1. Cultură şi civilizaţie. Distincţie.

Cultură = Formă a activităţii creatoare de valori spirituale (mitologico-religioase, filosofice, ştiinţifice,

artistice, literare, plastice, muzicale, coregrafice), ludice, de delectare (jocuri de societate, sportive) care
urmăreşte să satisfacă nevoile psihosociale ale omului şi să pună pecetea umană pe mediul ambiant.
Civilizaţie = Formă a activităţii creatoare de valori materiale ce se referă la produsele tehnicii
(artefacte, unelte, maşini, arme, etc.), la bunuri precum alimentele, veşmintele, locuinţele, etc.) şi care
urmăreşte să satisfacă nevoile biosociale ale omului şi să pună pecetea umană pe mediul ambiant.
Cultura reprezinta totalitatea valorilor materiale si spirituale create de omenire în procesul muncii
desfasurate de-a lungul veacurilor. Este totalitatea din diverse domenii pe care la poseda cineva,
dezvoltarea intelectuala a individului de-a lungul anilor, în pas cu evolutia societatii în care traieste. Se
stie prea bine ca poate exista o INTELIGENTA FARA CULTURA, dar nu exista si o CULTURA FARA
INTELIGENTA. De asemenea, cultura poate fi generala sau specifica unui anumit domeniu.
Cultura reprezintă un întreg complex ce include cunostinte, convingeri, arta, morala, lege, obiceiuri
cât si alte capacitati si obisnuinte dobândite de om ca membru al societatii. Cultura include limbajul
grupului, traditiile, obiceiurile si institutiile inclusiv ideile motivatoare, convingerile si valorile cât si
implementarea lor în instrumentele materiale si artefacte
Cultura si civilizatia nu pot fi separate decat in mintea noastra, in plan real fiind fenomene sociale
ingemanate, granita dintre ele cu greu putand fi trasa.
Diferenţieri conceptuale. Cei mai multi dintre autori privesc relatia cultura-civilizatie ca pe un ''raport''
din matematica (cu numarator si numitor),
- Conceptiile care situeaza cultura la ''numarator'', in sensul ca ii confera acesteia intaietate si demnitate
umana si rol determinant in raport cu civilizatia, vin indeosebi dinspre filosofie. Cultura si civilizatia
sunt doua ramuri ale creatiei umane, dar raportul dintre ele este de fatala succesiune. Dupa ce o
cultura a atins cele din urma culmi de inflorire, ea se transforma in civilizatie. Civilizatia ar constitui
deci sfarsitul fatal al oricarei culturi
- Conceptiile care pun civilizatia la ''numarator'' vin dinspre o anumita categorie a ganditorilor de
formatie istorica. Ponderea eate acordata organizarii economice, politice, administrative, juridice,
militare, habitatului, vestimentatiei, hranei, deci manifestarilor de civilizatie, fata de cele culturale.
- Intre cultura si civilizatie nu poate fi un raport de fatala succesiune sau evolutie paralela absoluta, nici
de subordonare sau incluziune, ci, mai degraba, o relatie de interactiune. Doar mintea noastra le
separa, in plan real constituind fenomene ingemanate.
- Cultura este un proces de umanizare a naturii
- Civilizatia nu este nici dincolo, nici dincoace de cultura, ci este un mod de a fi al culturii
- Civilizatia este prin excelenta opera colectiva, cultura este, prin definitie, creatie individuala, efort
personal.
- Eforturile culturale individuale se condenseaza in valori, pe cand eforturile civilizatoare se
intruchipeaza in bunuri
- Cultura este rezultatul educatiei, civilizatia fiind sistemul, organizat si institutionalizat, al educatiei.

Prin civilizaţie înţeleg ştiinţa (cunoaşterea) creării condiţiilor materiale necesare traiului în societaţi
umane ( Sumer, Egipt, Valea Indului, Maya).
Cultura e transmiterea acestei ştiinţe (cunoaşteri) în forma orală sau scrisa şi presupune un limbaj şi o
scriitură.
Civilizaţia e pasul de la adaptarea la un mediu natural la transformarea lui prin construirea nu doar de
locuinţe, ci, mai degrabă, de edificii publice (altare, temple, cladiri oraşeneşti). Civilizaţia e cultura în
acţiune. O civilizaţie poate fi distrusă fară a i se distruge cultura asa cum s-a păstrat capitalului cultural
antic al calendarului egiptean si diviziunii sumeriene a zilei şi orei pînă în zilele noastre.
Civilizaţiile pot fi culturi active, cultura evreilor, culturi pierdute, Atlantida, Phoenicia sau culturi
redescoperite prin săpături şi cercetare de specialitate, cultura Mohenjo Daro, etruscă, greco-romană, etc.
India şi China sunt cele mai vechi culturi şi civilizaţii existente în acelaşi spaţiu geografic fără
întrerupere din mileniul 3 înaintea erei comune şi pînă în zilele noastre. În timp ce limba şi scrirea chineză
sunt încă folosite şi azi, limba sanscrită rămîne în India limba ceremoniilor hinduse, fiind considerată
limba moartă. Putem deci vorbi de civilizaţia şi cultura Indiei sau Chinei în general, dar putem, de
asemenea, spune civilizatia şi cultura indiană sau chineză antică, medievală, modernă.
 2. Etnocentrism şi identitate culturală.

Atitudinile de etnocentrism şi alteritate culturală sunt strâns legate de conceptul de identitate

culturală. Identitatea culturală presupune apartenenţa la o colectivitate culturală şi în acelaşi timp
conştientizarea diferenţei faţă de alte colectivităţi. Ea se sprijină atât pe factori obiectivi (originile etnice,
moştenirea istorică, limba, religia ş.a.), cât şi pe factori subiectivi care există în conştiinţa membrilor unei
colectivităţi, sub forma unor reprezentări sociale, care permit comunităţii să se definească şi să se facă
identifice între altele. Conştiinţa identităţii culturale determină, în mod firesc până la un anumit punct, o
atitudine etnocentrică. Etnocentrismul a fost definit va fiind „ acel fel de a vedea lucrurile prin care
propriul grup este în centrul tuturor lucrurilor iar celelalte grupuri sunt raportate la acesta”. Este o
caracteristică a oricărei culturi, necesară existenţei şi perpetuării ei şi totodată o atitudine dobândită prin
procesul de învăţare culturală.
Etnocentrismului i se opune alteritatea. Etnocentrismul e determinat de faptul că părerile, judecăţile
noastre despre altul/alţii nu pot avea ca punct de referinţă decât propria noastră cultură. Etnocentrismul
presupune că tot ceea ce aparţine culturii proprii este firesc, „natural”. Este acel mecanism psihologic care
distinge şi separă ceea ce este „al meu” de ceea ce este „al tău”, apropiaţii de străini, cei de „aici” de cei
de „dincolo”.
A recunoaşte însă pe „celălalt” ca fiind totodată asemănător şi diferit faţă de „mine” presupune a
depăşi atitudinea etnocentrică şi a recunoaşte alteritatea. A înţelege faptul că nu există criterii unice de a
judeca şi a evalua alte culturi înseamnă conştientizarea „relativităţii culturale”, un prim pas spre depăşirea
etnocentrismului. Mijloacele prin care oamenii pot realiza aceasta sunt toleranţa şi respectul, dorinţa de a
cunoaşte şi a-i înţelege pe ceilalţi. Nu numai etnocentrismul exagerat este dăunător, ci şi idealizarea
alterităţii şi implicit subevaluarea propriei identităţi culturale, atunci când se consideră că valorile,
atitudinile, comportamentele altora sunt, în principiu, superioare.
 3. Relativism cultural. Culturi majore şi culturi minore.

Relativismul cultural este de părere că sistemele morale sau etice, care variază de la cultura la cultura,
sunt toate la fel de valabile si nici un sistem nu este mai bun decât altul. Se bazează pe ideea că nu există
un standard suprem de bun sau rău, iar judecata despre bine şi rău este un produs al societăţii.
Relativism cultural pe scară largă a avut loc în lumea modernă.
Relativism cultural este strâns legată de relativismul etic. Ceea ce constituie bine şi rău este
determinat numai de individ sau de către societate. Din moment ce adevărul nu este obiectiv, nu poate fi
nici un standard obiectiv care se aplică la toate culturile. Nimeni nu poate spune dacă ceva este bine sau
rău, este o chestiune de opinie personală, şi nici o societate nu poate pronunta sentinte.
Relativismul este un concept cu multe semnificații. Din perspectiva filozofică relativismul este acea
atitudine care declară că nicio percepție, nicio reprezentare, nicio măsurătoare, nu este unică și absolută.
Există sisteme referențiale care pot prelua și caracteriza într-un alt fel realitatea sau individul.
Relativismul în concepție științifică afirmă că putem introduce nenumărate sisteme referențiale în care
putem măsura coordonatele, vitezele și alți parametrii de stare ai obiectelor și proceselor naturale, iar
măsurătorile dau valori diferite funcție de particularitatea sistemului referențial.
Relativismul raportat la persoana umană extinde relativismul fizic, introducând sisteme referențiale
individualizante, distinct primitoare și interpretante de mesaj, adică subiecți. Există atâtea perspective
constructive, descriptive și evaluante de realitate câți indivizi sunt, acționează și atribuie valori. Fiecare
individ este un sistem referențial activ, intelectiv și afectiv cu propriile coordonate ale implicării,
realizării și valorizării faptelor.

Lucian Blaga a căutat să înţeleagă cultura majoră şi cultura minoră ca două vîrste ale unuia şi
aceluiaşi organism. Cultura minoră ar echivala cu copilăria, iar cultura majoră cu maturitatea uneia şi
aceleiaşi culturi. Astfel, copilăria si maturitatea sunt două concepte, care servesc la diferenţierea culturii
minore de cultură majoră
Copilăria este privită ca o etapă de pregătire în vederea maturizării, o fază provizorie. Maturitatea este
şi ea, ca etapă, doar o deltă, în care se revarsă copilăria.
Privite ca structuri, şi nu ca etape, copilăria şi maturitatea îşi au, fiecare, autonomia lor
Structurile psihologice autonome ale copilăriei si ale maturităţii umane ne dau posibilitatea unei
diferenţieri structurale între cultura minoră şi cultura majoră
Omul, în calitatea sa de creator de cultura îşi realizează plăsmuirile fie prin darurile şi structurile
copilăriei, fie prin cele ale maturităţii. Creatorii sunt şi pot să fie însă oameni de orice vîrstă.
Trecutul omenirii oferă suficiente probe pentru trecerea de la o cultură minoră la o cultură majoră.
Trecerea aceasta de la minor la major, nu se face însă fiindcă ar fi vorba de o creştere liniară,
inevitabilă, a unui organism, care de la copilărie ar merge-spre maturitate. Trecerea se face deoarece
creatorii de cultură, oamenii, de orice vîrstă, dar mai ales oameni maturi, evadează la un moment dat din
vraja vîrstei adoptive, care-i încercuieşte şi acceptă altă vîrstă, tot în sensul unor structuri adoptive. Oa-
menii unei colectivităţi încetează la un moment dat de a mai crea prin prisma structurilor copilăriei şi
încep să creeze prin prisma structurilor maturităţii.
În concluzie, copilăria ca vîrstă adoptivă a colectivităţii si a creatorilor prilejuieşte culturi minore iar
maturitatea ca vîrstă adoptivă a colectivităţii si a creatorilor produce culturi majore.
 4. Raportul dintre naţional şi universal.

Valorile create în spaţiul culturii naţionale poartă în fizionomia lor tiparul unui
mod specific de simţire şi gândire, forma esenţializată şi transfigurată a unei
experienţe istorice irepetabile. Totodată, prin caracterul lor exemplar, prin faptul că
exprimă un sens al existenţei omului în univers, un aspect esenţial al condiţiei
umane, aceste valori se răsfrâng şi asupra altor comunităţi umane, dobândind o
recunoaştere şi o semnificaţie universală.
Se instituie treptat o nouă configuraţie a universalităţii, pe măsură ce
operele, stilurile şi procedeele afirmate în cadrul unor culturi ies din sfera lor
restrânsă de audienţă şi participă activ la un circuit mijlocit de interdependenţele
spiritual şi materiale. Teoreticienii vorbesc tot mai des de un "patrimoniu universal",
de o ordine "ideală" a valorilor în care converg semnificaţii, viziuni şi performanţe
creatoare de pretutindeni, cele care definesc condiţia umană în varietatea
înfăţişărilor sale istorice.
Universalitatea intrinsecă a culturilor se manifestă mai întâi prin funcţia lor
existenţială fundamentală, aceea de a asigura existenţa şi evoluţia comunităţilor
umane.
Fiecare popor reprezintă o valoare unică în lume, adică, nici unul nu
poate fi înlocuit în mod absolut prin altul". Privit astfel, orice popor - indiferent
de performanţele pe care le-a realizat sau de mărimea sa - "este în principiu un
rezervor de puteri creatoare de cultură originală", cuprinzând în sine cel puţin o
"promisiune" a unei creaţii originale. Din această perspectivă "toate naţiunile sunt
egale".
 5. Alternanţa dintre tradiţionalism şi modernism ca factor de progres.

Modernismul - Include, in sens larg, toate acele miscari artistice, fundamentate sau nu ideologic, care
exprima o ruptura de traditie, negand epoca ori curentul care le-au precedatAtitudinea modernisat este
deci prin definitie anticlasica si antiacademica, anticonservatoare si impotriva traditiei.Toate curentele
postromantice de avangarda literara:simbolismul, futurismul, expresionismul, dadaismul, suprarealismul
sunt implicit si explicit moderniste.
Traditionalism - current literar din perioda interbelica care pretuieste si apara traditia, inteleasa ca
suma de valori expusa pericolului si degradarilor; a fost reprezentata de revista « Gandirea » N.Crainic ;
se opunea persepectivelor occidentale, si cerea intoarcea spre ortodoxismul traditional; reprezentanti:
V.Voiculescu, L. Blaga.
Orice perioadă de timp a avut momente înnoitoare. Noi considerăm epaca modernă ca începând din
secolul 17.
Paşoptiştii au venit cu elemente de progres, dar care se transformă şi vine să propună cultivarea
specificului naţional. Valul a fost de tip modernist însă s-a transformat într-un soi de propagandă ce ţin de
autenticitateanaţională.
Prin programul său, Dacia Literară se referea la necesitatea cultivării frumuseţilor patriei, folclorului,
relaţiilor naţionale, în ideea de a nu se mai face o literatură de imitaţie, traduceri mediocre, ci cere o
literatură originală, românească.
Junimismul condus de Maiorescu a avut ca reprezentanţi membrii ai partidului conservator.
Maiorescu care era liderul cultural şi politic a condus această mişcare culturală decisivă pentru cultura
română. Ei pledau insistent pentru cultivarea specificului naţional, pe o treaptă superioară paşoptiştilor
însă în acelaşi stil.
C.D.Gherea, a fost unul dintre iniţiatorii mişcării sociale de la noi, fiind cel care s-a confruntat cu
Maiorescu. În această epocă avem 2 tendinţe ostile pe de o parte, iar pe de altă parte avem o sincronizare
cu ceea ce se întâmpla în Occident, avem de a face cu o simultaneitate. Acum se iese practic din
închistarea orientală de care am fost dominaţi o lungă perioadă de timp. Dorinţa de refacere, de a fi în pas
cu lumea occidentală a dus la preluarea sub o formă imitativă de dragul integrării.
Apare teoria formelor fără fond în scopul cultivării valorilor tradiţionale pentru a se evita imitaţiile,
lucru deplâns şi de Kogălniceanu. Iată deci un element de continuitate.
Nicolae Iorga a fost un mentor al semănătorismului dar într-o atmosferă idilică, patriarhală care
pierduse contactul cu realitatea destul de dură.
Poporanismul a fost mult mai realist şi a fost reprezentat de ideologi precum Garabet Ibrăileanu ce a
venit cu un program menit să cultive specificul naţional.
Simbolismul a fost mai bine reprezentat prin Bacovia. A urmat perioada interbelică cu
tradiţionalismul şi modernismul, cu tot soiul de modernişti.
Dadaismul este curentul care a declanşat toată mişcarea de avangardă. Constantin Brâncuş a fost cel
care s-a situat în avangarda sculpturii moderne.
O replică a sosit prin teoria imitaţiei şi principiul sincronismului prin care se susţinea că imitaţia este
bună, nu este rea aşa cum o socotise Maiorescu deoarece o cultură imatură trebuie să imite aidoma unui
copil modelul părinţilor, deci al unei culturi avansate şi apoi să-şi găsească identitatea şi să se
sincronizeze cu celelalte culturi pe care le-a imitat. A susţinut imitaţia formelor de împrumut în pofida
fondului autohton, provizoriu, până când fondul se va ridica şi va fi capabil să să le asimiliez nu să le
copieze.
 MODERNISM/ TRADITIONALISM

In perioada interbelica literatura romaneasca cunoaste mari transformari in proza, dramaturgie si

poezie. Cele doua directii catre care se orienteaza literatura sunt modernismul si traditionalismul.
Modernismul, intr.-o larga acceptie, presupune existenta unor tendinte de innoire la nivel formal dar si
la nivel de continut in literatura. Modernismului ii corespund cateva curente literare asociate in sec. XX:
simbolismul, expresionismul, dadaismul, avangardismul, suprarealismul, futurismul.
Intr.-o acceptie mai restransa modernismul a fost teoretizat, la noi, de Eugen Lovinescu in lucrarile
sale “Historia civilizatiei romane moderne”, “ Istoria literaturii romane contemporane” el avanseaza
cateva teorii: teoria imitatiei si teoria sincronismului.
Teoria imitatiei pleaca de la conceptia sociologului francez G. Tarde potrivit caruia exista un spirit al
veacului care face ca orice civilizatie superioara sa le influenteze pe cele mai putin dezvoltate, preluandu-
se mai intai forma iar mai apoi adaptandu-se fondul. Astfel, Lovinescu combate teoria maioresciana a
formelor fara fond. Este cazul, dupa cum stim si al literaturii romane influentate de literatura franceza.
Sincronismul vine in completarea teoriei de mai sus, fiindca sincronizarea literaturii cu celelelte se
face in baza imitatiei.
Literatura romana se sincronizeaza cu literatura europeana in perioada interbelica ca urmare a
respectarii catorva principii: - trecerea de la o literatura de inspiratie rurala la o literatura de inspiratie
urbana (cazul romanului lui C. Petrescu “Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi”) cultivarea
romanului de analiza psihologica preferandu-se naratiunea subiectiva, intelectualizarea prozei si a
poeziei, trecerea, in poezie, de la epic la liric.
Prin activitatea intreprinsa de Lovinescu la revista si cenaclu cu acelasi nume “Zburatorul” el
promoveaza tineri scriitori precum C. Petrescu, I.Barbu, Hortensia Papadat Bengescu.
Poezia modernista ii are ca reprezentanti de seama pe T. Arghezi, Lucian Blaga, I. Barbu. Toti trei
creeaza o lirica originala atat ca forma cat si ca tematica.
Tudor Arghezi aduce in poezia romaneasca tehnica lui Baudelaire, estetica cuvantului, careia ii da o
noua dimensiune preferand amestecul de registre stilistice (forme populare alaturi de forme familiare si
chiar argouri) dar si metaforele socante de tipul “ciorchini negri”. Lui i se datoreaza patrunderea
cuvintelor politice in poezie, asa cum o marturiseste el insusi in a sa arta poetica “Testament”. “din
bube/mucegaiuri si noroi/ iscata-m frumuseti si preturi .noi”
Lucian Blaga innoieste literatura romana prin concepte originale: cunoasterea luciferica, cunoasterea
paradisiaca, metáfora revelatorie si metáfora plasticizata. De asemenea la nivel formal el cultiva versul
liber si tehnica ingambamentului.
Ion Barbu cultiva o poezie “pura” in detrimentul poeziei lenese de mai inainte prin crearea unei
expresii intelectualizate unice cunoscute sub numele de ermetism.
Traditionalismul se opune modenismului insa el isi are originile mult mai devreme in doua curente
literare romanesti ce au dominat sf. Sec. XIX si inc. Sec. XX: semanatorismul si poporanismul.
Traditionalismul este cultivat in perioada interbelica in cel putin doua reviste : « Viata romaneasca » si
« Gandirea ». Gandirea apare la Cluj in 1921 sub conducerea lui Cezar Petrescu si da nastere unei noi
directii numite gandirism. Cei de la Gandirea isi propun sa pastreze spiritul nacional prin cultivarea
temelor traditionale; deasemenea colaboratorii revistei isi orienteaza creatiile catre ortodoxism dandu-le
astfel un carácter religios.
Vasile Voiculescu este unul dintre poetii traditionalisti interbelici ce revin asupra motivelor biblice
(“Parga” “Poeme cu ingeri”).
Din modernism se desprinde miscarea avangardista, o miscare ce contesta literatura de mai inainte
reprezentand o antiliteratura.
Modernismul isi va gasi adepti si dupa cel de-al doilea razboi mondial insa intr.-o maniera aparte sub
forma neomodernismului (Nichita Stanescu). Literatura contemporana reflectata in post modernism
pastreaza si ea legatura cu miscarea interbelica.
6. Grupuri şi chipuri culturale.
7. Prejudecăţi, clişee şi reprezentări ale mentalului colectiv.
8. Tipuri de influenţe culturale.
 9. Aculturaţie şi asimilare.

Aculturaţie – (concept cu originea în antropologia culturală) este procesul de interacţiune a două

culturi ce intră în contact. Aculturaţia se manifestă fie prin schimbări în ambele culturi, fie doar într-una
din ele, care preia valorile celeilalte – în acest caz utilizăm termenul de asimilare (adică integrarea unui
grup străin, imigrant sau subordonat în societatea gazdă dominantă). Prin asimilare, sau aculturaţie grupul
subordonat acceptă şi interiorizează valorile şi cultura grupului dominant. Cel mai cunoscut exemplu
pentru români, este fenomenul de aculturație ce a avut loc odată cu cucerirea Daciei de către romani.
Aculturația apare nu numai când două culturi diferite intră în contact, ci și atunci când două tipuri ale
aceleiași culturi vin în contact (de exemplu cultura urbană și cultura rurală; adesea procesul de urbanizare
este înțeles ca un proces de aculturație).
Procesul de interacţiune a două culturi sau tipuri de cultură, aflate un răstimp într-un contact reciproc.
A. se manifestă prin schimbări fie în ambele culturi, fie în una din ele, anume în aceea mai puţin
închegată, mai puţin evoluată, sau mai mică în privinţa ariei de desfăşurare. Conceptul de a. a ajuns în
instrumentul teoretic al ştiinţelor social-umane venind pe filiera antropologiei culturale. Antropologii de
influenţă britanică utilizează în locul termenului a. expresia „contact cultural". Termenul a. se bucură însă
de o mai mare răspîndire.
Despre a. se vorbeşte întîi la sfîrşitul sec. 19, dar fără amploare deosebită, în lucrările antropologilor
americani W.H. Holmes, F. Boas şi W.J. McGee. În sec. 20, cercetările asupra fenomenului înmulţindu-
se, un comitet format din trei reputaţi antropologi - Robert Redfield, Ralph Linton şi Melville Herskovits
- a primit sarcina de a caracteriza şi sistematiza aspectele problemei. Concluziile celor trei specialişti,
cuprinse într-un memorandum (Outline for the Study of Acculturation, 1935), au constituit un punct de
pornire pentru dezvoltarea ulterioară a cercetărilor pe această temă.
A. este un proces complex, care include aspecte ca: înlocuirea unor elemente culturale, combinarea unor
elemente în complexe culturale noi, respingerea totală a unor elemente. De-a lungul istoriei, foarte
frecvent, a. s-a manifestat ca un epifenomen al cuceririlor şi al dominaţiei economice şi politice. A.
forţată poate duce la asimilare, fenomen repudiat astăzi pe plan politic de etica relaţiilor internaţionale.
Într-un studiu din 1951 (Urbanism, Urbanization, Acculturation), Ralph L. Beals a scos în evidenţă
asemănările între procesul de a. şi cel de urbanizare. A. survine, de fapt, nu numai în contactul dintre
culturi ca entităţi, dar şi în contactul dintre tipuri de cultură, cum ar fi, spre exemplu, cultura de tip urban
şi cultura de tip rural. Fenomenul a. rămîne şi din acest punct de vedere într-o fierbinte actualitate. Gh.G.
 10. Cultura multiculturalităţii.

O comunitate relativ închisă îşi dovedeşte toleranţa în raport cu valorile celorlalţi spre deosebire de
una care e deschisă.
 11. Universalitatea valorilor.

Valorile, tradiţiile, cutumele, obiceiurile sau alte practici cotidiene sunt specifice şi locale şi nu
pretind la universalitate, tot interesul lor constând în particularismul care le asigură originalitatea şi, în
numeroase cazuri, unicitatea. De aceea ele se cuvin protejate, existând riscul, mai ales într-o epocă a
globalizării ca a noastră, să piară.
Diversitatea porneşte de la această premisă. Valorile sunt, ele, rodul istoriei, aşadar nu „înnăscute"
societăţilor umane, ci dobândite prin experienţă în timp şi prin evoluţia mentalităţilor.
Destule alte cutume, cândva răspândite, au fost abandonate sau limitate sever, de pildă canibalismul,
poligamia, incestul. Procesul de limitare care conduce la abandonare ţine în principal de faptul că
respectivele cutume n-au nicio şansă de a fi adoptate ca principii de existenţă de către alte comunităţi
umane, altfel spus, de a se transforma în valori.
Experienţa istorică a comunităţilor umane este aceea care hotărăşte dacă un obicei străvechi devine o
valoare şi, implicit, un model universal de comportament sau rămâne o practică locală particulară.
Distincţia dintre universalitatea valorilor şi diversitatea culturilor este singurul argument al
Occidentului în lupta contra unor practici sociale neconforme cu spiritul secolului XXI, cum ar fi
fundamentalismul islamic sau talibanismul.
Exemplu: comuniştii de la Beijing acuză juriul suedez care i-a acordat unui disident politic Premiul
Nobel pentru Pace urmarind să impună Chinei democraţia de tip occidental. Democraţia occidentală chiar
este o valoare universală şi constituie un pericol mortal pentru umanitatea renuntarea la ea. Istoria este
aceea care i-a determinat pe europeni s-o creeze şi să admită că războaiele religioase ori cruciadele au fost
inutile şi costisitore dovezi de intoleranţă.
Ceea ce se intampla in momentul de fata in lumea islamica ne arata ca lectia cu pricina n-a fost
învăţată de o parte a lumii islamice, care repetă în secolul XXI marea greşeală a creştinătăţii din urmă cu
multă vreme. Războiului declarat de fundamentaliştii islamici creştinătăţii, tuturor celorlalte religii de pe
pământ, rămâne o practică oribilă şi condamnabilă.
 12. Un posibil nou model de umanitate.

Mondializarea (în primul rând economică) reprezintă astăzi o realitate incontestabilă, care îşi pune
amprenta asupra condiţiei umane, stării socioeconomice şi culturale a colectivităţilor şi modului de
gestionare globală a problemelor planetei.
Globalizarea nu vizează atât cucerirea de teritorii, cât acapararea pieţelor de desfacere; tot aşa,
preocuparea puterilor moderne nu vizează ocuparea altor ţări, ci posesia bogăţiilor, oriunde acestea s-ar
afla. Până şi războaiele (precum cel din Irak) au devenit mai degrabă o afacere şi mai puţin o confruntare
politică.
Dintr-o altă perspectivă, actuala mondializare este tridimensională, prin cei trei piloni ai săi: politic,
economic şi cultural-comunicaţional. Aceasta din urmă are ca miză definitorie comunicarea şi coabitarea
culturală în condiţiile în care diversitatea culturală devine „un patrimoniu comun al umanităţii”, care
„trebuie celebrat şi păstrat în profitul tuturor UNESCO”
Planeta cunoaşte o nouă eră de cuceriri, dar de această dată întreprinderile şi grupurile private tind să
domine lumea. Niciodată stăpânii lumii nu au fost atât de puţin numeroşi şi atât de puternici.
În mod evident, beneficiile mondializării nu sunt şi nu vor fi mondiale; cele mai consistente aparţin
ţărilor şi grupurilor care au acces la noile tehnologii; firmele care au dobândit dimensiuni mondiale sunt
din ce în ce mai numeroase, iar cele care operează la scară planetară îşi diversifică nu numai obiectul de
activitate, ori zonele de acţiune, ci şi regiunile de provenienţă. Noul capitalism global, prin excelenţă
financiar, va izola practic Periferia de Centru, jumătate din omenire devenind aproape „inutilă” pentru
funcţionarea mecanismului dominant, întrucât nu contează nici din perspectiva producţiei, şi nici din cea
a consumului. Atunci când 20% din populaţia mondială utilizează 80% din resursele planetei,
supraconsumul unora generează subconsumul altora.
Economia de piaţă atinge astfel apogeul inegalităţii în producerea bogăţiei şi a repartiţiei sale, iar
ultraliberalismul, care face din bani măsura tuturor lucrurilor, marginalizează preocupările de echitate
socială şi de protejare a mediului.
Totodată, „democraţia pe acţiuni” exclude treptat de la participarea şi influenţarea deciziilor segmente
tot mai importante, până la marea majoritate a populaţiilor.
Resursele natural ale planetei vor fi din ce în ce mai puţine, în prezent marile grupări exploatînd în
folos propriu un patrimoniu natural comun întregii umanităţi.
Născut deopotrivă ca o reacţie cu un pronunţat character contestatar şi o alternativă la actuala
mondializare a „capitalismului total”, altermondialismul reuşeşte să se impună în ultimul deceniu ca o
mişcare socială cu dimensiuni transcontinentale şi o poziţie teoretică în plină dezvoltare.
 13. Multiculturalismul de tip imperial.

Multiculturalismul pare să răspundă necesităţilor lumii în schimbare în care exprimarea diverselor

identităţi capătă forma unor răspunsuri în faţa provocărilor aduse de către statul naţional.
Multiculturalitatea se manifestă prin diferenţe culturale, de identitate şi politice. Termenul de
multicultural se poate referi la pluritatea grupurilor culturale distincte, la diferenţe culturale sau la
raspunsurile politice şi individuale date la aceaste probleme.
Un prim caz care a contribuit la pluralitatea etnoculturală l-a constituit faptul că anumite comunităţi,
care pe vremuri formau societăţi active şi complete din punct de vedere instituţional, inclusiv cu tradiţii
de autoguvernare, au fost încorporate într-un stat mai mare. Încorporarea a avut loc de regulă împotriva
voinţei lor, ca urmare a colonizării, cuceririi sau cedării de teritoriu de la o putere imperialistă la alta, dar
există şi exemple în care încorporarea s-a produs în mod voluntar, ca rezultat al federalizării.
În cel de-al doilea caz, pluralitatea etnică este rezultatul imigrării indivizilor care provin din zone
defavorizate sau subdezvoltate ale lumii şi care aparţin unor comunităţi etnoculturale specifice. Putem
observa că aceste comunităţi ce au fost încorporate în cadre statale noi urmăresc dobândirea diferitelor
forme de autonomie sau autoguvernare, considerând că numai pe această cale pot asigura păstrarea
culturii, a limbii şi a tradiţiilor specifice. Aceste comunităţi sunt denumite minorităţi naţionale şi se
deosebesc de imigranţii care şi-au părăsit ţara de baştină în urma unei decizii personale. Aceştia urmăresc
integrarea cât mai rapidă în societatea care îi găzduieşte.
Hotărârea de a emigra este luată de obicei din motive economice, uneori politice, iar scopul urmărit
este de a deveni cetăţeanul unei ţări mai prospere, mai libere şi mai democratice. Însuşirea cât mai
grabnică a limbii, integrarea în instituţiile statului şi în cultura dominantă se numără în aceste condiţii
printre interesele imigrantului. Grupurile de imigranţi nu-şi pierd interesul faţă de identitatea lor şi nici
ataşamentul cultural. Ei continuă să aibă preocupări pentru păstrarea anumitor obiceiuri, a portului,
religiei, tradiţiilor culinare etc., dar aceste preocupări sunt trecute de obicei pe un plan secundar în
comparaţie cu interesul pentru dobândirea cetăţeniei. State multinaţionale se găsesc atât în democraţiile
lumii vechi, cât şi în cele ale lumii noi. În perimetrul fostului Bloc Sovietic, cât şi în regiunile
postcoloniale, graniţele au fost adesea trasate în mod voit în aşa fel încât să includă teritorii locuite de
grupuri sau comunităţi etnoculturale distincte, obişnuite cu autoguvernare.