Deprinderile: Definirea conceptelor

În procesul de oferire a ajutorului la un nivel profesional, asistența socială utilizează,

pe lângă cunoștințele teoretice și valori specifice, un număr important de componente
practice, numite deprinderi.
Termenul de „deprindere” pornește de la trei puncte de vedere, deși dicționarele
explicative și cele psihologice au găsit sensuri particulare.
L.C. Johnson (1986, p. 62) definește deprinderea în asistență socială ca fiind
„componenta practică reunind cunoștințele și valorile și transformându-le în acțiune ca
răspuns la o problemă sau nevoie”.
Paul Guillaume (1937) afirmă că „deprinderea , în sensul său cel mai larg, se prezintă
ca un mod dobândit de a fi, de a lucra, simți sau gândi. Cu cât individul dispune de mai multe
și mai variate deprinderi în domeniul unei activități, cu atât mai mari vor fi posibilitățile sale
în găsirea soluțiilor adecvate, în combinarea și recombinarea sistemelor cu acțiuni efectuate
pentru rezolvarea problemelor”.
Autorul american Sean Covey spunea despre deprinderi că „ne însoțesc continuu,
putându-ne fi cel mai mare ajutor sau cel mai mare handicap; mai întâi ne creăm obișnuințele,
iar mai apoi obișnuințele ne fac pe noi”. Deprinderile ne însoțesc permanent și au carcater de
automatism, unele sunt abilități de a face ceva legat de obiecte, altele sunt priceperi în relațiile
cu oamenii; unele au un caracter concret tangibil, altele sunt mai abstracte, mai puțin
palpabile, dar tot atât de importante.

În cadrul deprinderilor puteam aminti câteva etape de bază în formarea acestora:

 Etapa familiarizării cu acțiunea: instruirea verbală și demonstrarea ca model;
 Etapa învățării analitice: fragmentarea în unități mai mici, care se învață
succesiv;
 Etapa organizării și sistematizării: reunirea componentelor într-o structură
unitară și eliminarea erorilor;
 Etapa sintetizării și automatizării: integrarea deplină a componentelor,
desfășurarea fluentă a acțiunii și automatizarea prin reducerea controlului
conștient;
 Etapa perfecționării.

Deprinderile folosite în asistența socială

Comunitatea profesională din domeniul asistenței sociale nu a ajuns încă la un consens

cu privire la deprinderi, precizarea făcută de Charles Zastrow (1984) are un important punct
de vedere în ceea ce privește această situație. Acesta spunea că până în momentul de față nu s-
a ajuns la o înțelegere în ceea ce privește aptitudinile cele mai importante necesare
asistentului social. Unul dintre cele mai importante subicete, când vine vorba de educația
muncii sociale, este exprimarea clară a aptitudinilor necesare pentru munca socială și
scoaterea în evidență a relațiilor dintre aptitudinile specifice și rezultatul muncii. Spre
deosebire de multe alte profesii, munca asistentului social nu are multe resurse tangibile
pentru a ajuta într-o situație anume.

În prima parte a anilor ’80 s-au redus foarte mult programele de întrajutorare socială
și, implicit numărul de asistenți sociali. Printre motivele care au dus la această situație, poate
principalul a fost că asistenții sociali nu au avut un succes mare în prezentarea pentru publicul
general a unicității și a îndemânărilor speciale pe care ei le posedau. Pentru ca munca socială
să continue să se dezvolte ca profesie, este necesar să fie prezentate mai clar aptitudinile
necesare asistenților sociali.

În lucrarea Skills of Social Work, autorul englez scria: „ Cu toate că sunt asociate cu
diferite faze sau procese, deprinderile asistenței sociale nu sunt sarcini tehnici pe care
asistentul social le întrebuințează asemenea unui robot, la aproximativ aceeași perioadă de
timp, în același fel cu toți clienții, cu toate problemele și în toate situațiile. Mai bine spus,
asistentul social selectează și adaptează deprinderile necesare, pentru ca acestea să se
potrivească anumitor nevoi și caracteristicilor persoanei/problemei/situației”.

După Jean Moore, Martin Davies prezintă următoarele deprinderi necesare unui
asistent social:

1. Deprinderea de a face față în situații de confruntare;

2. Deprinderi de a lucra în cadrul unei echipe multidisciplinare;
3. Deprinderi de a-și impune autoritatea profesională;
4. Deprinderi de a lucra într-un mediu ostil;
5. Deprinderi de a lucra în situații stresante;
6. Deprinderi în stabilirea de relații interpersonale;
7. Deprinderi de redactare în scris.

Federico (1973) a descris în mod indirect abilitățile muncii sociale, definind rolul și
activitățile specifice. Le întâlnim astfel:

1. Muncitor de teren – om care merge în comunitate pentru a identifica o

nevoie și urmează referințele date în contextul serviciului;
2. Intermediator (broker) – cunoaște serviciile disponibile și se asigură că cei
aflați în nevoie ajung la serviciul necesar lor;
3. Avocat – ajută clienți specifici să obțină anumite servicii care în mod
obișnuit le-ar fi refuzate; ajută la extinderea serviciilor pentru oameni în
nevoie;
4. Evaluator – evaluează nevoile și resursele, generează alternativele pentru
îndeplinirea nevoilor și ia decizii;
5. Învățător/Educator – învață fapte și aptitudini;
 6. Mobilizator – ajută la dezvoltarea de noi servicii;
7. Persoană care determină schimbări de comportament – schimbă anumite
părți specifice din comportamentul clienților;
8. Consultant – lucrează cu alți profesioniști pentru a-i ajuta să fie mai
eficienți în asigurarea de servicii;
9. Îndrumător pentru comunitate – ajută grupuri din comunitate să planifice
eficient nevoile de asistent social ale comunităților respective;
10. Purtător de grijă – asigură servicii de întrajutorare pentru aceia care nu pot
să-și rezolve singuri problemele și nevoile proprii;
11. Manager informațional – colectează și analizează informațiile cu scopul de
a lua decizii;
12. Administrator – execută activitățile necesare pentru planificarea și
implementarea unor programe de servicii.

Asistentul social ca formator de deprinderi adresate clienților

Asistentul social îndeplinește și responsabilități de formare a unor deprinderi adresate

clienților în viața de zi cu zi, în special pentru cei din categoriile defavorizate, cum ar fi:

1. Persoane cu diferite forme de handicap;

2. Tineri instituționalizați;
3. Comunități de rromi;
4. Persoane cu afecțiuni psihice;
5. Copii ai străzii.

În lucrarea Formarea deprinderilor de viață independentă, coordonată de Florin

Mitulescu, apare suficiente argumente pentru formarea de astfel de deprinderi. Se evidențiază,
în primul rând că mediul de viață își pune amprenta pe comportamentul și structura mentală a
copiilor și tinerilor dezavantajați. Din constatările profesioniștilor rezultă că aceștia manifestă
serioase lacune de experiență și pregătire. Ei nu știu o mulțime din acele lucruri foarte simple,
pe care oamenii obișnuiți nici nu se gândesc că ar fi posibil ca cineva să nu le cunoască: spre
exemplu, la un centru de plasament copiii nu văzuseră niciodată o pâine întreagă, ci numai
tăiată felii, cei mari ca vârstă erau puși într-o mare încurcătură când trebuiau să-și cumpere
dintr-un magazin alimente pentru 2-3 zile. De asemenea, cei dezavantajați social au dificultăți
în a stabili relații, de a onora un contract social, de a-și procura cele necesare, de a se integra
profewsional, etc.

În urma unui sondaj făcut în rândul a 661 de asistenți sociali, s-au identificat
următoarele tipuri de activități necesare care implică deprinderi specifice:
  Instruirea – predarea de aptitudini clienților (managment financiar, igienă
personală, învățământ, alimentație); predarea de comportament clienților
(obținerea de interviuri pentru slujbe, lucrul în echipă);
 Interesul personal – asigurarea de servicii directe, tangibile pentru clienți
(îndrumări în vestimentație, întreținerea gospodăriei, alimentație și
medicamentație).

Astfel, dintre rolurile asistentului social prezentate anterior de Federico, cele care se
referă strict la formarea deprinderilor clienților sunt: învățător, persoană care determină
schimbări de comportament și purtător de grijă.

Formarea deprinderilor, după exemplul lui Florin Mitulescu (2003) cuprinde trei
etape:

 Definirea deprinderii: generarea de exemple, încurajarea repetării verbale şi a

acţiunii, corectarea înţelegerilor greşite;

 Promovarea unei deprinderi performante prin asigurarea condiţiilor pentru a

practica sub supraveghere şi cu asigurarea unui feedback adecvat, evaluarea
performanţei, emiterea unor recomandări de corectare;

 Asigurarea menţinerii durabile a deprinderii prin oportunităţi pentru practica

personală, stimularea autoevaluării şi a ajustărilor de comportament.

Astfel spus, pentru a preda o deprindere, formatorul trebuie să parcurgă următorii paşi:

1. Evaluarea nivelului real al însuşirii deprinderilor;

2. Motivarea beneficiarului;
3. Alegerea orelor de predare şi a grupului;
4. Predarea propriu-zisă;
5. Stimularea beneficiarului să încerce singur;
6. Oferirea unui feedback corespunzător.

Tehnicile de formare folosite sunt:

 Discuția în grup;
 Brainstorming-ul;
 Jocul de rol;
 Întrebări puse de formator;
 Analiza de caz sau situație;
 Jocuri, etc.

1.Deprinderi privind viața cotidiană

 Bugetul personal (ce sunt banii , la ce și cum folosesc; operații cu banii, valoarea
și pețul mărfurilor, cimpărarea cu bani lichizi, folosirea cardului, operațiuni
bancare, organizarea babilor personali- venituri și cheltuieli);
  Referitoare la alimentație (relația dintre alimentație și sănătate, reguli pentru o
alimentație corectă, factori care influențează pozitiv sau negativ obiceiurile
alimentare, obiceiuri de cumpărare);
 Referitoare la igiena personală (igiena corporală, îmbolnăvirile ușoare și
simptomele acestora, folosirea medicamentelor, prevenirea îmbolnăvirilor,
educația sexuală)
 Purtarea și întreținerea hainelor ( cum ne îmbrăcăm în funcție de anotimp și de
evenimente, cum întreținem și curățăm hainele).

2. Deprinderi pentru locuire și folosirea resurselor comunității:

 Cunoașterea localității de domiciliu și a împrejurimilor (mijloace de transport și

cum pot fi folosite, prezentarea celor mai puternic reprezentative instituții din oraș,
localizarea pe hartă a străzilor, folosirea trenului);
 A avea propria locuință ( găsirea unei locuințe, modalități de obținere, riscurile
locuirii ilegale, costuri de închiriere, altefi uti cheltuieli necesare, enumerarea și
folosirea celor mai importante aparate electrocasnice, întreținerea locuinței,
avantajele și dezavantajele locuirii cu ceilalți);
 Apelul la ajutorul instituțiilor și serviciilor publice ( tipurile de instituții și rolul
acestora, serviciile sociale, serviciile medicale, serviciile financiar-fiscale, poliția,
poșta, rolul actelor de identitate și cum pot fi utilizate);

3.Deprinderi pentru viața în societate:

Asumarea propriei identități (dezvoltarea interesului pentru cunoașterea de sine,

autoapreciere, autodescoperire, stimularea relaționării sociale, scpecte privind
unicitatea, diversitatea, dar și similaritatea oamenilor);
Familia (ce este familia, ce este căsătoria, rolul familiei, responsabilitățile în familie,
planificarea sexuală, îngrijirea sugarului și a copilului mic);
Controlul emoțiilor și gestionarea conflictelor (rezolvarea conflictelor, recunoașterea
furiei, cum se face față situațiilor dificile prin relaxare);
Comunicarea ( definirea comunicării, bariere în comunicare, comunicare verbală,
comunicare non-verbală, utilizarea telefonului, comunicarea în scris, regulile
salutului, depășirea stereotipurilor negative și a prejudecăților);
Timpul liber (informații necesare în proiectarea timpului liber, spectacole, sport,
cinema, petreceri, televizorul, calculatorul).

4.Deprinderi pentru activitatea individuală și de muncă:

 Deprinderi de gestionare a timpului (citirea ceasului, timpul social, agenda,

punctualitatea și cum se poate anunța o întârziere);
 Deprinderi de învățare (formarea deprinderii de lucru cu manualul, stimularea și
motivarea pentru învățare, încurajarea, învățarea individuală și în echipă.
 Deprinderi de muncă (de identificat: abilități intelectuale și practice, competențe
obținute prin școlarizare, aptitudini speciale, cum se caută un loc de muncă, cum se
 pregătește obținerea unui loc de muncă, cum se participă la un interviu de angajare,
responsabilități la noul loc de muncă, integrarea la locul de muncă;
 Crearea propriei afaceri (avantaje, riscuri, dificultăți, cunoștințe minimale pentru lumea
afacerilor, proiectarea unei afaceri, buget, etc.).

În concluzie, anumite categorii de clienți au nevoie de însușirea unor asemenea deprinderi

de funcționare normală și, în măsura potențialului cât mai independentă. Pregătirea
profesională a asistentului social are o deosebită importanță în calitatea sa de formator
având în vedere că munca pe care acesta o depune are impact critic asupra clientului.

Bibliografie

1.GOIAN, COSMIN, Deprinderi în asistența socială, Editura Institutul European, Iași,

2003

2.Mitulescu, Florin (coord.), Formarea deprinderilor de viață independentă. Editura

RoMedia, București, 2003