Ritli-Polcz Emese

Facultatea de Istorie şi Filosofie

Anul II
Linia maghiară ID

Istoria ca disciplină de învăţământ în regimul comunist

Manualul şcolar ca „depozitar şi medium de cunoaştere istorică” reprezintă un

instrument predilect de transmitere a comandamentelor politicului către populaţia
şcolară, atât în regimurile democratice, cât şi în cele dictatoriale. Manualul de istorie nu
transmite faptele istorice în realitatea întâmplării lor, ci pune la dispoziţia publicului
şcoalar o imagine deformată, prelucrată a evenimentului, voalată de un complex de
factori de natură istoriografică, politico-ideologică sau economică. În formele de
guvernământ democratice, titularii puterii sunt interesaţi în mod deosebit de socializarea
politică a generaţiilor în formare, din perspectiva legitimării, reproducerii şi perfecţionării
mecanismului politic democratic. În totalitarism, manualul de istorie este considerat o
anexă a maşinăriei de propagandă.
Partidului Comunist Român le-a revenit sarcina restructurării învăţământului, prin
fundamentarea pe bazele materialismului dialectic şi istoric. Urmare a demersului de
legitimare prin anexarea evoluţiilor istorice, afirmaţia că, partidul este moştenitoarea
„acţiunii forţelor progresiste”, face ca oficialităţile de partid şi de stat să se perceapă pe
sine drept depozitarele sensului istoriei. Istoria ca disciplină de învăţământ este aservită
deopotrivă ştiinţei istorice şi ştiinţelor sociale, îndeosebi pedagogiei. De vreme ce ştiinţa
istorică se defineşte ca proces obiectiv, predeterminat legic şi îşi găseşte întruchipare în
forma de organizare politică gestionată de partidul comunist, pretenţia elitelor de a
impune noul curs al istoriei nu este nici pe de parte echivocă. Imixtiunea factorului politic
se răsfrânge în accentuarea diferită, retuşarea sau abandonarea intenţionată a diferitelor

1
momente –cheie, în încercarea de a construi un tablou istoric favorabil mişcării
comuniste.
Evoluţia sinuoasă a comunismului românesc a presupus deopotrivă inovaţie şi
reviriment. Segregarea comunismului naţionalist este organic legată de recrudescenţa
unor fantasme ante- şi interbelice, de felul statului naţional, naţiunii sau suveranităţii
naţionale. La nivelul documentelor şcolare – plan de învăţământ, programe şcolare,
manuale - aspectul în cauză se traduce printr-o focalizare accentuată a istoriei naţionale.
Istoriile naţionale au fost sensibil marcate de schimbările de curs politic. Sunt
detectabile etape de stagnare sau reviriment al elementului naţional, în funcţie de
priorităţile comandamentului ideologic. De subliniat este faptul că în România socialistă
s-a caracterizat printr-o atitudine monolitică relativ la schimbare şi la raportul cu
moştenirea sovietică.
Pentru fiecare „treaptă de evoluţie istorică” este caracteristica o alta ideologie:
• perioada antică: s-a urmărit prezentarea realităţilor sociale, economice,
politice şi culturale anterior cuceririi romane, surprinzându-se momentul apariţiei
statului la autohtoni;
• perioada medievală: cuprinde perioada de trecere de la feudalism la
capitalism şi manifestările de viaţă socială conexe, anume răscoala condusă de
Horea Cloşca şi Crişan în Transilvania;
• perioada modernă: în contextul maturării parametrilor de viaţă economică
capitalistă se semnalează apariţia naţiunii şi expresia sa politică, statul naţional (în
contextul în care naţiunea română este considerata naţiune europena întârziata);
• perioada contemporană: sub imperiul întâietăţii maselor populare ca
făuritori ai istoriei, este interesant de urmărit în ce mod se raportează regimul la
diferitele personalităţi ce au marcat evoluţia mişcării munictoreşti în perioada
interbelică şi postbelică ;
Prezentul studiu se fundamentează pe o analiză a producţiei de manuale şcolare de
istorie publicată în perioada 1948-1989. În vederea unei aprecieri eficiente şi centrate pe
obiectiv am utilizat două categorii de metode specifice de analiză a manualelor:
a. metode cantitative, care se referă în principal la surprinderea acelor domenii de
viaţă economică, politică, culturală sau de mental colectiv atent focalizate în

2
 virtutea atingerii unui scop (frecvenţa folosirii unor termeni, spaţiul acordat
diverselor evenimente sau unor părţi din procesul istoric);
b. metode calitative, care presupun raportarea critică la mesajul textului livresc şi
stabilirea determinanţilor de natură socială sau politică;
În selecţia manualelor şcolare am avut în vedere câteva specificaţii tehnice,
relevante pentru profilarea materialului, anume anul apariţiei, momentul apariţiei,
preferând manualele şcolare redactate imediat după intrarea în vigoare a noi planuri de
învăţământ şi programe şcolare şi componenţa colectivului redacţional.
Cercetarea în cauză a avut drept scop evidenţierea raporturilor de dependenţă
dintre registrul specializat al scrierii istoriei pentru publicul şcolar şi istoriografie, ca şi
cele instituite între manualul şcolar şi comandamentele politicului, operaţionalizate în
fixarea idealului educaţional într-o societate comunistă. România socialistă integrată
demersului comparativ a dispus în momentul convertirii la materialismul dialectic de
experienţe economice, sociale, politice şi culturale diferite. Statul român a căutat să se
identifice vreme de aproximativ un secol cu forma de guvernare monarhică, reuşind
printr-o atitudine afişat mimetică să-şi asume parte din înnoirile europene în sfera vieţii
politice şi sociale (mai puţin în sfera economicului). Teoria formelor fără fond a descris
cu precizie atitudinea cercurilor politice româneşti în a doua jumătate a secolului al XIX-
lea şi în prima parte a celui de-al XX-lea. Cultivarea cu obstinaţie a fenomenului
naţionalul în procesul instructiv-educativ a atras după sine o debilă acceptanţă a valorilor
internaţionalismului proletar imediat după instaurarea regimului de democraţie populară
şi o legitimare a tendinţelor naţionaliste din ultimele decenii de dominaţie.
Evoluţia statului socialist a fost marcată de linii de evoluţie sinuoase, care se
întrepătrund sau se centrifugă. În faza internaţionalismului proletar controversele s-au
grefat pe o interpretare echivocă (uneori străină de chiar spiritul materialismului istoric) a
istoriei româneşti (vezi manualul unic redactat sub coordonarea lui Mihail Roller) şi pe o
abandonare deliberată a direcţiilor istoriografice interbelice. Mutaţiile intervenite în viaţa
politică sovietică imediat după moartea lui I. V. Stalin au prilejuit în statele satelit o
reevaluarea a reprezentării despre sine – în diversele sale ipostaze: ca popor, ca naţiune
socialistă, ca partid politic reprezentant al intereselor clasei muncitoare. În cazul
românesc a existat o perioadă de profundă confuzie, marcată de o reaşezare a valorilor
rolleriene. Până către sfârşitul mandatului lui Gheorghe Gheorghiu Dej, cea mai mare

3
parte a colectivelor redacţionale au susţinut făţiş sau voalat învăţămintele cinzeciste
despre rolul istoriei.
Gheorghe Gheorghiu Dej şi, mai apoi Nicolae Ceauşescu s-au străduit să
valorifice dimensiunea naţională a mentalului colectiv românesc (independent de
deciziile Moscovei în problema educării tinerei generaţii).
Exacerbarea sentimentului naţional practicată de Nicolae Ceauşescu nu a survenit
ca urmare a unei aride decizii de partid. Dispoziţia mediului istoriografic românesc în
cultivarea distinctivă a elementului naţional a fost evidentă, aşa cum reevaluarea unor
capitole însemnate din experienţa trecutului servea pe post de act de legitimare a
regimurilor politice. Bagatelizarea mecanismului de trasmisie a opacizat înţelegerea
acelor resorturi care facilitau percepţia specificului metodologic.

forurile de decizie politică --------- spaţiul istoriografic ---------forurile de decizie politică

(comandamentul politic) (cercetarea dirijată) (rezultatele cercetării sunt asimilate
ca linii de conduită politică)

Manifestările publice ale liderilor de partid sau de stat au avut întotdeauna un fundament
„ştiinţific”, fie solid sau şubred. În ultimă instanţă, istoria sau, mai corect exprimat,
procesul de scriere al istoriei a confecţionat mobiluri de acţiune şi, în acelaşi timp, a stat
la temelia iniţiativelor instituţionale în materie de semnificare a istoriei. Istoriografia a
fost prinsă în capcana propriilor note rezolutive. Manualele şcolare de istorie au transmis
o informaţie filtrată, condiţionată nu numai de evoluţiile din ştiinţele sociale, ci şi de
disputele din interiorul gremium-ului istoricilor. Specialiştii în domeniul istoriei au căutat
să suplinească lipsa producerii unor lucrări valoroase prin ataşamentul de principiu la un
regim politic care îi solicita. Mitul intelectualul ferecat în turnul său de fildeş a fost
vizibil demonetizat, tocmai pentru că noile precepte ale sistemului reclamau
familiarizarea populaţiei cu învăţămintele socialiste, probabilă numai prin mijlocirea
„oamenilor de cultură”.
Mesajul specios al scrierilor istorice uzitate în mediul şcolăresc a cunoscut puţine
momente de clivaj autentic. Planurile s-au amestecat, aşa că manualele şcolare de istorie
tipărite în perioada analizată au catagrafiat de la o ediţie la alta retuşuri mai mult sau mai
puţin evidente, dar care au creat impresia unei revizuiri din mers a fenomenului istoric.

4
Semnificaţia mesajului practicat a răsfrânt cu fidelitate atitudinea oficializată a
mecanismului politic. „Manualele şcolare trebuiau să aibă un conţinut ştiinţific, să
relateze întâmplări din trecut care să servească unei mai bune înţelegeri a
contemporaneităţii, să afişeze o atitudine perspectivistă şi, evident, să sintetizeze întreaga
cunoaştere istorică despre evenimentul respectiv.”
Manualele de istorie aveau menirea de a contribui la educarea după precepte
marxiste a concepţiei despre lume a tinerilor cetăţeni şi vizau în plan etic însuşirea
moralei comuniste. În această perspectivă, producţia de carte şcolară se conforma unor
puncte standard convenite de organismele politice abilitate să controleze desfăşurarea
actului de instrucţie şi educaţie.
a. discursul practicat de manualele şcolare de istorie era destinat familiarizării masei
şcolare cu tendinţele de evoluţie ale societăţii printr-o atentă triere a faptelor
istorice (era vorba în special de dezvoltarea economiei şi segmentului social); în
cele două studii de caz întreprinse s-a constatat că în perioada de maturitate a
internaţionalismului proletar au fost oferite informaţii detaliate despre modul de
funcţionare economico-social al diferitelor orânduiri istorice şi despre
consecinţele ce derivau din aceasta; imediat după instaurarea regimului comunist,
în paginile manualelor şcolare realitatea se regăseşte în proporţie de circa 75% (în
sensul în care se păstrează instrumentarul tipic pentru istoriografia interbelică şi
parte din interpretările practicate de istoricii burghezi); se constata o abandonare a
acestor direcţii evolutive cu începere de la sfârşitul anilor ’70;
b. manualele de istorie urmăreau să surprindă contradicţiile dintre dezvoltarea
forţelor de producţie şi ansamblul cadrului social, precum şi chestiunile ce
decurgeau din revoluţionarea acestor raporturi; în ambele studii de caz s-a cultivat
cu precădere momentul revoluţionar (indiferent de fazele de dezvoltare a
istoriografiei), considerat fiind un punct nodal în semnificarea istoriei (vezi
revoluţia burgheză timpurie, revoluţiile de la 1848, revoluţiile proletariatului);
c. lupta de clasă ca unic mobil al progresului social a fost preferată îndeobşte în
scrierea istoriei pentru uzul elevilor; istoriografia românească s-a lepădat de
serviciile sale în ultimul său deceniu de existenţă;

5
 d. a fost evidenţiată superioritatea societăţii socialiste multilateral dezvoltate în
raport cu celelalte orânduiri sociale pe care umanitatea le-a traversat de-a lungul
existenţei sale şi, în special, în raport cu orânduirea capitalistă;
e. manualele şcolare aveau obligativitatea de a problematiza în manieră materialist
dialectică şi de a se folosi de vocabularul de factură marxistă (vezi folosirea unor
termeni precum: rolul clasei muncitoare, partidul comunist, lupta de clasă, forţele
de producţie, clasa conducătoare, partidul revoluţionar al clasei muncitoare); în
cazul românesc proprietatea termenilor de sorginte marxistă a fost folosită
ambiguu, mai mult către anii ’80 a desemnat categorii de fapte istorice improprii
(cum ar fi descrierea fenomenului naţionalist);
f. cărţile destinate publicului şcolar trebuiau să-şi aducă aportul la educaţia morală a
tinerei generaţii – educaţia în spiritul moralei socialiste; în îndeplinirea acestui
obiectiv s-au înserat în paginile manualelor şcolare biografiile unor personalităţi
considerate reprezentative: Spartacus, Thomas Müntzer, Gheorghe Doja, Tudor
Vladimirescu, Nicolae Bălcescu, haiducii, Marx, Engels, eroii clasei muncitoare;
g. prezentarea evenimentelor istorice urma să se conformeze unor parametri de
calitate, cum ar fi parcursul logic, structurativ şi explicit; în cele mai multe dintre
situaţiile analizate în paginile de mai sus s-a dovedit lipsa de inteligibilitate a
textului, cultivarea contradicţiilor şi incapacitatea autorilor de a încadra fapta
istorică fără să fixeze sentenţial adevărul;
Istoriografia românească a cochetat tangenţial în perioada interbelică cu
materialismul dialectic, acest fapt devenind evident în discursul promovat de manualele
şcolare până către finele anilor ‘60, când, istoria socială începea să piardă din pondere.
Abandonarea la începutul deceniului şapte a teoriei lui Constantin Daicoviciu despre
statul sclavagist începător dac a creat un spaţiu de manevră, nu în sensul reflecţiei cu
ajutorul altor instrumente decât acelea specifice materialismului istoric, ci, mai degrabă a
reapropierii de argumetele engelsiene în problema existenţei unor cazuri particulare în
devenirea statală a societăţilor europene. Evident, România s-a identificat cu această
direcţie, care a fost sporadic operaţionalizată la nivelul manualelor şcolare. Astfel, odată
cu ediţiile manualului de Istoria României semnate de colectivul coordonat de Hadrian
Daicoviciu, s-a înregistrat o marginalizare a perioadei burebistane în favoarea zugrăvirii

6
detaliate a martirajului lui Decebal. Această opţiune a autorilor este o manevră de a ocoli
interogaţiile formulate în problema caracterului entităţii statale dacice.
Mişcarea condusă de Horea, Cloşca şi Crişan valorifica scrierile marxisto-engelsiene
despre fenomenul celei de-a doua iobăgii
În perioada imediat următoare redescoperirii filonului naţional, discursul despre
mişcarea transilvană se deplasa dinspre chestiunile de natură socială – structuri sociale
participante, programe revoluţionare, acţiuni revendicative – către aspectul naţional,
astfel încât Horea devenea simbolul renaşterii Daciei şi purtătorul cauzei naţionale a
românilor de peste munţi. Autorităţile intelectuale au fost lipsite de discernământ în
promovarea naţiunii. Chiar o simplă lecturare a textului istoriografic prezent la nivelul
manualelor de istorie româneşti dovedea faptul că situaţia Transilvaniei, în ciuda
segregării sale şi prezentării particularizante (în general, în capitole separate care priveau
dezvoltarea Transilvaniei în secolele al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea), nu
era pe deplin clară. Disoluţia Imperiului Habsburgic, care înlocuise în teritoriu Imperiul
Otoman, şi metamorfoza în Imperiul austro-ungar erau omise cu bună ştiinţă, în principal
în vederea voalării apartenenţei Transilvaniei la alte entităţi statale şi nu numai (se are în
vedere integrarea în societatea habsurgică). În acest punct al discuţiei, publicul şcolar are
o reprezentare deformată despre poziţia românilor din Transilvania. Calitatea acestora de
cetăţeni ai Imperiului Habsburgic şi de părţi ale unui corpus social divers era declinată,
astfel încât era indusă convingerea că, românul transilvănean îşi afirma permanent
intenţia unirii depline cu România.
Comportamentul naţional este caracterizat de unilateralitate. În perioada
internaţionalismului proletar au încercat să demonstreze că ideea naţională a incubat la
nivelul corpului muncitoresc şi că, în absenţa unui proletariat matur şi perfect conştient
de locul şi rolul său, nu s-a putut înfăptui unitatea naţională. Astfel, Revoluţia de la 1848
este înregistrată Bucureşti ca eşec al burgheziei nevrotice, incapabilă să decline ofertele
tentante ale aristocraţiei şi să-şi găsească aliat în muncitorimea dornică de afirmare a
profesiunii sale de credinţă. Războaiele din 1864-1871 au avut numai în parte un caracter
naţional, aşa cum, de altfel, se întâmpla şi în cazul participării României la prima
conflagraţie mondială. De altfel, caracterul imperialist al Primului Război Mondial,
înţeles ca finalitate a desăvârşirii statului naţional unitar român s-a atenuat până la

7
negarea substanţială din decursul anilor ’80. Explicaţia ar rezida în nevoia de
singularizare a experienţei româneşti în întreg blocul răsăritean.
Regimul comunist din România a căutat cu obstinaţie să recupereze reprezentare
interbelică prin amestecarea planurilor – figuri emblematice ale Partidului Social-
Democrat al muncitorilor din România se confundă cu activişti comunişti în ilegalitate.
Un fenomen extrem de interesant s-a afirmat în aczul românesc. Figura lui Gheorghe
Gheorghiu Dej s-a estompat odată cu preluarea puterii politice de către Nicolae
Ceauşescu, astfel încât, pentru o parte însemnată a publicului şcolar, personalitatea
acestuia a marcat mişcarea comunistă de la începuturile acesteia şi până în epoca
contemporană.
Scrierea şi rescrierea istoriei nu este un fenomen specific numai regimurilor non-
democratice. Manifestări similare se înregistrează şi în guvernările democratice, numai că
miza este diferită. Pentru un regim autoritar, scopul este perpetuarea imobilismului, în
timp ce regimurile democratice reclamă perpetuarea formelor de viaţă democratică, prin
îmbunătăţire permanentă.
Manualul şcolar înseamnă operaţionalizarea culturii istorice segregată într-o
societate la un anume moment al existenţei sale. Evoluţiile istoriografice sunt accesibile
unui segment privilegiat, care de cele mai multe ori s-a dovedit incapabil să transmită
către marele public obiectul cercetării ştiinţifice. Cultura politică a tinerelor generaţii şi
nu numai, este rezultatul unui complex de factori, dintre care menţionez aportul însemnat
deţinut de educaţia civică. Prin intermediul conţinuturilor specifice manualului şcolar de
istorie s-au formatat conştiinţe individuale şi colective, şi, în subsidiar, comportamente
măsurabile în desfăşurarea exerciţiului politic şi civic. Didactica istoriei a avut drept
obiectiv, chiar din momentul delimitării sale ca ştiinţă de graniţă, asigurarea unui melanj
viabil între formele de vârf ale cercetării ştiinţifice şi societate. Noţiunile istorice au un
statut bine definit în bagajul conceptual al publicului şcolar, însă manipularea lor este
posibilă numai în contextul vieţii sociale.

8
9