CANTUL XXVII

Cel de-al şaptelea ocol: Desfrânarea. Trecerea poeţilor prin flăcări. Urcarea către Paradisul pământesc. Ultimele cuvinte
ale lui Virgiliu.
Precum atunci1 când primu-i foc petrece
pe locu-n care se sfârşi Hristos,
în timp ce Ebrul pe sub cumpeni trece
iar Gangele pe sub zenit, setos, sta soarele; era-n amurg, când blând un înger2 sfânt ni se ivi voios.
Şedea pe mal, ferit de foc, cântând
„Ferice3 cei cu inimă curată",
cu-n glas mai viu ca-al celor vii părând.
Apoi4: „în foc să v-azvârliţi pe dată căci drum pe culme fără el nu-ncape; şi nu fiţi surzi la ruga-n vers cântată".
Astfel grăi când ne văzu pe-aproape; şi pricepând, simţii fiori în spate, ca omul dus5 de viu ca să-l îngroape.
Cu palmele6 la cer împreunate cătam la foc şi frământam în minte făpturi pe rug7 de flăcări încleştate.
Spre mine-atunci poeţii8 luară-aminte şi: „Doar de chin să tremuri se cuvine şi nu de moarte9, zise-al meu părinte.
Adu-ţi aminte10! De te-am dus cu bine
pe Gherion, acum, că-i ceru-n joc
şi Domnu-aproape, te-ndoieşti de mine?
406 —
Fii-ncredinţat că chiar de-ai zace-n foc o mie ani, tot n-ai rămâne chel şi-un fir de păr nu ţi-ar sări din loc.
Iar de socoti că umblu să te-nşel, cu mâna ta alungă rea-credinţa şi-mpinge poala hainei" către el.
Pătrunde-n foc12 şi măsură-ţi voinţa:
să nu te temi!" Ci eu, pe gânduri dus,
de piatră stăm, deşi-mi vorbea13 conştiinţa.
Când mă văzu neînduplecat şi-ursuz grăi mâhnit: „Pricepe că-ntre tine şi Beatrice zidu-acestal4-i pus".
Precum murind Piram15 uită de sine la numele Tisbeei ce-i fu sfântă, când dudul rodi boabe de rubine,
aşa şi eu, când vrerea mea fu-nfrântă, privii spre el, la numele ce-n minte şi-n inimă de-a pururea îmi cântă.
„Să stăm, dar?" zise bunul meu părinte, clătindu-şi frunte şi zâmbind, cum faci cu-n prunc16 când poama-l face
iar cuminte.
'Naintea mea intră în foc17 dibaci, iar Staţiu ce stătuse la mijloc, intră al treilea şi ne fu urmaci.
Abia pătruns m-aş fi zvârlit pe loc în fier topit18 ca să mai gust răcoare, aşa ardea pârdalnicul de foc.
Ci domnul meu19 spre-ndemn şi-mbărbătare de Beatrice20 îmi vorbea zicând: „Pare că văd privirea ei în zare".
407
Un glas21 prin foc ne îndemna cântând, de cea parte şi pe urma sa ajuns-am locul unde urci curând.
„Veniţi, voi, cei aleşi", se auzea ţâşnind din miezu-unei lucori22 atare, că nu puteam nici să mă-ntorc spre ea.
„Se lasă seara şi lumina moare; nu vă opriţi23, ci până-i ziuă încă, grăi apoi, cătaţi la deal cărare."
Suia pieptiş24 o curmătură-adâncă
de partea unde razele târzii
umbreau pământu-n faţa mea. Prin stâncă
abia-apucarăm treptele-a sui,
când, după umbra ce-mi pieri25 din faţă,
simţirăm că sfârşeşte înc-o zi.
Şi pân' s-ajungă-a se-neca în ceaţă cuprinsul zării26 şi din hat în hat puterea nopţii să-l cuprindă-n braţă,
din câte-o treaptă ne făcurăm pat, căci muntele prin însuşiri27 născute, şi vrerea, şi putinţa ne-a curmat.
Cum odihnesc şi rumegă28 tăcute căpriţele ce-n zori de zi cutează să urce creste, până nu-s păscute,
şi zac la umbră-n soarele de-amiază, păzite toate, capră, ied şi mioară, de-un baci proptit în bâtă ce veghează;
şi ca ciobanul ce-nnoptează-afară
cu turma laolaltă, fiecum,
ca nu cumva s-o-ncalce-n somn vreo fiară,
408
aşijderea şedeam şi noi, precum o capră eu şi ei29 precum păstorii, cuprinşi de stânci30 ce coborau în drum.
Puţin zăream din tainiţa strâmtorii, dar îndeajuns ca să mă uit la stele şi să le văd sclipind pe cer ca sorii31.
Şi-astfel pierdut, privind mereu la ele. mă prinse somnu ,-un somn ce ca prin sită îţi cerne-n gând câte-or fi bune-
ori rele.
Şi-n ceasul când din răsărit ivită veşmântă creasta cu sclipiri de nea Venera33-n veci de focul ei robită,
văzui în vis, frumoasă, pe-o vâlcea, o tânără copilă cum adună mănunchi de flori şi cântul ei zicea:
„De vrea pe nume cineva să-mi spună, sunt Lia34 eu şi mâinile-mi perindă floare de floare ca să-mi fac cunună
şi să mă plac când m-oi uita-n oglindă; cât timp Rachel, surioara, osteneşte de luciul ei nicicând să se desprindă.
Ea ochii să şi-i vadă îndrăgeşte, eu flori s-anin în păr şi să colind; ei văzul, mie fapta-mi foloseşte."
Lucorile35 ce tainic dor aprind în cei care se-ntorc din pribegie, când mai pe-aproape le-ntrevăd albind,
goneau36 departe noaptea sinilie şi-aşijderea şi somnul meu. Sării văzând că-s treji cei ce-mi erau făclie37.
409
„Din dulcea poamă ce-o râvnesc cei vii şi-o cată cu nesaţ şi-nfrigurare, sortit ţi-e azi să guşti şi să te-mbii."
Virgil fu cel ce se rosti atare
şi-n lumea-ntreagă n-a mai fost nicicând
un dar menit să-mbucure mai tare.
Atâtea doruri mă-ndemnau pe rând
să urc pe culmi, încât simţeam că-mi cresc
la fice pas aripi de şoim. Şi când
ajuns-am39 gâfâind să biruiesc suişul lung, Virgil rosti40 chemare, poftindu-mă din ochi să mă opresc.
şi: „Fătul meu, osânda trecătoare şi cea de veci41 ţi-am arătat, grăi; mai mult a-ţi da, prin mine, nu-s în stare42.
Cu truda minţii43 te-am adus aci; de-acum plăcerea44 va să-ţi dea povaţă, căci ai scăpat de cazne şi stihii.
Priveşte45 raza ce-ţi străluce-n faţă,
copaci şi iarbă, crini şi stânjenei,
ce fără sad pe-acest pământ prind viaţă.
Până-or veni frumoşii ochi46, ce grei de rugi şi lacrimi îmi dădură-nsemnul, poţi să te plimbi ori să te-aşezi de
vrei.
N-ai a-aştepta nici vorba mea47, nici semnul: căci cugetul ţi-e liber, drept şi bun şi-ar fi greşit să nu-i asculţi
îndemnul:
asupra-ţi domn pe tine te-ncunun48".
410