Gabriel Burete

Grupa 2, anul II

O noapte la muzeu

La initiativa Ministerului Culturii si Comunicarii din Franta, 40 de tari europene au organizat

sambata Noaptea Muzeelor, eveniment care a ajuns anul acesta la a saptea editie.

Mai mult de o treime dintre muzeele romanesti care au participat la eveniment se afla in
Bucuresti. Au fost 22 de muzee deschise, cate unul pentru fiecare o suta de mii de locuitori ai
Capitalei. Pentru ca in randul tinerilor bucuresteni sa participi la orice festival, sau eveniment
cultural (cu cat mai obscur cu atat mai bine) a devenit o moda, am cedat presiunii grupului si am
hotarat sa vizitez cel putin un muzeu sambata noapte, incepand cu Muzeul National Militar, pe
care il mai vazusem de cel putin patru ori in ultimii ani.

Aparent marea majoritate a bucurestenilor sunt interesati de istoria armatei romane si de tehnica
militara, pentru ca la intrarea de pe Mircea Vulcanescu era o imbulzeala mai mare decat la
metrou la Unirii intr-o dimineata de luni. Ori asta, ori instinctul masculin (pentru ca da, intr-o
familie normala barbatul se ocupa de cultura si politica, in timp ce femeia gateste) alege
intotdeauna cuvantul “militar” inaintea altora precum “literatura” sau “arta contemporana”. Sunt
curios cum reactiona sistemul de ierarhizare al barbatilor daca ar fi existat un Muzeu al
Fotbalului, sau al Filmelor cu Van Damme.

Am evitat sa luam autobuzul pus la dispozitie de RATB si Primaria Bucuresti (si nu am regretat
cand am vazut cat de aglomerat era chiar si dupa miezul noptii) asa ca am mers cu masina pana
la primul nostru obiectiv. Nu am luat in calcul insa aglomeratia de pe fosta Stefan Furtuna
cauzata de oamenii care mergeau pe strada din cauza masinilor parcate prost de nevestele
domnilor care venisera la “un muzeu si-o bere dupa”.

Trotuarul din dreptul muzeului era destul de liber, dar locurile de parcare erau “rezervate” pentru
deosebitii invitati de la botezul lui Damian, eveniment care a rivalizat serios cu programul
cultural european din punct de vedere al numarului de participanti, fie ei oficiali (domni bruneti,
supraponderali in Range Rover-uri albe) sau neoficiali (elita de pe celebra strada care dansa pe
trotuarul de vis-à-vis).

Sa nu te pierzi de grupul cu care ai venit s-a dovedit o sarcina mai grea decat sa te intalnesti cu
prietenii in centrul Mamaiei in plin sezon, chiar daca eu am fost desemnat automat ghidul micii
noastre echipe insetate de cultura, tinand cont de trecutul comun pe care il impartaseam cu
Muzeul National Militar.

Vizitatorii, mai eterogeni decat ambasadorii de la congresele ONU, reprezentau cu succes toate
paturile sociale din Bucuresti. Mai mult sau mai putin pasionati, se aflau cu totii acolo, de la
Gabriel Burete
Grupa 2, anul II

baietii in trening care se fotografiau cu toate sabiile care le aduceau aminte de Nemuritorul si
exclamau “Uite frate, asta e Kalashnikov” la vederea oricarui pistol-mitraliera, pana la domni
care incercau sa le explice batalia de la Cotul Donului copiilor plictisiti, tinuti pe umeri.

Caldura si aglomeratia din interior, pe fondul unui piuit continuu care ii avertiza pe cei care
atingeau exponatele, mi-au facut sarcina de a face muzeul interesant destul de dificila. Am reusit
sa pastrez interesul micului meu grup totusi, cu promisiunea ca “mai avem putin si mergem in
curte, unde e racoare si sunt tancuri”.

Asa ca am trecut destul de repede de grupurile de liceeni care isi cautau numele de familie in sala
dedicata Razboiului de Independenta si am iesit in curte unde, spre dezamagirea vadita si
exprimata deschis a prietenilor mei, prin exclamatii de genul “mai bine mergeam la botezul lui
Damian” (unde petrecerea pe ritmuri orientale intre baloanele albe cu heliu, promitea intr-
adevar) un cordon ne ingradea accesul in curtea din spate care e deschisa doar in timpul
programului normal de vizitare.

Ne-am urcat in masina printre amenintarile unui domn tuciuriu la vreo 50 de ani, deranjat ca nu
isi poate exercita drepturile de riveran si nu poate parca exact pe locul pe care parcasem eu si am
plecat spre Cimitirul Bellu. Am ajuns insa prea tarziu (cu 17 minute prea tarziu) in dreptul
Gradinii cu Suflete a Baronului Bellu, asa cum ne informa afisul de deasupra portii. Paznicii nu
ne-au mai lasat sa intram, nu pentru ca se terminase programul ci mai ales din cauza ca “trebuie
sa mai mergem si noi acasa, ca nu om sta toata noaptea dupa voi”, asa cum ne-a explicat
politicos domnul de la poarta.

Am decis sa ne retragem spre casa, dupa ce am vizitat doar un muzeu si un sfert (poate si
jumatate, daca numaram si faptul ca am putut sa vad ce se intampla in cimitirul Bellu prin
zabrelele de la poarta) in mai mult de 4 ore.

Dupa analiza pe care am facut-o in drum spre casa, influentati fiind de gandirea elitista de
dreapta cu care ne mandrim, am ajuns la concluzia ca Noaptea Muzeelor ar fi fost mult mai
reusita daca s-ar fi perceput o taxa modica, mult mai mica decat cea din zilele obisnuite de vizita,
la intrare. Si asta pentru ca muzeele sunt pentru multa lume, nu pentru toata lumea.