Macroglobulinemia Waldenstrom

Macroglobulinemia Waldenstrom este una dintre gammopatiile monoclonale maligne. Este o conditie caracterizata de prezenta unui nivel inalt a macroglobulinei-IgM, viscozitate crescuta serica si infiltrat limfoplasmocitar in maduva osoasa. Macroglobulinemia Waldenstrom este o afectiune clonala a limfocitelor B. Conditia este considerata a fi un limfom limfoplasmocitic. Manifestarile clinice ale acestei conditii rezulta prin prezenta paraproteinei IgM si a infiltratului malign limfoplasmocitar a maduvei osoase si a altor tesuturi. Prezentatia clinica a macroglobulinemiei Waldenstrom este similara cu cea a mielomului multiplu cu exceptia ca organomegalia este comuna in macroglobulinemia Waldenstrom si neobisnuita in mielomul multiplu iar boala renala si leziunile litice sunt neobisnuite in macroglobulinemie dar sunt comune in mielom multiplu. Secretia de paraproteina M conduce la hiperviscozitate si complicatii vasculare datorita proprietatilor fizice, chimice si imunologice ale paraproteinelor. IgM monoclonal determina sindrom de hiperviscozitate, crioglobulinemie de tip 1 si 2, anomalii ale coagularii, neuropetie periferica senzitivomotorie, boala de coagulare si anemie, amiloidoza primara si depozitare tisulara a IgM amorf in piele, tract gastrointestinal, rinichi si alte organe. Celulele limfoplasmocitare neoplazice infiltreaza maduva osoasa, splina si nodulii limfatici. Mai rar aceste celule pot infiltra plaminii, ficatul, tractul gastrointestinal, rinichii, pielea, ochii si sistemul nervos central. Infiltrarea acestor organe determina numeroase simptome clinice si semne. Ocazional paraproteina IgM are si activitate de factor reumatoid, activitate antimielinica care contribuie la neuropatia periferica si activitate anticoagulanta lupica. Macroglobulinemia Waldenstrom este o afectiune limfoproliferativa cronica cu media de supravietuire de 78 de luni. Cauzele de deces cele mai importante sunt progresia afectiunii proliferative, infectia, insuficienta cardiaca si alte cauze, incluzind insuficienta renala, atacul cerebral si singerarile gastrointestinale. Transformarea intro varianta imunoblastica mai agresiva este rara. Pentru boala asimptomatica nu este indicat nici un tratament. Pacientii sunt supravegheati atent cu masurarea periodica a componentei M, imunoglobulinei si a viscozitatii serice. Interventia terapeutica in macroglobulinemia Waldenstrom poate fi impartita in tratarea complicatiilor paraproteinei IgM si tratarea bolii per se. Terapia curenta disponibila include plasmafereza, agenti alkilanti, interferon alfa, analogi ai nucleozidelor purinice, chimioterapie cu doza inalta, splenectomie, rituximab, thalidomida, transplantul de maduva osoasa. Tratamentul de urgenta pentru hiperviscozitate este plasmafereza. Se instituie chimioterapia apoi pentru a mentine nivele scazute de imunoglobulina. Eficacitatea chimioterapiei este monitorizata prin electroforeza proteinca si evaluarea semnelor si simptomelor de boala activa. Pacientul poate prezenta un raspuns complet cu disparitia proteinei monoclonale la electroforeza serica, fara evidente histologice a afectarii maduvei osoase, rezolutia adenopatiei, organomegaliei, raspuns partial cu reducerea de 50% a concentratiei de IgM si scaderea cu 50% a adenopatiei si organomegaliei sau un raspuns minor cu 25% reducere a IgM si fara semne si simptome noi de boala activa.

Macroglobulinemia Waldenstrom este o boala indolenta iar pacientii supravietuiesc aproximativ 78 de luni. Pacientii cu tipul nodular de afectare a maduvei osoase tind sa se prezinte mai bine decit cei cu afectare difuza. Factorii negativi de prognostic includ virsta peste 65 de ani, valorile hemoglobinei sub 10 g/dL, nivel albuminei sub 4. 0 g/dL, nivel ridicat al beta-2 microglobulinei. Manifestarile clinice ale acestei afectiuni rezulta prin doi factori importanti. Primul, secretia de paraproteina M conduce la hiperviscozitate si complicatii vasculare datorita proprietatilor fizice, chimice si imunologice ale paraproteinelor. IgM monoclonal determina sindrom de hiperviscozitate, crioglobulinemie de tip 1 si 2, anomalii ale coagularii, neuropetie periferica senzitivimotorie, boala de coagulare si anemie, amiloidoza primara si depozitare tisulara a IgM amorf in piele, tract gastrointestinal, rinichi si alte organe. Al doilea, celulele limfoplasmocitare neoplazice infiltreaza maduva osoasa, splina si nodulii limfatici. Mai rar aceste celule pot infiltra plaminii, ficatul, tractul gastrointestinal, rinichii, pielea, ochii si sistemul nervos central. Infiltrarea acestor organe determina numeroase simptome clinice si semne. Ocazional paraproteina IgM are si activitate de factor reumatoid, activitate antimielinica care contribuie la neuropatia periferica si activitate anticoagulanta lupica. Nu exista o etiologie definita a macroglobulinemiei Waldenstrom. Au fost raportati factori de mediu, genetici, familiali si virali. Gammopatiile monoclonale IgM de semnificatie nedeterminata sunt considerate un precursor al macroglobulinemiei Waldenstrom. S-a sugerat si un posibil rol al factorilor genetici prin raportarea aglomerarii familiale a bolii. Rapoartele de cazuri familiale sugereaza o predispozitie genetica. Hepatita C, G si virusul uman herpes tip 8 au fost implicate dar nu exista inca date de sustinere pentru legatura cauzala intre aceste virusuri si macroglobulinemia Waldenstrom.