Sunteți pe pagina 1din 2

ARGUMENT

În secolul XX, romanul de analiză se cristalizează în mijlocul unor preocupări generale -


manifestate şi în domenii nonliterare precum psihologia, filozofia, sociologia - preocupări
orientate spre cunoaşterea psihicului, spre explicarea manifestărilor exterioare prin
introspecţia minuţioasă a sufletului românesc.
În majoritatea lor, romancierii din secolul XX sunt tentaţi de analiza psihicului eroilor,
scriitorii manifestând preocuparea spre mânuirea conştientă a tehnicilor care le permit
sondarea cât mai atentă a psihicului uman.
În România, perioada dintre cele două războaie mondiale reprezintă una din cele mai
strălucite din istoria literaturii române. Prin valorile care s-au afirmat în această epocă,
prin înnoirile aduse, perioada interbelică este una din cele mai dense în ceea ce priveşte
creaţia literară şi personalităţile care au influenţat decisiv nu numai orientările specifice
epocii, ci şi pe cele ulterioare.
Romanul de analiză aduce în literatură atâtea înnoiri încât, în opinia multor literaţi, acesta
produce o lirizare a epicii, o translare spre poezie.
De altfel, Virginia Wolf prevedea, cu satisfacţie, că viitorul romanului este invincibil
poetic, iar Liviu Rebreanu intuia că numai psihologia permite romancierului să facă
legătura dintre un moment şi un personaj.
Tendinţa spre introspecţie, din ce în ce mai evidentă încă din primele decenii ale
secolului XX, este începutul unui lung proces de umanizare a creaţiei.
Legătura dintre autor şi creaţia sa literară este de multe ori evidentă, personajele create şi
întâmplările trăite de acestea fiind oglinda experienţei personale a scriitorului.
Romanul românesc de analiză contribuie - alături de crecetările din psihologie, filozofie,
sociologie - la cunoaşterea fiinţei umane în complexitatea sa. Acest demers de
autocunoaştere, specific lui homo sapiens încă din zorii civilizaţiei, este evident o
preocupare temeinică a literaţilor secolului XX şi nu numai lor.
Remarcabilele împliniri ale romanului de introspectie românesc din perioada interbelică
sunt continuate şi în zilele noastre.

I. CONCEPTUL DE ROMAN DE ANALIZĂ


Romanul este o specie literară complexă şi relativ nesupusă unor reguli stricte, de aceea
critica a propus un mare număr de concepte operaţionale, cu caracter de largă generalitate
şi reflectând atitudinile creatoare de romane de introspecţie.
Încă din zorii civilizaţiei au existat scriitori care au investigat, cu predilecţie, gândurile,
sentimentele omului şi nu acţiunile lui.
În secolul XX, creatorii de literatură, preocupaţi de psihicul uman, se manifestă în
contextul unor preocupări generale evidente în domeniile nonliterare, precum filozofia,
psihologia, sociologia.
Psihicul este conceput ca o entitate complexă, cu reacţii neprevăzute, instabile, iar
atitudinea spre teoretizare, spre mânuirea conştientă a mijloacelor şi tehnicilor ce permit
sondarea acestui domeniu al fiinţei umane, este mai pregnantă.
Garabet Ibrăileanu remarcă, în studiul Creaţie şi analiză, că, după modul de prezentare a
personajelor, există două tipuri de romane: de creaţie şi de analiză. Creaţia, pe care, în
absolut, Ibrăileanu o consideră superioară, întrucât dă naştere unor tipuri simţite ca vii,
constă din caracterizarea eroilor prin faptele lor, prin reacţiile exterioare.
Analiza, mai puţin preţuită de publicul dornic de acţiune, prezintă personajele din
interior, prin gândurile şi stările lor sufleteşti.
Criticul Vieţii româneşti observa pertinent tendinţa spre liricizarea romanului de analiză,
o cădere în „poezism, considerată o „alterare" a genului. „Artă literară fără analiză poate
să existe, fără creaţie, nu"1 - susţinea Ibrăileanu. Totuşi, noţiunile sunt incompatibile. In
opera marilor scriitori, creaţia şi analiza se împletesc în diverse proporţii.
În 1966, Richard Kostelanetz distingea două ipostaze fundamentale ale romanului din
sec. al XlX-lea: cea socială (reprezentată de Balzac şi Zola) şi cea psihologică (ilustrată
genial de Dostoievski). In perioada interbelică, întreaga proză europeană evolua între
romanul de acţiune şi naraţiunea caracterizată prin analiză.
1 Ibrăileanu, G. - Creaţie şi analiză, în Viaţa românească, nr. 2-3, p.214-251
În Istoria literaturii române contemporane, 1900-1937, Eugen Lovinescu menţiona pe
„analiştii conştientului", dar şi pe cei care, „fără analize precise", sondează inconştientul
sau realizează stări de conştiinţă obsesivă, morbide inanalizabile.
Este demnă de luat în seamă luciditatea care poate spori pasiunea, în loc s-o atenueze.
Acelaşi punct de vedere îl avea şi Henry James, care susţinea că personajele din orice
tablou sunt interesante doar în măsura în care îşi simt situaţiile respective.
Tendinţa de analiză a sufletului omenesc începe din antichitate, cu îndemnul socratic,
preluat din înţelepciunea slujitorilor templului de la Delfi: Cunoaşte-te pe tine însuţi şi cu
preocuparea lui Teofrast de clasificare a caracterelor.