IOAN SLAVICI

Ioan Slavici (1848—1925) omul era un sucit, ca să nu zicem altfel,

dar opera este remarcabilă. Cu percepţia justă numai când se aplică
la viaţa ţărănească, el nu idealizează şi nu tratează cazuri de
izolare.
Oamenii săi sunt dârzi, lacomi, întreprinzători, intriganţi, cu părţi
bune
şi părţi rele, ca orice lume comună. Limba, de obicei împiedicată în
pagina de idei, e un instrument de observaţie excelent în mediul
ţărănesc. Cu toate că scriitorul deschide nuvelele printr-un fel de
acord
stilistic, e severă, fără excese artistice. Popa Tanda e un fel de
Robinson
Crusoe, cu o intenţie de economie politică absorbită în ficţiune.
Părintele Trandafir, picat într-un sat de leneşi, după ce încearcă
zadarnic să-i îndrepte prin predici, îşi vede de treburile lui şi
izbuteşte
prin bunul exemplu mai mult decât prin ocară. Întrupare a spiritului
de colonizare, Popa Tanda e o figură de neuitat. În Budulea taichii se
tratează misterul psihologic al unor fiinţe cu înfăţişare neînsemnată
în copilărie şi un caz de ambiţie în clasa de jos. Pe Huţu, care ţinea
cimpoaiele tatălui său, învăţătorul îl îndeamnă să meargă la scoală şi
copilul prinde aşa gust, încât fiecare treaptă îi dă ambiţia să meargă
şi mai sus şi ar fi ajuns mitropolit, de n-ar fi intervenit autorul cu
o
consideraţie de ordin etic. Mai puţin compusă şi de aceea trecută cu
vederea, Moara cu noroc e o nuvelă solidă, cu subiect de roman. Marile
crescătorii de porci în pusta arădană şi moravurile sălbatece ale
porcarilor
au ceva din grandoarea istoriilor americane cu imense prerii şi
cete de bizoni. Eroii principali sunt sămădăul Lică, comisar privat de
porci, un hoţ şi un ucigaş, acoperit de cei interesaţi, şi cârciumarul
Istoria literaturii române 177
Ghiţă, care crede că poate juca dublu în interes propriu între autorităţ
ile de stat şi cele hoţeşti. Alte nuvele alcătuiesc un tablou
etnografic
al satului, observat în clipele rituale, logodnă, praznic, clacă, cea
mai
bună compoziţie de acest fel fiind Gura satului, în care scena
meticuloasă
a peţirii, cu întârzieri calculate şi ocoliri şirete, constituie un
document eminent de arhivă etnografică şi o mare pagină literară.
Mara a trecut neobservat, ba mulţi au socotit romanul neizbutit.
În realitate e aproape o capodoperă. El narează tribulaţiile
sentimentale
ale Persidei, fata Marei, căsătorită cu un neamţ Naţl, spre
supărarea părinţilor din ambele tabere. Drama este etnică. Oamenii
sunt tăcuţi, greu de urnit, încăpăţânaţi în prejudecăţile şi
obiceiurile
lor, mai dezgheţaţi în gândirea colectivă decât în cea individuală.
Arhaitatea mişcărilor mai este îngreuiată de factorul rasial, căci de o
parte stau nemţii iar de alta românii, blânzi în raporturile personale,
ironici într-ascuns şi neclintiţi în egoismul de naţie. Mara admite
greşeala Persidei, dar se indignează la ideea căsătoriei cu Naţl: “—
Lasă, draga mamii, că toate au să iasă bine. Are fiecare norocul lui.
Au păţit-o altele şi mai rău decât tine şi tot au ajuns femei cu casă
bună.” Pe de altă parte, Hubăr, tatăl mirelui, chiar după împăcare nu
poate suferi gândul că copilul ar putea rămâne al ortodocşilor. Dintre
toate personagiile, zugrăvite pozitiv, Mara este cea mai vie. Ea
înfăţişează tipul comun al femeii de peste munţi şi în genere al
văduvei, întreprinzătoare şi aprige. E lacomă, avară, mândră de copii,
de o concepţie a vieţii aproape cinică. Slavici a intuit bine şi
rotaţia

caracterului într-o familie, fenomen mai evident într-o societate

rudimentară, unde individul se diferenţiază puţin. Cu toate că s-ar
părea că stau faţă în faţă tinerii cu nouă mentalitate şi bătrâni
înţepeniţi în prejudecăţi, nu e vorba de fapt decât de o scurtă criză
de transmitere a deprinderilor ereditare. Viţiile părinţilor răsar
reîmprospătate la copii. Naţl e posac, leneş, chinuit de cazuri de
conştiinţă, brutal şi delicat ca şi tatăl său, iar Persida, aşezată în
fruntea
unei cârciume, devine prin instinct avară, autoritară şi plină de
orgoliu
familial.
George Călinescu 178
Câtă vreme Slavici se mărgineşte a observa lumea lui ţărănească,
rezultatul e cel puţin onorabil. Când se amestecă în viaţa orăşenească
de dincoace, faţă de care manifestă o ură ieşită din neînţelegere,
producţia e lamentabilă. Cel din urmă Armaş, încercare de a studia
putrefacţia morală a clasei boiereşti din România, e o tristă
trivialitate
în stil împiedicat.
Alte încercări de roman cu subiect istoric, medieval (Din bătrâni:
Luca, Manea), unionist (Din păcat în păcat), politic ardelenesc (Vasile
Corbeiu) sunt neglijabile.
179 Istoria literaturii române