PURGATORIUL

CANTUL I
Preludiu şi invocaţie. Cele patru stele. Cato, paznicul Purgatoriului. Convorbirea cu Virgiliu.
înalţe pânze-a închipuirii navă1 şi-apuce-n larg pe ape2 ce-s mai clare, lăsând3 în urmă marea de otravă;
căci vreau să cânt împărăţia4-n care
se spală5 omul de păcat, să fie
de ceruri vrednic şi de-a lor chemare.
Renască-aici pierduta-n iad6 poezie, o, Muze7 dragi, căci eu al vostru sunt, şi Caliope8 într-ajutor îmi vine
şi mă-nsoţească cu-al ei dulce cânt ce-a stins pe veci nădejdea de iertare fecioarelor tesale9 pe pământ.
Preadulce'°-albastra de safir culoare ce sus pe boltă se-aduna, brăzdând văzduhul pur până departe-n zare
mă mirui cu desfătări la rând, cât ce ieşii din bezna nopţii1' grele ce mă-ntristase adânc în ochi şi-n gând.
Zvârlea de sus12 luceafărul betele şi zâmbet anina13 spre răsărit, învăluind alaiul lui de stele14,
când eu întors spre dreapta15 mea-am zărit la cel'lalt pol16 patru lumini17 deodată, ce primelor făpturi18 li s-au ivit.
267
Tot cerul s-ar fi zis că se desfată
în raza lor; o, văduvită ginte,
ce parte n-ai să le zăreşti vreodată! '9
Şi luând apoi spre cel'lalt pol20 aminte, când mă sucii pe unde-i Ursa Mare, pierită acum de unde sta-nainte,
Văzui în preajmă-un moş21, la-nfăţişare
atât de vrednic de cinstire, cum
nu-i nici un fiu s-o dovedească-n stare.
Cărunta barbă22-i luneca molcum şi viţe lungi i s-adunau ciorchină de două laturi. Şi cum sta pe drum,
din patru stele cobora lumină23 pe faţa lui, încât privirea-mi oarbă, precum de soare, se ferea în tină.
„Voi, ce-aţi scăpat24 din închisoarea searbă fugind pe râu, au cine sunteţi oare? grăi clătind preacuvioasa barbă25
Cum aţi ieşit? Cine v-a fost lucoare, ca să puteţi prin noaptea grea răzbate, ce-n veci umbreşte-a iadului hotare?
Sunt legile26 Gheenei încălcate? sau rînduială nouă-n cer să însemne de-mi calcă pragul27 duhuri blestemate?"
Porni Virgiliu28-atunci să mă îndemne cu glasu-i blând şi mă-nvăţă smerit să-ngenunchez, prin vorbă prin şi
semne.
Apoi grăi29: „Prin mine n-am venit;
din cer o doamnă30 pogorî şi voi
să ştii că vrerea-întocmai31 i-am plinit.
268

1
Acesta-i adevărul despre noi;
dar de pofteşti să-mi fie vorba clară,
nu se cuvine a mă da-napoi.
Acesta-aici n-a apucat să moară32, dar fu smintit până-ntr-atât pe lume, că prea puţin i-ar fi ajuns să piară.
Precum ţi-am spus, am fost trimis anume spre-a-l mântui; şi n-a fost chip s-apuc alt drum decât cel scufundat în
brume
I-am arătat33 mişeii strânşi buluc şi-acum spre cei ce către bine-asudă, sub paza ta34, m-aş osârdi să-i duc.
Să-ţi spun cum l-am adus mi-ar fi spre trudă; m-ajută cerul35 să-l desprind de turmă şi să-l îndrum ca vorba ta s-
audă.
Primeşte-l dar36; pe-a libertăţii urmă păşeşte el şi scumpă-i e, cum ştie cel care viaţa pentru dânsa-şi curmă.
Şi tu o ştii, căci de-al ei drag în glie şi tu lăsat-ai haina37 ce-mprejur sclipi-va la Judeţ şi mai lucie.
Nu pier prin noi cereştile măsuri, căci el e viu38, iar Minos nu mă leagă; ci vin din brâu-n care-s ochii puri
ai Marţii tale39, ce şi-acum te roagă a ta, părinte,-n gând s-o socoteşti; pe-a ei iubire40 drumul, deci, dezleagă
spre-a tale şapte împărăţii crăieşti,
şi noi i-om duce mulţumită ei,
de-n iad de tine s-amintesc primeşti."
269
„Pe lume sus, răspunse, ochii mei aflară într-însă pururi mângâiere şi pururi pus-au pe-a ei rugi temei.
Ci-acum că-i peste râu, degeaba-mi cere s-ascult de ea, căci legea scrisă-atunci, când scos am fost din Limb, nu-
mi dă putere.
Dar dacă spui că-ţi dă cu tâlc porunci o doamnă ce din ceruri te păzeşte e de prisos cuvinte-n vânt ' s-arunci.
Te du42 cu bine şi de el grijeşte,
cu stuf43 încinge-l şi să-l ştergi cu şterguri
de tina44 care faţa i-o mânjeşte.
Căci nu se cade ochi umbrit de neguri să-ntâmpine dumnezeescul sol45, ce-alături stă de îngeri şi de verguri.
Pe ţărm de-a lungul, unde-n jos, domol scoboară malul umezit de unde, mănos e păpurişul în nămol.
Nu-s alte plante-asemeni lui niciunde să crească drept, căci de le-ndoaie valul bătăii lui nu-s vrednice-a
răspunde.
Urmaţi apoi tot înainte malul, şi soarele46 vă va-nlesni pe plai urcuş prielnic ca să-nvingeţi dealul."
Pieri apoi47; iar eu mă ridicai
şi m-apropiai de domnul meu, sfios,
în ochi privindu-l ţintă48, fără grai.
„Pe urma mea păşeşte credincios şi către mal, grăi cu vocea-i blândă, ne vom întoarce scoborând în jos."
270
Piereau fugind49 de-a zilei dulci izbândă noptatici umbre-încât, din depărtare, zării în larg tremurătoarea undă.
Pe căi pustii50 umblam ca omul care, găsind cu greu cărarea întreruptă, tot ce-a umblat zadarnic i se pare.
Şi-ajunşi pe-un loc pe unde rouă luptă51 cu mândrul soare şi se întinde deasă căci vânt şi umbre vlaga ei o-
nfruptă,
maestru-întinse palma lui frumoasă pe malul plin de umbre şi verdeaţă, iar eu simţind52 ce cugetări l-apasă,
îi dăurii înlăcrămata faţă; şi-acolo obrajii-mi dobândiră iară culoarea ce-mi fu stinsă-n iad de ceaţă.
Şi-ajunşi pe ţărmul ce pustiu coboară şi n-a văzut nicicând luntraş53 să bată cărare întoarsă, domnul meu pe-afară
mă-ncinse-n stuf după porunca dată54; şi ce minune, Doamne! De pe mal tulpina când i-o frânse, dintr-o dată
mlădiţă nouă55 se ivi din val.
271