1959 – Turcia își depune candidatura pentru a deveni membru asociat la Comunitatea Economică Europeană (CEE).

1963 – se semnează un acord de asociere (Acordul de la Ankara), care prevede crearea unei uniuni vamale între Turcia și CEE și
eventuala aderare. De asemenea, se semnează un prim protocol financiar la acest acord.

1970 – Protocolul adițional și cel de-al doilea protocol financiar sunt semnate la Bruxelles, pregătind calea către crearea uniunii
vamale.

1987 – Turcia depune cererea de aderare la CEE

1995 – Consiliul de asociere UE-Turcia finalizează acordul privind crearea unei uniuni vamale între Turcia și UE

1999 – Consiliul European de la Helsinki recunoaște Turcia drept țară candidată la aderare, în aceeași măsură ca alte țări candidate

2005 – începe procesul de screening privind examinarea analitică a acquis-ului comunitar

2008 – Consiliul UE adoptă un Parteneriat pentru aderarea Republicii Turcia, revizuit.

Visul Turciei de a deveni membră a Uniunii Europene datează încă din 1963 când Acordul de asociere la
Comunitatea Economică Europeană prevedea explicit posibilitatea aderării la aceasta. Cu toate acestea, a
fost nevoie de 36 de ani pentru ca Turcia să fie recunoscută drept stat candidat și încă 6 până când
negocierile de aderare să înceapă. Relația dintre UE și Turcia este povestea unei iubiri platonice. UE își
dorește Turcia aproape însă, cu cât aceasta se apropie mai mult, cu atât creşte frica de un angajament
serios. Oare cât poate dura acest tip de relație? Vă propun să analizăm care sunt argumentele pro și
contra privind un posibil „mariaj” al acestora.

O poziţionare geostrategică inconturnabilă În primul rând, trebuie spus că Turcia beneficiază de o

poziționare geografică excepțională, ea făcând parte din nu mai puțin de patru subsisteme regionale:
Mediterana Orientală, Orientul Mijlociu, Balcanii şi Caucazul. Ea constituie astfel un punct de trecere
terestru și aerian între Europa și Asia, dar și maritim, între Mediterană și spațiul slav. O Turcie membră UE
ar putea plasa Europa în centrul scenei internaționale, aceasta câștigând astfel o putere geopolitică majoră
în cea mai „încinsă” zonă din lume. Uniunea Europeană ar beneficia în acest fel de controlul strategic
asupra apei dulci din Irak, din Golf și din Orientul Apropiat, zone tributare fluviilor Tigru și Eufrat ce trec
în amont prin Turcia. În plus, dacă ar fi să credem în teoria dominourilor, o Turcie europeană ar putea
promova pe de o parte, valorile democratice într-o zonă profund instabilă și conflictuală (Caucaz, Orientul
Mijlociu) iar pe de altă parte ar putea reprezenta un simbol de toleranță culturală și religioasă care ar
combate teoria „ciocnirii civilizațiilor”.

Potențialul economic, strategic și uman al Turciei Mai mult decât atât, prin poziționarea sa, dar și prin
jucarea geopoliticii apei, Turcia ar putea permite Uniunii Europene să-și asigure într-o manieră optimală
atât aprovizionarea cu gaze și petrol cât și securitatea rutelor energetice, date fiind resursele importante din
Marea Caspică, Orientul Mijlociu sau Asia Centrală. Europa ar fi în acest fel prepoziționată atât din punct
de vedere logistic cât și comercial la porțile Iranului, Kuweitului, Irakului, Arabiei Saudite și chiar a
Turkmenistanului via Marea Caspica.

În plus, integrarea Turciei în UE ar aduce Europei o piață economică vastă, în plină dezvoltare și cel puțin
la fel de competitivă ca și piețele Europei de Est. Cu un teritoriu de 800 000 de km² și cu o populație de
peste 70 de milioane de locuitori, Turcia ar putea, pe de o parte să asigure un potențial de creștere
economică importantă pentru UE, iar pe de altă parte să regleze problemele de îmbătrânire a forței de
muncă europene prin avantajul demografic al unei populaţii tinere și economic al mâinii de muncă turce
care este relativ ieftină.

Factorii identitari și importarea de insecuritate Primul și poate cel mai important argument în defavoarea
aderării Turciei la UE ţine de factorii identitari. Cu toate că nu există un consens asupra limitelor
geografice sau culturale ale Europei, nu putem nega natura mixtă euro-asiatică a acestei țări. Făra a intra în
dezbaterea despre apartenenţa Turciei la spaţiul european, putem cel puţin constata că, în eventualitatea
aderării, UE va fi vecină cu o serie intreagă de ţări instabile precum Siria (dispute cu Israel în platoul
Golan), Armenia (conflictul îngheţat din Nagorno Karabach), Irak sau Iran. La instabilitatea internă a
acestor ţări se adaugă și relaţiile cel putin tensionate ale Turciei cu majoritatea vecinilor, factor ce ar putea
exporta insecuritate în interiorul UE. Vorbim aici de problemele cu Siria și Irakul privind barajele
construite pe Tigru și Eufrat ce limitează resursele de apă în aval, de conflictul istoric cu Armenia privind
genocidul de la începutul secolului trecut, de problemele cu Grecia şi Republica cipriotă privind Insula
Ciprului sau de tensiunile cu Irakul privind minoritatea kurdă.

În afară de dezbaterea privind dreptul minorităţilor, problema kurdă are și un aspect geopolitic important
care constituie un argument contra adeziunii Turciei la UE. Astfel, populaţia kurdă, cea mai numeroasa
etnie fără naţiune din lume, este dispersată pe tot cuprinsul Asiei occidentale și în special în zona
frontalieră dintre Turcia, Irak, Siria și Iran. Dat fiind faptul că majoritatea kurzilor se găsesc în estul Turciei
(aproape 20 de milioane) și că aceştia au de multe ori tendinţe autonomiste sau chiar naţionaliste, problema
kurdă ar aduce cu sine o altă sursa posibilă de instablitate în interiorul UE.

La aceasta se adaugă problema perpetuă a Insulei Ciprului, ce creează poate cele mai mari dificultăţi
strategice în negocierile de aderare cu UE. Astfel, partea de nord a insulei autoproclamată „Republica
Turcă a Ciprului de Nord” se află sub ocupaţie turcă din 1974 și, mai mult, Turcia nu recunoaşte existenţa
statală a Republicii Cipriote (de facto, partea de sud a insulei), membră a UE din 2004. Situația este cel
putin paradoxală: Turcia, candidată la accederea la UE este forţă ocupantă a unui stat membru pe care în
plus, nu îl recunoaşte. O stare de fapt care, cu siguranță, nu joacă în favoarea sa. Este greu de imaginat că
în astfel de condiții Ciprul ar fi de acord cu aderarea Turciei în condiţiile în care fiecare extindere a UE
necesită votul unanim al statelor membre

Deși am văzut mai devreme că factorul demografic poate juca un rol pozitiv în aderarea Turciei, el poate fi
și un element de îngrijorare. Teama legitimă ţine de mărimea populaţiei și de creşterea constantă a acesteia
care i-ar asigura Turciei prima poziţie în termeni de influenţă în instituţiile comunitare. Din această postură,
Turcia ar putea influenţa în mod decisiv orientările politicilor europene.

În ceea ce priveşte economia, Turcia ar putea antrena, în afara extinderii pieţei europene, și anumite
dezechilibre economice importante date fiind inegalităţile majore dintre regiunile turce. Acest lucru ar
putea avea repercursiuni importante atât asupra politicii agricole comune cât și asupra politicilor structurale
care ar putea nemulţumi „ţările de coeziune” din Europa de Est, inclusiv România.

Punând în balanţă toate aceste argumente, putem înţelege uşor de ce chestiunea aderării Turciei provoacă
atât de multe dezbateri. Alegerea între aderare/non aderare trebuie să ia în considerare atât avantajele și
problemele pe care UE ar putea să le intampine dar și faptul ca o lăsare prelungită pe dinafară ar putea
conduce Turcia către căi mai puţin democratice aşa cum a fost cazul în trecutul nu tocmai îndepărtat.
Oricum ar fi, povestea de dragoste are toate şansele să continue pe o durată prelungită.

• Economic: Turcia este ţara cu a treia creştere economică din lume, fiind întrecută numai de către
India şi China; este membră al OECD, WTO/OMC şi a G-20; deţine un sistem financiar stabil şi
solid, care nu a fost afectat de actuala criză economică şi financiară; poziţia geografică a Turciei
înseamnă că se învecinează cu state şi regiuni care asigură 70% din energie al Uniunii Europene
• Politic: Turcia a deveni indispensabilă din punct de vedere politic pentru procesul de pace din
Orientul Mijlociu sau pentru rezolvarea dosarului nuclear Iranian; atât Turcia cât şi Uniunea
Europeană se confruntă cu ameninţarea terorismului şi a extremismului islamic; Turcia poate ajuta
la integrarea celor aproximativ 20 de milioane de musulmani ce trăiesc în UE în cadrul societăţilor
găzdă cu ajutorul tradiţiei sale sufiste moderate şi a secularismului; Ankara poate contribui la
securitatea europeană prin forţele sale armate, cele mai numeroase ale unui stat membru NATO
după SUA; Turcia oferă acces strategic în Orientul Mijlociu, Asia Centrală şi Caucaz.