EPILEPSIA

Epilepsia a fost nu demult o boala misterioasa, considerata de unii, semn al divinitatii. acum, epilepsia este considerata o boala tabu, desi medicina moderna a reusit sa ii descifreze din mistere. Un vechi document, care trata domeniul epilepsiei detaliat, este o tablita babiloniana care se gaseste la British Museum. Este vorba de un capitol dintr-un manual de medicina babiloniana continand 40 de tablite, care dateaza cu cel putin 2000 de ani inainte de Cristos. Gasim o descriere precisa a unor tipuri diferite de crize recunoscute in prezent. Tablita pune in valoare caracterul supranatural al epilepsiei, fiecare tip de criza fiind asociat cu numele unui spirit sau dumnezeu, cel mai adesea nefast. BOALA SACRA Conceptia babiloniana asupra epilepsiei o prefigureaza pe cea a grecilor (in secolul al Vlea inainte de Cristos) pe care au supranumit-o Boala sacra, a carei descriere o gasim in celebrul tratat al lui Hippocrat, sub acest titlu. Termenul de selenizati s-a folosit adesea pentru a descrie epilepticii care se credea ca sunt afectati de fazele lunii sau de zeita Selena; este versiunea latinizata care aduce notiunea de lunatic. Totusi Hippocrat nu vedea in epilepsie o boala sacra, ci mai degraba o dereglare cerebrala. Ideea de epilepsie ca dereglare cerebrala a inceput sa prinda radacini abia in secolul al XVIII-lea si al XIX-lea Era noastra. In intervalul de 2000 de ani, s-au prelevat conceptii supranaturale. In Europa, de exemplu, inca din Evul Mediu, Sfantul Valentin era patronul epilepticilor si locurile unde se credea ca Sfantul Valentin a trait au devenit locuri de pelerinaj unde oamenii revin pentru vindecare. Exista mai multe locuri de pelerinaj, in special Roma si Terni (in care Sfantul Valentin a fost episcop) in Italia, Ruffec in Franta (unde s-a construit un spital pentru epileptici), Poppel in Belgia si Passau in Germania. Pe parcursul acestei perioade, epilepticii au dat nastere la teama, suspiciune si lipsa de intelegere si au fost respinsi de societate, tratati ca niste paria si pedepsiti. Totusi unii au reusit si au devenit celebri in lumea intreaga. Printre ei, Iulius Cesar, Tarul Rusiei Petru Cel Mare, Papa Pius al IXlea, scriitorul Fedor Dostoievschi si poetul Byron. DEBUTUL NEUROLOGIEI In secolul al XIX-lea, o data cu debutul neurologiei care incepea sa se impuna ca o noua disciplina distincta a psihiatriei, ideea ca epilepsia este o dereglare cerebrala a inceput sa se raspandeasca, mai ales in Europa si in SUA, contribuind la atenuarea ostracizarii bolii. Primul medicament eficace impotriva epilepsiei, bromura, introdusa in 1857, a inceput sa se foloseasca in Europa si in SUA de-a lungul ultimei jumatati a secolului. Un spital pentru paralizati si epileptici s-a creat la Londra in anul 1857. In acelasi timp, o apropiere mai umana de problemele sociale ale epilepsiei a dus la crearea de colonii in care epilepticii sunt ingrijiti si exercita o activitate profesionala. Se pot enumera cele din Bielefeld Bethel in Germania, Chalfont in Anglia, Dianalund in Danemarca, Heemstede in Olanda, Sandvikaia in Norvegia si Zurich in Elvetia.

ORIGINILE EPILEPSIEI Originile conceptiei noastre moderne asupra patofiziologiei epilepsiei exista din secolul al XIX-lea, odata cu lucrarile lui Hughlings Jackson. In anul 1873, acest neurolog londonez a emis ipoteza conform careia, crizele de epilepsie erau provocate de descarcari electrochimice brutale de energie in creier. Caracterul crizelor era legat de amplasamentul si de functia pozitiei descarcarilor. Mai tarziu, excitabilitatea electrica a cortexului la animale si la om a fost descoperita de catre David Ferrier la Londra si Gustav Theodor Fritsch si Eduard Hitzig in Germania. In anul 1929, in Germania, psihiatrul Hans Berger a descoperit electroencefalograful (EEG), care este in principal folosit dupa anii 30 in studiul epilepsiei. La randul sau, acest aparat a descoperit prezenta descarcarilor electrice in creier si existenta diferitelor tipuri de unde ale activitatii electrice cerebrale care corespund diferitelor tipuri de crize. Electroencefalograful a permis localizarea pozitiilor descarcarilor epileptice care provoaca crizele si dezvoltarea posibilitatilor de tratament neurochirurgicale care au devenit mult mai frecvente incepand cu anii 50, mai ales la Londra, Montreal si Paris. TRATAMENT RECOMANDAT In prima jumatate a secolului XX, principalele medicamente folosite in tratamentul epilepsiei erau fenobarbitona (1912) si fenitona (1938). Din anii 60 se descopera din ce in ce mai multe medicamente, deoarece se cunoaste mai bine activitatea electrochimica a creierului. De cativa ani, pe piata tarilor dezvoltate gasim noi medicamente, dar din pacate putem stapani crizele de epilepsie la copii sau la adulti doar in 70 80% din cazurile nou diagnosticate. Puterea de intelegere si tratamentul epilepsiei s-au ameliorat pe parcursul ultimelor decenii prin dezvoltarea materialului ilustrativ. Aceasta tehnologie a permis descoperirea unui mare numar de leziuni cerebrale mult mai subtile care stau la originea epilepsiei. Orice tip de leziune cerebrala (de origine traumatica, cognitiva, infectioasa, vasculara, tumorala, degenerativa) poate provoca la unii pacienti crize de epilepsie. O atentie crescuta se acorda de cateva decenii calitatii vietii, adica problemelor psihologice si sociale cu care se confrunta persoanele care sufera de epilepsie, dar progresele sunt lente si serviciile insuficiente. 80% dintre epilepticii care traiesc in tari in dezvoltare nu au acces la majoritatea progreselor tehnice realizate in tarile dezvoltate.