1.

Caracterul relativ al noţiunilor de sănătate şi boală în raport cu

criteriul funcţional folosit de profani.Condiţionări culturale ale
simptomelor
În interpretările profanilor, boala este definită cel mai adesea ca o incapacitate
care împiedică individual să funcţioneze în mod normal sau adecvat în viaţa socială şi să
se adaptează în mod corespunzător la schimbările inerente ale mediului social.Atunci
când, se referă la starea de sănătate sau de boală, oamenii folosesc, implicit, un criteriu
funcţional de evaluare a potenţialului fizic sau psihic.Starea de sănătate are semnificaţii
diferite pentru un sportiv de performanţă, un intelectual, un miner, un copil, un bătrân.O
uşoară deformare a vederii, corectată prin ochelari, împiedică, de exemplu, pe cineva să
exercite profesia de aviator, dar nu şi meseria de contabil.În condiţiile existenţei unei
infirmităţi ceea ce poate părea normal într-o profesie agricolă este anormal în cadrul
marinei sau aviaţiei.Calităţile funcţionale cerute unui militar sunt diferite de cele cerute
unui şef de stat.
Definirea sănătăţii în raport cu criteriul funcţional are un caracter relativ şi
implică numeroase inexactităţi sau erori de evaluare.Aceasta, pentru că, întotdeauna
capacităţile funcţionale ale indivizilor sunt apreciate în baza unui standard normativ,
constând într-un set particular de norme sociale.Aceste norme sunt însă variabile în ceea
ce priveşte criteriilor lor de referinţă,astfel că pot exista diferite definiţii ale sănătăţii şi
bolii pentru diverse societăţi, culture ori grupuri sociale.
Există numeroase exemple care demonstrează că, departe de a avea un caracter
absolute şi invariabil, noţiunile de funcţie-disfuncţie, patologie-normalitate, boală-
sănătate sunt învestite cu semnificaţii culturale variabile, care diferă de la o comunitate la
o altă comunitate.(pentru un trib din America de Sud spirochetoza cronică era atât de
obisnuită încât cei care care nu o aveau erau consideraţi anormali şi li se refuza dreptul la
căsătorie, de asemenea în cadrul unor poulaţii indiene prezenţa viermilor intestinali nu
era considerată o afecţiune ci dimpotrivă era apreciată ca element absolute necesar
procesului digestive.)
Din punct de vedere istoric această variaţie a atitudinilor faţă de boală în timp ce
în unele societăţi epilepticii erau consideraţi un grup privilegiat atribuindu-li-se puteri
magice, supranaturale, în societăţile contemporane ei sunt consideraţi persoane bolnave,
care au nevoie de un tratament medical
Caracterizată printr-o serie de tulburări ale sensibilităţii şi manifestată prin
consvulsii, iritări, isteria este un argument în sprijinul ideii că bolile au, printre altele, o
exprimare socio-culturală.Ea este un gen de tulburare mentală care combină perturbările
somatice cu cele psihice şi care se manifestă în diferite forme culturale, în funcţie de
aparteneţa la o anumită colectivitate, convingerile şi credinţele acesteia, nivelul de
instrucţie al individului.Isteria este un exemplu sugestiv pentru a demonstra ca înşişi
factorii psihici sunt determinaţi de factorii culturali, psihopatologia umană fiind, în mare
parte, un produs al mediului cultural.
Chiar şi durerea ce asigură apărarea individului faţă de stimuli nocivi ai mediului,
se manifestă într-un mod cultural, în aşa fel încât indivizii aparţinând diferitelor societăţi
sau grupuri etice prezintă reacţii diferite faţă de ea.Experimentele făcute cu acest scop au
demonstrat faptul că, în timp ce italienii şi evreii reacţionează emotiv la durere, anglo-
saxonii o suportă cu stoicism, iar iralandezii tind chiar să îi nege prezenţa.Societatea şi
valorile acesteia condiţionează, de fapt, diferitele reacţii faţă de durere.Făcând distincţia
între durerea naturală (senzaţie dureroasă provenită de la o boală) şi durerea aplicată
(acceptată şi asteptată de individ în cursul unei activităţi culturale) se oferea ca exemplu
tortura care făcea parte din riturile de iniţiere existente în numeroase societăţi
primitive.Se poate vorbi în acest sens de un caracter cultural al durerii, manifestat în
diferite contexte sociale, în funcţie de norme şi valori colective
Boala ca şi durerea, este numai în aparenţă o experienţă individuală, ea fiind de
fapt, o experienţă socială care se invaţă în cursul procesului de socializare.Nici un copil
nu întelege semnificaţia bolii ca atare in perioada primei copilării, abia după ce îţi
integrează într-o reţea de explicaţii şi reguli sociale propria sa experienţă, dobândită în
urma contactării unei boli sau a jocului “de-a doctoral şi pacientul”, el asimilează ceea ce
s-ar putea numi “experinţă socială a bolii”.Chiar şi adultul învaţă de la societate să fie
bolnav:această învătare debutează cu numele dat bolii de către medic, prescripţiile
medicele, regulile de acţiune, întâlnirea cu instituţiile:În funcţie de toate aceste
“experienţe” sau contacte se structurează un ansamblu dinstinct de reguli, roluri şi
conduite, care asigură socializarea bolnavului, sau “îvăţarea” rolului de bolnav.

2.Boala ca disfuncţie şi ca formă de devianţă legitimă.Concepţia lui

Talcott Parsons
În raport cu diferite criterii etiologice, boala poate fi definită ca o formă specifică
de deviere sau abatere de la funcţionarea normală a organismului uman, care are o serie
de consecinţe indezirabile sau nocive, întrucât produce disconfort personal sau afectează,
într-un mod ostil, viitoarea starea de sănătate a individului.Efectele bolii au un sens
disfuncţional, atât din punctual de vedere al afectării funcţiilor organismului, cât şi din
punctual de vedere al frânării unor activităţi sociale.Talcott Parsons a definit boala ca o
conduită deviantă, iar sănătatea ca un anume tip de conduită conformistă, considerînd
instituţia medicală ca fiind un sistem de control social care monitorizează orice tendinţă
perturbatoare ce alterează integritatea organismului social.
Concepţia lui Parsons este de fapt o reluare a vechii teorii organiciste, conform
căreia sistemul social funcţionează în mod analog cu sistemul uman, fiecare dintre
funcţiile sale asigurând menţinerea şi adaptarea întregului.Sănătatea şi boala sunt private
ca probleme specifice de biologie socială, care aduc în prim plan diverse aspecte
biologice şi sociale ale consuitelor umane.Parsons considera că o mare parte dintre
studiile sociologice consacrate sistemului medical au apreciat că starea de sănătate nu
poate fi definită decât în contextual unor definiţii cultuale, reprezentând o normă socială
care corespunde unor standarde colective, potrivit cărora diversele capacităţi ale
indivizilor pot fi sau nu adecvate pentru îndeplinirea activităţilor şi rolurilor pentru care
aceştia au fost specializaţi.
Capacităţile funcţionale ale indivizilor sunt apreciate întotdeuna în funcţie de
standarde sau repere normative.incapacitatea de a corespunde acestor standarde tinde să
fie definită ca boală, care nu poate fi controlată de individ, motiv pentru care acesta este
scutit de responsabilităţile obişnuiteAceasta spre deosebire de infracţiune, care poate şi ea
să fie interpretată ca incapacitate de adecvare la standarde normative, dar care se află sub
controlul motivaţiei individuale, exceptând acele cazuri în care individual infractor are o
conduită patologică.Boala este singura formă de “deviantă legitima”, acceptată deci de
societate
Curcă Gianina, grupa 5. an III, Asistenţă socială