FOUCAULT

Astăzi, propunem conceptul de “arheologie” avansat de Michel Foucault în lucrarea sa din 1969,
Arheologia cunoaşterii (2). Lucrul de care încearcă să scape Foucault în meditaţiile sale asupra istoriei
este perspectiva antropologică asupra acesteia, perspectivă care ataşează de demersul istoric o mega-
memorie după modelul memoriei umane. Antropologismul şi psihologismul sunt pentru istorie acel ceva
care ţine în cel mai înalt grad de maladia ei, pe care Nietzsche încercase să o diagnosticheze în a - II-a
“Inactuală”. În aceste condiţii, demersul foucauldian se dovedeşte a fi extrem de delicat întrucât
încearcă să se plaseze la suprafaţă, să ia urma istorică în chiar specificitatea sa. Ochiul istoricului trebuie
să fie reticent în faţa oricărei profunzimi. Ceea ce istoricul îşi propune este să rămână la nivelul texturii
documentare, iar unica sa ambiţie este de a defini “unităţi, ansambluri, serii, raporturi”. In fond,
arheologia foucauldiană nu face decât să reia, într-o manieră proprie şi cu distanţări pe care le vom
analiza mai târziu, exigenţa proprie fenomenologiei, exprimată clar de M. Heidegger (3): aceea de a nu
accede prin cunoaştere decât la ceea ce este dat, de a nu credita nici o determinaţie nedemonstrată.

Foucault are propria sa formulare pentru a exprima această exigenţă: “trebuie să desprindem istoria de
imaginea în care s-a complăcut atâta timp şi prin intermediul căreia îşi afla justificarea antropologică:
aceea a unei memorii colective şi milenare care se sprijinea pe documente materiale pentru a-şi regăsi
prospeţimea amintirilor” (4). iată răsturnarea foucauldiană: nu documentul este memoria pulsândă a
unei istorii vii, ci istoria reprezintă o oarecare modalitate de a conferi un statut şi o elaborare unei mase
documentare de care ea (istoria) nu se desparte. Foucault alege locul impurităţii esenţiale, suprafaţa,
pentru a surprinde urma istorică în chiar caracterul său de eveniment.

Singura structură a istoriei, privită în chiar superficialitatea sa este evenimenţialitatea iar singurul ei
motor, singura “forţă internă” în stare să pună această falsă structură în mişcare este jocul diferenţelor