c
 

 
Caracterele chinezeşti reprezintă una din cele mai vechi forme de scriere şi sunt întrebuinţate de
cea mai numeroasă populaţie din lume. Naşterea şi întrebuinţarea caracterelor chinezeşti au
antrenat nu numai dezvoltarea culturii chineze, ci au produs şi o înrâurire profundă asupra
evoluţiei civilizaţiei universale. In ediţia de azi a rubricii Cultura chineză, vă prezentăm izvorul şi
evoluţia semnelor scrise chinezeşti.

Vechi de aproximativ 6.000 de ani, în ruinele vestigiilor Panpo din China s-au găsit deja primele
semne gravate,ceva mai mult de 50. Aceste semne urmau anumite reguli şi principii, având
trăsături caracteristice ale unei limbi scrise. Experţii sunt de părere că ele reprezintă mugurii limbii
chineze scrise.

Dar constituirea primelor hieroglife chinezeşti s-a produs în dinastia Shang, secolul 16 înaintea erei
noastre. Săpăturile arheologice atestă că în prima perioadă a dinastiei Shang, civilizaţia chinez
atinsese deja un nivel destul de ridicat, marcat în principal prin apariţia scrierii pe carapace de
broască ţestoasă şi pe oase de animale.

Semnele gravate pe carapace reprezintă o limbă străveche scrisă. Pentru că atunci încă nu se
inventaseră hârtia, tuşul, pensula. Inainte de gravare, carapacele de broască ţestoasă sau oasele de
animale trebuia să fie supuse prelucrării: curăţare de carne, tăiere, şlefuire. Pe urmă se gravau cu
un cuţit semnele. Urma să fie trecute prin foc, când apăreau nişte fisuri, care reprezintă primele
hieroglife chinezeşti.

In dinastia Shang, înainte de a trece la vreo acţiune sau a adopta o decizie, împăraţii făceau
rugăciuni zeilor, cerând răspunsuri la întrebările puse. Deci, semnele fisurate reprezintă întrebările
şi răspunsurile, numele celor care au pus întrebări, data şi altele. Aceste carapace şi oase gravate
cu semne erau păstrate la curtea imperială ca arhive.

Până în momentul de faţă, au fost descoperite în total peste 160 de mii de frânturi de carapace de
broască ţestoasă şi de oase, unele sunt intacte, altele sparte. Pe acestea au fost atestate şi
documentate circa 3.000 de caractere, din care peste o mie au fost descifrate. Cu ajutorul lor se
pot cunoaşte aspecte politice, economice şi culturale ale dinastiei Shang.

Semnele gravate pe carapace de broască ţestoasă şi pe oase de animale reprezintă o limbă scrisă
coaptă şi sistematică, şi au constituit baza dezvoltării ulterioare a hieroglifelor chinezeşti, care au
trecut ulterior prin procese de normare şi stabilizare treptată, căpătând formele de scriere Zhuai,
Cao, Li, Kai. După apariţia formei Kai, caracterele chinezeşti s-au stabilizat, căpătând o formă
pătrată, şi fiind bazate pe trăsăturile de bază: orizontală, verticală, descendentă, ascendent,
punctă, curbă şi în forma de cârlig. Fiecare caracter cu mai puţine sau mai multe trăsături, are o
structură echilibrată şi simetrică. De peste o mie de ani, forma Kai reprezintă semnele chinezeşti
standard.
Vieroglifele chinezeşti reprezintă un sistem de limbă scrisă care exprimă sensul şi semnificaţia.
Majoritatea lor au forme şi sunete. In total există în scrierea chineză circa 10.000 de caractere,
dintre care cele mai uzate sunt în număr aproximativ de 3.000. Deci cu aceste 3.000 de semne se
pot alcătui numeroase cuvinte şi diferite propoziţii.

Caracterele chinezeşti au exercitat o mare înrâurire asupra ţărilor vecine. Limbile scrise japoneză,
vietnameză şi coreeană au fost create pe baza hieroglifelor chinezeşti. Chiar până în zilele noastre,
în limba japoneză sunt păstrate peste 1.000 de semne chinezeşti.

A -ka; B-tu; C-mi; D -te; E -ku; F -lu; G -ji; V -ri; I -ki; J -zu; K-me; L-ta; M -rin; N -to; O -mo; P -no; Q -
ke; R -shi; S -ari; T -chi; U -do; V -ru; W -mei; X-na; Y-fu; Z-zi
c
 c

Scrierea în alfabetul arab se face de la dreapta la stânga.

Alfabetul arab are douazeci si noua de litere [daca adaugam si consoana ocluziva, glotala, sonora
hamza (lit. ͣpinten͟), cunoscuta si sub numele de stop glotal], care noteaza consoanele si vocalele
lungi. Spre deosebire de alfabetul latin, alfabetul arab nu cunoaste litere mari (majuscule) sau mici
(minuscule) si nici litere specific de tipar ori specific de mâna, ci doar stiluri de scriere diferite.
Totusi, datorita faptului ca literele se leaga între ele, de cele mai multe ori, acestea au forme
diferite în functie de relatia lor cu celelalte litere din acelasi cuvânt (adica litera în pozitie initiala,
mediala sau finala).
c
 




Sfinţii Chiril şi Metodiu, din icoană, doi fraţi din Tesalonic, au fost trimişi de către împăratul bizantin
Mihail al III-lea să propovăduiască creştinismul la slavi. Sfântul Chiril a alcătuit pentru aceştia un
alfabet, potrivit pentru limba lor, care s-a numit glagolitic. Mai târziu, acest alfabet a suferit
schimbări şi aşa s-a născut alfabetul chirilic, după numele creatorului său iniţial.

Începuturile literaturii slavilor ortodocşi sunt legate de numele a doi greci, fraţii Chiril: Constantin
(827-869) şi Metodiu (mort în anul 885) de origine din Salonic, fapt care a dat naştere la ipoteza că
aceşti apostoli ai slavonismului ar putea să se tragă din românii macedoneni. Ei îşi consacră viaţa
ideii răspândirii creştinismului printre popoarele slave. Alcătuiesc alfabetul slavonesc, aşa-zis
chiliric, pe care îl întrebuinţează şi românii până în secolul al XIX-lea.
Unii învăţaţi consideră că ei au alcătuit alfabetul glagolitic (urmele lui se găsesc şi în Psaltirea
Scheiană şi în Codicele Voroneţean), iar continuatorii lor au inventat în secolul al X-lea alfabetul
chirilic. Majoritatea oamenilor de ştiinţă consideră că slava veche devine limba scrierilor bisericeşti
(transpunere a scrierilor religioase greceşti) şi se răspândeşte la popoarele slave ortodoxe şi la
români.

Despre epoca şi formele adoptării alfabetului chirilic în scrierea limbii române, au existat multe
păreri contradictorii.

Limba slavonă şi scrierea chirilică înlocuiesc limba latină ƕi alfabetul latin în biserica românilor prin
secolul al X-lea şi se consolidează în secolele următoare, ca urmare a impunerii acestora de către
Imperiul Bulgar ƕi ca reacţie la propaganda catolică.

Totuƕi, Dimitrie Cantemir, în Descriptio Moldaviae, scrisă în 1716 în limba latină, afirma că s-a scris
cu litere latine până la Conciliul de la Florenta (1432), aƕadar, încă mai mult de 400 de ani după
schisma de la 1054. Domnitorul Alexandru cel Bun, sfătuit de mitropolitul său, ar fi poruncit
arderea cărţilor şi textelor scrise până atunci cu litere latine, introducând, în loc, alfabetul chirilic şi
limba slavă, pentru a împiedica răspândirea catolicismului în ţară. Mihail Kogălniceanu, un mare
istoric şi cărturar român, a susţinut aceeaşi teză, la 1838, în revista Alăuta Românească.

Aƕadar, începând cu secolele X-XV, cărţile bisericeşti răspândite la români sunt scrise în limba
veche bisericească, paleoslava, în care au scris Chiril şi Metodiu, iar grafica nu se schimbă în
decursul mai multor secole. Ortografia urmează regulile stabilite la reforma patriarhului Târnovei
Eftimie, un cărturar de seamă din secolul al XIV-lea.

În anii 1860, în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, în scrierea limbii române este introdus
alfabetul latin în locul celui chirilic, după o perioadă de tranziţie.

c
  

este sistemul de scriere alfabetic cel mai răspândit. A fost conceput pentru scrierea limbii latine şi
iniţial cuprindea numai 22 de litere, la care s-au adăugat ulterior J, U, W şi Z.
cc

Limba rusă aparţine grupului slav oriental al familiei de limbi indo-europene. Este vorbită de
aproximativ 167 de milioane de oameni ca limbă maternă. Dintre aceştia 147 de milioane locuiesc
în Rusia. Este limbă oficială a Federaţiei Ruse şi are statut oficial la ONU şi în alte organizaţii
internaţionale.

Limba rusă se mai vorbeşte în Ucraina, Belarus, Moldova, Kazahstan, Kârgâzstan, Tadjikistan,
Turkmenistan, Uzbekistan, Armenia, Azerbaidjan, Georgia, etc.

Circa 6 % din cetăţenii UE vorbesc rusa într-o anumită măsură.Rusa este scrisă în alfabetul chirilic.
Codul de limbă este ru respectiv rus
c
 
Alfabetul grec a fost creat după modelul alfabetului fenician. Acesta este folosit în limba greacă.

Alfabetul grec stă la originea unor alfabete ce au devenit celebre :

etrusc, care a dat naştere alfabetului latin ;

chirilic ;

gotic.

Cuvântul român Ê
Ê provine de la primele două litere ale alfabetului grec : alpha (ɲ) şi bêta (ɴ)
care la rândul lor provin de la primele două litere ale alfabetului ebraic, alef şi bet.

  
 
 ÊÊ

ÊÊ Ê 



Unghiurile sunt notate cu  (theta mic) sau  (alpha mic).

Ê(delta mare) este folosit pentru a desemna un interval.

Ê (epsilon mic) este folosită pentru a desemna valorile neglijabile (cantităţi mici).

Ê (pi mic) este utilizată în matematică pentru a desemna circumferinţa unui cerc cu raza
egală cu o unitate (aproximativ 3,1415926536).

Ê (oméga mic) desemnează în fizică viteza unghiulară.

Ê (oméga mare) este simbolul pentru o unitate în SI a rezistenţei electrice, ohmul.

Ê (mu mic) este simbolul pentru prefixul SI micro care reprezintă o milionime dintr-o unitate.

Ê (rho mic) este folosită în matematică pentru a indica curbele polare, şi în fizică pentru
densitate.

Ê! (chi mic) este utilizată în fizică pentru a desemna un coeficient de compresibilitate
(termodinamică şi unde)

Ê" (sigma mare) este utilizată îm matematică pentru a desemna o sumă de elemente.

Literele greceşti sunt folosite pentru a desemna stelele.

Diferitele tipuri de radiaţie emisă de materialele radioactive sunt notate respectiv ɲ, ɴ şi ɶ.

Ê 
 #Ê

Ê
 

Ȱ ɲ a a Alpha

Ȳ ɴ b v Bêta

ȳ ɶ g g/j Gamma

ȴ ɷ d d Delta

ȵ ɸ e e Epsilon

w v Vau/Digamma

st st Stigma

ȷ ɺ z z Dzêta

ȸ ɻ ê i Êta

h h Vêta

Ⱥ ɽ th th Thêta

Ȼ ɿ i i Iota

Ⱦ ʃ k k Kappa

ȿ ʄ l l Lambda

ɀ ʅ m m Mi

Ɂ ʆ n n Ni

ɂ ʇ x/ks x Xi

Ƀ ʉ o o Omicron

Ʌ ʋ p p Pi

s s San

sh sh Shô

q q Qoppa

Ɇ ʌ r r Rhô
l ʍ, ʎ s s Sigma

Ɉ ʏ t t Tau

ɉ ʐ y y Ypsilon

Ɍ ʔ ph f Phi

ɍ ʖ kh kh Khi

Ɏ ʗ ps ps Psi

ɏ ʘ ô o Oméga

ss ss Sampi/Disigma


Alfabetul grec a fost folosit în ultimii 2750de ani, deci 750 î.Vr.

El a derivat de la alfabetul Canaanean/Fenician dînd nume caracterelor.

Sensul original al literelor Canaaneane a fost pierdut cînd alfabetul a fost adoptat de Grecia.

De exemplu alpha provine din cuvîntul canaanean aleph si beta de la beth(casă).

Dintîi a fost o mulţime de versiuni ale alfabetului folosite variat în diferite oraƕe ale Greciei.

Aceste alfabete locale, cunoscute ca epichorice, pot fi împarţite în 3 grupe: verde, albastră si roƕie.
Grupa albastră a derivate în alfabetul modern grecesc, grupa roƕie-alfabetul Etruscan, alte alfabete
a Italiei Antice, ƕi eventual alfabetul latin.

Pîna la începutul sec.4 î.Vr., alfabetul epihoric a fost înlocuit de alfabetul Ionic de Est.

Literele majuscule ale alfabetului modern grec sunt foarte asemănătoare cu cele ale alfabetului
Ionic.

Literele minuscule sau literele mici au apărut după anul 800 î.Vr. ƕi au derivate de la scriptul
bizantin minuscule ce s-a dezvoltat de la scrisul cursiv.
 Descoperit

Tipul de sistem de scriere: alphabet-primul ce a inclus vocalele.

Direcţie de scris: Original se scria pe linii orizontale de la dreapta spre stînga sau variabil de la
dreapta spre stînga ƕi stînga spre dreapta.

În jur la 500 î.Vr. direcţia de scriere s-a schimbat pe linii orizontale începând de la stînga spre
dreapta.

Diacriticile pentru a reprezenta accentul ƕi abrevierile au fost adăugate în jurul anului 200 î.Vr.

În 1982 diacriticile reprezentau abrevierile, ce nu se utilizau pe scara largă înainte de 1976, ele au
fost abolite printr-un decret prezidenţial.

Litera sigma are o formă speciala, care este utilizată atunci cînd ea apare la sfîrƕitul cuvîntului.

Folosit pentru a scrie

Greaca, limba Indo-Europeană este vorbită de 14 milioane de oameni, în special în Grecia ƕi Cipru,
unde aceasta este limba oficială.

Greaca este de asemenea recunoscută ca limba minoritaţii în Turcia, Italia ƕi Albania.

Astăzi alfabetul grec este folosit doar în Grecia, cu toate acestea, în timpuri diferite, aceasta a fost
folosită la scrierea limbelor ca: Lidiană, Frigiană, tracă, galică, ebraiăc, arabă, Old Ossetic, albaneză,
turcă, aromâne, găgăuză,, surguch ƕi urum.

Alfabetele sau alfabetele foneme, sunt seturi de litere, de obicei aranjate într-o ordine fixă, fiecare
din acestea, reprezintă unul sau mai multe foneme, de consoane ƕi vocale, în limba în care sunt
scrise.

În unele cazuri combinaţiile de litere sunt folosite pentru a reprezenta un singur fonem.

Grecii au creat primul alphabet fonetic, cînd au adoptat alfabetul fenician pentru a scrie greaca. Ei
foloseau un număr de litere feniciene ce reprezentau sunete consoana ce nu sunt prezente în
greacă pentru a scrie vocalele greci.

Cuvîntul alphabet provine de la cuvîntul latin alfabetum, din greaca alphabetos.

Cele mai cunoscute ƕi folosite alfabete sunt cel latin ,roman ƕi chirilic, care a fost adaptat pentru a
scrie numeroase limbi.

Multe din alte alfabete sunt folosite pentru doar o singură sau mai multe limbi.
Modurile de comunicare între oameni sunt diverse şi fiecare în parte implică nuanţe specifice,
pe măsura mesajelor transmise. Enunţarea exactă şi expresivă a unui subiect presupune cumularea
mai multor mijloace complementare[1]. Obişnuite sunt cele ce ţin de sunet şi imagine, pe care le
întâlnim la tot pasul. Comunicarea verbală şi vizuală depăşeşte mijloacele de expresie percepute de
celelalte simţuri. Dezvoltarea acestor mijloace, vorbirea şi scrierea, se întemeiază pe fireasca
nevoie de comunicare.

A fi împreună, a locui împreună sunt cauze mai presus de teama de forţele incontrolabile din
natură, care să motiveze apariţia societăţilor. Societăţile arhaice şi tradiţionale, ce se consideră
organic cuprinse în lumea Creaţiei s-au format în jurul relaţiei de comunicare cu divinitatea. Toate
încep cu un zeu creator care le arată modalităţile de vieţuire socială, dăruindu-le coduri de
existenţă. Asocierea în grupuri are ca mijloc de legătură comunicarea, care s-a produs prin
exprimarea şi dezvoltarea unor coduri ce interpretează mintal simţurile, ca o prelungire firească şi
conştientă a acestora. Întemeiate pe memorizare şi simbol, rezultatele acestui tip social sunt
profund ritualizate. Operele din perioadele arhaice, bazate pe coduri şi ritualuri spirituale proprii,
transmit mituri pe care se întemeiază şi se desfăşoară existenţa lor.

Este greu de aproximat cât a durat hegemonia acestui mod de comunicare orală a memoriei.
Istoricii consideră că istoria începe cu apariţia unor coduri vizuale. Îi numim pe sumerieni ca întâiul
popor istoric, deoarece au lăsat documente scrise, impunând o cale ce se continuă prin alfabete
diverse şi tehnici de imprimare, a căror ultimă consecinţă este cartea electronică contemporană.

Acest eveniment, apariţia alfabetului, ce marchează trecerea de la cultura orală la cea vizuală, este
înregistrat în mitologie. Cea mai cunoscută este transmisă şi de Platon, în fabula egipteană în care
zeul Thot şi Faraonul dezbat tema dependenţei de semnele scrise în contra cultului memoriei. În
fabula amintită de Platon, Faraonul, cel care se opune introducerii alfabetului, îi spune zeului
Thot[2] că oamenii, depinzând de semne, se vor îndepărta de exerciţiul memoriei. Acesta singur
este mijlocul personal al fiecărui individ de a se relega de momentul creaţiei, de origine, singura
cale de a se salva spiritual. Totuşi, Thot reuşeşte, prin mijloace ce ţin de propria lui iscusinţă, să
impună aceste semne. O altă reprezentare mitologică asemănătoare, dar în tradiţia Greciei antice,
este cea a Mnemosynei, a Memoriei, Originea, din care se nasc Muzele.

Popoarele care au întârziat în adoptarea noului cod de comunicare vizuală, continuând cultul
transmiterii mesajelor prin memorizare orală, se vor integra în istoria culturii cu greutate şi uneori
cu pierderea identităţii.

Sunt bine cunoscute reprezentările vizuale din perioadele arhaice, desene care imită elemente din
natură, aşezate pe suporturi diverse, incizate, pictate sau sculptate. Diferenţa acestor simple
imagini faţă de primele alfabete, coduri vizuale care înregistrau şi transmiteau memoria, este
radicală.
Alfabetul transcrie imagini coerent formulate, cu valoare simbolică, idei închegate în propoziţii şi
nu doar exclamaţii simple sau rituale. Semnele acestor alfabete sunt imagini (pictograme). Rostul
lor este de a reprezenta într-o imagine desenată, uşor de recunoscut, o formă vizuală cu valoare de
cuvânt. Pictograma poate semnifica obiectul sau acţiunea pe care o produce acesta. Semnul ce
imită stilizat un ochi are sens de substantiv (ochi/ochiul), dar şi sens de verb ʹ verbul ce denotă
acţiunea de a vedea. Uneori, semnul primeşte şi un sens atributiv (demn de văzut, interesant) ori,
în sensul mitologic sacru, devine semn al divinităţii atotvăzătoare.

Apariţia alfabetului aşează prima frontieră între stadiul oral şi cel vizual al culturii. Apare astfel o
nouă specializare, probabil cea mai civilizată dintre întreprinderile umane. Această tentaţie şi
pasiune se dovedeşte a fi o putere tot mai însemnată în lumea culturii, putere ce se exercită prin
deţinerea şi transmiterea informaţiilor.

Producerea pictogramelor grupate în alfabete are la bază un demers relativ simplu: reproducerea
obiectului vizibil pe un suport. Pe lângă faptul că pictogramele erau tot mai numeroase, felul în
care se transmite un mesaj anume cu ajutorul lor este greoi. Cu toate că este mai uşor să redai
forma unui obiect, acesta nu poate referi în mod neambiguu acţiunile, ce presupun o altă structură
formală.

Din vorbire a trebuit izolate fonemele, pentru a nota cu ajutorul unor semne corespunzătoare
acestora, cuvinte. Pictograma izola elemente din natură, simplificându-le, elemente pe care apoi le
interpreta în spiritul unui cod simplu, însă dificil de recunoscut de către necunoscători. Este drept,
şi mesajele aveau o mare simplitate, ele transmiţând idei fundamentale. Însă, pentru cineva din
afara acelui spaţiu cultural, codul era greu de desluşit. Aceste coduri erau cunoscute de relativ
puţini oameni şi transmiterea lor în primele epoci istorice necesita o structură socială stabilă,
coerentă, care să se poată apăra spre a le putea transmite. Unele dintre acestea s-au pierdut,
cunoscătorii nemaiavând cui să le predea (cazul liniarului A din Creta). În dezvoltarea lor, alfabetele
se modifică şi îşi reduc semnele componente. Uneori, din cauza transferului de la o populaţie la
alta, unele pictograme îşi schimbă semnificaţia. Cu cât se înaintează în istorie, cu atât se scrie mai
mult, mesajele diluându-se până la derizoriu.

Transformarea care uşurează transmiterea de mesaje este trecerea de la pictogramă la grafem. Ca

instrument, alfabetul este mult mai suplu ca notaţie, însă obligă cititorul la cunoaşterea limbii în
care se scrie, faţă de pictograme, care pot fi înţelese de orice văzător interesat şi inteligent.

Alfabetul este o convenţie vizuală; probabil mulţi ne amintim de nedumerirea pe care o aveam în
perioada de învăţare a literelor, când se căuta o legătură raţională între sunet şi imagine: litera O,
un cerc, era teoretic justificată, ca reprezentare a sunetului rotunjit care este o, dar D, jumătatea
dreaptă a cercului, nu are nici o raţiune pentru a fi reprezentarea grafică a dentalei d.
În noua etapă de evoluţie a scrierii, se cunosc alfabetele silabare din Mesopotamia şi cel egiptean,
reformat după invazia hiscoşilor şi cele din bazinele Mediteranei: fenician, grec, latin; cele din
urmă, tot mai simple, capabile să transmită cele mai suple nuanţe ale vorbirii.

Notaţia fonemelor produce noi reguli în formă şi în conţinut ʹ gramatica, punctuaţia, caligrafia.
Odată realizată legătura dintre sunet şi semn se ramifică un arbore de coduri; a nota şi a transmite
în spaţiu şi în timp evenimentele, gândurile, viaţa devine o necesitate; ca efect, omul devine
producător şi depozitar de scris şi de cultură, iar oamenii încep să creadă că se pot salva prin
Cultură. Cercetarea documentelor scrise vădeşte o bogată diversitate de expresie formală.
Sensibilităţi proprii fiecărui popor sau grup social se vor ilustra prin inventarea şi prelucrarea
formală a alfabetelor în care se exprimă.

Capacitatea de urmă perfectă a acestor scrieri ilustrează, pe lângă simţul estetic, şi localizarea în
timp şi în spaţiu a acestor documente. Unele sunt opere de artă prin valoarea execuţiei şi
preţiozitatea mijloacelor şi a materialelor, evocând gusturile şi nivelul de civilizaţie ale societăţilor
care le-au produs.

Tot acest discurs despre scriere ar putea fi un elogiu adus acesteia, dar oricare acţiune specializată
pe detaliu presupune renunţarea la întreg în favoarea unui front tot mai îngust. Scrierea este în
fond o tehnică ce a uşurat comunicarea, dar nu a produs-o, ci a îndrumat-o într-o nouă direcţie.
Această specializare a ajuns, în unele situaţii, un scop în sine, dizolvând mesajul în favoarea formei.
Paradoxal, acest tip de cultură vizuală, în care forma şi stilul substituie conţinutul, produce
persoane care în cel mai bun caz pot fi nişte ignoranţi utili.

În lumea arhaică, oamenii înţelegeau universul, în întregul lui, prin mijlocirea unor mituri transmise
prin memoria orală. Comunicarea acestor mituri cumula sunetul, mişcarea, forma; este ca şi cum
am vorbi despre un spectacol total, unde rostirea se asociază coregrafiei şi formelor vizuale. Este
firesc ca poemele arhaice să fi fost rostite într-un anumit mod care sublinia importanţa lor şi,
pentru a întări mesajul, erau însoţite de mişcări corporale însoţite de elemente scenografice
rituale.

Tehnologia în evoluţia ei a afectat aceste structuri tradiţionale, înlocuindu-le cu altele

corespunzătoare modurilor specializate de gândire.
Teama de autodistrugere a culturilor arhaice interzicea dezvoltarea tehnologiei sau o limita - este
cazul celebru al prafului de puşcă sau a ştampilei de tipărit-imprimat din China antică, care au fost
îndreptate spre divertisment şi decorative justificarea acestei atitudini este că tehnologia distruge
spiritul. Din acest punct de vedere, în care tehnologia este antagonică spiritualităţii, se poate
limpede deduce că scopul acestor culturi nu se confunda cu comodităţile existenţiale, ci salvarea
spirituală. Important de amintit este şi măsura pe care o avea tehnologia în creştinismul primar. În
scena Pogorârii la Iad, din frescele bizantine, în jurul porţilor sfărâmate ale Iadului sunt
reprezentate împrăştiate în neant o seamă de elemente mecanice, dezmembrate, ce constituie o
parte din inventarul infernal

Şi în cazul scrierilor se poate spune acelaşi lucru. O carte nu îşi alege cititorul, care poate fi rău
intenţionat sau care, din lipsă de educaţie, se va comporta ca un ignorant. ͞O armă în mâna unui
copil͟, cum notează Platon în a sa fabulă egipteană.

Este unul dintre motivele pentru care marii învăţaţi nu s-au exprimat în scris ci au vorbit ucenicilor,
mesajul transmis astfel fiind nuanţat pentru fiecare dintre ei.



 


c

c
Ê (greaca veche: ʄʔɳɴɻʏʉʎ - alphábētos) este un set de simboluri, numite litere, folosite
ca sistem de scriere pentru o anumită limbă, în care fiecare simbol reprezintă în general un fonem,
fie din limba curentă, fie dintr-o formă anterioară a sa. Cuvântul alfabet derivă de la numele
primelor două litere greceşti, alfa (ɲ) şi beta (ɴ).

Există şi alte sisteme de scriere decât alfabetele, ca de exemplu sistemele de logograme, care
notează fiecare câte un cuvânt, sau şi silabarele, care folosesc simboluri grafice pentru fiecare
silabă.



c
  
 

Cu exceptia Evangheliei dupa Matei, care a fost scrisa in limba aramaica, vorbita de iudeii din
Palestina din sec. V i.Vr., toate celelalte 26 de carti ale Noului Testament au fost scrise in limba
greaca. In acest fapt, se poate observa o inteleapta hotarare a Providentei divine pentru inlesnirea
raspandirii Evangheliei imparatiei in lume. Prin vastele cuceriri ale lui Alexandru Macedon si ale
urmasilor lui, limba si cultura greaca se raspandesc pana la Tigru si Eufrat si pana la cataractele
Nilului.

Cand pe ruinele acestui imperiu se cladeste imperiul roman, mai puternic si mai vast, cultura si
limba greaca trec si in Italia, Africa de Nord, Europa de Vest si de Nord. Astfel, prin aceasta limba si
cultura, se deschide larg drumul Evangheliei lui Vristos spre toate popoarele civilizate ale timpului.
Limba greaca in care s-au scris si pastrat documentele Noului Testament, nu este insa limba clasica
greceasca, limba folosita de Platon, Demostene si altii, in scrierile lor, ci "greaca de rand" sau limba
numita "dialectul comun" (koine dialektos).

Limba greaca a Noului Testament reprezinta, asa cum arata morfologic si elementele ei
fundamentale, un amestec al dialectelor atic, ionic si grec apusean, impestritat cu multe
barbarisme locale din diferite tari ale imperiului, toate fuzionand, dupa cuceririle lui Alexandru cel
Mare, in formarea unei limbi unitare, cu putine diferentieri dialectale; este limba din care au
descins greaca bizantina si cea moderna. In sec. III i.Vr., aceasta limba ajunge la o forma literara,
numindu-se dialectul alexandrin, specific perioadei a treia de formare a limbii grecesti, numita
elenistica, dupa perioada homerica (sec. VIII-VI i.Vr.) si atica (sec. VI-IV i.Vr.).

Limba Noului Testament apartine insa, unui stil care nu este modelat de educatia literara formala,
ci face parte dintr-o traditie de prezentare a materialelor tehnice si a filosofiei practice.
Antecedentele acesteia se pot urmari in scrierile stiintifice ale lui Aristotel, Theophrast, cat si in
scrierile de medicina ale scolii lui Vipocrate. Paralele contemporane la greaca Noului Testament
pot fi gasite in scrierile filosofice populare, cum sunt, spre exemplu, discursurile lui Epictet, sau in
documente comerciale ale vremii, care sunt cunoscute din papirusurile descoperite datand in
epoca respectiva si din scrierile unor scriitori din perioada elenistica, in special de factura tehnica.
Acest stil a oferit un mediu convenabil pentru prezentarea problemelor de interes general pe care
dorea sa le transmita Biserica primara, intr-o limba pe care, probabil, o invatau strainii atunci cand
intrau in societatea greco-romana. Limba respectiva avea o traditie intelectuala, dar nu era
proprietatea unei clase de invatati; nu era limbajul uzual de toate zilele, dar avea legaturi cu
acesta, ceea ce nu avea limba literara culta. Limba Noului Testament, de la particularitatile
specifice exprimarii Apocalipsei, la stilul foarte ingrijit al lui Luca sau al autorului Epistolei catre
Evrei, se incadreaza in aceasta traditie comuna. Nu este un dialect separat, dar aspectele sale
caracteristice deriva din subiectul tratat, din cadrul lingvistic oferit de Septuaginta si din amprenta
limbii materne a majoritatii scriitorilor sfinti.
Greaca "koine" se mai caracterizeaza si prin pierderea sau atenuarea multor subtilitati ale limbii din
perioada clasica, printr-o reducere generala a fortei particulelor, conjunctiilor, prin intrebuintarea
redusa a optativului si aproape deloc in conformitate cu canoanele limbii clasice vorbite in Atica;
distinctia dintre perfect si aorist nu este respectata de multe ori, trasatura reflectata frecvent in
variantele textuale, etc.

Limba greaca a cartilor Noului Testament are insa si un pronuntat colorit semit, cuprinzand
ebraisme si aramaisme, si acestea, in primul rand, datorita faptului ca, cu exceptia Sf Luca, toti
autorii Noului Testament au fost iudei de origine. Ebraismele isi au insa originea si in Septuaginta,
textul sfant cunoscut si folosit in perioada scrierii textului Noului Testament. Precizarea insa a
gradului de influenta a Septuagintei, cu coloratura semitica a textului ei, asupra autorilor Noului
Testament, este dificil de stabilit, cu exceptia cazului citatelor directe sau a expresiilor
imprumutate din textul Septuagintei. Spre exemplu, Sf. Luca, foloseste expresii ebraice din
Septuaginta, probabil, in mod deliberat, pe cand autorul Epistolei catre Evrei, foarte familiarizat cu
textul Septuagintei, foloseste in exprimare un stil literar grec foarte complex si subtil in acelasi
timp. Astfel, limba Noului Testament are caracterul unui idiom al dialectului comun, primind
numele de "idiomul elenist".

Autorii cartilor Noului Testament, confruntandu-se insa in crestinism cu multe notiuni noi, pentru
care limba greaca nu poseda termeni corespunzatori, au fost obligati sa faureasca si unele cuvinte
noi, ori sa dea celor vechi, insemnari specifice crestine. Asa sunt, spre exemplu, cuvintele: logos,
evanghelion, acclesia, pistis, haris etc.

Daca toate aceste particularitati lingvistice mai sunt prezente in textul pe care-l posedam azi, si
astfel sa se poata trage o concluzie asupra felului in care ni s-a pastrat textul, in sensul cat de
aproape sau de departe se gaseste de cel originar, se poate constata dintr-o comparatie critica a
textului sfant cu textul altor documente scrise, din acea epoca, cu caracter profan.

Dupa o prezentare in linii generale a caracteristicilor limbii originare grecesti a scrierilor Noului
Testament, se poate face o succinta prezentare a caracteristicilor stilistice individuale ale fiecarui
autor al Noului Testament. Evanghelia dupa Marcu este scrisa in greaca vorbita a omului de rand;
Matei si Luca folosesc amandoi "textul lui Marcu, dar fiecare corecteaza si cizeleaza stilul lui. Stilul
lui Matei este mai putin distinctiv decat al lui Luca. El scrise intr-o greaca gramaticala, sobra si
culta, avand si unele elemente marcante ale Septuagintei; Luca este capabil sa atinga culmi
stilistice inalte in traditia atica, dar revine adesea, in portiuni mari, la stilul izvoarelor sale sau la o
koine foarte modesta. La amandoi evanghelistii, fondul aramaic al textului iese in evidenta, in
special in vederea vorbirii directe. Limba Evanghelistului Ioan este o greaca comparata de multi cu
cea a lui Epictet, dar cei mai multi cercetatori s-au pronuntat pentru o koine scrisa de un autor a
carui tipar de gandire si limba materna au fost aramaice.
Sf. Pavel scrie intr-o greaca viguroasa, cu o schimbare de stil care poate fi observata cand se
compara epistolele sale timpurii cu cele de la sfarsitul vietii. Spre exemplu, schimbarea de stil din
Epistola catre Efeseni sau din Epistolele Pastorale este atat de izbitoare, incat pe multi i-a condus
spre ipoteza unei compuneri pseudonime. Epistola catre Evrei este scrisa intr-o limba greaca foarte
ingrijita, de un autor familiar cu filosofia alexandrina si cu tipul de gandire si exegeza exemplificat
de Filon, dar spre deosebire de acesta, limba si stilul Epistolei sunt puternic influentate de textul
Septuagintei.

In Epistola soborniceasca a Sf.Ap. Iacob, se poate intalni o greaca foarte "iudaica" pe cand Epistola
lui Iuda si I-II Petru indica o greaca intortocheata si foarte complexa.

In concluzie, se poate afirma ca limba originalelor Noului Testament a fost "greaca inteleasa de
popor", dar folosita cu diferite grade de maiestrie stilistica pentru a exprima un mesaj, care pentru
propovaduitorii lui, a fost mesajul unui Dumnezeu viu, preocupat de relatia omului cu Sine. Aceasta
Evanghelie a modelat limbajul si sensul acestui mesaj in asa fel incat si disciplinele lingvistice,
necesare pentru analiza lui, au devenit, in ultima instanta, parti din teologie.

Parintele Stelian Tofana

Index
í? Noţiunea de alfabet
í? Modurile de comunicare
í? Alfabetul Chinezesc
í? Alfabetul Arab
í? Alfabetul Chirilic
í? Alfabetul Latin
í? Alfabetul Rusesc
í? Alfabetul Grec
í? Alfabetul Noului Testament
í? Bibliografie

?
 4

 

 


 
4


 
 







Ê
va disciplina: Istoria poligrafiei ƕi a designului;

Cu tema: Apariţia alfabetului. Alfabetul grec.

ð ÊÊ$ $%#&'()*

+,Ê%ÊÊ

c Ê

$ ,$


-
Ê .
Ê

/01 2(*(
È  Ê

www.omniglot.com

www.scribd.com

www.wikipedia.com

/ ÊÊ-
0¼
 

 ed.L͛Aventurine 2005