CANTUL II

Antepurgatoriul. îngerul luntraş. Convorbirea lui Dante cu Casella.

Mustrarea lui Cato.
Măritul soare' ajunsese-n zarea al cărei cerc când e-n zenit cuprinde Ierusalimul, întărind strânsoarea,
iar noaptea", ce potrivnic lui se-ntinde,
ieşea din Gange cu Balanţa3 care
îi scapă4 când deplină-n cer s-aprinde,
încât obrajii împurpuraţi, de floare, ai Aurorii5, peste drum de mine, se veştejeau, îngălbeniţi de soare.
Noi pribegeam de-a lungul coastei line precum cei care, cugetând la drum, cu gândul6 merg, dar teama-n loc îi
ţine,
când dintr-o dată, tot aşa precum planeta Marte7 în zori de zi se-arată, sclipind roşietic către-apus, prin fum,
mi se-arătă - de-aş mai vedea-o o dată8! -lumină-n larg, zburând pe ape în pripă, cum n-a zburat nicicând în cer
săgeată9.
Iar când privirea mi-am întors o clipă către Virgil ca să-l întreb ce-o fi, mai mare-n foc văzui cum se-nfiripă.
Am prins apoi cu greu a desluşi albind ceva ca două pete'°-n vânt şi dedesubt alt alb îmi licări.
272
Maestrul meu nu slobozi cuvânt cât timp aripi nu se vădiră-n pete, dar când văzu că e cârmaciul sfânt,
strigă: ,,-Ngenunche şi te-ndoaie-n spete; e înger el: să nu-l priveşti cu teamă, căci şi-alţii"-i scris din cer să ţi se-
arete.
Vântrele-ori vâsle nu le bagă în seamă,
căci Dumnezeu îl făuri străjer
şi-i dete aripi, să zboare12 când îl cheamă.
Priveşte cum le-nalţă către cer, brăzdând văzduhul cu sclipiri de nea; a sale penel3-n veci de veci nu pier."
Şi pe măsură ce-n spre noi venea,
mai limpede sclipirea de cristal
i-o desluşeam, dar ochiul n-o răbda14
şi l-am plecat; iar el cârmi la mal cu luntrea-i zveltă şi-ntr-atât uşoară, c-abia-abia se cufunda15 în val.
La pupă sta şi-o fericire rară purta-n priviri cârmaciul sfânt; în vas mulţime deasă atârna povară
şi toată ceata murmura pe-un glas: „Când Israel16 de prin Egipt se smulse", întregul psalm urmându-l pas cu pas.
Pe toţi apoi cu semnul crucii-i unse şi ei spre mal se repeziră-n ceată, iar el pieri17 şi zarea-n fund l-ascunse.
Rămasa gloată18 sta pe mal speriată şi se uita jur împrejur străină, cum cei ce-n preajmă a mirare cată.
273
Măritul soare19 săgeta lumină şi Capricornul alungat în zare pierise-înfrânt de raza lui senină,
când noua ceată20 slobozi chemare şi: „Sus pe munte, ne-ntrebă apoi, pe unde-o fi, de ştiţi, cumva, cărare?"
„Voi socotiţi, grăi Virgil, că noi cunoaştem coasta până jos spre poale; dar vă-nşelaţi; străini suntem, ca voi.
Abia sosirăm, dar pe altă cale, ce-atâţia spini2' pe drumul ei prefiră încât urcuşu-o să ne pară agale."
Când umbrele, apoi, se dumiriră, după suflare22, că-s făptură vie, mirându-se, ca ceara-ngălbeniră.
Şi ca şi cei care râvnind să ştie ce veşti aduce un trimis de pace23 dau buzna toţi de-a valma pe solie,
la fel şi ele începură-a face, cu ochii ţintă către faţa mea, uitând că merg cu cerul să se-mpace.
Şi una atunci24, ce-n dreptul meu şedea, cu-atâta dor la pieptul ei m-a-ncins, încât dădui să fac şi eu ca ea.
O, umbre vane25! Foc de-a pururi stins! De trei ori vrui să-l strâng cu drag în braţă şi de trei ori doar pieptul mi-
am cuprins.
Uimirea, cred, mi se citea pe faţă, căci îmi zâmbi şi se dădu deoparte iar eu la fel26, fără s-aştept povaţă.
274
Blând m-agrăi27 să nu mă duc departe şi cunoscându-l, l-am rugat smerit să-mi facă, stând, de-a sale vorbe parte.
Răspunde-atunci: „De-n viaţă te-am iubit28, acum că-s mort mi-eşti drag ca niciodată; de-aceea stau. Dar tu la ce-
ai venit?"
„Casella frate29,-am zis, ca înc-o dată s-ajung pe-aici30 m-am aşternut la drum; dar calea ta au cum de-i
întârziată? '
„N-am fost, grăi, nedreptăţit32 nicicum, de cel ce-alege precum vrea şi crede nu s-a-nvoit ca să mă treacă-oricum;
căci vrerea lui33 din sfat ceresc purcede; dar de trei luni34 cu cuget împăcat aduce nici pe câţi în preajmă vede.
De-aceea eu, ce stăm pe mal culcat pe unde Tibrul35, lunecând uşor, se varsă-n mare, fui de dânsul luat.
Spre locu-acela aleargă-acum în zbor, căci într-acolo36 se adună-oştirea celor iertaţi de Aheron37 când mor."
„De-i încă vie-n tine amintirea3 cântărilor ce-n piept dintotdeauna îmi stâmpărau cu vraja lor simţirea,
te-ndură acum grăii, şi-mi cântă una, să-mi mângâi duhu'39 care amar tânjeşte de când pribeag mă port şi umblu
într-una.**
„Iubirea40-n gând cu mine sfătuieşte", prinse-a cânta cu-atât de dulci suspine, că şi-azi ecou' în mintea mea
trăieşte.
275
Iar domnul meu şi umbrele blajine pe buze cântul i-l sorbeau atare, încât păreau că şi-au uitat de sine41
Şedeam vrăjiţi de dulcea lui cântare, când se ivi moşneagu42-în drum strigând: „Cei lenevoşi nu-s vrednici de
iertare.
Ce treabă-i asta şi de ce-ţi fi stând? fugiţi la deal şi vă spălaţi43 de jeg, căci el v-alungă chipul sfanţ din gând."
Precum44 hulubii când de jos culeg grăunţe-n tihnă, lepădând trufia, căci grija-amiezii mână stolu-ntreg,
de văd vreun vultur spintecând tăria, îşi uită hrana şi se-avântă în zbor, căci alte griji le curmă ospeţia,
la fel văzi şi stolul călător
uitând de cânt şi alergând spre coastă,
precum cei care nu mai ştiu ce vor,
şi graba lor aşijderi fu şi-a noastră.
276