Structuri politice si institutionale in Europa la sfirsitul evului mediu si inceputul epocii moderne La inceputul secolului al XVI-lea, Europa se caracterizeaza

printr-o mare diversitate politico-institutionala. Monarhii de traditie medievala, precum Imperiul Romano-German si papalitatea pretind suprematia politica si spirituala, in vreme ce se afirma state cu o structura dince in ce mai moderna, precum Franta, Spania, Anglia. In Italia continua farimitarea politica, mai ales in centru si nord, unde se ramarca principate precum ducatele Ferrara, Mantova, marchizatul de Montferrat, republicile Sienna, Florenta, Venetia, ultima cu caracteristici de o modernitate uneori surprinzatoare. Spre marginile Europei, in tarile scandinave sau in Rusia, suveranii incearca sa consolideze o putere obtinuta uneori cu forta armelor, sa o legitimeze si sa intemeieze o dinastie puternica. Polonia ramine fidela monarhiei elective, care treptat, prin impunerea principiului de liberum veto, se dovedeste neguvernabila. Imperiul romano-german, condus de Carol Quintul, are maxima sa extensiune spatiala, prin incorporarea teritoriilor din Lumea Noua. Carol de Habsburg era fiul lui Filip, zis cel Frumos, arhiducele Burgundiei, fiul imparatuluiMaximilian de Habsburg, si al Ioanei, fiica lui Ferdinand de Aragon si a Isabelei de Castilia. In cazul sau genealogia e importanta in explicarea istoriei, deoarece nu se poate intelege extinderea pe care imperiul o dobindeste in vremea sa fara a tine seama de variatele mosteniri care au intrat in componenta acestuia. Din partea paterna el stapinea mostenirea burgunda (adusa bunicului sau Maximilian de casatoria cu Maria, fiica ducelui Carol Temerarul), adica esentialul Tarilor de Jos ; de asemenea, din aceeasi sursa detinea Franche Comte si domeniile habsburgice, in special Austria. Mostenirea materna ii aduce Spania, regatul Neapolului, Sicilia, Sardinia, ducatul Milanului, teritoriile din America. La moartea bunicului sau Maximilian de Habsburg (1519) Carol era deja, din 1516, rege al Spaniei, dar intra si in competitia pentru coroana imperiala, care era electiva, dar aflata infamilia habsburgica din secolul al XV-lea. In fata unor competitori precum Francisc I regele Frantei si Henric al VIII-lea, regele Angliei, Carol cistiga prin capacitatea de a oferi sume mai mari electorilor (datorita sustinerii din partea unor mari bancheri germani, intre care Fugger, Hochstetter), si prin promisiunea de a nu pune nici un impozit fara acceptul Dietei, adunarea reprezentativa. Pentru a guverna mai bine imensul sau imperiu, Carol si-a vizitat de numeroase oriposesiunile europene. In fata marii diversitati etnice si lingvistice a supusilor sai, persoana suveranului constituia un element de unitate, ceea ce facea necesara prezenta lui in diferitele colturi ale imperiului, Tot din nevoia unei mai bune guvernari, el a delegat sarcini si puteri unor persoane din familia sa, precum matusa lui Margareta de Austria si apoi sora sa Maria de Ungaria in Tarile de Jos. Sotia sa, Isabela de Portugalia, a asigurat supervizarea afacerilor din Spania, impreuna cu fiul sau, Filip al II-lea. Fratele sau Ferdinand a guvernat in spatiul german. Variate mijloace politice au fost puse in slujba visului realizarii unui imperiu universal crestin. De alfel, idealul sau crestin, dorinta de a lua conducerea unei cruciade impotriva otomanilor par sa fi jucat un rol in hotarirea de a deveni imparat. El preia conducerea crestinatatii in momentul in care papalitatea era slaba, si contestarea luterana era la inceputurile sale. Dar idealul imperiului uiversal nu mai corespundea realitatilor care vedeau impunerea monarhiilor

nationale. Dupa o viata de lupta pentru asigurarea unitatii imperiului si a crestinatatii, Carol asista la esecul visului sau, pe care il constientizeaza in momentul in care imparte imperiul, cedind Spania, Tarile de Jos si posesiunile de peste mari fiului sau Filip, iar Germania si Austria fratelui sau Ferdinand (1555-1556).

Monarhia absoluta Monarhia absoluta reprezinta o noua etapa a evolutiei unor state europene, care succeda monarhiei starilor. Diferenta fata de acestea este cresterea autoritatii monarhului, care nu este insa nelimitata, cum ar putea sugera sintagma de monarhie absoluta, ci mai degraba necontrolata de alte institutii, cum ar fi adunarile de stari. Limitele puterii monarhului absolut sunt date de dreptul divin, in mod concret de necesitatea colaborarii cu biserica, aflata totusi sub autoritatea regelui. De asemenea, legile fundamentale ale regatului reprezinta stavile in calea puterii absolute a regelui (de exemplu, in Franta, un monarh absolut nu poate incalca legea salica, prin care accesul femeilor la tron este interzis). O serie de privilegii acordate unor supusi sau unor regiuni mai recent alipite coroanei reprzinta alte piedici in calea absolutismului regal. De asemenea, limite pentru puterea regala le reprezinta si distantele mari intre capitala si provincii, care, in conditiile in care comunicatiile raman incete si dificile, reprezinta alti factori care nu permit o crestere excesiva a autoritatii monarhului. Monarhia absoluta se afirma in anumite conditii social politice, caracterizate printr-un declin relativ al nobilimii in raport cu burghezia, regele reprezentand astfel un factor de echilibru intre cele doua categorii sociale intre care exista anumite tensiuni. Exista si ipoteza potrivit careia monarhul absolut favorizeaza de fapt nobilimea, din care face de altfel parte, oferindu-i posibilitatea conservarii pozitiei si privilegiilor in schimbul renuntarii acesteia la autonomia sa. Monarhul joaca rolul de arbitru, folosindu-se de infruntarile dintre grupurile si categoriile sociale pentru a-si consolida puterea. Astfel, regii nu renunta niciodata cu desavarsire la colaborarea cu nobilimea, pe care o indeamna insa sa vina sa se stabileasca la curte, unde beneficiaza de privilegii, dar poate fi si mai bine controlata, si transformata dintr-o categorie de razboinici cvasi-autonomi, ca in evul mediu, intr-o clasa de curteni, dependenti economic si politic de rege. Pe de alta parte, regii apeleaza la specialisti recrutati din randurile burgheziei. In Anglia, monarhul isi recruteaza colaboratorii din randul noii nobilimi, orientata spre o productie destinatapietei, si care se apropie de interesele burgheziei. In Franta, burghezia pune la dispozitia regelui specialisti, care prin cumpararea de titluri, se transforma intr-o noua nobilime, de roba. In Franta, Anglia, Spania centralizarea politica a reusit, in secolele XV-XVI conducand la realizarea unor state solide, in care puterea este concentrata in mainile monarhului si ale apropiatilor sai. Regele a ramas singurul care are dreptul de a da legi, de a fi judecator suprem, de a stabili si percepe impozite, de a bate moneda, de a numi functionari in teritoriu, de a avea armata si de a conduce politica externa a tarii. Un alt mijloc de a intari puterea centrala este asigurarea controlului asupra bisericii. Papalitatea, ca institutie supranationala, reprezenta un concurent pentru monarhii occidentali, care s-au straduit sa-i diminueze puterea inpropriile state. In timp ce in Franta si Spania regii au preluat controlul asupra bisericilor "nationale", in Anglia s-a ajuns la ruptura cu Roma, in timpul lui Henric al VIII-lea. Aici regele este capul suprem al bisericii, iar religia de stat, cea pe care trebuie s-o accepte toti supusii din regat, este anglicanismul. Ramas medieval prin unele din caracteristicile sale, statul absolutist are insa o serie de trasaturi noi (impozitele regulate, birocratia profesionista, armata regulata, un anumit progres spre laicizare), care fac din el inaintasul direct al statului modern. Franta

In Franta, unii istorici considera ca monarhia absoluta a inceput sa se afirma inca din timpul lui Ludovic al XI-lea, pentru a se defini in vremea lui Carol al VIII-lea (1483-1498), Ludovic al XII-lea si a urmasilor acestora. Sunt si istorici care cred ca monarhia absoluta se afirma de-abia cu Henric al IV-lea (1589-1610), dupa depasirea crizei reprezentata de razboaiele religioase de la mijlocul secolului al XVI-lea (1462-1589). Este evident ca unele caracteristici ale absolutismului au aparut inca de la sfarsitul secolului al XV-lea, precum cresterea autoritatii

regale in timpul regilor Francisc I (1515-1547) si Henric al II-lea (1547-1559), sau limitarea activitatii Statelor Generale. Acestea din urma, desi continua sa existe ca institutie, nu mai sunt convocate in plen intre 1484 si 1560. Dupa reluarea apelului la ele in timpul crizei reprezentate de razboaiele religioase, ele nu mai sunt convocate pana in 1614, in vremea Frondei. Aceasta reprezinta de altfel si ultima convocare a Statelor Generale pana la Revolutia din 1789. Domnia lui Henric al IV-lea pune capat razboaielor religioase si aduce pe tron o noua dinastie, de Bourbon. El reuseste concilierea dintre catolici si protestanti, oferindu-le acestora o serie de garantii privind libertatea cultului prin Edictul de la Nantes (1598). Absolutismul francez ajunge la apogeu in timpul domniilor lui Ludovic al XIII-lea (16101643), cand se remarca personalitatea cardianalului Richelieu, si a lui Ludovic al XIV-lea (16431715), aflat o vreme sub influenta cardinalului Mazarin. Anglia In Anglia, monarhia absoluta se instaureaza prin domnia lui Henric al VII-lea (14851509), care pune capat Razboiului celor doua roze. Suveranul guverna cu ajutorul consiliului privat, si exercita puterea judiciara prin intermediul unor functionari care depend direct de monarh. Parlamentul avea prerogativa de a aproba impozitele si stringerea de trupe de mercenari, in conditiile in care regale nu beneficiazade o armata regulata. In aceasta perioada Parlamentul isi definitivase structura bicamerala, fiind impartit intre Camera Lorzilor, care erau numiti de rege dintre laici si oameni ai bisericii, si Camera comunelor, alcatuita din reprezentanti ai oraselor ridicate de rege la rangul de circumscriptii electorale. Parlamentul putea propane modificari ale Common law, corpul de cutume codificate in secolul al XII-lea, care reprezinta baza judiciara a regatului. Desi Parlamentul dispune de prerogative largi, pentru a si le putea manifesta e nevoie ca regale sa-l coonvoace. Henric al VII-lea intareste puterea regala prin consolidarea justitiei, reorganizarea armatei, recuperarea domeniilor coroanei. Politica sa fiscala echilibrata, care nu l-a obligat sa impuna noi impozite, i-a ingaduit sa convoace rar parlamentul, care a avut un rol nu foarte important in timpul domniei sale. Fratele sau, Henric al VIII-lea (1509-1547), a continuat aceasta politica de intarire aputerii regale. Intre 1507-1529 a evitat sa convoace parlamentul, printer altele si pentru ca a beneficiat de resursele financiare mostenite in urma politicii echilibrate a fratelui sau. Nevoia sa de sprijin in conflictul cu papalitatea, generat de refuzul papei de a accepta divortul de Caterina de Aragon in vederea recasatoririi cu Ann Boleyn l-a facut sa convoace mai frecvent parlamentul. Acesta e asociat la toate etapele fundamentale ale rupturii de Roma, si cu ajutorul sau sunt realizate toate masurile importante : proclamarea regelui ca sef suprem al bisericii din Anglia, secularizarea averilor bisericesti. Colaborarea cu regalitatea in vremea lui Henric al VIII-la a condus la o largire a prerogativelor Parlamentului si la o recunoastere largita a acestuia. Pe aceasta baza, unii istorici considera ca in Anglia nici nu se poate vorbi de o monarhie absoluta, ci de o a treia cale, caracterizata de colaborarea intre monarh si adunarea starilor privilegiate, cale situata intre monarhia electiva de tip polonez si cele autoritare, de tip rus sau francez. Dupa moartea lui Henric al VIII-lea a urmat o perioada dificila pentru absolutismul regal, deoarece succesorul sau imediat, Eduard al VI-lea (1547-1553), a urcat pe tron fiind minor si a

disparut destul de repede, lasand deschisa problema succesiunii. I-a urmat Maria Tudor (15531558), fiica lui Henric al VIII-lea din prima casatorie, cu Caterina de Aragon. Casatorita cu Filip al II-lea, viitorul rege al Spaniei si dorind sa restaureze catolicismul persecutat de reformati, aceasta a luat masuri dure impotriva protestantilor englezi, ceea ce I-a adus numele de Bloody Mary (Maria cea Sangeroasa). I-a urmat la tron sora sa Elisabeta (1558-1603), fiica Annei Boleyn, pentru care Henric al VIII-lea a divortat, ajungand la ruptura cu Roma. Elisabeta a restabilit politica de sprijinire a

bisericii anglicane, a incurajat comertul, a continuat razboiul cu Spaania. Pe parcursul lungii sale domnii, ea a convocat parlamentul doar de 13 ori, semn al maturizarii atinse de puterea regala. Spania Spania facuse pasi decisivi spre unificare prin casatoria din 1469 dintre Ferdinand, mostenitorul tronului Aragonului, si Isabela, mostenitoarea tronului Castiliei. Acestia incep sa domneasca din 1479, dar cele doua regate isi pastreaza individualitatea, conservindu-si institutii specifice, adunari de stari (Cortesuri) separate. Incoronarea ca rege al Spaniei a nepotului lui Ferdinand de Aragon si al Isabelei de Castilia, Carol (1516-1556), numit Quintul (al V-lea) dupa urcarea pe tronul imperial, a semnificat unificarea deplina a Spaniei si instaurarea monarhiei absolute. Proiectul sau de imperiu universal l-a facut sa incerce sa utilizeeze in primul rand fondurile spaniole, si pentru aceasta a fost nevoit sa convoace Cortesurile. Opozitia fata de presiunea fiscala a declansat in anii 20 o revolta a oraselor, care a fost in cele din urma infranta, semn ca tranzitia spre absolutism nu putea fi oprita. Fiul lui Carol, Filip al II-lea (1556-1598), stapanea un vast imperiu care cuprinde, pe langa Spania, teritoriile de peste ocean, zone intinse din Italia, Tarile de Jos, Filipinele, Portugalia (in urma uniunii dinastice realizata in 1580). El a incercat sa conduca personal acest imens conglomerat, cu ajutorul functionarilor regali, al armatei si al bisericii. Rolul Cortesurilor a fost mult diminuat, iar cu ajutorul Inchizitiei au fost urmariti nu doar ereticii, ci si adversarii politici ai regalitatii. La moartea sa, Spania intrase intr-un declin pronuntat, in pofida veniturilor aduse de colonii. Suprematia sa militara si politica ii era pusa in pericol de Anglia, Franta, Tarile de jos (viitoarea Olanda) revoltate impotriva stapanirii spaniole. Rusia Modelul politic bizantin avea sa aiba succes asupra slavilor de rasarit, a rusilor. Acestia, o data cu primirea crestinismului de la Constantinopol, la sfarsitul secolului al X-lea, la initiativa cneazului Valdimir, intrau in orbita politica bizantina. Statul rus cu capitala la Kiev adopta o legislatie de inspiratie bizantina si o serie de institutii de acelasi tip. Rusia kieviana se faramita din punct de vedere politic in secolul al XII-lea, atat datorita razboaielor civile cat si atacurilor popoarelor stepei, pecenegii si cumanii. Marea invazie mongola distrugea in 1240 Kievul si instaura dominatia tatara, punand capat primei etape a istoriei independente a statului rus. Acesta avea sa se reconstituie in jurul Moscovei, in secolul al XIV-lea incepand eliminarea treptata a dominatiei mongole. Independenta cnezatului moscovit avea sa se afirme de-abia in secolul al XV-lea, cu unificarea cnezatelor rusesti in jurul Moscovei in timpul lui Ivan al III-lea (14621505). Dupa cucerirea Bizantului de catre otomani, cnejii rusi se considera urmasii imparatului de la Constantinopol, iar Moscova devine a treia Roma . Ivan al IV-lea (1533-1584), supranumit cel Groaznic , desavarseste unificarea Rusiei, prin cucerirea hanatelor tatarasti de Kazan si Astrahan. El se implica insa si intr-un indelungat razboi pentru Livonia, in incercarea de a obtine iesirea Rusiei la Marea Baltica, fara insa a obtine rezultatul scontat. Puterea tarului creste foarte mult in vremea sa, atingand limitele despotiei orientale. Prin opricinina, garda personala cu atributii de politie secreta, el instaureaza un regim de teroare impotriva tuturor opozantilor politici. Dupa moartea sa urmeaza o criza prelungita, care se solutioneaza cu instalarea in 1613 a unei noi dinastii, cea a Romanovilor.

Monarhia absoluta in conceptia lui Jean Bodin1 Suveranitatea nu este limitata nici in putere, nici in functie, nici la un timp anumit. Ori trebuie ca acei ce sint suverani sa nu fie de fel supusi poruncilor altuia, si sa poata da legi 1Jean Bodin (1530-1596), profesor de drept si functionar al regatului francez

supusilor ori sa stearga legile nefolositoare pentru a face altele (). Dar cit despre legile divine si naturale, toti principii pamintului le sint supusi, si nu sta in puterea lor sa le incalce, daca nu vor sa fie vinovati de lezmajestate divina, purtind razboi cu Dumnezeu (). Dar de la legile care privesc starea statului si asezarea acestuia, de vreme ce sint alaturate si unite cu Coroana, cum este Legea Salica2, principele nu poate avea derogare ; si orice ar face, intotdeauna succesorul poate sa anuleze ceea ce ar fi fost facut in prejudiciul legilor regale si pe care este intemeiata majestatea suverana. (). Principele este intr-atit obligat conventiilor pe care le are cu supusii sai, ca nu poate gasi derogare in puterea sa absoluta (), caci Dumnezeu insusi este tinut de promisiunea sa (). Nu este in puterea principelui pamintean de a lua impozit dupa placerea lui de la popor, si nici sa ia bunul altuia. Si totusi, daca necesitatea este urgenta, in acest caz principele nu trebuie sa astepte adunarea starilor, nici consimtamintul poporului, caci salvarea depinde de prevederea si harnicia unui principe intelept. (Jean Bodin, Les six livres de la Republique, Fayard, Paris, 1986, vol I ) 2Lege stabilita in sec. al XIV-lea, in conditiile crizei de succesiune care a urmat mortiifara mostenitori a fiilor lui Filip al IV-lea cel Frumos, care stabilea ca tronul Frantei nupoate fi transmis pe linie feminina. Prin aceasta se contracarau pretentiile regeluiAngliei, nepot de fiica al lui Filip al IV-lea