Holocaustul

O definitie succinta a Holocaustului ar fi urmatoarea: uciderea sistematica, în

masa, sponsorizata de catre stat - Germania nazista si aliatii sai -în lagare de concentrare
si exterminare, a aproximativ 6 milioane de evrei europeni. O definitie largita ar include
însa, alaturi de evrei, ca victime ale aceluiasi sistem, înca aproximativ 5 milioane de
"indezirabili rasial": slavi, sinti si roma, persoane cu handicap fizic si mental,
homosexuali, cât si un numar considerabil de opozanti politici si prizonieri de razboi.
Exterminarea fizica, la scara si cu ajutorul mijloacelor industriale, a evreilor europeni,
gândita de catre nazisti în termenii genocidului total, ramâne de departe cel mai important
aspect al Holocaustului. Cu toate acestea, nu trebuie uitat ca Holocaustul înseamna,
totodata, suma tuturor actiunilor anti-evreiesti coordonate si implementate de catre
regimul nazist din Germania si de catre aliatii sai europeni între anii 1933-1945: privarea
evreilor de drepturile lor civile si economice, segregarea si înfometarea, deportarea si
ghetoizarea etc. Cu alte cuvinte, umilinte nesfârsite, suferinte fizice si psihice, pierderea
sperantei, nu în ultimul rând, distrugerea unor comunitati, a unei culturi, a unei limbi, a
tot ceea ce creaza împreuna memoria colectiva a unui popor.

Origine

Partidul nazist sub conducerea lui Adolf Hitler a venit la putere în Germania pe 30
ianuarie 1933, și persecuția și exodul celor 525.000 de evrei din Germania a început
aproape imediat. În autobiografia sa Mein Kampf (1925), Hitler își afirmase deschis ura
față de evrei, și a dat ample avertismente cu referire la intențiile lui de a-i elimina din
viața politică, culturală și intelectuală a Germaniei. Nu a scris că va încerca să-i
extermine, dar în particular fusese explicit și în acest sens.

În anii 1930, drepturile legale, economice și sociale ale evreilor au fost continuu
restrânse. Friedländer scrie că, pentru naziști, Germania își trăgea puterea din "puritate
sângelui" său și din "înrădăcinarea în sfântul pământ german." În 1933, au fost promovate
o serie de legi care au exclus evreii din multe ramuri cheie ale societății: Legea
serviciului civil; legea medicilor; legea fermelor, care interzicea evreilor să dețină ferme
sau să fie activi în agricultură. Avocații evrei au fost excluși din barouri, iar în Dresda,
judecătorii și avocații evrei au fost scoși din tribunale și din birouri și bătuți. Evreii au
fost excluși din școli și universități, din Asociația Jurnaliștilor, și li s-a interzis să fie
editori de ziare.

În 1935, Hitler a introdus Legile de la Nürnberg,

care i-au privat pe evreii germani de cetățenie și
de toate drepturile civile. În discursul său de
introducere a legilor, Hitler a spus că dacă
"problema evreiască" nu poate fi rezolvată de
aceste legi, atunci "aceasta trebuie dată prin lege
pe mâna Partidului Național-Socialist pentru o
soluție finală (Endlösung)." Expresia "Endlösung"
a devenit un eufemism nazist standard pentru
exterminarea evreilor. În ianuarie 1939, Hitler a spus, într-un discurs public: "Dacă
evreimea internațională financiară din și din afara Europei mai reușește o dată să împingă
națiunile într-un alt război, consecința nu va vi bolșevizarea pământului și deci victoria
evreimii, ci anihilarea (vernichtung) rasei evreiești din Europa."

Chestiunea tratamentului evreilor devenise una urgentă pentru naziști după septembrie
1939, când au ocupat jumătatea vestică a Poloniei, unde trăiau două milioane de evrei.
Mâna dreaptă a lui Heinrich Himmler, Reinhard Heydrich, a recomandat concentrarea
tuturor evreilor polonezi în ghetouri în marile orașe, unde aveau să fie puși la muncă
pentru industria germană de război. Ghetourile vor fi în orașe care sunt nod feroviar,
astfel încât, cum spunea Heydrich, "viitoarele măsuri să poată fi aplicate mai ușor." În
timpul interogatoriului din 1961, Adolf Eichmann a depus mărturie că expresia
"viitoarele măsuri" avea înțelesul de "exterminare fizică

Intensificarea persecuțiilor și pogromurile (1938–1942)

La Kristallnacht, (Noaptea sticlei sparte), pe 9 noiembrie 1938, evreii au fost atacați și

proprietățile lor vandalizate în toată Germania.
Aproximativ 100 de evrei au fost uciși, și alți 30.000 trimiși
în lagărele de concentrare, și peste 7.000 de magazine
evreiești și 1.668 de sinagogi (aproape toate sinagogile din
Germania) au fost avariate sau distruse. Evenimente
similare au avut loc în Austria, în special în Viena.

Mai multe pogromuri comise de populații locale au avut loc

în timpul celui de-al doilea război mondial, unele încurajate
de naziști, altele spontane. Printre acestea s-au numărat
pogromul de la Iași din România din data de 30 iunie 1941,
în care 14.000 de evrei au fost uciși de localnicii români, de
poliția locală și de militari români și germani, și pogromul
de la Jedwabne, în care între 380 și 1.600 de evrei au fost
omorâți de localnici polonezi în iulie 1941.
Primele măsuri în Polonia

Germania a invadat Polonia pe 1 septembrie 1939, și ca urmare

Regatul Unit, Australia, Noua Zeelandă, Canada, Africa de
Sud, și Franța i-au declarat război. Hans Frank, un avocat
german, a fost numit guvernator general în octombrie.

În anii 1940 și 1941, uciderea unor numere mari de evrei în

Polonia a continuat, și s-a procedat la deportarea evreilor din
Germania, Austria și "Protectoratul Bohemiei și Moraviei"
(Cehia de astăzi). Eichmann a primit misiunea de a scoate toți evreii din aceste teritorii,
deși deportarea evreilor din Germania, mai ales din Berlin, nu s-a făcut oficial decât în
1943. (Mulți evrei berlinezi au reușit să supraviețuiască Holocaustului în ascunzători—
este ironic că Berlin a fost unul din puținele locuri unde acest lucru a fost posibil.) Până
în decembrie 1939, 3,5 milioane de evrei erau masați în regiunea Guvernului General.

Lagărele de muncă și de concentrare (1933-1945)

În perioada premergătoare alegerilor din 1933, naziștii au început să-și

intensifice actele de violență pentru a face ravagii în rândurile
opoziției. Prin cooperarea autorităților locale, au înființat lagăre pe
post de centre de concentrare în Germania. Unul din primele astfel de
lagăre a fost Dachau, deschis în martie 1933. Aceste prime tabere au
fost înființate pentru a încarcera, tortura sau ucide doar deținuți
politici, cum ar fi comuniști sau social-democrați.

Aceste prime închisori—de regulă depozite sau subsoluri de clădiri—au fost ulterior
consolidate și transformate în lagăre complete,
administrate central și aflate în afara orașelor.
Până în 1942, șase mari lagăre de exterminare
au fost înființate în Polonia ocupată de naziști.
După 1939, lagărele au devenit din ce în ce mai
mult locuri unde evrei și prizonieri de război
erau fie uciși, fie forțați să trăiască o viață de
sclav, malnutriți și torturați. Se estimează că
germanii au înființat 15.000 de lagăre în țările
ocupate, multe dintre ele în Polonia.

Noile lagăre erau plasate în regiuni cu populații

mari de evrei, romi, comuniști sau membri ai
elitelor poloneze, inclusiv în Germania.
Transportul prizonierilor se desfășura adesea în condiții îngrozitoare, în vagoane de
marfă, în care mulți mureau înainte de a ajunge la destinație.
Exterminarea prin muncă, un mijloc prin care detinuții lagărelor erau munciți până
mureau—sau adesea munciți până nu mai puteau să îndeplinească anumite munci, și apoi
selectați pentru exterminare—a fost de asemenea o altă politică de exterminare
sistematică. Mai mult, deși aceasta nu a fost gândită ca metodă de exterminare
sistematică, mulți prizonieri ale lagărelor mureau din cauza condițiilor dificile sau fiind
executați fără un motiv anume, după ce li se permisese să trăiască mai multe zile sau luni.

La încarcerare, unele lagăre își tatuau prizonierii cu un număr de identificare. Cei buni de
muncă erau organizați în schimburi de 12 până la 14 ore. Înainte și după schimb, se
făceau apeluri de prezență care puteau dura ore în șir, timp în care prizonierii mureau din
cauza expunerii prelungite la soare.

Lagărele de exterminare

În anul 1942, în plus față de Auschwitz, au fost desemnate alte cinci lagăre ca lagăre de
exterminare (Vernichtungslager) pentru aplicarea planului Reinhard. Două dintre acestea,
Chełmno (cunoscut și sub numele de Kulmhof) și Majdanek funcționau deja ca lagăre de
muncă: acestora li s-au adăugat acum facilitățile
de exterminare. Trei noi lagăre au fost construite
doar pentru scopul de a ucide numere mari de
evrei cât de repede posibil, la Bełżec, Sobibór și
Treblinka. Un al șaptelea lagăr, la Maly
Trostinets în Belarus, a fost și el folosit pentru
acest scop. Jasenovac a fost un lagăr de
exterminare unde au fost uciși mai ales etnici
sârbi.

Lagărele de exterminare sunt frecvent

confundate cu lagărele de concentrare cum au fost Dachau și Belsen, localizate mai ales
în Germania și folosite ca locuri de încarcerare și muncă forțată pentru diferiți dușmani ai
regimului nazist (cum ar fi comuniștii sau homosexualii). Acestea trebuie deosebite și de
lagărele de muncă forțată, înființate în toate țările ocupate de Germania cu scopul de a
exploata prin muncă prizonierii de diverse
feluri, inclusiv prizonierii de război. În
toate lagărele naziste numărul morților a
fost mare, din cauza înfometării, bolilor și
extenuării, dar numai lagărele de
exterminare au fost construite anume
pentru exterminări în masă.

La lagărele de exterminare cu camere de

gazare, toți prizonierii soseau cu trenul și
erau duși direct de pe peron la o zonă de
recepție unde le erau luate toate hainele și
obiectele personale. Apoi erau mânați,
dezbrăcați, în camerele de gazare. De
obicei li se spunea că acestea erau dușuri sau camere de despăduchere, iar pe ușile lor
scria "baie" și "saună." Uneori li se dădea un prosop și un săpun pentru a evita panica, și
li se cerea să țină minte unde își puseseră lucrurile, pentru același motiv. Când cereau apă
pentru că le era sete după drumul lung în trenurile marfare, li se spunea să se grăbească,
pentru că în lagăr îi aștepta cafea, și că se răcește.

Conform lui Rudolf Höss, comandantul lagărului Auschwitz, în buncărul 1 încăpeau 800
de oameni, iar în buncărul 2 încăpeau 1.200. Odată ce camera era plină, ușile erau închise
ermetic și se aruncau tuburi de Zyklon-B în camere prin găuri din zidurile laterale, tuburi
ce emanau un gaz toxic. Cei aflați înauntru mureau în 20 de minute; viteza morții
depindea de cât de aproape erau deținuții de gurile de gaz, conform cu declarațiile lui
Höss, care a estimat că o treime din victime mureau imediat. Joann Kremer, medic SS
care superviza gazările, a declarat că: "Țipetele și strigătele victimelor se auzeau prin
deschizături și era clar că luptau pentru viața lor." Când erau scoase, dacă încăperea era
aglomerată, cum se întâmpla deseori, victimele erau găsite aproape ghemuite, cu pielea
colorată în roz cu pete roșii și verzi, unii cu spumă la gură sau sângerând din urechi.

Solutia finalã

In august 1941 Hitler a ordonat incetarea programului

de eutanasiere intrucat producea neliniste in randul
opiniei publice germane. Experienta acumulata a fost
folosita pentru „solutia finala”, numele sub care a
ramas cunoscut programul de ucidere a evreilor din
Europa ocupata de nazisti. Dubele de gazare si
personalul care activa in programul de eutanasiere au
fost mutate in estul Europei si puse la dispozitia lui
Odilo Globocnik, ofiterul SS care raspundea de zona
Lublin in Polonia ocupata.
Cand echipele de eutanasiere au ajuns in est, la
sfarsitul anului 1941, au inceput planificarea construirii unor adevarate instalatii de ucis.
Din septembrie pana in decembrie 1941 au fost testate diferite tipuri de gaz otravitor. In
septembrie 1941 au desfasurat experimente de gazare la Auschwitz, ucigand 600 de
prizonieri de razboi rusi prin folosirea cianidei, un gaz obtinut din Cyclon-B, numele
comercial al unui pesticid pe baza de acid hidrocianic. In noiembrie 1941, 30 de
prizonieri au fost ucisi intr-o masina de gazare in lagarul de concentrare de la
Sachsenhausen, in nordul Berlinului. In lagarul de concentrare de la Chelmno, nu departe
de de Lodz, locul pe care se afla un mare ghetou evreiesc in vestul Poloniei, gazarea a
inceput sa fie folosita la 8 decembrie 1941.
Odata ce si-au imbunatatit tehnicile de gazare, nazistii au decis deportarea tuturor evreilor
din Europa ocupata pentru a fi ucisi in est. Tarile din care evreii erau deportati includeau
tari sub ocupatie germana: Norvegia, Franta, Olanda, Belgia, Luxemburg, Cehoslovacia,
Polonia, Iugoslavia, Grecia, ca si tari aliate Germaniei: Italia si Ungaria. La 20 ianuarie
1942, o intrunire a oficialilor cu rang inalt prezidata de Heydrich s-a desfasurat intr-o
locuinta apartinand SS-ului, in cartierul berlinez Wannsee. Intalnirea a ramas cunoscuta
sub denumirea Conferinta Wannsee. Atasat instiintarii de a participa la conferinta aparea
un ordin din partea liderului nazist Hermann Goring adresat lui Heydrich de a pregati la
nivel european „solutia finala” pentru problema evreiasca. Heydrich le-a comunicat
participantilor la conferinta ca evreii care nu puteau munci trebuiau sa fie omorati, iar cei
care suprvietuiau muncii fortate datorita rezistentei lor fizice tocmai pentru acest motiv
urmau sa fie si ei omorati. Conferinta Wannsee a fost un moment important in evolutia
politicii de exterminare pentru ca, cu aceasta ocazie, participantii au fost instruiti sa-si
coordoneze eforturile pentru exterminarea evreilor.
La scurt timp dupa Conferinta Wannsee, exterminarea evreilor europeni s-a intensificat.
Primii pe lista erau cei trei milioane de evrei polonezi. In iulie 1942 Himmler a fixat un
program pentru eliminarea acestora
in lagare ale mortii. Pentru aceasta
operatiune, cu nume de cod
Operatiunea Reinhard, s-au construit
trei centre principale de cazare:
Belzec si Sobibor, in sud-estul
Poloniei, nu departe de Lublin, si
Treblinka, in nord-estul Varsoviei.
Gazarea a inceput in cele trei lagare
in perioada martie – iulie 1942. Intre
750.000 si 950.000 de evrei au fost
gazati la Treblinka; intre 500.000 si
600.000 la Belzec si in jur de
200.000 la Sobibor.
Alte lagare au fost construite pe principiul combinarii muncii fortate cu sistemul de
exterminare. Doua lagare au fost construite langa Auschwitz, un orasel din Silezia
Superioara. Lagarul mai mic este cunoscut ca Auschwitz 1. Lagarul mai mare a fost
numit Auschwitz 2, cunoscut si ca Birkenau. Mare parte a operatiunilor de exterminare s-
a desfasurat in lagarul mai mare: aproximativ un milion de evrei au murit aici ca urmare a
gazarii, infometarii sau bolilor.
In timp ce evreii polonezi erau exterminati in aceste lagare, programul deportarii evreilor
din alte parti ale Europei ocupate catre est fusese pus in miscare. In diverse tari europene,
echipe SS erau trimise sa conduca adunarea si deportarea evreilor cu trenul spre centrele
de executie si lagarele de concentrare din Polonia. Aceste operatiuni erau supervizate de
Adolf Eichmann, subordonatul lui Heydrich, caruia i se incredintase aducerea la
indeplinire si coordonarea „solutiei finale”. Sarcina lor a fost indeplinita pe etape: mai
intai au fost adunati membrii saraci ai comunitatii evreiesti, apoi evreii straini si refugiatii
si la sfarsit ceilalti membrii ai comunitatii evreilor. Unii evrei din vestul Europei au fost
transportati mai intai in ghetourile din est si abia apoi in lagarele de concentrare. Altii au
fost trimisi direct in centrele de exterminare.

Elev : Delurintu Georgiana

Clasa : a X D