Spre...

Boston: dus

...

Povestea asta nu incepe nici cu ''a fost odata ca niciodata...'', dar nici de foarte curand, asa cum probabil ca nu are sfarsit, dar mai ales continut. Poate ca spune doar ceea ce arata fizic cuvintele astea, fara subintelesuri. O ciorchinarie de cuvinte infecte. Un discurs patetic si mediocru, meschin, misogin, de mijlocire intre paradoxuri si canaluri auditive inexistente. Nu vrea nici sa spuna un adevar, dar nici sa minta, se foloseste de secrete ca sa si/sau sa descopere certitudini(???), in aceeasi masura in care falsurile devin autentice pentru guri casca ca mine sau ca tine, avide de absurditati si cai verzi pe pereti. Nici acida, nici dulce, nici verde, nici roz, oarecum neutra, desi si asta ii lipseste, e mai degraba un borcan de sticla plin cu nimic sau ca doua sine de tren care ingradesc niste pavele. Actiune sugrumatoare, sufocant de anosta si seaca. De vrei, ia-o ca pamflet sau gunoi sau chiar literatura de calitate( hai totusi sa nu exageram)! Eu sunt inginerul responsabil de construire a unui drum, el se creeaza de la sine fara ajutor, pe cand acesta iti lasa tie dreptul sa alegi: fie mergi pe el inainte si vezi unde vei ajunge, fie renunti la tot acum si faci cale intoarsa. Tu poti alege, eu sau oricare altul insa.... Asa... revenind la ceea ce o sa fie de fapt mazgaleala asra, risipa asta de hartie si cerneala.... cu siguranta nu am nicio certitudine despre ea, asa cum nu am cum sa-ti afirm cu tarie orice despre Existenta sau Univers; e goala ca un borcan, vezi prin ea, prin nimic. Iar tu poti sa desfaci borcanul, sa scoti nimicul, sa-l analizezi, daca ai timp si chef( ceea ce prea putini mai au acum), sa-l tai, sa-l diseci. In fond, ce poti face cu patru coperte, una, doua, trei sute de pagini patate de zemuri decat sa le rascolesti maruntaiele? Mai bine ar fi sa pui rezidenta asta a prafului, fecalelor de soareci si a timpului la loc pe raftul prafuit de unde ai luat-o si unde ar mai sta ani buni pana ar disparea. Las-o de unde ai luat-o sau arunc-o-n prima pubela ce-ti iese in cale. Numai sa nu regreti apoi ca ai continuat sa te intrebi 'Dar daca...?'. Atat...
1

Ce zici? Scoti tigara aia sau trei sau patru sau tot pachetul si sa fumezi totul deodata? Pune playerul sa-ti lalaie o manea sau o rockereala, un jazz sau un electro, bubuie-ti creierii cu decibeli schingiuitori, mai trage -i o tuse magareasca si pune dracu' mana sa citesti ceva cu greutate. Scuzati iesirea!... Sau nu ma asculta si lasa-ti mintea sa decida. Paseste pe-un podium de sine si vezi-ti de drum. Viata va fi trecut placida si nepasatoare pe langa tine intr-un harb de doi bani inchiriat. Si poate ca atunci vei fi simtit ca traiesti intr -un gol, ca pierzi si vei mai pierde.... Deci, ce alegi? Mergem, stam, mancam?....

...

Nu stiu daca prostia sau idiotenia sunt un complot sau o binecuvantare sau oportunitate, poate chiar un blestem sau insusi bunastarea sufletului omenesc, insa cert e ca... nu are valente pozitive sau negative. Existenta ei nu pare sa reprezinte problema centrala, avand in vedere ca este totusi indurabila( chiar daca, mai nou, umanitatea tinde sa o adopte ca pe fiica de mult pierduta), ci mai degraba faptul ca duce cu sine la depravare, involutie intelectual-spirituala sau chiar perpetua enervare a maselor. Daca ar fi sa recunosc ca sufar de un asemenea minunat bacil, as spune cu siguranta 'Da!', avand in vedere faptul ca de multe ori duce la dezinvoltura involutiei, temeraritate chiar, in unele situatii. Cu toate astea, incerc sa o controlez, desi unele experiente sun t fara dar si poate, sub semnul puterii ''hipointelectualitatii''. Mi-a luat destul d emult timp pana sa realizez ca nu e ceva de eliminat sau de idolatrizat( anii de lupta cu sinele meu cretin s -au dovedit in van consumati), incat acum am ajuns sa capitul ez in fata puterii ei si sa ii dau credit pentru jumatate din ideile, sentimentele si actiunile mele. Totul a mers in acest sens intr-atat incat a luat-o in toate directiile. A ajuns sa-si creeze
2

aliati din domenii ce sunt de fapt contradictii ale acesteia : literatura, massmedia, arta, informatica etc. Uneori, ma intreb daca nu cumva e timpul ca omul sa involueze, sa revina la originile sale primitive( de aici vine si idiotenia), sa devenim cu totii... prosti? Hai sa ne intoarcem dar la instincte si atat. Fara ratiune. Natura cheama la sine ceea ce a lasat sa plece. Am parasit lantul trofic care, acum, se pare ca e in curs de demolare. Sau va trebui sa continuam sa incercam sa fim indivizi in cadrul colectivitatii? Nu oare vrem sa fim in propriul Univers? Ei, ei, asta ar putea fi si partea buna a prostiei... nu ai mai avea cum sa stii daca ai accepta capriciile regresului si deci, siguranta ar fi garantata. Ar exista un paravan cu gauri cu sticla opaca de unde ai putea observa restul lucrurilor evoluand sau devenind statice. Poate chiar ai putea sa te bucuri de exterior sau interior fara sa-ti pese. Sau poate contrariul. Oarecum, avand in vedere ca atat la nivel intelectual, cat si sentimental, instinctele primare si cele de conservare s-ar razvrati la abundenta celorlate lucruri si evenimente, in timp ce propriul univers ar stagna; or, cel mai probabil, detasarea fata de realitate si hada -i fata ne-ar fi atat de repugnanta, incat cu toata nevoia de a avea mai mult si mai bun din toate laturile, ne-am interzice sa ne apropiem de stadiul evolutionar. Si cu toate astea, pana la limita la care probabil ca ai putea ajunde bazandu -te pe ceea ce simti fara sita ratiunii, vei fi ajuns deja prizonierul propriei custi de decadenta, de singuratate vascoasa. Deci, dezvol tarea ar deveni imposibila. De ce? Pentru ca iti vei fi ingradit orice oportunitate de a o face. Singuratate? Nu e cam mult spus?

Da! Mai degraba claustrare, insingurare. Izolare, acum raportandu -ma la persoana proprie. Singuratatea- pardon, claustrarea- mi-a fost o buna consoarta in aceeasi masura in care mi-a fost si o doica ingrozitoare si continua sa fie. Sunt un exemplu nedemn de urmat. Da, am ajuns sa imi ating unele teluri pe cont propriu, dar pe plan colectiv nu exista nimic realizat. Si totul se datoreaza caii de adulare a prostiei si simplitatii cu care vine. Sunt vinovat ca nu am incercat sa aduc in partea neafectata de pro stie nevoia de prieteni, intrucat mai toate situatiile mi-au dat ba oameni de nadejde, ba mijloace si utilitare, pe care insa le-am ignorat, crzand ca sunt capcane sau ca nu e de ajuns decat un efort individual. Or, am incercat sa imi hranesc propriul spir it cu energia celorlalti aparuti in cale. Parazitand, mi-am invadat gazda insesizabil, m-am instalat confortabil si cu nonsalanta, am supt pana la ultimul strop de energie al fiecarei 'fiinte de energie'. L-am descompus pana la cele mai simple elemente, iar daca nu s-a putut, m-am hranit pana unde propria-mi putere de
3

intelegere mi-a permis. Ramaneam astfel cu un gust dulce -amar in gura, in suflet, in minte si pe buze... cu care otraveam tot ce puteam intalni si atinge. Oribila metoda de nutritie si oribila persoana! Cazut prada gandurilor, sinele uman pare sa se dezvaluie, sa se elibereze de tot ceea ce aplica sau pune in miscare, fie bun, fie rau, incat persoana este mai tot timpul, tulburata de sine insusi. De aceea, imi pare ca gandirea mai mult distruge, disecarea corupe, in scurt timp, ajungandu-se la descompunere! Si totul se datoreaza mecanismului ratiunii care, desi un atuu si cheia puterii omului asupra animalelor din jur si a celui din interior, ajuta la intelegere, dar duce la nebunia singularitat ii. Cu cat te afunzi mai mult in patetsme ca analize riguroase, dar totusi, superficiale, iti deschizi o usa spre proscriere. Practic, iti dedici, tot trupul gandirii, consumului aproape inutil de energie( caci a gandi consuma mult din ceea ce pune restul in miscare, din functiile vitale, din nefericire), insusi esenta umana. Asta te seaca pe tine de intelesuri sau de scopuri, la fel cum totul devin searbad din excelenta comprehensiune a mediului in care traiesti. Te depersonalizezi, te pierzi printre ganduri.... recipient fara origini, fara tel, fara sine.... Cu siguranta nu am ajuns inca sa ma inteleg pe deplin (nici ca o voi putea vreodata face) , dar si mai sigur e ca tocmai intortocheala asta imi da... plusul de savoare. E mult prea mult de explicat intr-o singura viata, cu asta mai toata lumea cred ca ar trebui sa cada de acord. Nu, nu, e timpul sa ma opresc aici, altfel cine stie unde ajungem?! Am zis-o de atatea ori incat ma enervez singur cu propria-mi simplitudine. Nu-mi dau acum drumul din lesa, nu acum cand mai exista persoane in jur. Cum mai trece si timpul asta! E deja fara un sfert! Curge la fel de repede, mai bine spus, la fel de sinuos ca gandirea umana, acea responsabilitate care atarna intempestiv pe umerii oricui. Tocmai de asta ... Uite, treci de ici, colo, de dincolo, incoace, fara ragaz! Dar probabil ca cel mai interesant ramane faptul ca desi fizic vorbind, stagnezi, duci lipsa de activitate, la nivel cerebral, totul e un flux continuu de idei. E un lucru bun, cred. Inca nu am murit.... mai e o... sansa.... In fine, mi se pare totul mult prea ambicalat. Poate ca doar eu fac totul sa apara astfel. Desi, sincer sa fiu, e nevoie de mai mult decat a gandi pentru a incurca lucrurile. Uneori, e nevoie doar de simplitatea suprafetelor ca sa le intelegi complexitatea. Ca si trenul asta. Si mersul lui taraganat. Si padurea. Si civilizatia razleata. Amestecul asta simplu de cizelat si necizelat, unde toate drumurile se intersecteaza. Pacat ca nu le poti observa mai atent, caci trenul nu se opreste niciodata. Merge, iar cu fiecare pas, ai un alt capitol, nu, pagina, din 'amestec'. Un alt simplu complicat, parca mai uimitor si mai suculent decat precedentul.
4

Asta ma face sa ma gandesc la muzica. De fapt, totul ma face sa ma gandesc la muzica. Ascult muzica tot timpul. O gandesc, o simt, o incerc cu degetul. Incerc s-o caut pretutindeni, dar mai ales in mine. Atatea variatiuni aparent omogene, care sunt, in esenta, doar dezacorduri, accidente ale energiei creatoare. Cu toate astea, te infioara atunci cand, dupa ore si ore de auditie, incepi sa observi alte si alte variatiuni ascunse, atat de subtile si de bine amplasate. Sunt acele sunete care se observa greu, putini fiind cei ce o pot face. Ca de exemplu, trilul unei pasari printr-o furtuna de vara. Da, da, cam asta e ceea ce e exaltarea.

Si daca uneori produsele sunt deja inutilizabile inainte de data expirarii? Ar ramane firimituri, totusi. Cu care s-ar hrani cei ce vor urma. Daca nu cumva ne-am irosi potentialul tocmai inainte de a fi atins maturitatea? Hm? Oare... nu ramasitele noastre ar ajunge tabu-uri? Ca si noi?...

Adesea, aud lumea zicand fie ca esti obiectul propriilor eforturi( de orice natura ar fi acestea), fie ca destinul te modeleaza, dar fara ca multi dintre ei sa si inteleaga ceea ce enunta. Cat la suta dintre oameni inteleg intr -adevar... ce inseamna 'produsul propriilor ganduri'? Mai bine zis, cat la suta din gandurile lor duc la concluzia asta? Pana la urma, tot gandurile sunt ceea ce te reprezinta. Fara acestea, nu ai nimic. Fie ele si neprelucrate; de multe ori, ar trebui sa-ti rozi unghiile gandindu-te cu tigara intre buze la ceea ce ai avut ca materie prima pentru scopul tau, ce ai facut, ce ai obtinut din eforturi, ce nu ai facut inca si/sau ce speri sa primesti in continuare pentru a obtine.
5

Putem multiplica energie; asta e sigur. Dar niciodata s-o creem. Nici daca e vorba de iubire. Aici intra in joc o alchimie ciudata, unde se aduc parti din mai multe elemente, pentru a se crea Piatra filozofala, acel flux continuu de energie prin care iti asiguri perpetuarea, mai degraba decat nemurirea. Intotdeauna multiplici ce ai cu unu, cu doi, cu noua, cu 'n', dar niciodata nu creezi energie. O gasesti oriunde. Ai nevoie de un ochi bun ca sa o poti gasi in fiecare lucru. Am intrat deja la capitolul 'improbabilitati slash imponderabilitati'. Ca de exemplu, pot eu oare sa disting dragostea de sex? Corectie, iubirea de sex? Da, si inca pot pune o bariera clara intre ceea ce vreau sa ma ajute sa multiplic, sa insutesc cantitatea de energie data si ceea ce vreau sa pretuiesc cu toata puterea energiei. Sunt mult prea cerebral( din pacate) ca sa nu-mi dau seama daca pe X l-as regula sau daca Y este cel ales. Intotdeauna ii disting numai daca ma gandesc fie ca as putea sa-i iubesc pe amandoi( lucru, imposibil, de altfel), fie de a face sex cu respectiviipe rand sau in acelasi timp( un adevar general valabil? da). Pentru unul din ei ar creste exponential libidoul, in timp ce posibila jumatate pentru fiinta in echilibru perfect, armonios, sufletul ar simti un soi de 'dragalasenie' si nevoie de protectie infinita. Poate ca asta e rezultatul lipsei sexului, al nimfomaniei, desi cred ca termenul se refera la sex si atat. S-ar putea sa te intrebi pe tine insuti:' Nu este iubirea singurul drum spre treapta de sus? Cea mai de sus?'. Raspunsul este mult prea evident pentru a-l ignora. NU!!! daca incepi sa ai astfel de idei preconcepute, fie esti mult prea ingust, fie necopt, fie vrei sa-ti tai orice sansa de a atinge treapta aia. Sinucigasule! Poate ca da, intr-un tarziu, ai ajunge si la iubire, sex, droguri, depravare, omor, depresie si altele, dar fiecare isi gaseste propriul drum de a -si atinge scopul. Iar eu cred ca am am reusit. Oarecum... Nu intru totul si nu absolut. Dar metoda fiecaruia e nonconformista, caci la un moment dat, simti nevoia sa schimbi ceva; chiar si un fir de praf sau o gura de aer trasa in piept fac diferenta. Cred totusi ca numai cand ajungi sa -ti accepti propriile idei, debitari si superficialitati( da, da, vanitate egal trup) esti cu adevarat in posesia acestora si te poti servi de ele in folosul propriu, posibil al comunitatii. Stii ce? Muste si tantari. Cele mai deplorabile insecte. Sau poate nu. Dar pentru mine cu siguranta, sunt cele care-si asigura cel mai bine existenta( asta, pana la primul ziar incasat in tifla sau primul plici luat in dibla ori palma care te face chisalita). Mananca cu surplusuri si niciodata nu se satura. Dar consumul de enrgie e si el, urias. Mai ales cand fugi pentru propria viata.

Ciudata situatie! In timp ce te lasi framantat ca aluatul de cozonac( ooare ce mai face bunica?) de ganduri, alti doi de langa tine, fie isi schimba gandurile intrei ei, adica si le impartasesc(???), fie le gandesc cu voce tare sau le rumega in sine iar si iar, pana la epuizare. Inca si mai sinistru, sa-i auzi razand fie infundat, fie cu voce tare, de cred ca si dracu' ii aude! Iar tu sa incepi sa razi de rasul lor. Intr-un compartiment de tren din epoca de... bronz... De -a dreptul jenanto-patetic! Dar mai interesant mi se pare faptul ca trecatorii pe langa compartimentul grupului vesel(caci asta sunt), dau dovada de un 'jemenfichisme' cras, aproape perfect si indestructibil. In aparenta, toti suntem nepasatori( sau, cel putin, incercam sa parem), dar de fapt, in tot ceea ce facem, curiozitatea ne mana sa devoram fiecare detaliu. Oricat de consistenti suntem in ideea maselor, a volumelor. Suntem exact ca personajele din picturile lui Dali: fie avem niste prelungiri pe post de mijloace de locomotie intinse pana dincolo de urechile absurdului, fine, zvelte, cu eleganta in forme, gata sa se naruie sub greutatea 'propriilor' idei, fie femei cu trupuri solide, cu voluptati apetisante, dar dotate cu un barbarism plastic al diformitatilor anatomice egal cu substratul oarecum sarcastic al sertarelor insirate in intreg trupul unora dintre acestea. Fiecare membru, mamela, pseudopoda, excrescenta de pe si din noi este un alt secret, un alt mister, o idee incalcita. Spune, spune, oricum suntem dintr-un material de tip magma, constant la exterior, dar volatil inauntru. Sau numai incerc sa le scuz primtivitatea egoismului? Abia acum am reusit sa observ 'omul'. Nu restul oglindeste omul, ci omul oglindeste restul. De exemplu, am incercat sa gasim principalele forme ale energiei, sa le dam o identitate, daca vrei, sa ni le insusim, sa faca parte din utilitatile noastre. Am reusit: Apa, Aer, Foc, Pamant. Le -am cautat o vreme pana le-am gasit in natura, crezand ca sunt forte de nestapanit. Le-am domesticit si le-am rapit frumusetea. Dar se refugiasera demult in noi. Le avem in fiecare atom, fiecare fibra, nerv. Respiram, inghitim tone de oxigen, le consumam. Apa ne este mama, ea ne stinge fiecare tipat uscat si ne uda brazdele secatuite de orice speranta. Pamantul ne -a dat un cos sa ne tinem toate bunurile adunate in timpul vietii, ne-a facut sa fim statornici, iar Focul ne-a dat pasiunea, fulgerul, inspiratia de aa actiona, de a raspunde. Cu tumult. Adesea, cu cumpatare, data de Pamant. Sau cu zbucium, cu tumult, ca Apa. Dar cel mai
7

adesea, cutreierator, liber, levitational, ca Aerul. Ele sunt noi, nu noi ne regasim in ele.

Poate ca ce tine de conditia noastra umana ne aduce limite, praguri care, chipurile, nu pot fi depasite, dar cu toate astea, orice e posibil. Oameni de pretutindeni isi incalca limitele zilnic, oriunde in lume. Iar asta ii condenseaza, ii angreneaza in ei insisi. Sa se exploreze pe sine, desi si asta vine cu un cost. La un moment dat, fiind concentrat pe propriul eu, te rezumi la cel mult cateva sute de imagini habituale, din care sa-ti formezi viziunea asupra lumii, cu care te hranesti in fiecare zi. Cu un spatiu restrans, si tu si ceea ce e mediul inconjurator pentru tine se diminueaza. Asta observi tarziu, mai ales cand esti din ce in ce mai rational, un tais cu lama dubla. Decat sa-ncerci sa vorbesti despre lume asa cum e, vorbesti despre tine si acele cateva imagini vesnic intiparite in mintea ta. Problema e ca ai vrea sa vorbesti despre celelalte lucruri, dar nu poti, cel putin, nu macar fara sa le raportezi la tine, la ce simti tu, la cum sunt imaginile alea, 'feedback -ul' de o viata. Probabil ca din acelasi motiv, devii atat de disecant. Ajungi sa nu mai poti ... realiza realitatea(???) fara sa introduci totul intr-un sistem binar, de un 1 si miliarde de 0-uri. Oribil!!! Mai ales in situatia in care te absoarbe propriul sine. Incet si sigur. Secunda cu secunda... odata cu avansul umanitatii....

Poti vreodata pune egal intre doua cantitati 'egale'? Adica, sa fii sigur de echitatea lor? Intotdeauna ma infioara gandul ca ceea ce primesc sau ceea ce dau e, intr-o prima etapa, echitabil, dar apoi? Cu siguranta urmeaza sa fiu tras
8

la socoteala pentru ceea ce am primit sau dat. Mereu exista riscul asta. Si cel mai tragic e ca, fara sa vreau, mi-am dat seama de prea multe ori de actiunile legilor cosmosului. Iarasi ma pierd in urzeala gandurilor! Iar am uitat ce cautam, de fapt, in mine; iarasi poteci alaturate cercetate si rataceala continua. Niciun sfarsit de drum sau vreun alt inceput. Nimic. Acelasi ritm sacadat si haotic facut in fiecare zi. In fiecare clipa. Nimic altceva. Prea mult....

.................................................

Ciudat cum, cu fiecare esec( sau lucru intangibil noua), cadem prada goliciunii interioare. Ne frangem gaturile privind in toate directiile dupa salvare, acel licar ce ne tine inca in viata, sperand dupa incarcatura. Acel cineva care speram, in prostia noastra, ca ar putea umple golul( e prostesc... rau de tot!), ca ar lasa lumina sa se reverse asupra noastra. Suntem gata sa ne lasam dominati( cand, cred eu, ar trebui sa dominam incontinuu; cu toate astea, ajungem sa ne placa sa fim sub control, injugati si pentru ce? Un surplus de extaz in tot ceea ce tine de cuplu). Cum nu tanjesti dupa acea... plenitudine efemera, acel val de serotonina care iti invadeaza toti porii! Sau este modul nostru de a fi permanent, avand in vedere ca intotdeauna vrem mai mult de la noi in sine si de la ceilalti?! Cert e ca nu e placut atunci cand scapi ceva atat de fragil ca fericirea. Pe cat e de intensa, pe atat de scurta se dovedeste a fi. Ca sa nu mai zic ca ceea ce domina apoi, depresia aia post -fericire, pare mai acuta, mai activa, mai devoranta. Si totusi, nu e atat de rau, daca stai sa te gandesti ca tot golul ala te face sa mergi mai departe, sa smulgi fericirea din orice. Cum, necum, iti da resurselel necesare muncii constante in care ne angrenam, mai ales cand e vorba si de momentele astea de fericire pura, rara. Ce nu faci pentru ea! Ai indura probabil si o eternitate, daca ai sti ca undeva, la un moment dat, ai avea parte de fericire chiar si pentru cateva clipe. Ai lasa golul sa -ti secatuiasca tot trupul, toata ratiunea, mintea si imaginatia, practic, tot Universul tau, numai ca sa stii ca fiecare senzatie neplacuta e mai tare, mai dura, mai agresiva; ajungi chiar sa multumesti pentru ele. Sunt confirmarea faptului ca vei putea simti fericirea si mai intens. Urasti sa fii racit, dar adori senzatia de eliberare de dupa. Cam la
9

fel si cu raportul 'fericire/durere'. Primul supra cel de-al doilea egal cu unu supra infinit. Dar tot mai interesant e faptul ca tocmai din vidul asta interior( la care, de multe ori, te inhami singur) iti scoti ultimele rezerve de inspiratie, iti prelevezi ultimele urme de ADN logic, creativ, sa-ti tamponezi ici-colo drumul. Incerci sa lasi o urma a ceea ce a fost, in speranta ca-ti vei putea regasi, intr-o buna zi, drumul, pasii facuti, sa vezi ce s-a intamplat in tot timpul in care tu ai mers tot inainte. Au ramas acolo toti, toate? S-a miscat ceva? S-a schimbat ceva? Clar, nu! Totul ramane de unde l-ai luat! In fine, revenind la gol! La spectrul ce te devoreaza zilnic! Cred ca as fi in stare sa-mi sacrific si singurul strop de energie, numai ca sa fiu sigur ca urmele mele raman acolo unde le -am lasat! Ca pot, in fiecare dimineata, sa ma trezesc si sa ma plang ca sunt un incapabil si eventual, sa fac asta, la marea arta. Tot nu ar fi ziua pierduta degeaba! Sau sa vin cu o idee, oricat de stupida ar fi! Cel putin, as mai trai! As mai avea un motiv in plus sa imi smulg parul din cap din cauza durerii cumplite de a fi irosit si ideea aia sau gandul ala, iar totul pentru fericire! Mare pacat ca toata chestiunea asta cu 'goliciunea dinauntru' naste regrete. Urasc regretele! De ce? Simplu! Fiindca am avut, nu mai am si sper sa nu mai am vreodata. Astea chiar sunt o risipa de timp pretios, timp pe care, probabil, l ai putea folosi sa plangi sau sa urli de fericire. Da! Eu nu am regrete, ca altii! Ba chiar dispretuiesc oamenii cu asa ceva! Regretul mananca prea mult! Te duce la claustrare! Uiti sa mai existi! Iti tai legaturile chiar cu propriul sine, nu numai cu lumea! Mai ciudat e ca iti imputa sa traiesti in trecu t, sa te detasezi de prezent si sa-ti ucizi toate perspectivele. Seamana mult cu ceea ce eu numesc 'flashbackuri hedonice'. Sunt acele viziuni asupra evenimentelor inutile viitoare carora nu le dau prea multa importanta, decat atat ca sunt din viitorul meu apropiat. Adica vad lucruri in viitor! Suna ridicol, dar asta e adevarul! Ca acum! Chiar ma visam intr-o seara intr-un compartiment de tren cu doi alti calatori foarte zgomotosi care ba vorbeau, ba gandeau cu sau fara voce tare, gandindu-ma la regrete! Sau altadata, cand am visat ca eram in baie, spalandu ma pe cap sau pe dinti( nu am reusit sa retin acest aspect; am probleme la acest capitol), gandindu-ma la crunta-mi razbunare asupra colegului de apartament care continua sa se pise pe colacul de la close t( urat!!!). Numai ca aceste evenimente sunt neutre; nu au nicio legatura stransa cu viitorul, putandu -se intampla sau nu, asa cum nu pot face parte cu adevarat din prezentul sau trecutul meu. Sunt doar accidente( chiar daca nu exista asemenea 'coincidente ')! Pot fi considerate, cel mult, rebuturi.In plus, am incercat sa imi exploatez acest al saselea simt( pe care cred ca multi il detin, deci nu sunt special! Ce bine!), dar intotdeauna il las balta! Ar fi prea mare pierderea de energie, iar eu ma chinui sa adun rezerve consistente pentru timpuri ca celel pe care le traiesc! Da, m-am intrebat de multe ori, cum ar fi sa vad viitorul, dar de fiecare datat mi -am
10

dat seama ca nu ar mai avea niciun farmec tot jocul asta! As sti sfarsitul inainte sa vina; as sti ce urmeaza, fara ca maacar sa am vreo influenta majora asupra lui! S-ar pierde sensul 'totului', cat si al tontului!!! Asa ca unele lucruri raman mai bine ascunse! Cel putin, pentru un timp!

Ehe, Steve, baiete! Uita-te acum la tine: setat pe un program de introvertire claustranta, intr-un compartiment de tren a carui destinatie nici tu nu esti sigur care este, alaturi de inca doua persoane perfect necunoscute tie. Nici ca se putea mai bine! Incotro, incotro, acum? Poate ca mai bine ramaneai acasa in Paris, lucrand, desi nici calatoria asta nu imi merge prea rau pana acum. Nu mai ales dupa faza cu John si Hank... sau Cynthia. Singurele motive pentru care mi-am parasit cuibul. Uneori, drumul spre interior trece prin altii si pe sute de drumuri ratacitoare, as putea spune. Dar prefer sa cred ca ii eram dator lui Johnnie boy cu macar atat: sa plec, lasandu-l sa-si planga durerea de a ma fi cunoscut. Clar, dragule, daca ai mai avea 19 ani inca o data, probabil ca a-i fi facut pe dracu'-n patru sa-l cunosti pe John si sa reiei totul de la zero. Fara Hank. Cat timp a trecut din 20 aprilie, acum trei ani? Oare chiar atat? Si chiar am 22? Atat de mult? Si daca da, oare nu mi s-au cultivat simturile, mintea, totul in acest ragaz, in acest respiro, intr-atat incat sa-mi fac curajul necesar de a vorbi cu el? De a-i spune ceea ce simt pentru el? Abia ajunsesesi in Boston, te pregateai de facultate si de ce nu, poate chiar de marea iubire, asa cum multi pleaca sa o caute acolo unde totul pare posibil. Acolo, acel ' acolo' etern, imposibil de atins cu adevarat. Ce era de fapt, Bostonul? Nimic, penttru momentul in care tu ai ajuns acolo. Eu am ajuns, pardon. Era greu sa-mi dau seama de cum arata intr-adevar, nu neaparat din llipsa legaturii cu realitatea, ci mai degraba din lipsa unei viziuni clare asupra orasului. E ciudat cum mintea umana continua sa construiasca un univers, o lume din franturi de imaginatie,
11

din ganduri si pudra de realitati crunte, fara ca macar sa aiba habar cu ce se hraneste sau ce pune la cale. Primele zile au trecut ca un timp anulat, vidat. Niciunul din detaliile orasului nu putuse sa-mi suprinda ochii si mintea. Eram prea ocupat cu instalatul in noua locuinta( garsoniera jalnica de la coltul strazii 7 cu Oak Avenue). Fusesera mai multe lucruri care necesitau atentie speciala( precum, zugravitul peretilor in culori tari sau deratizarea apartamentului/ garsonierei). Abia dupa ce coaja asta de nuca si -a primit straiele, lucrurile mele urmau sa ia un loc in intimitatea acestei imensitati( sau, cel putin, asa parea pentru mine). Orasul nu fusese decat resursa pentru amenajarea spatiului ce urma sa-mi reflecte personalitatea si trebuintele. Dar asta, numai pentru acel inceput. Urma sa incep totul de la zero, de la lingura si furculita si pana l slujba si conac in Beverly Hills. Cu asta venisem, de fapt, in trollerul Samsonite dupa mine in America. O ambitie de netagaduit si un bagaj mare pe care scria 'Creative shit!'. Totusi, tata a avut grija sa isi faca simtita prezenta prin amenajarea unui 'mic pachet cu cele de trebuinta': platouri, farfurii, castroane, oale, vailinguri, linguri, cutite, furculite, cani, cesti, ibrice, hartie igienica( pana si asta am gasit), haine, paturi, perne si vreo doua saltele gonflabile( as fi preferat o altfel de gonflabila; m-ai dezamagit, tata, mai ales gandindu-ma cami promisesesi ca mi-o dai pe Trudy la 16 ani), dintre care una de rezerva. De asemeni, un cont de urgenta fusese rezervat pe numele meu. 'Vezi pe ce -i cheltui!', ar fi urlat tata la mine inainte sa plec, cre d. Am luat cate un exemplar din fiecare, restul au ajuns hrana pentru molii, in timp ce, de departe, cana cu dungi de tigru si patura cu imprimeu de plante amazoniene au fost partenerii mei de boala si tristete timp de trei ani(???) in Boston. Aici, totul parea posibil. Locul unde, in sfarsit, puteam sa-mi las natura sa se exploateze pe sine. Cert insa era ca spatiul, desi aparent mic, pentru o singura persoana( si o pisica, Blane, in curand alaturea-mi) fusese foarte incapator. Sufrageria era perfect geniala! Era singura sufragerie pe care o vazusem de acel gen si nu mi -a trebuit mult sa fac din ea insusi atelierul meu de lucru slash dormitor. Nu aveam hol, dar usa de la intrare( mai era una de la iesire cumva?) dadea exact in asta. Primul lucru care ti se poticnea in cale era obligatoriu fereastra. Un perete de vreo 3,30 pe 2,50 inaltime era jumatate contopit cu o grizonare de hublouri patrulaterice, cadraj metalic si zidarie cu caramida roscata tipic americana. Ca bonus, fostii locatari lasasera o vita de vie pe balconul de afara, accesibil, iarasi, numai din sufragerie, care mai uniformiza peisajul aparent haotic si monoton. Asa ca, inca din prima zi, cafeaua de dimineata era bauta in fata geamului sau afara, pe un scaun de paie( mai tarziu, pe un fotoliu gonflabilmaimuta), asemeni si cea de seara, unde tigara se lasa mladios transformata de vantul ce adia usor, aducand cu el zgomotele orasului. Dormitorul... ei bine, dormitorul... nici nu l-am amenajat. Era mult prea familiar. Aducea prea mult a acasa. Adica fereastra fusese conceputa pe acelais perete cu cel de acasa, in timp ce unicul perete functional fusese tapetat cu
12

vesnicul roz pal de acasa. Am luat cheia respectivei camere si am inchis -o, promitandu-mi sa nu o deschid decat atunci cand ar exista vreun musafir( nici ca au fost prea multi) sau vreo maxima urgenta. Apoi, urma bucataria, unde obligatoriu, frigiderul nu putea sa existe. Asta urma sa stea tot in sufragerie. Nu cu apetitul meu; slab mort, dar mancam, in medie, cam cat ar fi mancat un american tipic( adica din cei obezi cu cel putin trei boli cronice). Degeaba, totul intra, totul iesea. Poate bulimia... cine stie.... Mai sinistru e ca dimineata, inafara de un simplu bol cu cereale( care trebuia sa existe, era motorul meu secundar, dupa cafea si tigara de dimineata), nimic nu-mi satisfacea pe deplin nesatul de a incepe ziua. Nu si cand facultatea incepea la noua zilnic. Cel putin, bucataria imi sustinea dulapurile pe peretii ei crem si ocazional, parte din materialele de lucru. Zau, cam multe pete am pus pe ele in timpul in care au fost locatarii propriei mele bucatarii. Insa toti banii ii facea baia. Cu tot cu horcaielile ce ieseau din gura de scurgere de sub chiuveta la tot soiul de ore lugubre. Aceleasi horcaieli cu gemetele de placere de la trei noaptea ale vecinei nimfomane de la trei( paradoxal, nu?): 'Bag-o, Sam, da-i, mai repede, mai tare! Ughm...'. Promisesem, in sinea mea, ca, daca vreodata as apuca s -o vad, as plati-o sa se abtina o noapte; multe nopti nedormite din cauza ei( astea, nedormite mai degraba din cauza lipsei mele de somn, nicidecum ale unei femei slabe de inger care-si traia fanteziile seara de seara). Baia sau studioul meu de auditii si inregistrari home made, era singurul loc unde fie atunci cand mi se inmuia fiinta in apa fierbinte a unei bai lungi cu parfum de clementine dupa o zi instovitoare, se inmuia si ratiunea mea, lasandu-se prada imaginatiei, fie cand dusul ma revigora la orice minut din zi si din noapte cu imbalsamarea ca pentru mumificare ce mi -o faceam cu zmeura si lemongrass. Tot atunci, toti rarunchii mei urlau cu Christina Aguilera sau Colton Ford: 'You say-y-y that you love me and then leave me lonely, I go on without you, but I just can;t take it, Now my heart won't let go'. Da, micul si cochetul garsonier de la etajul 6, apartamentul 19. Universul cu o planta, un pusti, o pisica si amintiri. Abia dupa cinci zile, privelistea orasului de o frumusete... deplorabila, cred ca asta ar fi cuvantul, a reusit sa porneasca rotitele vizuale ale creierului meu destul de congelat. Si asta, undeva la cinci dimineata cand, cu somnul intre gene si cafea intre mainile mici, cu degete lungi si noduroase, inca scapam pe gura aburi incinsi. Uitasem sa-l sun pe tata ieri. Cascam de zor infasurat in cearsaful impachetat de tata( unicul, ma miram cum de reusise tata sa strecoare numai unul) si in baia de raze de soare uscate inecate in roua, de trei sferturi gol( da, imi promisesem ca urma sa nu mai port lenjerie intima sau sa dorm imbracat cu mai mult de un maiou sau un boxer de marimea M pe mine), Bostonul isi dadea semnalul de trezire. Radioul vecinului de la cinci baraia de zor, in timp ce un fum gros, de trabuc se ridica dinspre balconul lui. 'Trebuie ca esti fermecator!',
13

imi ziceam in fiecare zi cand mirosul de sofisti care si rafinament imi gadila narile. Cateva zile mai tarziu, chiar am facut cunostinta, iar impresia facuta nu m-a dezamagit deloc. Asa, Bostonul revenea la viata. Nu ca s -ar fi oprit vreodata. Desi lumina si bezna se luptau inca undeva la orizont, pamantul si bazele blocurilor orasului nu erau complet scaldate in lumina, asa incat jocul specific de lumini neon si aburi de canalizare care se imbletea dadea o aura mistica spatiului respectiv. Ici, colo, un om al strazii razletit de intunecimea cotloanelor inca neexplorate de mine, se mai uita la tanarul nebun din blocul cu semn de evacuare de urgenta pe el care tragea dintr -o cafea cu paiul si fumuri rari, scurte si apasate dintr-un Marlboro mototolit. Apoi, mergea mai departe. Sunetul unei masini de politie mai starnea la viata fiintele linistii ce inca se odihneau, insa fara succes. Totul era prea linistit ca larma unei masini infime de politie s-o trezeasca. 6,15. In curand, lumea se trezeste sa plece... oriunde. Era Mai tarziu, cand lumina cruda a diminetii se strecura in casa pe ferestrele rascolite de aceeasi aburi de canalizare care infectau cu fericire plamanii bostonienilor plictisiti, aparent terni la ceea ce se petrecea in jur. Undeva, pe o scara de urgenta la vreo patru, cinci blocuri distanta, s ilueta unei tipe de vreo 25 de ani se prolifera gratioasa, o pisica pe marginile acoperisurilor, in timp ce urca scarile cu usurinta cu care respiri. In departare, un panou publicitar imens cu o reclama la o racoritoare ieftina, Coca Cola, strajuia zona, atent ca nu cumva cineva sa nu il observe. In fond, cu asta mai avea dreptul la inca o zi de trai, chiar daca zilele sale erau numarate. Rugina ii cam lasase carii, iar vopseaua rosie necesita interventii rapide pentru a o readuce la stralucirea ei pierduta. M-am hotarat ca e momentul cel mai potrivit sa fac o scurta vizita, asemeni turistilor grasi, topiti de focul alergarii si al vizualizarii atractiilor turistice dintr-o anumita zona renumita pentru te miri ce dracu'. Blugii nu-i spalasem inca( trecusera doua zile si eu nu facusem asta? Pacat ca nu imi venise inca masina de spalat; clar, nu urma sa ma apuc sa le curat la mana), dar mergeau foarte cu bine cu camasa in carouri portocalii si albe, plus alte culori intermitente. Pantofii nu erau ei cei mai cur ati sau cei mai noi, dar scofalceala lor era cu adevarat artistica, asa cum sis spiritul unui viitor designer de moda trebuie sa fie cat mai cutat, mai deschis la tonele de idei ce -i vor distruge, sub greutatea lor, greutatea proprie. Am luat cheile din cu iul special batut in usa incastrata in imitatie de piele, butoni decorativi si burete si am iesit. E una sa privesti orasul de la etaj, cu maretie, dar cu admiratie. Dar sa -l vezi de jos, de la sol, e o adevarata incantare. Imagineaza -ti ca de sus, totul pare stins, cazut in dormitare, pe cand solul e un adevarat carnaval. Oriunde privesti orasul forfoteste, peste tot telefoane sunand, masini anchilozand traficul, picioare alergatoare neobosite, voci care mai de care mai stridente, mai
14

apasate. E ca un cuib de viespi. Peste tot, nimeni nu sta. Unde, de undeva de sus, treci la liniste si calm de o apropiere fantastica de cele interioare( apartamentele par sa taca, iar povestile lor sunt soptite abia seara, undeva la zece; tot atunci, orasul devine altceva; c el putin, asta a urmat sa invat mai tarziu, cand inca exploram orasul). Unde te uitai, fie standuri cu fructe erau aranjate, fie florarese erau grabite sa isi serveasca primul client. Economistii( adica cei ce lucreaza cu finantele, asa urma sa le zic, caci nu cunoasteam pe nimeni cu asemenea functie) se ajutau de servieta lor din piele de crocodil sa -si gaseasca echilibrul in pasitul lor haotic si apasat care semana mai degraba cu un urias maraton. Desigur, taxiurile erau active si seara, insa acum parca rasarisera din pamant. Nu era loc unde sa nu vezi macar unul. Afisajul era interzis, insa toti stalpii, toti peretii si statiile de autobuz erau cei mai buni reprezentanti ai campanieie electorale ce urma sa vina. Organizate fara pic de gust, lipite unele peste altele, in culori una mai stridenta ca cealalta, ingradite cu cele de la spectacole de cabaret, concerte rock de cand lumea, anunturi de pierdere a animalelor de acum patru sau cinci ani sau doar reclame la cine stie ce produs-fantoma, toate erau pestrite. Ca si orasul asta. Larma facuta de( ei, nu era chiar larma; undeva, acolo, in adancul ei, toata facsimila asta galagie, era muzica. Totul se asezona cu totul. Nimic nu parea nelalocul lui, daca stateai sa asculti. Claxoane de masini, de autobuze, sca rtaituri de sine de tramvai, alarme de pompieri sau de ambulante, vuietul multimii, toate semanau cu amestecul divin al legumelor dintr-o ciorba. Una foarte mare.) tot acest amestec de vechi si nou, de pierdut si gasit, era un spectacol de teatru minunat, demn de a fi vizionat zilnic. Numai ca putini erau cei ce il puteau distinge. Atat de putini, incat li se pierdeau urmele in multime. Ma consolam cu gandul ca nu sunt singurul care se uita, ca nu ascultam totul de unul singur. Undeva, poate la celalalt capat al orasului sau chiar in centrul lui, erau altii ca mine. Mergand cu gandul asta pe trotuarele ba crapate, ba proaspat renovate, impleticinfu-ma prin labirintul de zidarie de caramizi rosii si pete de mizerie ale Bostonului, am intalnit-o pentru prima oara. Desi cred ca ea e singura pe care as fi preferat sa nu o intalnesc. Cu ea a inceput totul, dar nu cu ea s -a si terminat. Eram pe St. Bernard's Boulevard, uitandu-ma dupa niste fructe de mare( ma gandeam sa incerc o salata cu asa ceva; aveam nevoie de o schimbare de meniu; mai degraba, de dieta), cand inca harmalaia nu amutise. Atunci a trecut pe langa mine Cynthia, mi-o amintesc perfect: slaba, uscativa, cu parul negru lins pe spate( exagera cu gelul adesea), cu fusta scurta asortata cu plasa de pe picioarele ei rupta si bocancii uriasi de armata negri prafuiti. Jacheta ii zdranganea toata, din cauza cureluselor predispuse cu catarame grele de fier si butoni metalici. Parca era o zdranganitoare pentru copii, numai ca intr-o varianta mai metal si mai intunecata. Ochii negri scaparau o lumina aparte, ceva asemanator cu setea de viata si de realizare a unor visuri de mult promise sinelui. Un soi de banalitati pe care mai toti ni le propunem, chiar daca
15

sunt cele ce nu pot fi realizate vreodata. Desi ei par eau sa se dezvaluie, adancurile lor erau greu accesibile. Buzele rosii, rozalii pe alocuri, distrugeau intre ele o capsuna uriasa. Pesemne, rozalii din atata joc cu capsuna aia afurisita, caci altfel nu-mi explic. A trectu pe langa mine fara sa isi dea seama ca era observata, era prea absorbita de propriul metal ce ii urla din casti, cam in aceeasi masura in care se chinuia cu niste fluturasi. Presupun ca urma sa-i lipeasca peste tot, asa cum majoritatea faceau. ''Cacat!'', a fost singurul cuvant pe care am auzit-o spunandu-l in tot timpul in care mi-a distras atentia de la Boston. A lipit pe stalpul de telegraf din apropiere mai multe hartii, apoi si-a vazut de drum. La inceput, m-a speriat gandul ca nu o voi mai vedea vreodata, dar mi s-a parut ciudat sa-mi amintesc ca impresiile puternice pleaca la fel de repede pe cat au venit. Din curiozitate sau poate doar din banala obisnuinta, am mers sa vad ce era cu fluturasul. Era vorba despre un bar deschis recent. O bodega, in terminologie metaleasca. Fluturasul nu specifica decat numele, adresa unde se afla respectivul centru de colectare al 'queerilor' si o oferta atractiva de infiintare a noului consumator de bani: o sticla de vodca primelor 100 de persoane venite. Am notata adresa, neavand intentia clara de a vizita locul respectiv. Sau poate urma s-o fac, avand in vedere ca era posibil ca ea sa fie acolo. In cele din urma, mi-am luat asa-zisele fructe de mare( niste crevete sfrijite), intorcandu-ma acasa in pasi mari, agale. Am ajuns sus surprinzator de usor, avand in vedere ca scurtul meet and greet cu Bostonul( mai bine zis, cu cartierul acesta unde locuiam si eu) fusese epuizant pentru ora la care ajunsesem( 8,30). La timp cat sa-mi beau cafeaua, sa fumez prima tigara si sa ma indrept spre facultate. Chiar daca ar parea ca eram dependent de facultate sau ca asta fusese singurul scop pentru care, ca orice alt elev extrem de silitor, mi-as fi taiat radacinile, ei bine, te inseli! Scoala, da, juca un rol important, insa era mai mult pretextul unei noi dimensiuni sociale pentru mine. Urma sa-mi fauresc cu propriile puteri un Univers propriu, un cosmos redus la limitele lumii si calatorii infinite, perpetue in lume. Desigur ca urma sa vizitez aproape toate barurile, puburile, terasele, cluburile si rockotecile in scop ... inspirativ noaptea, asa cum ziua era rezervata muzeelor, teatrului, operetelor, spectacolelor, cenaclurilor, expozitiilor etc. Pentru hrana spirituala. Undeva intre cele doua perioade aparent abundente in evenimente, exista ragazul acordat timpului liber petrecut prin lucrul artistic.... Cu alte cuvinte, incercam sa manifest un vadit interes pentru ambele laturi ale omului: vanitoasa, superficiala si cea profunda, greu de multumit( desi, in contextul asta, vanitatea tindea sa devoreze mai mult de nouazeci la suta din tot). Uneori, cred ca e nevoie de mult egoism sau de exacerbat de multa impartialitate ca sa te smulgi singur din origini si sa te plantezi intr-un mediu perfect necunoscut tie. Aparent... nu, cu siguranta este timpul migrarilor intensive. Din ce in ce mai multi incercam sa ducem acel strop de integritate
16

spirituala care a mai ramas in sanul neamului nostru si sa il conservam( caci, cu greu mai poti in ziua de azi s multiplici ceva de natura asta). Si totusi, mai interesant e ca nu pari sa fii foarte afectat de faptul ca pleci intr -o alta cultura, intr-un alt spatiu. A doua zi dupa ce, in cele din urma, imi sunasem si tatal, iar energia mea era pe zero, am iesit pentru a doau oara sa vad orasul. De data asta, am vrut sa vad orasul cu luminile lui si nu cu amorteala ce se stinge incet, incet de dimineata. Undeva pe la vreo... 11... 12... 2 noaptea am iesit. Singurul care parea sa fie impotriva excursiei mele nocturne fusese vantul. Era ciudat cum, undeva in mijlocul unui oras perfect strain( mai putin drumul pana la facultate si zonele apropiate de locuinta mea, asta, daca nu pun la socoteala si adresa 'Scoicii cenusii' aflata cu o zi inainte), fara prieteni, slujba si bani( mda, contul tatei se cam scursese la fel de rapid pe cat ajunsesem eu sa ma trezesc de devreme). Undeva, la cativa pasi de iesirea din bloc, o cutie postala astepta sa fie hranita. Peste drumul inca in constructie( se faceau adesea renovari si amenajari in Boston), un hidrant statea teapan ca una din garzile regale ale palatului Buckingham. Semaforul oranj indica trecerea de pietoni de la coltul strazii vizibila si de la geamul sufrageriei mele. Acelasi semafor care lasa frau liber zburdalnicilor soferi nebuni din noapte. Cateva strazi mai incolo, un fum ca de chihlimbar marginea limitele blocurilor parca inghitindu-le cu sunete de tunet. Ansamblul era completat de claxoanele si sirenele masinilor de pompieri. Primul incendiu pe care il vedeam si auzeam in viata mea. Iar asta, pe viu. Aproape ca ma facuse sa rneunt la excursia mea, insa amintirea tipei de mai inainte m-a repus in drepturile hotararii mele. Asa ca, trecand peste drum cu viteza unei vulpi si vigilenta unui iepure, m -am indreptat spre statia de taxi inca aburinda. Ploaia incetase nu demult. Totul parea exact in spiritul Holywood. Aceleasi peisaje/colaje de imagini ca dintr -un film facut pe Broadway. Dintr-un motiv oarecare, am urcat in taxi, am cerut sa fiu dus la adresa respectiva( desigur, am primit o prvire descurajatoare) si am rugat taximetristul sa porneasca casetofonul. Un Cadillac vechi nu poate fi un Cadillac vechi daca nu asculti muzica in el. A inceput Sting. Sting! Mi-am zis ca e imposibil ca tocmai el sa cante. Adica, ce sa pot face cu cantecele astea de iubire si solitudine care par sa mai unmple nitel din golul asta interior imens? Chiar e in regula sa asculti asa ceva cand incerci sa fii cat mai activ, sa lasi toropeala asta placuta diminetilor cu zorii lor inghetati? Afara a inceput sa ploua domol, iar stropi mici mangaiau geamul portierei. Luminile se inmulteau vazand cu ochii. Prin fiecare strop, mai trecea un fascicul de lumina al unui far de taxi sau autobuz, un neon al unui alt bar sau chiar lumina becurilor unei biciclete! Undeva ar cam fi timpul sa ma opresc, asa cum si acordurile piesei l ui Sting se sting. Intepator ca si numele lui. Intepator de dulce! Subliniez! Parca totusi nu as mai lasa din toropeala asta maine. Mi-o pot aduce oricand, la aceeasi intensitate zilnic, in orice moment. Deci, nu e o problema.
17

Am intins suma plus ceva extra in liniste, apoi am coborat din masina. Am pasit pe trotuar, iar o masina de peste a trecut in graba, ridicand un val de stropi murdari. Era ca si cum pana si strada incerca sa imi ureze bun-venit! 'Scoica cenusie'. O lumina albastra semnala intrarea in local, in timp ce nu pareau sa fie cine stie ce de rocjeri adunati sa vada. Am intrat cu acelasi calm cu care ascultasem Sting in taxi si intinsesem banii soferului, fara ca macar sa fiu atent la fundalul muzical ce se pregatea. Inauntru, barmanul si doi clienti. Mai ciudat era ca, undeva inspre spatele bodegii, intr -o vitrina adunau niste tinichele( abia mai tarziu urma sa aflu ca era argint curat) de o frumusete ... gotica iti incantau ochii. M-am indreptat spre locul respectiv, sa studiez aceste vestigii ale indemanarii mintii umane. In timp ce ma zgaiam, din spatele meu o voce aspra, dar totusi calda( vocea unei femei) rasuna incet: 'Hei tu, vrei sa vezi marfa noastra!?'. 'Cine? Eu?'. 'Da, tampitule, mai vezi pe vreun altul care se zgaieste ca cretinu' la ele?'. Ciudata aparitia pentru notele de blandete ascunse din tonul ei. Dar cu atat mai ciudat cu cat placuta ce atarna de gatul ei te introducea persoanei care ti se adresa: Cynthia. 'Mda, de ce nu?'. Am ajuns la tejghea unde, spre surprinderea mea, bodega nu se termina; dincolo, undeva dupa o perdea se auzea un zgomot asurzitor, infundat probabil numai de izolatia fonica. Numele banal strigat al unui tip, John, se auzea din fundal acompaniat de sunete de freze si strunguri. Mi s-a permis sa arunc o priivre la coltul asta de atelier. Dar numai atat cat sa-ti aprinzi curiozitatea. 'Deci, ai venit aici pentru slujba?'. 'Poftim?'. 'Slujba, cretinule! Nu ai vazut fluturasul?! Cautam ajutor, salariu acceptabil etc., etc.? Doamne, atunci ce mama dracului cauti aici? Sau ai venit pentru petrecerea de deschidere?'. M -am incurcat in ganduri pentru moment, asa ca o sa ma multumesc cu ridicatul din umeri, ca orice alt dezorientat, mi-am zis. 'Cretini, cretini si iar cretini! Numai din astia au trecut pe aici! Auzi, draguta, devreme ce tot esti aici, te mai intreb o data! Vrei sa lucrezi cu noi sa nu?'. ' Nu sunt sigur la ce v-as putea ajuta, de vreme ce nu pot lucra cu un strung! Eventual schite de maturat... concepte, cel mult!'. ' Draguta, cu asta ne putem ocupa si noi. Nu e mare lucru. Norocul tau e ca avem nevoie de oameni, altfel ai fi pupat pragul in mai putin timp decat ai intrat. Ar trebui sa stii ca esti primul care nu pare complet idiot dintre cei ce au venit pana acum. Asa ca ai ocazia sa te dovedesti util '. 'OK! Cu ce pot incepe?'. 'Cynthia, las-o mai moale, fato! Hai sa vedem ce vrea de fapt domnul, bine?'. A ridicat nepasatoare din brate si si-a scuturat umerii, apoi a disparut in spatele paravanului. 'Deci, eu sunt John. Scuze pentru Cynthia, uneori poa te fi foarte impulsiva si uita sa-si controleze egoul'. De undeva din spate s -a auzit un mormait dezaprobator. 'Scuz-o, asa ii e firea. Cu ce te pot ajuta? Ai nevoie de un tatuaj sau de vreun argintar din asta? Sa stii ca sunt cel mai indicat sa te ajut in privinta asta. De asemeni, daca esti aici pentru post, afla ca esti angajat. Tipa asta a concediat destul de multi pentru o singura zi, iar pozitia de concept artist trebuie ocupata cat mai curand'. 'NU stiu ce sa zic, dar voi incerca sa le
18

ordonez. E destul de mult pentru o singura seara, nu crezi?'. Mi-am luat ragaz de cinci minute, cat timp si eu si John am fumat cate o tigara. Deci, tocmai ajunsesem acolo unde credeam ca voi gasi un monster party si dau d eun loc de munca venit taman la fix, de un tip care se ofera sa ma tatueze( in sfarsit, voi putea sa imi mazgalesc pielea) si de o artagoasa extrem de frumoasa; ce poate fi mai bine de atat? In plus, John pare de treaba, nu la fel de acid ca Cynthia, deci ar trebui sa fie placut sa lucrezi cu asa oameni. 'Accept slujba! Doar ca nu voi putea lucra decat cu juma' de norma zilnic. Mai mult din pacate nu pot face. A trecut deja mai mult de o saptamana de cand sper sa gasesc ceva de lucru, iar oportunitatea asta nu o pot rata. Dar cum de nu ati refuzat niciu nul sa lucrez ca si concept artist? Nu e, totusi, deplasat sa alegi pe oricine iti iese in cale?'. ' Draguta, tu ai facut imprimeul de pe bluza asta sau palton sau ce o fi?'. Marturisesc ca da, eram vinovat de acuza ce mi se aducea. 'Mda. Oarecum!'. 'Ei bine, felicitari, nu a fost nevoie de mai mult de atat! Ok, vei incepe incepand de acum. Se vede ca tu cam duci lipsa de bani. Hai, la treaba!'. Asa cum ajunsesem dintr-un apartament mic pe o strada sinistra, intr-un bar de unde mi-am scos si locul d emunca, unul ciudat pe deasupra, speram ca este un vis. Munca se termina de obicei undeva la 3 dimineata( convenisem ca, pentru inceput, sa lucrez cu juma' de norma, mai tarziu sa-mi creasca leafa si s alucrez norma intreaga, incheind, in cele din urma, prin a lucra si ore suplimentare. In responsabilitatile mele intrau imprastierea fluturasilor si conceptele noi pentru viitoarele 'talismane', asa cum le denumeam noi). Pentru o prima seara de lucru, a fost destul de dificil. Pot spune ca as fi dat orice fie pentr u o gura mare de espresso, fie pentru o zi buna de somn. Am iesit odata cu John si Cynthia pe usa, iar John a fost cel care sa o incuie. Cynthia a luat -o in cu totul alta directie, iar eu si John, in mod surprinzator, locuiam in acelasi cartier, la doar cateva blocuri distanta unul de altul. ' Draguta, hai sa mergem sa bem o cafea! Nu am mai baut una de zile bune! Stiu un loc superb unde pun si frisca daca vrei! Vrei sa incerci?'. M-am multumit, din nou, doar sa dau din cap in semn de incuviintare. Am stat cam jumatate de ora, dar cum oboseala mai avea un pic si ne adormea cu nasul in cafea, nu am putut schimba prea multe cuvinte. Am reusit numai sa ma pretez la trivialitati si la aspiratiile mele care, pentru prima data de cand plecasem de acasa, pareau pal pabile. Am urcat scarile rapid; norocul meu era ca nu-mi stransesem patul. Doua ore de somn sunt suficiente sa ma puna pe picioare pentru intreaga zi. Asa ca nu am dormit mai mult. M-am trezit reluandu-mi ritualul de dimineata obisnuit. Numai ca ceva era diferit. Ceva lipsea. Visurile mele fusesera de mai multe nopti incoace bantuite de chipurile a doi tipi pe care nu puteam sa le retin. In fine, mi am luat cafeaua in mana stanga, am aprins tigara in dreapta si am asteptat ca soarele sa faca ochi. Apoi, dusul de dimineata a fost ca apelul de dimineata dat

19

in taberele in care obisnuiam sa merg cand eram mic. Scurt, succint, fara intarziere. Totusi... Am plecat la facultate. Zilele s-au scurs pentru vreo cateva saptamani cam in acelasi mod( somn putin, serviciu, facultate, casa, discutii cu John, uneori chiar cu Cynthia etc.) . Nu se schimbasera foarte multe pentru aproape doua luni cate trecusera de la instaalarea mea in Boston. Orasul parea ca se marise, ba chiar apucasem sa-l invat ca o poezie usor de retinut. Important era ca nu imi murisera in ca functiile, ca inca erau in regula, ca simteam ca ceva lipsea. Aceleasi vise care ma vizitau noaptea incepusera acum sa apara ziua, in timp ce mintea mea o lua aiurea pe diverse drumuri. Asta, pana cand Bostonul insusi, cu nenumaratele lui constructii terminate sau in curs de terminare, m-a lasat sa arunc o mana de lumina peste ceea ce imi intunecase mintea. Ajunsesem de vreo cinci minute la 'Scoica'; iau o matura sa curat nitel, ca deja incepe sa arate ca o cocina. La bar, un tip masiv, brunet spala paharele( tot nu inteleg de ce l-au facut bar daca aveam cel mult doi clienti pe noapte); imi parea oarecum cunoscut. Il mai vazusem o data in prima zi cand mi se daduse de lucru subit. ( Norocul prostului, as putea zice! Si pe buna dreptate!). L-am ignorat, desi mintea mea inca ii procesa chipul involuntar. Mi -am vazut de treaba, in timp c etipul respectiv isi vedea de ale lui. De unde te stiu? Cine esti? Te-am vazut, dar cine esti? Asta mi-a luat o vreme din viteza de lucru, cel putin pana cand a apaarut in peisaj si John. 'Hei, draguta, vrei sa te ocupi de colierele alea? Inca nu am terminat comanda pentru d -na Bridges. Mersi!'. Doar cand fusesera la cinci pasi unul de celalalt, am putut distinge ca tipii respectivi nu erau altii decat John( ai carui ochi mari imi cotropisera mintea) si Hank( cel care, masiv fiind, era imposibil sa scoti mai mult de un salut de la el). Pana sa ma dezmeticesc, Hank deja iesise pe usa. ' Va veni inapoi! Va lua ceva vreme, dar va fi aici! Nu-ti face griji.'. John era stresant. Ce as fi putut eu cere de la acest ins, daca nici macar nu-l salutasem decat in seara asta? Nu ma preocupa asta deloc. In seara aia, am inchis mai devreme decat de obicei. Avuseseram de finalizat o comanda destul de numeroasa, asa ca intregul crew se decisese sa sarbatorim. Am mers la acelasi loc unde bausem prima cafea cu John. Dupa cel mult trei pahare, Cynthia era terminata, John se hlizea ca un pusti pe crack, iar Mario, manipulatorul metalelor pretioase, era si el destul de ... 'fericit'. Asa cum banuisem, capul rautatilor, al absolut tuturor actiunilor, era John. Nimeni altul, chiar daca Cynthiei parea sa i se rezerve un asemenea loc. Interesant la cei trei petrecareti era ca purtau coliere aproape identice. Numai ca fiecare il reprezenta pe posesor. Ceva era diferit la fiecare dintre ele. Dupa o serie lunga de beri si shoturi de vodca, John, in maniera lui primitoare, cu un zambet larg pe buze, ochii mari si parul ciufulit in cel putin 1000 de
20

directii, imi puse in fata un colier. Nu mare mi-a fost mirarea cand am observat ca era identic cu al lor, numai ca avea propriul detaliu unic. 'Il pui acum, altfel te dau afara! Te si bat, ca sa ai parte si de cireasa de pe tort! Cu totii am muncit mult la concept, dar de departe Cynthiei sa-i multumesti. Fara ea, nu ai fi primit nimic'. ' Boule, doar ti-am zis sa lasi copilul in pace! Sa nu-i zici nimic! Stii ca nu-mi place ca lumea sa creada ca sunt o draguta!', i -a trantit-o zambitoare. Nu am putut decat sa multumesc, inainte ca lacrimile sa puna stapanire. Am pus totul pe seama alcoolului, dar, de fapt, erau tragicul sfarsit al bunavointei lor de a ma accepta. Au inceput sa rada in hohote de slabiciunea mea. Distractia a tinut destul de mult. Surprinzator insa e ca, imediat ce am iesit din bar, si-au revenit cu totii. Erau din nou cei pe care ii cunoscusem. Ne -am despartit: Mario a condus-o pe Cynthia( de altfel, ea nu accepta ca altcineva inafara de el s -o conduca; banuiam ca exista ceva intre ei, dar John ma asigura ca e doar prietenie), iar eu am luat-o din loc cu John spre Elm Street Legion. Tocmai ne apropiam de casa mea, cand: ' Uh, uh, uh! Petrecerea pentru noi nu s -a temrinat inca! Mergem sa bem ceva la mine!'. Asa ca nu am avut altceva de facut decat sa accept. Si asa, aveam liber atat de la facultate, cat si de la lucru a doua zi. Am intrat degraba in bloc, fiindca deja deveniseram soareci uzi( ne prinsese inca de cand iesiseram din local). ' Pfiii, a plouat mult, mult de tot. S-ar zice ca cineva a uitat dusul pornit, acolo sus. Intai, ma duc sa fac un dus sa ma trezesc din mahmureala. Asta, dar si sa ma incalzesc. Poti sa faci si tu, dar ma tem ca vei ramane fara indispensabili. Ai la mine in dormitor, pe scaun, niste prosoape curate. Usuca-te, altfel o sa fii bolnav, iar eu nu accept bolnavi in localul meu, clar?'. A spus asta, apoi a disparut brusc inspre baie. Nici macar nu ma intrebase daca am nevoie, doar dipsaruse inauntru si incepuse sa cante. Sa lalaie, pardon; suna mai degraba ca o mata in calduri. Chiar daca exteriorul blocului arata deplorabil, incat te facea sa crezi ca esti intr-unul de nefamilisti, in mod suprinzator, apartamentul lui John era si mare si foarte ordonat( antiteza totala, tinand cont de dezordinea pe care el o lasa la serviciu). Unde crapaturile exteriorului aratau mai degraba a gauri de obuze trase( zona in care statea era destul de rau famata, tinand cont ca aici, jumatate dintre locatari erau de culoare), peretii din apartamentul lui John erau drepti, parca aranjati cu precizie matematica. Intreaga resedinta avea cel putin trei metri inaltime( ori mi se parea mie mare de la atata alb; mai mult probabil nici ca se putea: pereti albi, tavan alb, mobilier alb, perdele albe, mochete si parchet alb; unde era negrul purtat de el la serviciu? Cat de 'Zen-atic' sa iti imbraci la propriu spatiul de locuit in alb mat?). Sufrageria lui avea pe post de perete exterior o fereastra imensa glisanta; tot ea, asigura si accesul spre balcon; doua randuri de jaluzele asigurau intimitatea spatiului. Undeva intr-un colt al camerei, o masa dreptunghiulara nu foarte lunga era pazita de trei
21

scaune din plastic albe( surprinzator, nu-i asa?). Sub ea, pe un covor din ceea ce parea a fi blana de Albaca, dormea o birmaneza ghemuita cu botul si labele usor crem. Prima pata de culoare din tot peisajul ca de nea. Inspre balcon, o canapea de doua persoane asigura sporirea confortului musafirilor. Acelasi alb. Totusi, era din piele. Nu ca ciudatenia plina de gloduri de la mine de acasa. Cu toate astea, mi-a atras atentia semineul de pe peretele dinspre sud. Inalt d ejumatate de metru, un amestec gotic de fier si caramida rosie( era orbitor contrastul dintre restul camerei si semineu; probabil de aceea mi -l si amintesc cel mai bine), parea sa fi fost folosit de multe ori. Ciudat, avand in vedere ca nu exista niciun cos de fum pe acoperisul blocului( abia mai tarziu m-am prins ca el statea la ultimul etaj si ca existau prea multe antene pentru a se putea vedea ceva din cos; ii luase mult timp pana sa obtina permisiunea de la primarie de a construi respectivul). Inafara de asta, pe peretele opus, o biblioteca inalta cat tot peretele astepta in liniste sa-si hraneasca oaspetii. Undeva langa, o scara de un metru jumatate permitea accesul la rafturile de sus. Inafara de asta si o noptiera pe care se afla un suport de chei, aruncata parca in celalalt colt al camerei, nimic. Niciun TV, niciun telefon, Niciun computer, nimic. Totusi, al intrare mai erau vreo doua vaze tubulare de sticla transparenta, colorata cu nuante pale de verde si albastru,, tineau mortis sa familiarizeze admiratorii cu restul spatiului. Puteai sa juri ca te afli intr-una din revistele alea de design de interior. Multa splendoare pentru un spatiu grandios! Din moment ce nu puteam astepta sa ma usuc de la sine, am intrat in dormitor pe holul mic dinspre baie. Si aici, aceeasi poveste cu monocromia. Totul era... violet pal, de data asta? Ce e cu omul asta? Mai multa culoare nu s epoate? Patul statea pe peretele paralel cu cel cu semineul, in timp ce in fata lui, pe celalalt perete al camerei, un tablou urias in care doua femei se sarutau cu multa fervoare intr-un apus de soare minunat atarna deasupra unei mese de zi scunde, pe care se inghesuiau un manunchi de reviste. Reviste XXX. Pentru barbati. Cu barbati. Am trecut peste acest mic... detaliu oarecum incomod si m am apropiat de scaunul de langa masa de sub geam. Un pahar cu suc de cirese stralucea in lumina aproape moarta a unei lampi. Tot aici, o cutie cat un atlas de biologie mai subtire si mai mare, tot aprindea si stingea un beculet. Laptopul lui, dupa cate presupusesem. Am luat prosopul si am iesit. Am vrut sa beau un pahar cu apa, dar nu am avut de unde. Se parea ca arhitectul care ii pregatise planul apartamentului uitase sa o includa. John a aparut aproape imediat dupa. 'Unde ai bucataria?'. 'Cum, nu ai vazut -o? Tocmai ce ai trecut pe langa. E usa in usa cu dormitorul. Hai cu mine! Am promis ca bem, asa ca asta vom face!'. Ne-am indreptat inspre locul asta ascuns privirii( derutanta faza cu monocromia, am mai zis-o). Un spatiu mic, inadecvat restului locuintei. Am intors capul un moment inainte de a intra in bucatatrie catre dormitor. Nu ma puteam abtine. Curiozitatea isi facea treaba. Parca m -as
22

fi uitat la locul unei crime si nimic altceva. Responsabilul cu crearea unui asemenea spatiu, ar trebui sa-ti fie rusine! A scos din frigider o sticla de vin. Apoi, a luat un pahar din raftul suspendat cu geamuri de sticla, alb( nu se mai termina???). 'De ce numai unul?'. 'Pentru ca eu ma folosesc numai de sticla; in plus, vinul asta e foafrte tare, asa ca numai un pahar e suficient sa te adoarma. Deci, cum ti se pare casuta mea?'. 'Glumesti, nu? Casuta, asta? Sa vezi apartamentul meu! Arata ca o cocioaba! Serios! Totusi, nu inteleg ce e cu atata alb si ce e cu spatiul din bucatarie atat de mic?!'. Nu am putut pomeni nimic despre revistele gasite la el in dormitor. ' Asta nu e nimic. Ar trebui sa vezi casa tatei. Ti-ar placea. Poate mergem intr-o zi sa o vedem'. Ochii lui mari, negri, sclipeau in lumina farurilor ce treceau prin fereastra(da, becul nu era aprins; i se arsese instalatia aici). Iti place? Chiar eu am facut proiectul! Sufrageria a trebuit sa fie cat mai mare. Restul spatiilor, daca au destul cat sa se desfasoare activitati uzuale in ele, e OK. Sufrageria e cea mai importanta. Acolo se petrec toate. Acolo au loc cele mai intense momente din viata noastra. Sau cel putin, din viata mea. Vad ca ti-ai luat prosopul. Scuze pentru....aaa, materialele compromitatoare de acolo. Numai ca nu ai cu cine compromite. Toti cunoscutii mei stiu. Chiar si tata'. 'Tata? Credeam ca esti de unul singur pe pamant. Independent.'. 'Oarecum...'. A privit geamul lovit de ploaia de afara absent. Fulgerele dansau pe cer. ' Ne stim de ceva timp, dar nu mi-ai spus ce te aduce tocmai in Boston?'. 'Nimic special. Ca orice pusti de varsta mea, scoala. Si sutele de bazaconii pe care sper sa le fac cat sunt inca aici. Si da, distractia de a fi mai departe de casa. De a fi, in sfarsit, pe cont propriu'. 'hm... bine zis. Si eu am incercat asta o singura data si nu m-am ales decat cu o infrangere umilitoare in fata sortii. Am plecat, am cheltuit bani aiurea, am venit inapoi acasa aproape mort din cauza viciilor si a trbeuit sa-mi gasesc de lucru rapid. Singura optiune care parea viabila la momentul respectiv fusese Boston. Chiar daca nu aveam pe nimeni aici care sa -mi spuna unde este centrul orasului macar'. ' Ai spus ca situ toti. Care a fost reactia lor prima oara? Sau mai bine zis, cum au reactionat ai tai?'. ' Gasca de la ' Scoica' a fost extrem de primitoare. Pentru ei nu se schimbase cu nimic altceva, mai grav e ca asta a distrus relatia mea cu tata. A mea, dar si a lui cu mama. Ai mei sunt... oarecum conservatori, deci e greu sa le aduci ceva nou in fata. Intr -un fel, si tata a gresit. Nici el nu ar fi trebuit sa... in fine. Cert e ca, atunci cand mama a auzit de ''boala'' mea, asa cum ii spunea ea, au inceput sa se certe. Au urmat luni in care nu stateau acasa amandoi. Erau mai mereu despartiti. Fie munceau, fie cine stie unde se duceau. Asa ca, intr-o zi, mama s-a saturat de calvarul asta si a bagat divort. Tata nu a stiut ce l-a lovit. A fost un soc major pentru amandoi, chiar daca toata lumea se astepta la asta. Dar cred ca el mai ales a patit -o rau de tot. S-a inchis in el. Nu mai vorbea cu prea multi. Apoi, a inceput sa ma invinovateasca pe mine. Ne-am certat si pana la urma, nu ne-am mai vorbit de mult, mult timp. Au trecut aproape doi ani de cand nu mai stiu nimic de el. Atat doar ca e undeva pe aici, prin Boston. Ca stie ca sunt si eu. Poate vreodata ne
23

vom intalni sa lamurim totul. Desi nu cred. Ciudat e ca acasa, cea de care-ti ziceam, inca are aceeasi yala. Pot oricand merge sa imi iau din lucruri. Merg des, sperand ca poate e acolo . Niciodata nu -l vad, insa. Eh, sa lasam fleacurile. Mai bine vorbim de altele. Deci, te-ai acomodat in Boston. O, o, e 4 dimineata! Pornesc astia luminile. Hai repede in sufragerie! Trebuie sa le vezi! Sunt spectaculoase. E cel mai haotic joc de lumini pe care l-am vazut. Cred ca nici cei mai buni pirotehnisti nu ar putea sa obtina ce da din el orasul asta. E irepetabil, zau!'. Ne-am asezat tacuti pe sofa. A turnat vin in paharul meu( deja mi se urcase la cap), a luat si el o gura, apoi, pentru cateva minute, s-a lasat linistea. Bezna impresura camera, asa cum infunda si cel mai mic coltisor al orasului. Apoi au aparut. Pe rand. Una aici mica, apoi doua mai mari; s-au itit ceva mai tarziu cateva intermitente colorate ca si semaforul( era timpul verificarii sistemului de iluminare; cred ca, de fapt, asa se explica jocul asta sinistru de lumini de la 4 dimineata). Apoi din ce in ce mai multe, mai mari, mai mici, mai puternice sau mai slabe, monocrome sau adevarati clovni neonici. Mai aparea si cate o scanteie. Pentru un sfert de ora, cat a durat tot spectacolul , Vegasul se mutase in Boston. Pe un fundal luminos, in explozii asemanatoare cu artificiile, m-am trezit strans de mana, John cu lacrimi in ochi si un sarut lung pe buze. Apoi am inchis ochii. Nu pot spune clar ce a urmat apoi; eram undeva intre amorteala , somnolenta si mahmureala. Un impuls fierbinte ne rascolea pe amandoi, uneori chiar pielea amandurora ardea surprinzator de tare acolo unde buzele o atingeau. Hainele zburasera mult prea repede pentru a baga de seama ce sunt, iar parul cuiva, mai lung si ud, strivea o privire tremuratoare, speriata. Nu reusea sa isi dea seama ce se intampla exact, chiar daca era o traire extrem de placuta. Pana si covorul lanos parea sa fie mai moale chiar. Semineul pornise( cand se intamplase asta? Nu-l pornise nimeni!!!), ardea mocnit, luminand slab intreaga incapere. Maini se incolaceau de ici colo, smulgand stropi de transpiratie si aruncandu-i in toate partile: pe jos, pe haine, pe perne, pe buze, pe trupuri, pe noi. Miscarile domoale, totusi incontrolabile, dezveleau cei doi barbati din mijlocul camerei inca aprinsi. John parca se juca, nicidecum nu facea sex( pentru mine unul, asta era din punctul lui de vedere). Miscarile lui erau domoale, placute, nicidecum ca gunoaiele pe care le vezi prin filmele porno de doi bani de pe net. Fie, in timp ce-mi musca cu buzele lui gatul sau cobora cu sarutari pe pieptul meu, se unduia lasciv, mai ceva ca o dansatoare exotica, fie mainile lui se plimbau pe spatele meu, pe soldurile mele sau pur si simplu,( ii simteam privirea atintita pe gatul meu) una imi acoperea gura, in timp ce cealalta se juca cu abdomenul meu nelucrat. Alteori, stand in poala lui, cu capul dat pe spate si bratele lui in jurul taliei mele sau mainile lui pe umerii mei, totul semana cu o plimbare cu barca. O valurire placuta. Il cuprinsesem la un moment dat cu picioarele si bratele, el continua sa-si apese gura lacoma de spatele urechii mele stangi. Fie ca incerca sa ma seduca in timp ce o faceam, fie
24

ca raspundea unor instincte temporare, John sigur stia ce trebuie sa faca. Iar eu, cred ca mai mult mimam dupa el; nimic altceva. S-a incheiat dupa un un preludiu cu siguranta lung( pacat ca nu-mi deschisesem ochii atunci cand ar fi trebuit), cu un sarut aproape interminabil si cu el sfarsit deasupra mea. S -a multumit sa stie ca il iau in brate, sub sarutatul meu, suficient cat sa poata adormi linistit. Pielea lui emana inca un miros placut de incins si transpiratie, iar parul lui umed, jongla cu un miros de sudoare si lavanda; toate astea, in timp ce respiratia lui lovea furioasa umarul meu stang. M-am trezit in jur de noua pe jos in bataia unei adieri racoroase. Aveam nevoie de un dus. Frisky, motanul, dormea lungit in fata mea, langa sofa. Eram acoperit pana la brau cu un cearsaf alb( parca nu mai era totul mult prea alb), cu capul pe o perna moale. Am gasit pe marginea canapelei o camasa in carouri( oare de unde o scosese???). Am imbracat-o in liniste. Apoi am mers spre bucatarie. Era acolo, cu tigara intre buzele carnoase si cu ibricul cu apa fierbinte in mana. Pregatea o ciocolata calda. Pentru un tip aparent nespalat si rugos, era foarte moale. A aprins o tigara pentru mine, apoi a revenit la ibricul lui. A turnat in cesti, a aruncat cate doua lingurite de praf in ele si una de zahar si a amestecat. Le-a luat pe amandoua, apoi m-a chemat in sufragerie cu un semn din cap. L-am urmat in liniste. Se postase in geamul balconului. Vazandu ma, a disparut in holul cel mic pentru cateva minute. Mi-am luat cana de pe scaunul pe care era asezata alaturi de o un ziar. I -am luat locul fara sa realizez. Am inceput sa ma uit pe fereastra. Masinile treceau, undeva in departare, peste pod, iar claxoanele si sunetul pneurilor alergand pe asfalt nu conteneau sa rasune in ecouri surde. M-a cuprins de mijloc, iar eu, in semn de recunostinta ca inca era acolo, ca nu disparuse definitiv, i -am mangaiat pometii. Era neras. Respiratia lui tremurata mi-a sondat timpanul, in timp ce gatul meu era in stapanirea sarutului sau. 'Buna dimineata! Te-ai trezit, in sfarsit!'. Vocea lui a rasunat soptit, aproape ca o melodie lenta a la 80's. 'Buna dimineata!', i-am raspuns si eu cu un zambet lasat intr-o secunda pe pieptul lui. Inima ii batea cu putere. M-am intors cu fata spre oras. Am privit amandoi cum se scurgea energie pretioasa pe strazile cartierului nostru sorbind zgomots si rar din ciocolata. Timpul a trecut pe neasteptate... Acasa in jur de 4:45 p.m. Am reusit sa-mi hranesc motanul, sa vorbesc cu doamna N., sa-mi iau facturile de la domnul T., sa mananc, sa fac un dus, sa beau cafeaua si sa fumez a nu se stie cata tigara in timp ce ma uit pe geam la cerul plumburiu cu petice azurii si sa fiu gata pentru munca. Nu am mai luat taxiul in seara aia. In schimb, am luat-o pe jos. Deja trecuse suficient timp cat sa-l invat. Drumul. Am trecut strada, cotind pe langa farmacie. Era un drum mai scurt, dar mai intunecat, ceea ce nu-ti garanta ca ramaneai cu buzunarele intregi pana ajungeai la destinatie. De acolo, am mers drept inainte pana la magazinul de unelte unde, spre fericirea mea, drumul tocmai fusese terminat.
25

Am facut dreapta, luand-o apoi pe aleea ce dadea in terenul de volei din centrul cartierului. M-am oprit pentru o noua tigara. Tot drumul nu am putut decat sa ma gandesc la... inca nu ma dezmeticisem complet. Si acum vad ca ma zbuciuma. Inca ma intrebam daca nu cumva fusese doar o partida foarte buna de sex si nu ceva promitator. Ma gandeam serios sa renunt la 'Scoica cenusie', doar ca sa m asigur ca nu voi fi suferit in cazul in care John urma sa nu mai fie in zona. Drept vorbind, parea cel mai bun lucru de facut. Dar asta ar fi insemnat sa fug. Iar fugitul fusese principala mea ocupatie. Trebuia ca, macar o data, sa fie diferit. Sa stiu ce urma. Sa -mi asum ceea ce facusem. Am mai asteptat pana sa mai fumez alte trei tigari. Am tusit de vreo cateva ori, apoi miam continuat drumul. In jur de 11 eram deja acolo. Toata lumea lucra. Tipul masiv era la tejghea, acolo unde il vazusem inca de la inceput, Cynthia continua sa dea indicatii, asa cum facea cel mai bine, Mario era la unul din dulapioare cautand dupa nu se stie ce, iar... John migalea la niste pandantive. In bar, erau acum patru persoane, insa toate extrem de tacute. Doi tipi aproape beti crita galgaiau niste beri la masa dinspre toaleta. Intr-unul din colturi, unde mesele erau cel mai adesea ocupate, o cucoana foarte agitata se juca cu 50 de vodka, plimbandu-i pe toata suprafata masutei, fara ca macar sa verse ceva din pahar. Ma intrebam cand urma sa se sparga paharul. Un miros de cafea tare venea dinspre ceasca unui tip de vreo 29 de la masa din centru. Parea binedispus. Zgomotul de sticla sparta perturba linistea agasanta din bar, atragand atentia tuturor inhibitantilor micului bar. Betivii mormaira uraciosi si-si vazura de ale lor, barmanul clinti numai o privire succinta, iar tipul intoarse capul lui zambaret cu par blond spre cucoana care acum era de -a dreptul nevrotica. Scapase, in cele din urma, paharul pe podea. 'Nu e nimic, doamna! Voi aduna imediat!', m-am oferit s-o ajut. Am luat matura de dupa tejghea( barmanul se uita scrutator la mine; ce o fi vrand si asta acum? Am altele pe cap momentan; am intarziat, probabil de asta te chiombezi la mine intr-un hal fara de hal. Ceva imi parea cunoscut la privirea respectivului). M -am indreptat spre masa de unde cucoana disparuse brusc si am inc eput sa strang cioburile. Nimic mai simplu. M-am intors in spate. Nu am vorbit cu nimeni despre nimic cat am stat la lucru. Nici nu am fost luat in seama, cu totii erau mult prea angrenati in munca lor. Norocul meu! Se facuse trei! Inca pregateam urmatoarele concepte, cand dangani si pendula din hol ora fixa. Abia atunci am realizat ca nu mai ramasesem decat eu cu el in 'Scoica'. John! Am inceput sa transpir usor. Ventilatorul nu mergea, asa ca am deschis una din ferestrele mici care dadeau in strada. John inca lucra la pandantivele alea blestemate. Speram ca va veni sa ma intrebe ceva. Orice! Tipul de la bar plecase si el demult. Era ursuz. Nu statea mai mult de doua. Nimic. Incepusem deja sa imi pierd speranta ca ii mai pasa de mine. Aproape
26

toate schitele erau gata, asa ca am lasat ustensilele la locul lor. M-am dus sa-mi iau geaca, sa-mi aprind o tigara pana ieseam afara si sa ma intorc acasa (asa urma sa fie de aici inainte). Ajunsesem la usa cand, in spatele meu, cineva mi -a respirat pe gatul inca neacoperit. 'nde pleci? Doar nu o-ntinzi atat de repede fara ca macar sa saluti! Asteapta-ma! Termin imediat si mergem acasa amandoi! De data asta, mergem la tine! Vreau sa-ti cunosc motanul!'. Am vrut sa ma misc, sa plec cat mai repede, dar nu ma mai asculta nimic. Tigara cazuse inca de cand imi respirase in ceafa. Acum, ardea pe podea. Am iesit pe usa cu el in urma mea. A incuiat-o, ca de obicei. M-a prins de brat, tragandu-ma dupa el. 'Hai, nu spui si tu ceva? Esti prea tacut. De obicei, spui mai multe lucruri!'. Nu am putut decat sa incuviintez. Am luat un taxi. Se lasase frigul. Puteai foarte bine sa crezi ca e toamna tarzie. Inca incercam sa -mi revin din soc, cand mana lui a strans-o tare pe a mea. Era calda! Am reusit cu greu sa-mi stapanesc un siroi de lacrimi. Ii spusesem cu dificultate adresa soferitei, dar tipa nu prea a bagat de seama. Parea multumita ca mai avea ceva de facut in noaptea aia. Radioul rasuna flamboiant: ' Would you die tonight for love, Baby, join me in death, So would you di-i-i-ie, Baby, join me in death...'. Am coborat amandoi deodata. Era greu de crezut ca se intampla asa ceva, a doua oara. A urcat scarile, luandu-mi-o inainte. Pana la etajul trei a continuat sa ma intrebe daca asta sau aia era usa de la apartamentul meu. O dezaprobare din cap il lamurea asupra adevarului. Am intrat inauntru in liniste. Motanul a mieunat infometat, iar el s-a asezat cu cea mai mare grija pe canapea. Parca ar fi trebuit sa stea pe cristale, nu altceva. Am mers in bucatarie sa beau apa. In frigider, nu era decat o sticla amarata de cola si niste chipsuri cine stie de cand uitate. Le -am luat in sufragerie. 'Scuze, e tot ce am!'. S-a uitat la mine bland apoi a luat o gura mare din cola. Uitasem sa aduc pahare. 'Stii, imi pare rau daca nu te -am mai bagat in seama. Nu a fost cu intentie. Doar ca si mie mi-e greu sa cred ca aseara noi eram aia doi pe jos in bataia luminilor Bostonului si a lunii, in apartamentul meu. Ai fost minunat! Nu e rau pentru un novice! Dar evident, mai ai de castigat ceva experienta. Sa lasam toate astea deoparte; voiam demult sa ajung sa vorbesc cu tine; doar ca la inceput ma gandeam numai sa ti -o trag. Pareai facut pentru asta! Dar toate s-au schimbat aseara. Ma gandeam sa cer concedierea ta ca sa nu-ti mai vad fata in bar vreodata. Te uram fiindca ai reusit sa ma faci sa ma indragostesc de tine. Esti primul care reuseste. Dar nu stiu ce a fost aseara. Ai trecut pe alt sistem. Ai devenit... o ... '. Vorbea foarte dezinvolt, ca si cum ar fi vorbit cu un cunoscut sau cu o tarfa pe car e urma sa o plateasca pentru sex. ' ... esentialul fiind ca ai reusit sa aprinzi scanteia din mine. Esti, cum sa zic eu, la locul tau, stii sa vorbesti cu oamenii, sa te faci placut, dar ai un plus de... mister, sa-i zic eu asa, care lipseste multora. Acum ca ma gandesc mai bine, vreau sa vii sa locuiesti cu mine! E totusi, prea mult spatiu in sufrageria aia
27

numai pentru mine si motanul meu. Zic ca mai e loc pentru inca doua suflete, nu?'. Unde se grabea? Eu abia reuseam sa inteleg ce se intampla! Tipul ast a, cu care ma culcasem cu o seara inainte, acum sta si-mi vorbeste cu o sinceritate brutala, impunandu-mi sa ma mut cu el. Oare tine la mine? Sau acum doar s ejoaca cu mine?' Asculta, stiu ca pare mult asa, dintr-o data, dar imi esti prea drag ca sa te las acum sa o iei din loc sau sa stai singur cuc aici. Iti poti pastra apartamentul, nu ma supara, dar doar daca imi promiti ca vei veni sa stai macar cateva zile pe luna cu mine, sa-mi tii companie. Stiu ca par grosolan, ba chiar ca imi bat joc de itne cand vorbesc asa, dar mi-e greu sa-ti spun exact. Mi-e greu mie sa-mi dau seama ce se intampla cu mine'. 'Taci! Vrei? Macar pentru cateva minute?! Strici totul...', trebuia sa intervin, sa reiau controlul,'... acum, tu sa ma asculti pe mine! Nu spune nimeni ca tie iti e mai usor sau mie! Aseara a fost minunat si da, hai sa o repetam, dar momentan taci si savureaza momentul! O sa stau si cu tine, asta nici nu impune vreo problema, dar ai rabdare si inchide gura! Un minut, macar!'. Nu am apucat sa termin toata ideea. Ne-a amutit pe amandoi cu acelasi sarut de aseara. De data asta, ochii amandurora scaldau cu fire de apa sarata sclipitoare pometii si buzele. Mi-am revenit brusc. I-am tras o palma. Nu stiu de ce am facut -o. Poate doar din impuls. Stiu doar ca ma asteptam sa ma aleg cu un pumn in fata. Numai ca nu s a intamplat. Un al doilea sarut a pus punct oricarei discutii. Am iesit amandoi pe balcon goi. Am vrut sa ma intorc inauntru sa iau ceva haine( afara, eras destul de frig cat sa ni se zburleasca pielea). Nu am ajuns la prag. El deja ma luase in brate pe sus. S-a asezat cu mine in sezlongul ingaurit. Noroc ca se agatase un cearsaf de noi. L-am infasurat bine in jurul nostru si am asteptat sa rasara soarele. Nu m-a lasat decat sa merg sa iau pachetul de tigar i si cafelele reci din casa. Apoi, am asteptat amandoi sa inceapa o noua zi. Restul zilei s-a scurs rapid. A plecat in graba, in jur de ora 10. A spus ca avea ceva urgent de rezolvat. Cum deja intarziasem la facultate, am renuntat sa merg in ziua respectiva. Am mers la libraria din nordul cartierului sa-mi cumpar cateva titluri. Nu mai citisem de foarte mult timp. In plus, nici nu imi luasem din carti cu mine. Ele ar fi trebuit sa fie cap de afis in lista mea. De aceea, urma sa mi construiesc o alta comoara de hartie. Mi s-a parut o idee buna. Coincidentele nu exista. Undeva, totdeauna exista un scop pentru orice. Tipa isterica de aseara( cea cu paharul) era acum aici, in librarie. M -am speriat vazand-o imbracata ca o o bibliotecara tipica, opusul a ceea ce vazusem aseara( o dama bine, cu haina de blana, fusta scurta, rosie cu paiete si o pereche de stilettouri in picioare, totul asezonat cu un plic de seara nemaipomenit). Rochia lunga acoperea gambele superbe de aseara, iat camasa, mult prea larga pentru cat de slabuta era tipa, era de un albastru murdar, spalacit chiar. Ca sa isi asigure un premiu pentru cea mai de cosmar tinuta din partea mea, parul il avea prins in coada cu un mot ieftin de 50 de centi. Mergea
28

numai bine cu perechea de ochelari ortopedici ce atarnau de nasul ei. I-am citit numele de pe insigna. Anna Spencer. 'Buna ziua... Anna! Ce faci aici?'. Tipa s -a uitat mirata. Nu cred ca i se parea normal ca un cuc singuratic, pasare de noapte, sa-i invadeze universul asta din hartii si mirosuri de apret. 'C-cu ce te pot ajuta?'. 'Nimic special, doar ca am chef de citit ceva. Nu mi -am luat nimic cu mine cand am plecat de acasa. In plus, nu am ce face. Imi poti recomanda cate un titlu? 'Depinde de ce vrei sa citesti', mi -a raspuns usor rusinata,'nu cred ca sunt tocmai persoana pe care o cauti. Dar te poti uita in rafturile cu reduceri. De obicei, sunt titluri bune acolo, chiar daca nimeni nu crede asta'. I am ascultat sfatul. Intr-adevar, am gasit lucruri interesante. Mi-a fost greu sa decid care din douazeci sau treizeci de carti alese as fi putut sa iau, dar din moment ce luasem primul salariu, platisem toate ale apartamentului si mai aveam ceva de mancare luat, am decis sa iau totul. Pentru 150$ cat dadusem pe toate, am zis ca merita efortul. Se facuse deja 5 dupa amiaza. Anna urma sa inchida si ea mica librarie, asa ca m-am decis ca nu ar fi rau sa merg sa beau o cafea la pubul pe langa care trecusem mai devreme. 'Asculta, vreau sa beau un espresso! Vrei sa-mi tii companie?'. Curajoasa femeie, nu am c e zice! 'Da, de ce nu? In fond, nu mai am nimic de facut pana plec la lucru! Doar sa ajung la timp sa-mi las cartile. E ceva de mers pana acasa, iar astea sunt destul de grele'. Am intrat in pubul din coltul strazii cu zidaria lui crem mucegait cu tot alaturi de Anna. Soarele mort de amiaza era acoperit de cativa nori cenusii. Urma sa ploua. Specificul rustic al localului lasa mult de dorit, avand in vedere ca era amplasat undeva in Boston, unde cladirile de un inalt rafinament urban cotropeau literalmente orice urma a ruralismului de dinainte. Singurul lucru care ii aducea un strop de valoare era gradul ridicat de intimitate, asigurat de numarul redus al clientilor, de muzica lounge si izolarea fonica. In acelasi timp, semi-intunericul brun-roscat ce impresura intregul amplasament era un alt avantaj, in egala masura cu spatiul intunecos din punctul cel mai indepartat al barului. Ambiental vorbind, nu era mare lucru. Doar tencuiala rupta, cateva panze de paianjen neluate si mobilierul din lemn faceau ca spati ul sa fie locuibil. Ne-am ascuns in spatiul intunecat. Ferestrele mari ce dadeau in ferestra si care lasau trecatorii curiosi sa se uite ca intr-o vitrina, nu puteau asigura bunul demers al degustarii cafelei. Chiar daca, la o prima impresie, spatiul pareau nu chiar afundat in bezna, adevarul era de alta parere. Am reusit sa desprindem dintr-o sfoara impletita de mai multe ori, oarecum groasa, o perdea imensa de catifea. Un ecou puternic rasuna din toate colturile ca raspuns al pasilor nostri pe podea. Semana mai mult cu o sala de teatru sau de opera, decat cu o incapere dintr -un bar oarecare. Din spatele cortinei, am reusit sa eliberam o fereastra imensa, momentan izbita cu blandete de stropi de ploaie de marimea unei flori de papadie. Deja ploua torential. O ploaie in rafale, rece. O ploaie de vara, am conclus. Timpul se scurgea latent cu noi doi in asteptare, privind tacuti, cu un usor fior rece vuind in corpurile noastre,
29

ploaia. Sub plasa asta de picuri gigantici orasul parea melancolic. Cate un taxi mai arunca un val de apa murdara peste vreun trecator fara umbrela sau peste vreun animal ratacit. Muzica s-a stins brusc in surdina ei, iar linistea apasa acum, lasand locul unei agitatii interioare ce plutea in aer. Manat de curiozitate, mi-am luat libertatea de a o intreba pe Anna:' Ce s -a intamplat aseara? Cum de ajunsesesi in 'Scoica'?'. O intrebare pe cat de stupida, banala, seaca, incomoda, pe atat de fireasca. ' Nimic. Simtisem nevoia unei schimbari. E ceva ce...'. A inceput sa planga. Abia dupa un sfe rt de ora a reusit sa se calmeze. Asta, dupa ce a zbughit-o spre baie. Urgente feminine, chipurile! A revenit chiar mai linistita decat inainte. Parca nici nu plansese! Numai ca imi lasase destul ragaz cat sa ii inteleg profunda amaraciune ce o macina. Par adoxul perfect pentru agitatia si fericirea excesiva ce imi incoltise deja de acteva zile bune in suflet. ' Nu ar fi trebuit sa ma apropii de Boston. Niciodata! Dar sansa aparuta atunci parea o oportunitate de neratat. Tipic pentru fata de provincie din Te xas. Nimic nu e ceea ce pare; mai ales cand totul pare realizabil si usor de obtinut. Asa cum Bostonul, orasul asta putred in maruntaiele lui, pare! E orasul spiritelor imbatranite, stinse, sterpe! Orasul fantomelor, dupa mine. Ghoston, mai degraba. Iti lasa impresia ca poti realiza orice, dar dincolo de zambetul larg pe care il afiseaza, se ascunde o pizma izvorata dintr-o tristete proprie. Se razbuna pe oricine intalneste. E ciudat, exact ca oamenii. Nu stii niciodata ce ascunde in sine. Te scruteaza pana scoate la iveala ceea ce te chinui sa indepartezi din tine de cand te nasti. Iar asta, fara mare efort'. Era de un calm sadic. Apropiat de cel dinaintea mortii. ' Tind sa te contrazic. Am venit nu demult aici, iar totul merge struna. Nici macar acasa nu a scos vitalitatea pe care Ghostonul a reusit sa o faca. Nu cred ca nefericirea are loc in Boston. E mult prea improbabil'. ' Asa pare la inceput. Totul pare ca se rezolva de la sine, aproape fara sa fii nevoit sa te straduiesti. Pare un joc. Pana cand, cev a se intampla si totul o ia razna. Te distruge din interior. Te ingaureste din interior spre exterior. Iti rupe legaturile cu lumea dinafara lui, te lasa singur, captivul lui. Apoi, cand nu mai are ce sa-ti ia, iti da drumul. Singur, gol si absent din lumea asta. Undeva in urma tuturor'. A luat o gura din cafea, in timp ce se uita la ploaia de vara de afara. Acum, norii se risipeau incet-incet. Cana mea era goala, a ei abia la jumatate. ' Spune-mi mai multe despre tine'. 'Am plecat din Texas pentru un post de redactor la o editura. Il obtinusem dupa ani grei de munca in cadrul unei mici edituri din Tennessee. Mi -l obtinuse matusa mea. Am profitata de ocazie, stiind ca nu voi mai avea alta ocazie sa-mi croiesc drum spre varf. Am acceptata fara ezitare, iar o saptamana mai tarziu eram deja instalata in garsoniera gasita de parintii mei. A doua zi urma sa incep lucrul. A decurs totul foarte bine pentru primele saptamani, asta cel putin, pana cand m am trezit cu o disponibilizare. Nu am fost anuntata, nu mi s-a dat nimic, nici macar o instiintare sau sa mi se fi spus cu ce am gresit. M-am trezit doar cu o hartie intr-o duminica in cutia postala de la editura. Nu mai aveau nevoie de serviciile mele. Din ce motiv, nici astazi nu stiu; cert e ca s-au debarasat de
30

mine foarte usor. Asa ca m-am trezit somera peste noapte. In curand, garsoniera a fost inchiriata. A trebuit sa-mi gasesc o alta locuinta, lucru care a durat putin. Inca nu m-a parasit norocul, mi-am zis atunci. Mai pot inca sa imi revin. Cu convingerea asta, am luat-o din nou de la zero. O alta casa, o alta slujba, intr-un loc aparent mai bun. Dar acelasi raspuns tacut care a venit, nu, m-a izbit prima oara, a facut-o din nou. O face din nou, mereu. Sunt deja doi ani de cand, odata la doua, trei luni, ma mut din apartamentul locuit si sunt concediata incontinuu fara sa stiu de ce. E ca si cum ce fac ziua, e reinceput noaptea. Sus si jos zilnic; am obosit. Nu de curand am realizat ca orasul se joaca cu mine, iar ori de cate ori ma decid sa plec, sa las totul naibii in urma, ma momeste cu o noua sansa. Doar ca sa se mai amuze pe seama mea. Nu stiu de ce nu am avut inca tupeul sa o iau din loc. Poate ca -mi place. Sau poate nu. Poate trebuie sa se intampleceva, pana la urma. Aici, in orasul asta. Sunt singura. Nimeni nu mai stie nimic de mine. M-am izolat singura cu esecul meu. Nu-l pot impartasi, nu-l pot arata nimanui. Il ciopartesc in fiecare zi, cu tot cu foile pe care le scriu zilnic. Asa am ajuns sa stau intr-o librarie mica si inghesuita din cartierul asta. Altceva nu stiu sa fac. E singurul lucru la care ma pricep. Cuvinte si carti. Nimic mai mult. Sunt singurele scuturi, arme, perne. Nici imaginatia nu-mi mai circula. Tace, sopteste uneori, dar nimic mai mult. Poate ca e vina mea ca m-am stins intre blocurile astea, cu jazzul ce zboara prin aerul statut, printre aburii lui'. Pare foarte sincera. Nici macar nu se uita la mine. Isi simte suferinta, iar eu la randul meu, o resimt. Si-a terminat cafeaua. Acum tace. Buzele rozalii stralucesc in lumina unei raze reci ratacita printre norii imprastiati acum. Nu mai ploua. Se ridica, isi ia altonul si geanta gri, isi inclina capul in semn de salut, apoi se indreapta spre iesire. Cu ea aproape de iesire, ma ridic furtunos de pe scaun, tulburand linistea barului si a cl ientilor ce ma privesc cu nemultumire si uimire in acelasi timp. A reusit doar sa puna mana pe clanta usii. Un sarut i-a strivit buzele subtiri si gura mica. Respira tremuranda, febrila, cu o cadenta fierbinte intre expiratiile plamanilor ei. Si -a inchis ochii. Se indeparteaza usor. 'Multumesc!', reuseste sa spuna, apoi iese. Nu ma duc dupa ea. Stiu ca atat a fost de ajuns cat sa o calmeze, sa -i dea forta necesara sa faca ce si-a pus in minte. Sau sa cedeze in fata Bostonului. Parul ei cret sare zvapaiat in aer. O singura privire inapoi si o pereche de ochi senini, caprui. Boston, copilul etern pus pe sotii... M-am intors acasa. In liniste. Usa era descuiata. Nu mi-a pasat. Cineva intrase fara sa-mi ceara permisiunea, iar mie nu-mi era frica. Am agatat de cuier cheile si haina de piele. Pungile de hartie cu cartile dinauntru le -am pus pe masuta din coltul sufrageriei. Motanul a miorlait a foame. Sau a lene, nu stiu. Din bucatarie vine un miros placut de cafea si prajituri cu ghimbir. Astea sunt asezonate cu un miros slab de tigari parfumate. Cirese negre. Cunosc aroma. Sunt tigarile Cynthiei. Afara e noapte, iar ploaia a inceput din nou. Ea e acolo, cu sortul pus in jurul taliei ei mici, cu John la masa care fumeaza cu un aer
31

plictisit si muzica ambientala plutind in aer. ' Noroc cu John, altfel azi mureai de foame, pustiule! Tine! Infuleca acum cat e calda'. Imi intinde una din prajituri. O rontai rapid si ma asez pe scaunul opus celui lui John. As vrea sa stau langa el, dar ma intreb cum s-ar simti Cynthia. El s-a ridicat brusc si a plecat in sufragerie. S-a auzit o usa si un dangat de chei. Nu ma duc dupa el. Sunt prea obosit ca sa ma apropii de el. ' Pustiule! Ai mancat? Bine! Am intrat pentru ca John mi-a lasat cheia. A venit si el acum jumatate de ora. E un tip extrem de tacut in preajma tuturor. Numai tu pari sa -l faci sa sporovaiasca mult. A venit si a fumat una din tigarile mele. Nu-i plac, dar habar nu am de ce a facut-o. Sa stii ca te iubeste. Mult! Si nu o spun pentru ca sunt zana lui protectoare sau prietena lui, ci pur si simplu, vreau sa te fac sa realizezi cat tine la tine. A vrut sa te concedieze inca din prima seara( ai fost cam lent pentru o prima zi, ce e drept; mie mi-a luat mai putin sa gandesc un rahat de concept), numai ca nu a reusit. I-a placut felul tau de a fi. Tine mult la lucruri de genul asta. Si si noi tinem la tine, la randul nostru. Bine ai venit in familie. Daca spui cuiva ca am vorbit depsre asta, te omor in cel mai scurt timp si in cel mai aiurea mod pe care mi-l pot inchipui. Si nu glumesc. Acum, hai, mananca-ti prajiturile si apoi, odihneste-te! Plec si eu imediat'. A tacut la fel de intempestiv cum a inceput sa vorbeasca. Am luat una din tigarile insirate pe masa. Am tras aerul nociv in piept in liniste, in timp ce ea spala niste vase. ' Ar trebui sa-ti mai speli si tu vesela. Da-mi o tigara!'. Am aprins tigara tacit si i-am intins-o cu cea mai mare grija. Linistea inca domnea in apartament, pana cand... ' Sa nu crezi ca nimeni de la lucru nu a bagat sau ca nu va baga cineva de seama ce se intampla intre voi doi. Sa nu traiesti cu impresia asta. Mai ales ca... nu deranjeaza pe absolut nimeni. Cu totii ne dorim ca John sa fie fericit <<eu mai ales>>, iar asta este cel mai important lucru pentru el. Nu-mi pasa daca iti arunc o povara mult prea grea in spate, dar sa nu indraznesti sa il faci nefericit! Atunci iti promit solemn ca vei regreta fiecare gram de mizerie in care il afunzi'. Amenintarile ei nu m -au speriat catusi de putin, stiam ca sunt strigatele disperate ale unei femei indragostite de tipul cu care eram; erau genul de amenintari pe care, in mod normal, le folosesti ca singura arma de aparare in fata castigatorului. Nu era nevoie de multa analiza ca sa-ti dai seama ca ea il placea pe el. Probabil ca, din cauza lipsei ei de curaj in a-i marturisi ce simte pentru el, s-ar multumi sa stie ca ii e bine alaturi de cineva, indiferent de cat de rau ar fi. A continuat sa traga din tigara tacuta si calma. Se uita pe tavan. Am acompaniat -o cu un lalait inganat, insotit la rastimpuri de rotocoale de fum. ' NU stiu de ce iti faci griji in privinta lui. Stii bine ca nu as indrazni sa-mi bat joc de el, mai ales de el. Ai putea, bine mersi, sa te gandesti ca, de fapt, eu as fi cea mai sigura victima in triughiul asta amoros. El e cel care domina si nu eu. Sau cel putin, incearca sa lase impresia asta. In plus, nu mi-as ierta-o eu mie daca as face-o. Mi-as calca singur principiile. Ca sa inchei, caci vreau sa ma opresc aici, suntem inca la
32

inceput, iar totul a venit ca o furtuna. Nu stiu c and s-a intamplat exact sau cum va decurge totul de aici inainte sau ce vor crede cei din jur; nici ca mi -ar pasa. Cert e ca ce e aici si acum e important, restul lasa de dorit'. Am amutit, continuand sa fumez tigara. S-a ridicat, apoi a luat-o din loc spre sufragerie. Am auzit o usa trantita, apoi linistea a cuprins din nou apartamentul. Inca o data, Bostonul isi ridica bretonul maroniu de constructii la orizont... am reusit ca, dupa doua zile de lipsa de la cursuri, sa ajung in cele din urma in dimineata aceea. Noaptea trecuse repede. Gandul ca Cynthia tine la John imi dadea o stare de nervozitate, de vigilenta extrema, facandu -ma sa ma astept la orice din partea ei, desi eu chiar nu gasisem in eprsoana ei un dusman. Din contra. Pe de alta parte, faptul ca orasul incepuse sa se schimbe treptat, aproape nesimtitor, ma facea sa imi antrenez toti muschii intr-o incordare intensa. Ceva neplacut plutea in aer, iar asta se resimtea in calmul cu care fluxul traficului persoanelor si al automobilelor se insira in oras. Ajuns inapoi acasa, dupa c eucrsurile ses cursesera relativ rapid, mi -am pregatit o baie calda. Intre timp, ploaia se asternuse marunta pe vita de vie si pe pardoseala balconului. Am stat dincolo de paravnul de sticla privind -o. Aveam impresia ca privesc o plaga care se imprastie cu rapiditate intr-un crematoriu. Apa se racise demult in cada, iar pisica dormita pe fotoliu, mi-am lasat playerul conectat la sistemul audio luat de acasa sa mai aduca nitica viata aapartamentului somnambul. Totul cazuse intr-o amorteala cumplita. Urma sa merg in curand la munca; nerabdarea pe care o resiteam se amplficase drastic, iar teama pe care o genera, imi provoca greata. M-am asezat in sofa dupa dus( am renuntat la cada plina cu apa calaie in favoarea unui dus fierbin te), apoi mi-am lasat nevoile fiziologice de somn sa isi faca treaba. Am adormit rapid cu Blacky in bratele mele. Adormise si el ghemuit, torcand. Somnul s-a instalat cu usurinta, iar visul nu a intarziat sa -si impuna ostila prezenta. M-am trezit speriat si dezorientat. Se facuse tarziu, asa ca m-am imbracat rapid si am iesit pe usa afara. Era vremea sa plec la lucru. Am luat -o pe drumul obisnuit. Inca jumatate de ora si urma sa il vad din nou. Ma fastaceam ca o adolescenta proasta indragostita pentru prima oara. M-am muscat de buze ca sa-mi revin. Privirea mea se scurgea pe trotuarul inca ud. Din cauza neatentiei mele, am lovit pe cineva. Pana sa ma dezmeticesc, si eu si ea eram in fund uitandu-ne unul la altul. Un 'scuze' si un ' nu face nimic' au lovit ca un ecou peretii blocurilor. O voce intr-o oarecare masura aspra, totusi delicata, a zvacnit din gura frumos conturata si nepatata de ruj a fetei. Parul negru scurt, dar ondulat, se unduia suav in bataia vantului. Cativa stropi de ploaie rataciti in parul ei nepieptanat straluceau in lumina lumina alba a stalpilor de iluminat. Un zambet retras, jovial, s-a desprins dintre trasaturile ei de negresa. Tenul
33

masliniu, usor deschis la culoare, se preta perfect ochilor ei negri de marimea unei masline. Nasul borcanat, dar cam scurt, stralucea si el in lumina data de stalpi. Umbra ei, desi lunga, nu iti dadea detalii destul de clare incat sa -i distingi varsta. Parea a avea 16, cel mult 17 ani. Desi scunda, robustetea formelor ei rotunjite era o incantare. Parea sa ma analizeze si ea in acelasi timp. Oare ce o fi vazut si tipa asta la un tip ca un bat de un metru optzeci, fara musculatura, osos si aproape pielos? Eram invidios pe rotunjimea soldurilor ei; probabil ca, de fapt, de asta tanjesc barbatii dupa femei. D in simplul fapt ca nu au sani frumosi si rotunzi, fese mari lascive sau solduri apetisante cu care sa sucesti mintile altora. Toate astea au trecut rapid in revista mea, asta pana sa apuc sa ma dezmeticesc din sarutul tipei. Mainile mici, cu degete scurte, dar subtiri mi-au cuprins fata, iar privirea lasata, bucolica, s-a lasat captivata de energie eliberata de clipa asta... magnetica. Marturisesc, cu mana pe inima, ca, la fel ca oricare alt barbat, sa fii sarutat de o straina, este flatant si incitant. Pana sa ne dam seama amandoi de nivelul la care ajunseseram, eram deja aproape goi intre doua blocuri, iar lumina unui bec ne facea pielea sa luceasca in timp ce ne ...faceam treaba. Umerii rotunzi si mici se unduiau ca intr -un vals, iar bratele scurte, se dovedeau a fi mainile unei balerine. Miscarea lor blanda si masurata arata ca tipa stia ce vrea de la mine. I-am tras pantalonii semi-mulati cu o usurinta incredibila( credeam ca e greu sa intri sau sa ieis din asa ceva; nu incercasem asta pana acum si nu cred ca voiam sa incerc de aici inainte); pielea ei dogorea, ridicandu-i parfumul cu tente mentolate in aer in rotocoale bucalate de aburi incinsi. Pantecul ei frumos lucrat stralucea si el in lumina slaba, in tente ceva mai intunecate decat culoarea pielii ei. Purta o pereche de tanga negri din dantela pe care nu m-am putut abtine sa nu ii smulg. Asta se parea ca ii provocase destul de multa placere. Am prins coapsele tinere, cu pielea fina si lucioasa, departandu -le usor. Am sarutat muntele lui Venus domol, apoi am apasat usor umflatura de sub el cu degetul mijlociu. Tipa nu se mai sinchisea, continua sa scoata sunete de placere. Vulva ei tanara, aramie, se desfasura inaintea mea, in toata deplinatatea ei. Carnea rozalie aparea si disparea frenetic in timp ce limba mea se juca cu clitorisul ei. In curand, umezeala a inceput sa cuprinda zona. Mainile mele masau usor sanii mici si fermi, in timp ce limba mea continua un dansa ce semana mai mult cu o alba neagra constanta. Incepuse sa ma traga de par inspre gura ei hamesita, incepand sa ma sarute cu sete. Undeva, intr-un colt ceva mai retras, un fotoliu gonflabil( sau sac de gunoi, ce-o fi fost; macar era moale, asta stiu cu sguranta), era locul perfect pentru a ne incepe ... programul. Ma deplasam cu oarecare dificultate, avand in vedere ca ea mi se zvarcolea in brate, iar pantalonii mei imi atarnau in vine acum. Ma simteam penibil, desi incitat la gandul ca icneva ar fi putut trece pe acolo sa ne vada. Am lasat -o incet pe fotoliu( sau sac, in fine). Am continuat sa ma joc cu interiorul coapselor ei, lingand si atingand cu mana neincetat, in timp ce tiap cerea mai mult. Sincer sa fiu, eram mai preocupat de formele ei rotunde, de fermitatea carnii ei decat de
34

organ in sine. Printr-o miscare rapida, tipa s-a urcat pe mine din nou, apoi aruncandu-ma pe mine in fotoliu. S-a aplecat cu cea mai seducatoare misacre unduita din solduri asupra sexului meu. A inceput sa se joace cu el. Nu cred ca asemena senzatie se poate descrie in cuvinte sau daca exista termen cu care sa o descrii. Cert e ca era ceva intre divin, interzis, periculos, extatic, excitant, febril, cutremurator etc. Senzatia a deventi brusc mai intensa, atunci cand mi -am simtit penisul captiv intre coapsele dogoritoare ale fetei maslinii. Caldura era arzatoare, aproape de limita maxima pe care o poate indura un om. Un iad de carne si sucuri ale dragostei, ai putea spune. Miscarile ei de du -te-vino imi faceau fiecare muschi sa tresalte putemric. Miscarea si intensitatea caldurii au devenit brusc mai intense, odata cu onduleurile desemnate de unduirea soldurilor ei. Fiind inca in focul pasiunii, am smuls-o repede din pozitia in care deja se acomodase, luand-o pe sus, sarutand-o navalnic, muscandu-i sfarcurile intarite, apoi atingandu-i vertiginos cu buzele abdomenul. Am lasat-o pe spate pe fotoliul/sac, apoi m-am infruptat, din nou, din labiile ei tinere. O penetrasem deja, insa gandindu-ma la sclipirea stralucitoare din ochii mei, vazandu-i relieful trupului, vulva, muntele, abdomenul, sanii buzele si ochii pe jumatate adormiti, extazul urcase pana la cote maxime. Am penetrat-o o data, de doua ori, de trei ori, avand grija ca fiecare miscare sa atinga locul exact, sa fie destul de domoala, dar ferma pentru a ne asigura placerea amandurora. Probabil ca as fi continuat toata noaptea, daca ea, spre dezamagirea amandurora, nu si -ar fi eliberat sucurile mai devreme decat mine. Am urmat -o, caci senzatia de dogoare resimtita din polimerizarea pusa de noi la punct, fusese peste puterile mele. Am cazut asupra ei, lasandu-ma prada imbratisarii ei vinovate. Am adromit la loc, sub bataia unui cer senin, puternic luminat de luna plina... Ceasul urla incontinuu atunci cand o raza de lumina mi-a izbit privirea si asa impaienjenita. Era 9:30, trebuia sa plec. M-am indreptat sre baie sa-mi incep tabieturile. Inca nu-mi venea sa cred ca se intampase asta. Sau visasem? Ce se intamplase, de fapt? O erectie de zile mari si o pata uriasace se intindea inca pe bozerii mulati mi-au deslusit nelamurirea. Am pornit dusul, in timp ce ma spalam pe dinti. Am intrat apoi sub jetul placut si cald. Era apropiat de senzatiile de mai devreme, dar numai ca nu puteau fi inlocuite. Am iesit din baie fluierand. Eram gol. 10:07. inca mai aveam timp sa ma imbrac. Continuam sa fluier, pana cand un ras in hohote de o vadita prostie crasa a pus stapanire pe mine. Radeam incontrolabil. Pana sa ies din casa, nu m-am putut opri. Abia dupa ce am inchis cheia si am pornit-o spre scari, am revenit la stadiul de leguma muta obisnuit. Poate parea absurd uneori sa incerci sa te pregatesti pentru ceva anume, ca de exemplu, pentru un examen de admitere, un interviu, un post etc. Sau, din
35

contra, sa fie chiar foarte verosimil intregul tau efort. Insa, cu siguranta nu esti niciodata pregatit complet pentru ce urmeaza sa vina. Tinand toata viata cont de asta, am trait cu mai multa nesiguranta in mine decat as fi crezut vreodata ca un om poate aduce. De cele mai multe ori, atitudinea progresiv acaparatoare si optimista, mi-a fost un aliat demn. Mai ales cand suprizele... se tin lant la tot pasul si tot coltul. Aceeasi incertitudine care se refracta si in om, in sinele lui. Dincolo de aparentele aparentelor pandesc intentii daca nu egoiste, atunci egocentrice, meschine si distrugatoare. De aceea, e greu sa ai incredere in oameni, avand in vedere ca suntem gata sa ne incredintam viata celui de langa cu toate temerile si intrebarile pe care ni le punem... sau mi le pun. De aici, si ceea ce mi s-a intamplat a doua zi nu va fi ceva neprevazut. Plecasem de la munca, dormisem la John peste noapte, iar dimineata ma pregateam sa ma intorc acsaa, la timp pentru plecarea spre facultate. Imi spusese ca imediat ce voi fi terminat cursurile, sa-l sun. Urma sa mergem undeva pentru cateva zile. Dupa cinci luni de bostonizare, simti nevoia unei eliberari. Refuzul nu a intrat in discutie, insa timpul era mult prea scurt pentru a gandi. Doar puteam actiona, fie si sub influenta mahmurelii si a tutunului amestecat cu Green Peace. Sau poate mai degraba, vina se datoreaza aspiratiilor muuult prea inalte pe care le am. Cred ca, mai degraba, e vina astora. Si totusi, atunci cand duci o viata marcata mai mult de subzistenta, ai nevoia unei schimbari radicale. Vrei mai mult pentru ca ceilalti nu au fost in stare sa isi doreasca sau, in cele mai fericite cazuri, au esuat din cauza lipsei lor de dibacie, de intuitie( cazul tatei). Intotdeauna mi s -a zis sa ma multumesc cu ce mi se da; dar, din moment ce eu simt ca mise ofera mai mult, numai ca trebuie sa lupt pentru asta, de ce sa nu indraznesc? Invidia poat e sau nevoia de protejare a odraslei, mama dracului! Stiam demult ca ma pun prea mult in centrul tuturor, devenind narcisisto-megaloman, chiar sarcastic, dar nu ma vad cu nimic de vina pentru ca ceilalti nu au stiut sa ma asculte! Nu ma plang, dar avand in vedere de cate ori, prezenta lui Nu am TIMP! sau Mai lasa-ma cu ale tale bazaconii! sau Mai lasa-ma dracului ca m-ai tampit!!! mi-a vanat fiecare gand sau idee( ce-i drept, unele fantastice) si actiune... lasa, lasa. John tinea mortis sa nu-mi iau haine ca o sa aiba grija el de asta( cum dracului sa ceri asa ceva unui fashion boy????), dar tot nu m-am simtit bine pana cand un sfert de dulap era impachetat in cel mai mic bagaj/record personal de pana atunci. A ajuns in jurul orei trei, cu un taxi care astepta in fata blocului si cu un John tacut si cu o tigara intre buze( Doamne, buzele astuia...). Nu m -a salutat, a
36

luat doar rucsacul in spate, m-a privit in ochi transpirat si mi-a dat de inteles sa-l urmez. I-am raspuns cu aceeasi liniste in timp ce coboram. A urcat in fata, pe mine m-a lasat in spate. Taxiul a pornit furtunos. Ca sa vezi, o zi de la munca, de la glamourul zilnic al conceptelor, al facultatii si al cafenelelor cam des vizitate! O zi simpla! Ca oricare alta. In sfarsit, ceva banal dupa absente de.... mult. Calatoria a fost destul de lunga. Parea ca nu s emai termina linia de tramvai si convoiul grabit de masini de pe autostrada. Totul s-a intretaiat cu marginea suburbiilor unui orasel la vreo 40 de kilomtri de Boston: Helsbrough, asa cum scria pe pancarta de la intra in orasel. Multa, multa liniste... si alb. Tot nu inteleg de ce a ales un taxi, cand un autobuz sau un tren, chiar un tramvai, ar fi fost suficient. Mai deranjant e ca John nu m-a bagat in seama, lasandu-ma sa motai in spate. L-am auzit razand infundat de vreo cateva ori cu taximetristul. Asta si in rest, mormaieli ce se voiau vorbe.

37