţit astfel nevoia ca toate aceste capitaluri să poată fi
fructificate în mod eficient. În epoca formării capitalismului, banca a ajutat
foarte mult la formarea şi fructificarea de capitaluri adunând şi concentrând
Analiza structurală a pieţei financiar-bancare

economiile din toate sferele sociale, ca apoi să le pună la dispoziţia

întreprinzătorilor pentru realizarea marilor planuri creatoare.
Fără ajutorul băncilor, a capitalului furnizat de acestea, toate
energiile constructive şi planurile de viitor ar fi fost menite să dispară odată
cu cei care le-au conceput.
Banca trebuie privită ca un agent economic, unită sub acest dublu
aspect de colectare a capitalurilor disponibile, care însa ar fi rămas sterile,
dacă nu ar fi fost distribuite după anumite norme şi în anumite condiţii
forţelor economice ale societăţii.
Privite în contextul istoric, aceste noţiuni au făcut obiectul unor
cercetări aprofundate ale unor economişti de valoare care au studiat
îndelung diversitatea fenomenului bancar, stabilind cu precizie principiile5
activităţii de bancă, principii care îşi găsesc aplicabilitate şi astăzi.
În literatura bancară de specialitate figurează o tipologie a băncilor
întâlnite în practica bancară internaţională, care se referă la:
1. banca centrală
2. băncile comerciale
3. băncile de afaceri.
Banca de emisiune (banca centrală) deţine în economie rolul
major de supraveghere şi organizare a relaţiilor monetare şi financiare ale
unui stat, pe plan intern şi în relaţiile internaţionale.
Băncile comerciale efectuează toate tipurile de operaţiuni bancare,
primesc şi păstrează diferite capitaluri disponibile, acordă credite şi
finanţează schimburile comerciale externe.
La rândul lor, dacă se ţine seama de tipul operaţiunilor şi de sfera
teritorială, băncile comerciale se împart în:
• bănci universale care dezvoltă toată gama de operaţiuni bancare;

5
♦ băncile sunt cele care stimulează economisirea şi colectează capitalurile mici şi mari,
asigurându-le, pe lângă existenţă, şi o fructificare normală;
♦ băncile canalizează aceste capitaluri numai acolo unde puse în valoare contribuie la
dezvoltarea producţiei şi asigură remunerarea capitalurilor păstrate;
♦ băncile sunt instituţii de foarte mare risc, de aceea bancherul trebuie să cunoască
foarte bine de la cine primeşte banii, şi mai ales, cui şi pentru ce îi dă. În condiţii
socio-economice şi politice relativ stabile, prăbuşirea unei bănci nu are nimic
miraculos, datorându-se în toate cazurile, imprudenţei şi neprofesionalismului unor
manageri incompetenţi.
♦ băncile trebuie să cunoască şi să se adapteze nevoilor şi cerinţelor sistemului economic
în care activează. Rolul lor este să sprijine cât mai mult companiile productive şi
firmele utile dezvoltării economice a societaţii, dar să împiedice şi să îngrădească
dezvoltarea celor create contrar intereselor economiei naţionale;
 Statistică financiar - bancară şi bursieră

• bănci specializate care dezvoltă preponderent un anumit tip de

operaţiuni bancare, pe lângă cele considerate de bază.

Sistemul bancar din Romania este structurat pe două niveluri,

respectiv o bancă centrală şi instituţiile financiare, cărora, prin lege, li s-a
acordat statultul de banci. Banca Nationala a Romaniei este banca centrală a
ţării, instituţia de emisiune a statului român. BNR coordonează şi stabileşte
reglementările în domeniile: monetar, de credit, valutar şi de plăţi,
asigurând, totodată, supravegherea celorlalte instituţii bancare.
În România societăţile bancare sunt prin lege bănci universale,
indiferent de forma de capital din care sunt constituite.
Fiecare sistem bancar naţional are particularităţile lui în ceea ce
priveşte denumirea băncilor, tipurile de activităţi cuprinse sub această
denumire.
În acest context se vor trece în revistă principalele tipuri de bănci
comerciale specializate, existente într-un sistem bancar:
♦ banca agricolă – acordă credite şi alte facilităţi financiare
unităţilor agricole;
♦ banca de investiţii – acordă credite pe termen mediu şi lung pentru
investiţii, întreprinderilor industriale şi companiilor productive;
♦ banca ipotecară – acordă împrumuturi pe termen lung garantate
cu ipoteca asupra imobilelor deţinute de debitori;
♦banca de export-import – creditează producătorii autohtoni în
vederea promovării exportului, garantează creditele externe;
♦ banca internaţională – bancă comercială cu numeroase sucursale
în alte ţări în care operaţiunile externe joacă un rol preponderent;
♦ banca de depozit – se axează pe atragerea de depozite şi acordarea
de credite financiare;
♦ banca de accept sau casa de accept (Accepting House) – susţine
prin semnatura sa titluri de credit trase de exportatorii autohtoni asupra
importatorilor străini, iar titlul de credit acceptat devine negociabil.
Ultimul segment al clasificării tipurilor de bănci îl constituie băncile
de afaceri, strâns legate de evoluţia economiei moderne. Modelul băncilor
de afaceri de astăzi a fost creat prin Glass-Stegall Act din anul 1933 în
cadrul instituţiilor de credit americane, abrogată ulterior în SUA.

Societăţile de portofoliu sunt o caracteristică a băncilor de afaceri

franceze.
Analiza structurală a pieţei financiar-bancare

Societăţile financiare de plasament au cunoscut o amplă extindere

în ţările europene dezvoltate şi urmăresc obţinerea unor venituri maxime
prin plasarea şi administrarea pe termen lung a capitalului.

Societăţile de investiţii satisfac cerinţele micului investitor de a

asigura un venit optim capitalului său disponibil.

1.2.3.2 Metoda statistică aplicata în managementul bancar

În cele ce urmează ne propunem să prezentăm succinct două

exemple a modului în care statistica este utilizată în managementul bancar.
Am ales două metode statistice simple, dar care, tocmai datorită simplităţii
lor au un deosebit succes în practica managerială.
Prognoza 6 privită din perspective bancară este o componentă a
planificării strategice, motiv pentru care se prezintă succinct cateva
delimitări conceptuale care evidenţiază rolul prognozei în activitatea de
planificare a băncii.

Planificarea şi prognoza

În trecutul nu prea îndepartat, managerii de bănci aveau tendinţa să

dea prioritate îndeosebi problemelor curente – atragerea de depozite,
estimarea lichidităţii, plasarea resurselor. În ultimele decenii, planificarea şi
prognoza au câştigat mult în importanţă.
Astfel, planificarea strategică a fost recunoscută ca o parte a
planificării de perspectivă, în care managementul determină modul în care
va arăta în viitor. Planificarea strategică include dezvoltarea unui plan de
obiective pe care banca doreşte să le atingă şi metodele aplicate de aceasta.
Deşi prognoza este inclusă în planificarea strategică, ea nu reprezintă
acelaşi lucru. Prognoza are scopul de a dimensiona cea mai profitabilă rută a
evenimentelor viitoare bazate pe presupuneri şi logică, precum şi pe metode
obiective.
Prognoza arată mai pregnant unde este banca, şi nu unde îşi doreşte
ea să fie. Planificarea strategică nu lucrează cu deciziile viitoare ale băncii,
ci cu viitorul deciziilor prezente. Atât prognoza, cât şi planificarea strategică
au menirea să arate ce trebuie să întreprindă o bancă astăzi pentru a-şi atinge
scopurile în condiţiile unui mâine nesigur.

6
De la grecescul prognosis – a cunoaşte dinainte
 Statistică financiar - bancară şi bursieră

Trebuie precizat că planificarea strategică nu este o încercare de a

elimina sau minimiza riscul. Dimpotrivă, planificarea strategică trebuie să
ofere posibilitatea băncii să aleagă raţional între diferitele căi de acţiune în
care îşi asumă riscuri.
Prin planificarea strategică, potrivit unor concluzii rezultate din
practica bancară internaţională, trebuie să se studieze patru aspecte
fundamentale, care pot uşura atingerea scopului urmarit, şi anume:
• situaţia băncii în prezent;
• obiectivele băncii în viitor;
• imaginea băncii în viitorii 5 ani;
• strategia de management a băncii pentru atingerea poziţiei dorite.

Folosind prilejul prezentării unor aspecte deosebit de concentrate cu

privire la planificarea în bănci, trebuie subliniată necesitatea utilizării unui
instrument deosebit de util – planul de afaceri ca o proiecţie viitoare a
activităţilor pe termen mediu - de 3 până la 5 ani, în următoarea structură:
cadrul legislativ în care banca îşi desfăşoară activitatea; mediul economic de
afaceri; activitatea internă a băncii; politicile de expunere la risc;
organizarea şi resursele umane şi situaţia financiară prognozată.
Pentru managementul băncii este foarte folositor sistemul planurilor
financiare şi nefinanciare. Legat de acest aspect, o structură de planuri ar
putea să cuprindă:
• planul financiar al băncii, care se întocmeşte la nivelul
centrelor de activitate, al sucursalelor şi la nivelul Centralei;
• bugetul de venituri şi cheltuieli întocmit de asemenea, pentru
cele doua niveluri: sucursale şi Centrală;
• planuri operaţionale, care susţin şi fundamentează planurile
financiare şi bugetul de venituri şi cheltuieli.
La rândul lor, se consideră că planurile operaţionale ar trebui să
conţină:
• planul de credite;
• planul de atragere a resurselor;
• proiecţia fondurilor proprii ale băncii;
• planul de investiţii şi reparaţii generale;
• planul cheltuielilor pentru funcţionarea băncii.

În planurile nefinanciare s-ar putea include:

• planul de implementare a obiectivelor strategice;
• planul de marketing şi vânzări;
Analiza structurală a pieţei financiar-bancare

• planul resurselor umane;

• planul de pregătire şi perfecţionare a personalului;
• planul de dezvoltare a reţelei bancare.

Motivaţia pentru care s-a optat pentru cele două planuri de bază este
cea a asigurării unei bune legături cu sistemul de urmărire a realizărilor.
Astfel, planul financiar, prin structura lui (poziţii de activ şi pasiv) se
regăseşte în execuţie în bilanţul băncii, iar bugetul de venituri şi cheltuieli –
în contul de profit şi pierderi.

Analiza SWOT

Analiza SWOT este atât de generalizată şi de des întâlnită în plan

internaţional, încât ea se impune ca unul din instrumentele cele mai
importante ale managementului bancar. Fiecare instituţie financiară poate
utiliza analiza SWOT pentru partenerii financiari şi pentru propria
activitate.
Aceasta metodă, care se ştie că utilizează tehnici de chestionare,
permite abordarea stilului investigativ şi cuprinde:
Strenghts – puncte tari;
Weaknesses – puncte slabe;
Opportunities – posibilităţi;
Threats – ameninţări.

Analiza SWOT ordonează informaţiile financiare şi nefinanciare

după anumite reguli.

Punctele tari reprezintă baza pe care se construieşte succesul băncii.

În cazul unei bănci comerciale, punctele tari sunt susţinute prin
următoarele: reţea puternică răspândită în teritoriu, portofoliul de clienţi
diversificat şi bine segmentat, serviciile oferite clienţilor diversificate,
răspunzând cerinţelor acestora, dobânzile pasive comparative, personalul
bine echilibrat pe grupe de vârstă şi pregătire, reţeaua de bănci
corespondente foarte extinsă, suficiente idei novatoare ale personalului
aplicate în practică.

Punctele slabe sunt evidenţiate ca fiind lipsuri, carenţe, pe care

banca le poate soluţiona sau ameliora. Pot fi reflectate de: comunicare
internă încă slabă, personal neinstruit încă în mod corespunzător în
 Statistică financiar - bancară şi bursieră

domeniul relaţiei bancă-client, stadiul necorespunzător al informatizării,

prospectarea insuficientă a pieţei şi a clienţilor potenţiali.
Oportunităţile constau din factori externi conjuncturali favorabili
de care banca poate beneficia şi care trebuie fructificaţi. În oportunităţi se
pot include: rolul din ce în ce mai important al sistemului bancar în procesul
reformei economice, atitudinea dinamică şi flexibilă a băncii de a sluji
interesele şi preferinţele clienţilor prin produse şi servicii accesibile de
calitate, gradul de bancarizare foarte scăzut.
Ameninţările sunt evenimentele cu o probabilitate mai mare sau
mai mică de realizare, ce nu trebuie ignorate, ci micşorate prin încercarea de
acoperire a riscului pe care acestea îl implică. În sfera ameninţărilor se
regăsesc: apariţia continuă pe piaţa financiară internă de noi instituţii
bancare, funcţionând ca bănci comerciale universale, competiţia interbancară
din ce în ce mai puternică, inclusiv în domeniul atragerii de personal înalt
calificat de la băncile existente. Băncile nou intrate pe piaţă – cele mai
multe cu capital străin – sunt tot mai numeroase, selective şi agresive în
atragerea clienţilor.
Prin intermediul comparării sistematice a punctelor forte cu cele
slabe, a oportunităţilor cu ameninţările identificate în urma analizei
diagnostic se poate determina situaţia de fapt a băncii analizate şi se pot
alege căile strategice de acţiune.
Cele patru cadrane ale graficului analizei-diagnostic reflectă patru
modalităţi strategice pe care echipa managerială a instituţiei bancare le
poate adopta.

Cadranul I reprezintă cea mai favorabilă situaţie, când băncii

analizate i se ivesc mai multe oportunităţi şi are puncte forte care o
îndreptăţesc să le valorifice. În această situaţie se recomandă o strategie de
dezvoltare agresivă.

Cadranul II prezintă o bancă căreia i se ivesc oportunităţi

însemnate, pe care nu le poate valorifica din cauza slăbiciunii interne.
În acest caz se va aborda o strategie de redresare pentru eliminarea
punctelor slabe.
Cadranul III ilustrează situaţia cea mai puţin favorabilă, în care
instituţia bancară este relativ slabă şi trebuie să facă faţă unor ameninţări
majore din partea mediului. În acest caz se impune examinarea, prin
intermediul analizei diagnostic, a posibilităţilor de reducere a volumului
activităţii sau de redirecţionare a vânzărilor pe o anumită piaţă. Se
recomandă o strategie defensivă.
Analiza structurală a pieţei financiar-bancare

Cadranul IV prezintă situaţia în care o bancă cu numeroase puncte

forte întâlneşte un mediu nefavorabil. În această situaţie, strategia va folosi
punctele forte existente pentru a-şi crea oportunităţi în alte domenii de
activitate sau pe alte pieţe şi se recomandă utilizarea unei strategii de
diversificare.
Trebuie insistat asupra utilizării prioritare a analizei SWOT şi
datorită tendinţei multor bănci de a evidenţia doar partea pozitivă a
lucrurilor, punctele slabe sau ameninţările fiind considerate elemente ce
trebuie evitate pentru a nu afecta imaginea băncii. Nu se poate încuraja acest
mod de gândire limitat şi refractar, fiind respins cu hotărâre de către
managerii responsabili şi capabili de performanţă.
Graficul de mai jos reprezintă schema analizei SWOT la nivel
bancar şi ilustrează etapele pe care trebuie să le parcurgă echipa de experţi
pentru a realiza analiza de diagnostic financiar şi nefinanciar al băncii
pentru un anumit orizont de timp.
Prezentăm în continuare cu titlu de exemplu o analiză SWOT la nivelul
sistemului bancar românesc, anul 20007.
1. Puncte puternice ale sistemului bancar din România.
Sistemul dispune de proceduri stricte pentru obţinerea licenţei de
funcţionare a băncilor care descurajează existenţa şi funcţionarea unor bănci
subcapitalizate.
Potrivit legii bancare capitalul minim necesar pentru a fonda o bancă
era anul trecut de 150 miliarde lei (la începutul anului 1990 era de
8 miliarde lei). Aceasta reflectăcaracterul derizoriu al sistemului bancar din
România.

7
Niculae Petreanu-Statistică financiar-bancară, curs predat studenţilor CSIE, ASE Bucureşti,
2000/2001
 Statistică financiar - bancară şi bursieră

Figura 1.3 Schema analizei SWOT

OPORTUNI
TĂŢILE

Cadranul II Cadranul I
Strategie de redresare Strategie agresivă

PUNCTE SLABE PUNCTE FORTE

Cadranul III Cadranul IV

Strategie defensivă Strategie de
diversificare

AMENINŢĂRILE
MEDIULUI

Sistemele de plăţi sunt, după 1991, eficiente pentru că atunci s-a

introdus SWIPT un sistem de plăţi şi decontăre.
2. Puncte slabe. Supravegherea B.N.R. este ineficientă. În acest sens
se constată numeroase falimente bancare, scandalul SAFI cu implicaţiile
C.E.C.-ului.
Sistemul de legi existent crează dificultăţi în lichidarea şi executarea
contragaranţiilor (a garanţiei pe care o firmă o depune când solicită un
credit, vin să compenseze şi să depăşească garanţia credit).
Multe bănci sunt subcapitalizate (nivelul capitalului unei bănci este redus şi
este mult sub nivelul impactului pe care această bancă îl poate avea în
economie). Băncile acordă credite cu valori mult mai mari decât capitalul de
care dispune.
Analiza structurală a pieţei financiar-bancare

3. Oportunităţi
a) Sistemul bancar din România oferă un câmp larg pentru dezvoltarea de
noi servicii bancare şi permite dezvoltarea modalităţii de plată;
b) Tendinţa de privatizare a băncilor de stat are două implicaţii:
- prin privatizare, capitalizarea băncilor se va face cu capital
străin(în valută);
- managementul bancar va presupune o creştere a calităţii
activităţii băncii, etc;
- o creştere a încrederii în sistemul bancar datorită funcţionării
eficiente a sistemului de garantare a depozitelor.

4. Ameninţări. Acestea vin din partea mediului economic românesc

afectat de inflaţie (hiperinflaţie) astfel încâtbanca trebuie să-şi conserve
banii prin practicarea unor anumite dobânzi care se raportează la inflaţie
(dobânzi mari).
Inflaţia are impact şi asupra modalităţii de creditare (exemplu: creditul
ipotecar - când banca are o ipotecă asupra imobiluluicare se construieşte cu
creditul băncii).
Caracteristici:
- tentaţia de câştig a populaţiei care a implicat deplasarea unor
anumite disponibilităţi băneşti spre alte instituţii cu riscuri
ridicate;
- populaţia nu îşi evalueazăcorect riscurile şi modul în care îşi
fructifică disponibilităţile;
- obişnuinţa de neplată a datoriilor de către agenţii economici
(arieratele).

1.3 PIATA DE CAPITAL

În România structura pieţei financiare este privită după concepţia

anglo-saxonă, conform căreia piaţa de capital este o componentă a pieţei
financiare. Piaţa de capital se prezintă astfel ca un mecanism de legătură
între investitori şi emitenţi a căror decizie de investire vizează două
obiective complementare:
 Statistică financiar - bancară şi bursieră

• rentabilitatea, respectiv un grad înalt de fructificare a capitalurilor;

• lichiditatea, adică recuperarea cât mai operativă a capitalului investit.

1.3.1 Structura pieţei de capital în România

Din punct de vedere al structurii, piaţa de capital poate fi segmentată

în funcţie de diferite criterii rezultate din diversitatea produselor
tranzacţionate, a procedurilor şi tehnicilor de vânzare-cumpărare a valorilor
mobiliare, precum şi modalităţile diferite de finalizare a tranzacţiilor sau
modul de formare a preţului valorilor mobiliare.
Astfel, din punct de vedere al producerii şi comercializării valorilor
mobiliare, piaţa de capital cuprinde două segmente:
• Piaţa primară – reprezintă piaţa pe care se vând şi se cumpără titluri
nou emise (la constituirea sau mărirea capitalului social al unei
societăţi). Această piaţă asigură întâlnirea între cererea şi oferta de
titluri, făcând posibilă finanţarea activităţii agenţilor economici).
Reprezintă de fapt, un mijloc de distribuire a titlurilor către
utilizatorii de fonduri şi de plasament în titluri din partea deţinătorilor
de titluri.
• Piaţa secundară – reprezintă piaţa pe care se tranzacţionează titlurile
care au fost deja emise, o aşa zisă piaţă „la a doua mână”. Pe această
piaţă, titlurile sunt tranzacţionate de către cei care beneficiază de
drepturile pe care le consacră aceste titluri (investitorii). La fel ca şi
piaţa primară, piaţa secundară, prezintă un rol de concentrare a cererii
şi ofertei de titluri, dar şi a unei cereri şi oferte derivate, care se
manifestă după ce piaţa titlurilor s-a constituit.
Din punct de vedere al obiectului tranzacţiei, piaţa de capital
cuprinde următoarele segmente:
• Piaţa acţiunilor – reprezintă piaţa pentru acţiuni comune şi
preferenţiale ale corporaţiilor private. O actiune comună nu promite
nici o plată periodică, spre deosebire de obligaţiuni care care promit
plăţi periodice ale cuponului şi rambursarea sumei împrumutate la
scadenţă, ci conferă un drept rezidual asupra veniturilor emitentului;
• Piaţa obligaţiunilor – reprezintă piaţa pentru instrumente de datorie
de orice fel;
Analiza structurală a pieţei financiar-bancare

• Piaţa contractelor la termen (futures) – reprezintă piaţă pe care

valorile mobiliare sunt tranzacţionate pentru livrarea şi plata viitoare.
Instrumentul contractat este numit contract la termen. Valorile
mobiliare ce fac obiectul contractului pot fi deja în circulaţie sau pot
fi emise înainte de scadenţa contractului. Dacă un contract la termen
este tranzacţionat la „ghişeu”, prin negociere, acesta poartă
denumirea de contract forward (piaţa forward);
• Piaţa opţiunilor – reprezintă piaţa în care se tranzacţionează valori
mobiliare pentru livrare condiţionată. Instrumentul tranzacţionat
poartă denumirea de contract de opţiuni. Opţiunile reprezintă cele
mai cunoscute dintre derivative care sunt titluri de valoare compuse
ce au la origine un alt activ sau un alt titlu. Opţiunile sunt tiluri ce dau
dreptul deţinătorului de a vinde sau cumpăra un anumit număr de
titluri la un preţ stabilit şi peste un anumit interval de timp. Din
această perspectivă, cumpărătorul unei opţiuni are dreptul, dar nu şi
obligaţia de a cumpăra, o cantitate standard de titluri. Vânzătorul
opţiunii îşi asumă obligaţia de a vinde, respectiv, cumpăra, la
scadenţă, cantitatea de titluri prevăzută în opţiune şi are această
obligaţie indiferent de cursul pieţei. Cele mai des întâlnite tipuri de
contracte de opţiuni sunt opţiunile call (de cumpărare) şi opţiunile put
(de vânzare).
Din punct de vedere al modului de formare a preţului valorilor
mobiliare, piaţa de capital se structurează în:
• Piaţa de licitaţie – este piaţa pe care tranzacţionarea este condusă de o
parte terţă, în funcţie de suprapunerea preţurilor la ordinele de a
cumpăra sau vinde o anumită valoare mobiliară. Tranzacţionarea se
realizează cu respectarea unor reguli fixate şi de obicei prin licitaţie.
Partea terţă care realizează tranzacţionarea este un agent de piaţă, în
timp ce cumpărătorii şi vânzătorii nu iau contact direct.
• Piaţa de negocieri – este piaţa pe care, fie prin intermediul unui
broker sau dealer, fie prin interacţiune directă, cumpărătorii şi
vânzătorii de tiluri negociază preţul şi volumul titlurilor mobiliare. În
cazul în care tranzacţia este intermediată de către un broker sau
dealer, identitatea părţilor poate fi cunoscută sau nu reciproc.
Deoarece tranzacţiile au loc în mai multe locuri, această piaţă este o
piaţă prin telefon, telex sau computer. Este o piaţă utilă în cazul
valorilor mobiliare inactive sau în cazul tranzacţiilor foarte mari, care
pot cauza pe o piaţă de licitaţii fluctuaţii de scurtă durată până în
 Statistică financiar - bancară şi bursieră

momentul în care vor exista suficient de multe ordine în cealaltă parte

a pieţei.
Din punct de vedere al momentului finalizării tranzacţiilor, piaţa de
capital poate fi segmentată astfel:
• Piaţa la vedere – reprezintă piaţa pe care valorile mobiliare sunt
tranzacţionate pentru livrare şi plată imediată, aceasta însemnând
termene de plată cuprinse între o zi şi o săptămână în funcţie de
reglementările în vigoare. Mai poartă denumirea şi de „piaţă cu plata
cash”.
• Piaţa la termen – reprezintă piaţa pe care livrarea şi plata unei valori
mobiliare se realizează la un anumit interval de timp de la încheierea
tranzacţiei.

1.3.2 Instituţii specifice pieţei de capital în România

Piaţa de capital, ca un mecanism complex, necesită pentru

funcţionarea corectă şi eficientă existenţa anumitor instituţii, fiecare având
un rol distinct şi bine determinat.
În cadrul desfăşurării activităţii sale, bursa trebuie să răspundă unor
trebuinţe la nivel macroeconomic (la nivel de economie naţională), la nivel
microeconomică (la nivelul firmelor ce-şi desfăşoară activitatea în ţara
respectivă), precum şi la nivel individual (pentru posesorii de titluri sau
pentru deţinătorii de economii disponibile pentru investiţii)8.
Pe piaţa de capital din România funcţionează următoarele instituţii:
• Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare (CNVM);
• Organisme de autoreglementare (OAR);
• Asociaţia Naţională a Societăţilor de Valori Mobiliare (ANSVM);
• Intermediarii de valori mobiliare (societăţile de valori mobiliare);
• Bursa de Valori Bucureşti;
• Piaţa extrabursieră
• Societatea RASDAQ;
• Societăţi de compensare, decontare şi depozitare;
8
Victor Stoica, Eduard Ionescu – Pieţe de capital şi burse de valori, Editura Economică,
Bucureşti 2002, p. 81- 83
Analiza structurală a pieţei financiar-bancare

• Societatea Naţională de Compensare, Decontare şi Depozitare

(SNCDD);
• Societăţi de registru independent

Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare (CNVM) a luat fiinţă în

baza Legii nr. 52 privind valorile mobiliare şi bursele de valori adoptată în
anul 1994 de către Parlamentul României.
Atribuţiile CNVM sunt următoarele:
¾ favorizarea bunei funcţionări a pieţei valorilor mobiliare;
¾ asigurarea protecţiei investitorilor contra practicilor neloiale, abuzive şi
frauduloase;
¾ informarea deţinătorilor de valori mobiliare si a publicului asupra
persoanelor care fac in mod public apel la economii băneşti si asupra
valorilor emise de acestea;
¾ stabilirea cadrului activităţii intermediarilor si agenţilor pentru valori;
¾ mobiliare, regimul asociaţiilor profesionale constituite de aceştia si al
organismelor însărcinate cu asigurarea funcţionării pieţei valorilor
mobiliare.

Organismele de autoreglementare (OAR) sunt acele organizaţii

autorizate de CNVM să reglementeze activitatea membrilor săi şi să asigure
respectarea de către aceştia a regulilor CNVM şi a celor proprii. OAR
includ, fără a se limita la, orice bursă de valori, asociaţie profesională a
societăţilor de valori mobiliare, societate de compensare şi/sau depozitate
colectivă, asociaţie a organismelor colective de plasament, sau asociaţie a
registrelor independente autorizate. Organismelor autorizate ca OAR de
către CNVM, le sunt delegate prerogative de adoptare a unor reguli privind
activitatea membrilor, supravegherea, anchetarea şi sancţionarea acestora, în
cazul în care aceştia încalcă regulile OAR, CNVM sau alte dispoziţii legale
aplicabile.

Asociaţia Naţională a Societăţilor de Valori Mobiliare (ANSVM)

este o asociaţie profesională non-profit a intermediarilor de valori mobiliare
din România. A fost constituită la data de 10 ianuarie 1995, în baza legii nr.
21/1994, cu 25 de membri fondatori şi are scopul de a promova şi
reprezenta interesele comunităţii intermediarilor de valori mobiliare şi a
obţinut autorizarea de funcţionare din partea Comisiei Naţionale a Valorilor
 Statistică financiar - bancară şi bursieră

Mobiliare în data de 07.03.1995, devenind personalitate juridică în data de

19.04.1995. În luna septembrie 1996, ANSVM a obţinut statutul de
organism de autoreglementare, în această calitate, având autoritatea de a
reglementa şi supraveghea conduita societăţilor de valori mobiliare membre,
de a asigura respectarea reglementărilor actuale şi a legislaţiei în domeniul
valorilor mobiliare în România.
Conform statutului, ANSVM are ca obiective:
¾ Promovarea instituţiilor pieţei de capital;
¾ Ridicarea standardelor profesionale specifice activităţii de intermediere
de valori mobiliare;
¾ Promovarea şi apărarea intereselor profesionale comune membrilor săi;
¾ Asigurarea unui cadru adecvat unei activităţi de cooperare, asistenţă şi
conlucrare atât cu organismele guvernamentale, cât şi cu organizaţii şi
asociaţii neguvernamentale din ţară şi străinătate;
¾ Încurajarea dezvoltării activităţii de intermediere de valori mobiliare şi
de cunoaştere de către investitori a posibilităţilor şi a avantajelor acestei
activităţi;
¾ Contribuirea la formarea şi educarea personalului societăţilor de valori
mobiliare în vederea îmbunătăţirii competenţei profesionale.
Intermediarii de valori mobiliare9.
Participanţii direcţi pe piaţa Bursei de Valori Bucureşti sunt
societăţile de valori mobiliare (societăţile de brokeraj) membre ale
Asociaţiei Bursei, definite ca societăţi pe acţiuni având ca obiect exclusiv de
activitate intermedierea de valori mobiliare şi autorizate de către
Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare să negocieze în cadrul Bursei.
Acestea pot desfăşura o gamă mai largă sau mai restrânsă de activităţi de
intermediere, in funcţie de mărimea capitalului constituit.

Intermedierea de valori mobiliare cuprinde:

a) vânzarea şi cumpărarea de valori mobiliare pe cont propriu sau al
clienţilor;
b) garantarea plasamentului valorilor mobiliare cu ocazia ofertelor primare
sau secundare;

9
Legea nr.52/1994 privind valorile mobiliare şi bursele de valori
 Analiza structurală a pieţei financiar-bancare

c) transmiterea ordinelor clienţilor in scopul executării lor prin alţi

intermediari autorizaţi;
d) deţinerea de fonduri şi/sau valori mobiliare ale clienţilor in scopul
executării ordinelor privind respectivele valori mobiliare;
e) administrarea conturilor de portofolii individuale de valori mobiliare ale
clienţilor;
f) păstrarea de fonduri şi/sau valori mobiliare ale clienţilor in scopul şi în
cursul administrării portofoliilor acestora sau în alte scopuri autorizate în
mod expres prin reglementările Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare;
g) acordarea de credite pentru finanţarea tranzacţiilor clienţilor in limita unui
plafon stabilit de Banca Naţională a României cu consultarea
Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare.
h) alte activităţi de intermediere sau legate de intermediere autorizate de
CNVM cum ar fi: desfăşurarea activităţii de formator de piaţă; distribuirea
titlurilor de participare ale fondurilor deschise de investiţii; activităţi
conexe activităţii de intermediere de valori mobiliare (asistenţă în
evaluarea economică a societăţilor comerciale în vederea stabilirii politicii
de investiţii; elaborarea documentaţiei în vederea majorării capitalului
social sau/şi finanţării prin plasament privat sau/şi oferta publică de
vânzare a valorilor mobiliare.
Bursa de valori 10 reprezintă o instituţie cu personalitate juridica
care asigura publicului - prin activitatea intermediarilor autorizaţi - sisteme,
mecanisme si proceduri adecvate pentru efectuarea continua, ordonata,
transparenta si echitabila a tranzacţiilor cu valori mobiliare si care constituie
piaţa oficială şi organizata pentru negocierea valorilor mobiliare admise la
cota, oferind economiilor investite in ele garanţie morala si securitate
financiară prin măsurarea continua a lichidităţii respectivelor valori
mobiliare.
Pe plan mondial s-a manifestat tot mai acut necesitatea apariţiei
burselor de mărfuri în contextul în care târgurile au început să decadă lent
lăsând locul depozitelor, magaziilor, comerţului en gros în general.
Analizând bursa din punct de vedere istoric, Fernand Braudel defineşte
bursa astfel: „Păstrând toate proporţiile, bursa este ultimul etaj al unui târg
dar al unui târg care nu s-ar mai închide.”11

10
Legea nr.52/1994 privind valorile mobiliare şi bursele de valori
11
Brandel, Fernand – Jocurile schimbului vol I, Editura Meridiane, 1985
 Statistică financiar - bancară şi bursieră

Le Nouveau Negociant (Noul Negociant) de Samuel Richard (1686)

susţine că bursa este „locul de întâlnire al bancherilor, negustorilor şi
negocianţilor, agenţilor de schimb şi de bancă, curtierilor şi altor
persoane.”12

Piaţa extrabursieră
Structura instituţională a pieţei extrabursiere organizate (OTC),
numită şi Rasdaq cuprinde societatea non-profit: Societatea Naţională
de Compensare, Decontare şi Depozitare (SNCDD), societatea comercială
Rasdaq si societăţile comerciale de registru. Deciziile cu privire la piaţa
Rasdaq revin Asociaţiei Naţionale a Valorilor Mobiliare (ANSVM),
alcătuită din societăţile de valori mobiliare autorizate să efectueze tranzacţii
cu valori mobiliare.

Rasdaq reprezintă sistemul central în care se introduc, se execută şi

se raportează ordinele. Valorile mobiliare cotate în sistem sunt:
¾ Acţiunile tuturor societăţilor incluse în Programul de Privatizare în
Masă;
¾ Acţiunile societăţilor comerciale române distribuite deja pe calea
ofertelor publice iniţiale sau prin programul de privatizare care fac
obiectul regimului de furnizare periodică de date financiare al
CNVM şi care nu sunt listate la Bursa de Valori Bucureşti;
¾ Orice alte acţiuni a căror listare este aprobată de CNVM şi ANSVM.

Participanţii la sistem
Accesul sau participarea directă în sistem este limitată la membrii
care satisfac toate cerinţele de participare stabilite de ANSVM şi/sau
Rasdaq Srl. Aceste cerinţe includ:
¾ Un nivel de capitalizare mai mare decât cel stabilit de CNVM pentru
intermediarii autorizaţi să tranzacţioneze valori mobiliare în calitate
de dealeri (adică cumpărarea şi vânzarea de valori mobiliare în
contul propriu al societăţii);
¾ configuraţie specifică a echipamentelor şi programelor şi anumite
particularităţi legate de sistemul de telecomunicaţii, întreţinerea
echipamentului, cerinţe operaţionale şi de securitate conţinute în

12
Brandel, Fernand – Jocurile schimbului vol I, Editura Meridiane, 1985
Analiza structurală a pieţei financiar-bancare

contractele de servicii, ghiduri ale utilizatorului şi alte asemenea

documente;
¾ Un minim de personal şi de proceduri de supraveghere;
Participanţi pot fi:
- formatori de piaţă care afişează cotaţii pentru orice valoare
mobiliară pe care ANSVM o clasifică drept eligibilă pentru sistem.
Înregistrarea în calitate de formator de piaţă obligă membrul să introducă în
sistem cotaţii ferme, fie pentru cerere (bid), fie pentru ofertă (offer), pentru
fiecare din valorile mobiliare pentru care este înregistrat.
- participanţi care nu sunt formatori de piaţă care pot introduce cotaţii
indicative pentru orice valoare mobiliară considerată eligibilă de
către ANSVM pentru sistem. Introducerea de cereri indicative sau
oferte indicative reprezintă un simplu anunţ că membrul este dispus
să negocieze termenii unei posibile tranzacţii cu acea valoare
mobiliară cu un alt membru. Membrul poate modifica sau retrage o
cotaţie indicativă în orice moment în timpul orarului de funcţionare a
pieţei.

Societăţi de compensare, decontare şi depozitare13.

Acestea sunt societăţi pe acţiuni care realizează decontarea
tranzacţiilor cu valori mobiliare, păstrarea în siguranţă a valorilor mobiliare,
transferul proprietăţii asupra acestora şi serviciile de înregistrare şi plată a
valorilor mobiliare, precum şi orice operaţiuni conexe. Acestea efectuează
operaţiunile cu valori mobiliare primite în depozit prin agenţi de
compensare şi depozitare conform contractelor încheiate cu aceştia.

Societatea Naţionala de Compensare, Decontare si Depozitare

(SNCDD)
SNCDD este o societate care îndeplineşte un serviciu de utilitate
publică. În activitatea sa, SNCDD urmăreşte consolidarea şi dezvoltarea
pieţei valorilor mobiliare în România, prin promovarea unui sistem de
compensare, decontare şi depozitare ale valorilor mobiliare, în condiţiile
unor costuri de operare cât mai scăzute. Profitul obţinut de SNCDD este

13
Legea nr.52/1994 privind valorile mobiliare şi bursele de valori
 Statistică financiar - bancară şi bursieră

folosit pentru constituirea unui fond de garantare a operaţiunilor de

decontare şi compensare a tranzacţiilor cu valori mobiliare şi pentru
reducerea constantă a costurilor de funcţionare ale acesteia, prin
perfecţionarea sistemelor de operare

Societăţile de registru independent.

Un registru independent autorizat desfăşoară activităţi pentru
emitenţii ale căror valori mobiliare sunt tranzacţionate pe o piaţă
supravegheată de CNVM. Registrul operează numai cu valori
dematerializate. Registrul menţine la zi evidenţa exactă a drepturilor de
proprietate ale acţionarilor pentru fiecare societate şi pentru fiecare nouă
înregistrare în fişierul central al deţinătorilor de valori mobiliare, registrul
înregistrează următoarele date: numele şi adresa emitentului; numărul de
înregistrare al emitentului la Registrul Comerţului; numele, adresa şi
numărul de buletin al deţinătorului, numărul de acţiuni (sau valoarea
principalului – în cazul obligaţiunilor), seria acestora, valoarea nominală,
numărul de înregistrare la registru si orice cod de identificare a emisiunii şi
orice limitare a răspunderii emitentului sau orice condiţii care afectează
transferabilitatea. Fişierul central al deţinătorilor de valori mobiliare este
lista oficială a deţinătorilor de valori mobiliare ţinută de un registru
independent privat. Registrul are un sistem care permite unei societăţi de
intermediere, sau membrului sau corespondent de compensare, să ceară
confirmarea dreptului de proprietate al clientului înainte de acceptarea
ordinului de vânzare. Registrul ţine la zi evidenţa exactă care să arate
numărul total de acţiuni (pentru fiecare emisiune de acţiuni) sau valoarea
totală a principalului (pentru obligaţiuni) care au fost autorizate şi emise de
fiecare emitent. Registrul păstrează de asemenea evidenţa cronologică a
tuturor schimbărilor din fişierul central al deţinătorilor de valori mobiliare
până când datele sunt transferate unui alt registru sau emitentului.
Transferurile efectuate de un registru pot fi făcute numai printr-un
participant direct sau corespondent al depozitarului sau, dacă este prevăzut
în regulamentele registrului, prin prezentarea documentaţiei adecvate de
transfer direct la registru.