discreia filosofiei: alexandru dragomir i crasele banaliti metafizice gabriel liiceanu

Brasov, Universitatea Transilvania 10 iunie 2004, ora 17 Andrei Bodiu: Astazi, Facultatea de litere a Universitatii Transilvania este onorata de a-l avea ca invitat pe filozoful Gabriel Liiceanu. nainte de a oferi microfonul colegului si prietenului meu, Mircea Mihaies, am sa va spun cteva cuvinte despre aceasta ntlnire. Am sa ncep cu o ntmplare petrecuta acum o saptamna sau doua, cnd unul dintre organizatori, Marius Lazurca, venit n Brasov, a scos, pe strada, un afis care anunta conferinta domnului Gabriel Liiceanu. Un politist l-a zarit si i-a atras atentia cuvntul Microsoft. Vaznd numele domnului Liiceanu, l ntreaba pe Marius: Domnul se ocupa si cu calculatoarele?! Despre relatia dintreMicrosoft si aceste ntlniri, care mie mi se par deosebite, va va vorbi managerul general al Microsoft Romnia, Silviu Hotaran, aflat alaturi de noi. Ne

onoreaza cu prezenta doamna Paula Apreutesei, director de marketing la Microsoft Romnia, precum si doamna profesoara Adriana Babeti, cunoscut critic si istoric literar, comparatist, prozator, directorul Fundatiei A Treia Europa. Este alaturi de noi si un spirit ironic, caustic dar si poetic, Ioan T. Morar. Dupa cum vedeti, este o garnitura foarte solida, binevenita aici, la noi, la Brasov, la Facultatea de Litere a Universitatii Transilvania. nainte de a-i da cuvntul lui Mircea Mihaies, as vrea sa spun ca gasesc ideala aceasta conjunctie ntre intelectuali de cea mai nalta calitate si profesionisti ai tehnologiei informationale de vrf, un gen de ntlniri arareori sau deloc identificabile n Romnia. l invit pe Mircea Mihaies sa preia friele ntlnirii de astazi. Mircea Mihaies: As preda mai degraba ce e de preluat! Nu am sa va retin dect un minut pentru a va explica ce nseamna sintagma Conferintele Microsoft. Cuvintele sunt oarecum enigmatice, nu n sensul ca Microsoftar fi necunoscut, ci pentru ca suntem obisnuiti sa-i atasam cu totul altfel de determinative. E vorba de o initiativa culturala pe care un grup de intelectuali de la Timisoara, A Treia Europa n principal Adriana Babeti, Cornel Ungureanu, Marius Lazurca si cu mine am avut-o. Voiam sa diversificam aria cercetarilor noastre, care au mers pe ideea comunicarii si a diversitatii si, n aceasta lume care ni se parea ca nu prea mai comunica, nu mai e permeabila la idei, sa ncercam sa punem oamenii n contact. Am fost extrem de fericiti ca, prin intermediul prietenului nostru Ioan T. Morar, sa dam de niste personaje absolut incredibile prin generozitatea lor si prin interesul aratat faptului intelectual. Cu att mai mult, cu ct la prima vedere ei vin dintr-un domeniu pur pragmatic. Am ntlnit-o mai nti pe d-na Paula Apreutesei. n momentul de fata, Silviu Hotaran si Paula conduc ntreaga zona adriatico-balcanica a Microsoft-ului. mpreuna, am hotart sa punem n practica ideea de a aduce niste personalitati ale culturii romne de astazi n fata unor oameni ca dumneavoastra. Am nceput n decembrie 2003 la Timisoara, cu o conferinta care i-a avut ca invitati pe Gabriel Liiceanu si pe Andrei Plesu. Am continuat apoi la Arad. Pe 1 aprilie, n acest an, l-am avut ca invitat pe HoriaRoman Patapievici cu doua conferinte, la Timisoara si Oradea. Astazi suntem la Brasov, mine vom fi la Cluj, asa ca macar n aceasta formula cred ca noi, ca timisoreni, am pus ntr-o formula ct de ct destinsa faimoasa sintagma Azi n Timisoara, mine-n toata tara! Va multumesc ca sunteti aici si ca v-ati luat din timpul dumneavoastra ntr-o zi att de frumoasa. Am sa-l rog pe Silviu Hotaran sa va spuna cteva cuvinte din perspectiva omului de actiune care este si intelectual. Am mai spus-o si altadata: noi suntem niste oameni ai intelectului care ne iluzionam ca suntem si oameni de actiune. Ca dovada, astazi ne aflam la Brasov ! Silviu Hotaran: Multumesc. Asa cum a spus si Mircea, sunt emotionat, chiar intimidat, asa ca o sa ncep prin a va multumi ca am ocazia de a fi astazi alaturi de oameni care mi sunt dragi. Vreau sa va spun de ceMicrosoft si aceste conferinte. As vrea sa va ntreb n primul rnd cti dintre dumneavoastra vin de la Politehnica. Nu sunteti prea multi dar n-am ce face, eu oricum sunt pregatit sa va spun de ce Microsoft si aceste conferinte, asa ca o sa va rog sa mi acordati cteva minute. Azi dimineata, pe drumul de la Bucuresti spre Brasov am asistat la o discutie extrem de interesanta, care ar putea constitui n sine subiectul unei viitoare conferinte Microsoft. Dupa cum stiti, domnul Liiceanu este si director al editurii Humanitas, si am constatat cu o placuta surprindere ca si pe piata de carte din Romnia este o competitie absolut deosebita. S-a spus n acea discutie ca editura Humanitas ar aspira sa aiba pe piata romneasca de carte aceeasi pozitie pe care o detine Microsoft n tehnologia informatiei. S-a speculat si asupra practicilor: n ce masura practicile prin care Humanitas doreste sa ajunga la aceasta pozitie seamana cu cele pe care le utilizeaza Microsoft. Aceasta ar putea fi o prima explicatie. Lasnd nsa gluma la o parte, acest demers, care a nceput acum sase luni, o are pe Paula Apreutesei ca principal artizan din partea Microsoft, n vreme ce Adriana Babeti si Mircea Mihaies sunt cei care au oferit de fapt aceasta posibilitate oamenilor de la Microsoft. Pna la urma, imaginea pe care o are Microsoft n lume este clar legata de perceptia pe care noi ca echipa, ca oameni, ca fiinte umane o avem n tot ce facem. Mircea si Adriana vorbesc adesea despre comunitate si diversitate, unitati si diversitati. Noi la Microsoft vorbim foarte mult despre comunitati de dezvoltatori, de specialisti n tehnologia informatiei. Aici este vorba de comunitati de scriitori: diversitatea lua alte dimensiuni, dar subiectele erau totusi comune. Interesul nostru a fost repede identificat n zona lui comuna.Vorbim astazi despre mutarea existentei noastre nu numai ca fiinte umane dar si ca societate din spatiul fizic n spatiul virtual. Aceasta mutatie este una extrem de profunda, care depaseste cu mult aspectul tehnologic. Ajungem astfel la educatie. Este foarte greu de perceput de ce e nevoie de educatia tehnologica. Ca sa putem face acest pas avem nevoie de un spectru existential mult mai larg, n care sa ne educam ca sa putem trai altfel, mai bine, n viitor. Avem nevoie de modele, de personalitati. Asa cum poate Bill Gates si nu numai el reprezinta un model n ceea ce priveste tehnologia informatiei, dl. Liiceanu, dl. Plesu, dl. Patapievici, Mircea, Adriana, Biju Morar sunt si ei modele n alte domenii ale activitatii

umane. Cam aceasta ar fi explicatia, nu foarte complicata.Mai exista una subiectiva, care tine de placerea noastra, a mea, a Paulei si a colegilor nostri de a fi parte a acestor demersuri, placerea de a face altceva, de a nvata, de a ne completa perspectiva asupra lumii n care traim. Cu asta, am marea placere si onoare de a-i da cuvntul d-lui Gabriel Liiceanu! Gabriel Liiceanu: Ma simt ca naintea unui meci de box n care presa, televiziunile vin si nconjoara ringul. Trebuie sa astept sa dispara, sau pot sa ncep? Buna seara, doamnelor si domnilor! As vrea sa stiti ca sunt un personaj extrem de disciplinat. ntr-un fel, din cauza asta ma aflu aici. As putea sa va flatez, sa va spun ca m-a mnat dorul de a va cunoaste, dorinta de a avea contact cu generatiile tinere si toata ideologia si demagogia care ndeobste sunt mobilizate cu ocazia acestor manifestatiuni culturale. Adevarul e mult mai simplu. Dupa cum va spunea Mircea Mihaies, m-am pomenit la Timisoara n urma cu un an, n cadrul conferintelor Microsoft. El m-a rugat sa particip la acest proiect si m-am ntrebat atunci ce legatura este ntre Microsoft si mine n afara de faptul ca utilizez, pesemne ca multi dintre dumneavoastra, celebrele programe. N-am nteles foarte bine care era ideologia lansarii acestor conferinte, din perspectiva Microsoft. De fapt, atunci, nici nu am fost foarte atent la explicatie. mi era de ajuns ca Mircea Mihaies ma rugase. De ce? Pentru ca atunci cnd simt nevoia sa ma defulez, citesc pagina a doua din Romnia literara, unde Mircea Mihaies are saptamnal un articol. Cum de vreo trei-patru ani de zile nu mai am posibilitatea sa ma defulez public, adica sa spun n gura mare ceea ce simt despre lumea n care traim, o fac prin delegatie. Pentru ca Mircea Mihaies are rubrica asta, seara, obosit, n pat, iau Romnia literara si adorm fericit pentru ca cineva njura si pentru mine. Asadar pe Mircea Mihaies nu puteam sa-l refuz si asa se face ca m-am pomenit la prima conferinta Microsoft. Pe urma am cunoscut-o pe doamna Paula Apreutesei, astazi pe directorul general, domnul Silviu Hotaran, si mi-am dat seama ce proiect interesant au gndit. Rareori se ntmpla ca lumea tehnicii sa-si dea mna cu lumea umanisticii si sa ncerce sa realizeze mpreuna un proiect comun, asa nct le sunt recunoscator ca datorita domniilor lor ma aflu acum n fata dumneavoastra.Cnd l-am auzit pe domnul Andrei Bodiu povestind istorioara cu afisul, nu va ascund ca n prima clipa m-am temut ca, fiind vorba de un afis n saptamna preelectorala, politistul i-ar fi cerut sa rupa obiectul acela cu aer de Hamlet decrepit, cum mi-a placut sa-i spun, contemplnd afisul, unui coleg al meu. M-am bucurat sa constat ca nu am fost confundat cu un candidat la electorale si ca ma aflu deci n fata dumneavoastra cu o identitate intacta. Nu va ascund ca sarcina mea este teribil de ingrata. Cred ca este pentru prima oara n viata cnd vorbesc despre un subiect care va este, dumneavoastra celor care ascultati, total necunoscut. Ceea ce scrie pe afisul conferintei, compus integral de Mircea Mihaies (pna si titlul i apartine) Discretia filosofiei si, dedesubt, Alexandru Dragomir si crasele banalitati ale metafizicii te face sa te gndesti la mai multe lucruri. n primul rnd, de ce ar fi filozofia discreta. n al doilea rnd, cine e Alexandru Dragomir. Aproape nimeni nu stie ce imagine trebuie sa lege de acest nume. n sfrsit, ce nseamna crasele banalitati ale metafizicii. Toate aceste neajunsuri am ncercat sa le transform n avantaj, spunndu-mi ca necunoscutele din titlu vor fi fiind o provocare pentru dumneavoastra si, n orice caz, una pentru mine. Pentru ca persoana de care ne ocupam astazi este un caz-limita al culturii noastre, ma vad obligat sa ncep discutia dintr-un punct oarecum neasteptat: n speta, de la o tipologie a scrisului si de la cele patru categorii de autori care corespund acesteia. Vom numi deocamdata personajul nostru central Cineva. I. DESPRE O TIPOLOGIE A SCRISULUI SI CELE PATRU CATEGORII DE AUTORI CARE I CORESPUND 1. Cineva, oricare dintre noi, la un moment dat n viata, nu se stie cum, fiecare pe propria lui carare, ajunge sa scrie. Apoi publica un articol, mai multe, o carte, o a doua carte, devenind, cu vremea, scriitor. Autor. Faptul de a publica devine pur si simplu o conduita a vietii lui si scopul suprem al acesteia. Acel Cineva publica la intervale regulate si, daca e n stare asta ncearca mereu ct mai mult. Daca se poate, o carte pe an; daca nu macar una la doi ani. Aceasta este regula nescrisa a scriitorilor parizieni, de pilda. Cam o data la doi ani e cazul sa apari. Daca nu, lumea ncepe sa se ntrebe lumea nsemnnd colegii de breasla daca mai existi, si bucuria pe care o poti crea n jur prin ntrzierile sau prin absenta ta e destul de mare. Cu alte cuvinte, cnd cineva intra n viata n felul acesta, scriind, publicnd si facndu-si din asta un tel al vietii, scrisul ajunge sa se faca ritmic si cu metoda. Si lucrul e valabil n forma aceasta pentru nouazeci si noua la suta din membrii tagmei scriitoricesti. Julien Green scria un roman pe an. Faptul ca a publicat saptezeci-optzeci de romane n viata lui si ca astazi nu le mai citeste nimeni Jurnalul este cartea lui citita si recitita este, desigur, doar o pura ntmplare a istoriei culturii. Thomas Mann scria de la sapte dimineata la douasprezece n fiecare zi, ca un functionar constiincios. Eliade scria ntre sapte si paisprezece pagini pe zi; o spune

chiar el n Jurnal. Sadoveanu se scula cu noaptea n cap si scria n fiecare dimineata de pe la ora cinci-sase. Cartarescu pentru a veni n vremea noastra scrie dupa un plan si cu termene destul de bine precizate. Intra n biroul editurii care are placerea sa-l publice, si prezinta ultimile proiecte literare si spune: Romanul Orbitorvolumul nti, Aripa stnga, l voi preda la anul n luna noiembrie. Volumul al doilea va fi gata peste doi ani si jumatate, iar volumul al treilea se va ncheia n 2005. Coelho ca sa ma refer la cel mai citit scriitor din lume, nu nseamna ca si cel mai bun scrie cam la trei ani o carte. Llosa la fel, la trei-patru ani publica un nou volum.Ce vreau sa spun cu toate acestea? Ca ntre mobilul scrisului si publicare ca scop absolut apele devin cu vremea neclare. Scrii pentru ca nu poti altfel? Sau scrii pentru ca sa publici, pentru a exista public, pentru a avea succes, pentru a fi aplaudat si comentat, pentru a aparea n lumina reflectoarelor, camerelor de televiziune, pe undele radiourilor s.a.m.d.? Cnd istoria ajunge n situatii-limita, scriitorii care scriu ca sa publice si scriitorii care scriu pentru ca au ceva de spus ncep sa se departajeze. n comunism, sub cenzura, foarte multi au ales sa scrie ca sa publice, cu orice pret: al operei lor, al constiintei lor, pentru a obtine privilegii, pentru confortul lor general n viata. Altii, dimpotriva. Vorba lui Ierunca: n timp ce unii au ales fotoliile Academiei, altii au ales drumul nchisorilor. n situatii-limita, istoria departajeaza scriitorii care scriu ca sa publice cu orice pret de cei care scriu pentru ca au ceva de spus. Sadoveanu devine nustiu-ce n Marea Adunare Nationala si scrie Mitrea Cocor, Arghezi recuperat scrie Cntare omului, George Calinescu scrie (poate ati citit pagina splendida din Romnia literara, dactilograma ntlnirii cu Gheorghiu Dej de prin anii 60, n care Calinescu si exprima ardent dorinta de a primi indicatii din partea sectiei ideologice a Comitetului Central) ca sa ncheie si sa poata publica, mutilate, romanele Bietul Ioanide si Scrinul negru. Asteapta indicatiile partidului! Petru Dumitriu, care era cunoscut n epoca pentru cinism, spunea: Eu scriu orice pentru ca nu pot sa nu ma duc n fiecare seara la Athene-Palace sa mannc icre negre cu lingura. La marii scriitori si n zodiile fericite ale istoriei se naste un echilibru perfect ntre nevoia scriitorului autentic de a scrie si asteptarea fireasca a publicului de a citi. Departajarea ntre faptul de a publica cu orice pret si de a scrie pentru ca ceva te mboldeste sa o faci nu se petrece n mod obisnuit. Istoria e mai clementa, nu e traversata doar de totalitarisme sau de epoci lungi de mizerie spirituala si ideologica. Asa se face ca problema aceasta nu a existat n cazul, sa zicem, al lui Balzac, Flaubert, Tolstoi, Thomas Mann s.a.m.d. n aceasta prima categorie a scrisului pe care am mentionat-o, Cineva scrie si publica. Prin intermediul acestui act simplu se naste, exista si apoi se amplifica ceea ce se numeste partea publica a culturii. Nemtii au pentru acest lucru un cuvnt care spune mult: Kulturbetrieb. Betriebnseamna ntreprindere. Cuvntul Kulturbetrieb vrea sa spuna ca n societatile moderne cultura capata aspectul unei industrii, al unei ntreprinderi, iar aceasta cultura-ca-ntreprindere, ca industrie, comporta o structura extrem de complicata, alcatuita din agenti literari nu e usor sa discuti cu agentul lui Coelho, care vinde patruzeci de milioane de exemplare pe an , din strategii ample de marketing si publicitate, din reviste, premii, lansari, dezbateri publice, conferinte, mese rotunde, colocvii, aparitii la televiziune, lecturi publice etc. etc. Toate acestea constituie partea publica a scrisului. Scrisul-ca-fapt-de-a-publica se nscrie ntr-un Kulturbetrieb. Acestei categorii a scrisului scrisul n vederea publicarii i corespunde autorul notoriu, autorul-vedeta, autorul celebru, autorul rasfatat, dandy-ul cultural. 2. Al doilea caz: Cineva ne ntoarcem la personajul nostru, la agentul scrisului n genere scrie pentru ca nu poate altfel. Apoi, de asemenea, publica. Care e deosebirea fata de primul caz? Pna n clipa aceasta, nici una. Numai ca pentru acest Cineva, reprezentant al celei de a doua categorii pe care v-o propun, scrisul este mai nti o nevoie acuta de exprimare, iar publicarea este oarecum o concesie pe care autorul o face existentei publice, partea publica a persoanei sale fiind altminteri redusa la maximum. Nu premii, nu interviuri, nu aparitii la emisiuni TV. Exemplul cel mai bun este Cioran care, nca din timpul vietii sale, a fost numit filozoful clandestin. Existenta lui a fost nsotita de un anumit mit al pudorii sociale, de o retractilitate programata; n garsoniera lui nu prea patrundea presa, publicitatea nu batea pna acolo. Este caracteristic autorilor care fac parte din aceasta categorie ca, pe masura ce opera avanseaza n spatiul public, autorul se retrage n spatiul lui intim, pe care l pazeste cu strasnicie. Beckett mai era asa. Orice informatie smulsa de la acest tip de autor, orice rumoare n jurul lui, orice fapt de publicitate indirecta reprezinta o victorie a lui Kulturbetrieb. ntreprinderea culturala, industria culturii tinde sa nghita totul si, dupa cum o sa vedem n final, o si face. n timp ce n cazul anterior aveam autorul-vedeta, acestei a doua categorii i corespunde autoruldiscreto-misterios. 3. A treia categorie. Cineva scrie stiind ca deocamdata nu va putea publica si, la o adica, fiind constient de faptul ca n timpul vietii sale nu va publica niciodata. Facnd astfel, el si asuma ignorarea de catre ceilalti, contemporanii sai, si nu traficheaza nici o clipa opera de dragul publicarii ei. n acest caz, existenta publica a autorului e redusa la zero. Scrisul devine scris de sertar. n general, acest tip

de scris si aceasta categorie a autorilor sunt legate de epoci ale culturii care stau sub o indigenta a istoriei. Dupa ce istoria se schimba si cenzura ideologica dispare (cel putin pentru o vreme), scrisul celui prigonit devine un scris izbavit, iar autorul urca la suprafata istoriei aureolat de aura interdictiei. Treptat, el este preluat n industria culturii si Kulturbetrieb-ul l nghite. Acestei tipologii a scrisului i corespunde autorul cu aura de martir. Bulgakov a fost un asemenea autor. Oricare dintre dumneavoastra ati citit Maestrul si Margareta stiind ca romanul acesta a fost scris prin 1929 si ca a aparut abia treizeci si sapte de ani mai trziu, n 1966 nu poate sa nu se gndeasca la ce s-a petrecut n sufletul autorului care a purtat cu el manuscrisul decenii la rnd, nestiind daca l va vedea vreodata publicat. Si nu l-a vazut. Cartea a aparut la 16 ani dupa moartea sa. Din aceasta categorie de autori, care scriu fara certitudinea publicarii sau cu certitudinea nepublicarii n imediat, fac parte toti autorii rusi care, n comunism, nu s-au pliat ideologic, de la Iosip Mandelstam, Bulgakov sau Pasternak si pna la Soljenitin sau, la noi, Vasile Voiculescu sau Constantin Noica. Ma opresc o clipa la cazul acestuia din urma pentru ca mi este mai la ndemna. Cnd l-am cunoscut pe Noica, n 1967, nu mai publicase din 1944 nici un rnd. De 23 de ani! Iar n acest rastimp scrisese si continua sa scrie enorm: la nceputul anilor 50 scrie, n conditii de viata mizera (nu avea ce mnca si nu avea bani de timbre pentru o scrisoare),Cercul metafizic, prima parte a ontologiei sale, care va aparea 30 de ani mai trziu. Despartirea de Goethe, scrisa prin anii 53, apare n 1976.Povestiri despre om, faimosul comentariu la Fenomenologia spiritului a lui Hegel, scris n anii 56, apare n 1976. De unde avea omul acesta forta sa scrie pentru un public improbabil si pentru un timp nedeterminat al istoriei, devreme ce comunismul parea ca se instalase n acesta parte a lumii pentru eternitate? Din aceasta a treia categorie fac parte, asadar, autorii-martiri, cei care si asuma scrierea unei opere independent de publicarea ei si care stiu ca ceea ce au scris s-ar putea sa aiba un destin eminamente postum sau, la limita, sa nu aiba neaparnd niciodata niciunul. 4. n sfrsit, ajungem la cea de a patra categorie: Cineva scrie, dar o face numai n raport cu sine. Nu face calcule cu istoria, nu asteapta nimic de la nimeni, nu publica si nu viseaza recunoasterea nimanui. n cazul acesta, scrisul ramne intim pna la capat. Autorul, de fapt, nici nu este autor: el devine autor (daca devine) prin ntmplare si independent de vointa lui, dupa moarte. Este (daca ajunge sa fie!) pur si simplu un autor apriori postum, care n timpul vietii a dialogat numai cu el si, eventual, daca e credincios, cu Dumnezeu. Repet: scrisul intra n circuitul public, cultural n cazul n care lucrul acesta se ntmpla dupa moartea lui, independent de vointa lui. El ncepe atunci o a doua viata, nentrevazuta nici o clipa de autor. Acesta este singurul tip de scris care apartine n mod deliberat si exclusiv spatiului intimitatii pure si care abia apoi devine, n chip neprevazut, public.Pentru aceasta categorie, singurul exemplu pe care l cunosc nu stiu altul n cultura romna sau universala este acela al lui Alexandru Dragomir. Ajungem astfel sa discutam despre unicul caz al culturii romne n care avem de a face cu un autor care nu a dorit niciodata sa devina autor, care nu a scris niciodata o litera cu gndul ca va fi publicat. II. DESPRE ALEXANDRU DRAGOMIR De unde a aparut acest om? Cine este el si cum a ajuns sa si traiasca destinul era sa zic cultural, dar tocmai ca nu e asa n acest fel? Alexandru Dragomir este un domn care s-a nascut n 1916 la Zalau, asadar n Ardeal. Bunicii din partea mamei sunt din Gurasad, iar cei din partea tatalui, din Domnini, doua sate care pesemne ca dumneavoastra va spun mai mult dect mie. Tatal, avocat, se muta n Cluj cnd copiii erau mici si capata cu vremea o pozitie nsemnata, devenind seful baroului. n 1933, Alexandru Dragomir vine la Bucuresti unde urmeaza cursurile Facultatii de Drept (la dorinta tatalui) pe care le termina n 1937 si, n paralel, nscriindu-se la Litere si Filosofie, o termina n 1939. n vara lui 1940 se duce la Breslau (Wroclaw, cu numele polonez de astazi) si studiaza acolo patru luni doar ca sa capete un atestat de latina si greaca de la o universitate germana, document fara de care nu puteai fi admis la seminariile speciale ale lui Heidegger. Caci acesta era visul lui Dragomir. Si ntr-adevar, n 1941 reuseste sa se nscrie la Universitatea din Freiburg si, vreme de patru semestre, pna n 1943, este, alaturi de alti 14 alesi, studentul lui Heidegger ntr-un seminar special. Si este, s-o spunem, unul dintre studentii rasfatati, caruia i se permiteau uneori ntmpinari ciudate si ntrebari neasteptate. Va dau un exemplu. Exista n Sein und Zeit un capitol n care Heidegger explica de ce obiectele care ne nconjoara nu pot exista ca obiecte pure. Suntem nconjurati exclusiv de lucruri care au din capul locului o semnificatie, si nu de obiecte pure, care ulterior capata una. Cu alte cuvinte, nu poti sa desparti un obiect de functionalitatea lui, de utilizarea lui. Aceasta teorie a ustensilitatii a rasturnat, n paranteza fie spus, ntreaga teorie a obiectului n istoria gndirii occidentale. La un moment dat, n 1941, Heidegger reia aceasta idee la un seminar si le explica doctoranzilor ca orice obiect trebuie perceput laolalta cu menirea lui functionala un scaun este din

capul locului ceva de stat jos, si nu un asamblaj de lemne slefuite care abia n pasul al doilea ar urma sa devina scaun. Dragomir ridica mna si spune: Herr Professor, iertati-ma, dar scaunele din muzee puse n spatele unei corzi, pe care scrie Va rog nu va asezati, intra tot n aceasta categorie?Important este ca omul acesta, care iese din seminarul lui Heidegger pregatit sa scrie o lucrare doctorala despre ce nseamna wir, noi, n Fenomenologia spiritului a lui Hegel, si ntrerupe n 1943 cursa academica a vietii, fiind mobilizat pe frontul transilvan. Razboiul se termina, cortina de fier cade si Alexandru Dragomir realizeaza, nca din 1947, ca ntr-o tara pe care urma sa o nghita comunismul proiectul lui de viata nu putea sa mai aiba nimic n comun cu practicarea filozofiei. Mai mult, n curnd si da seama ca din biografia lui trebuie sa dispara orice urma care trimite la acest trecut devenit blestemat si care, ntr-adevar, n scurta vreme va deveni o piatra de moara n dosarul lui de cadre. n primii treisprezece ani dupa razboi, si schimba serviciul de sapte ori. Mai nti e sudor la un atelier n Pantelimon, pe urma devine sef de serviciu la o ntreprindere cu numele straniu Metarc, n 1949 reuseste sa prinda un post de corector la Editura Tehnica, apoi devine redactor literar la Editura Energetica (!), pe urma redactor la Editura Politica si nca redactor-sef n departamentul de dictionare enciclopedice! E dat de fiecare data afara cnd dosarul l ajunge din urma. n 1958 lucreaza la serviciul de aprovizionare al centralei V. I. Lenin de la Bicaz, iar din 1961 reuseste sa se fixeze ca functionar la Exportlemn, de unde, n 1976, iese la pensie. Directorul de acolo va face tot posibilul sa-l pastreze, pentru ca n rundele de negociere cu importatorii nu se poate dispensa de germana, franceza, engleza si rusa lui Dragomir si, nu n ultimul rnd, de cunostintele sale de marketing. Asa arata viata omului despre care vreau sa vorbim n urmatoarea jumatate de ora si, asa aratnd, o sa va ntrebati ce a facut Dragomir n aceasta viata de ajungem sa vorbim astazi despre el si, tot asa, de unde s-a nascut cartea aceasta recent aparuta Crase banalitati metafizice si ce este cu celelalte patru-cinci volume care vor mai aparea n urmatorii doi ani sub numele lui. De unde au aparut aceste carti, de vreme ce am afirmat ca Dragomir nu a scris niciodata un rnd cu gndul de a publica? Si, n fond, cum se poate scrie fara gndul publicarii? Ce anume si de ce a scris Dragomir?Nu ma pot nsa mpiedica sa-mi pun nainte ntrebarea ce s-ar fi ntmplat cu Dragomir daca istoria noastra nu ar fi trecut prin trauma celor patru decenii de comunism si daca destinul lui nu ar fi fost, deci, unul mutilat? Nu s-ar fi ntmplat, desigur, nimic extraordinar. Alexandru Dragomir si-ar fi dat dupa razboi (pesemne ca n Franta) doctoratul nceput la Heidegger, ar fi revenit n tara aureolat ca doctorand al celui mai faimos gnditor din Europa n clipa aceea, ar fi ocupat fara ndoiala o catedra, ar fi urcat treptele universitare, ar fi ajuns profesor la Facultatea de Litere si Filozofie din Bucuresti si ar fi crescut generatii de studenti si absolventi de filozofie care ar fi stiut o carte formidabila. Pesemne ca astazi n Romnia ar fi existat cteva sute de persoane care ar fi aflat ce nseamna sa citesti un text la sursa din Platon, Aristotel sau Toma dAquino, ce au nsemnat Descartes sau Leibniz pentru epoca moderna, ce nseamna sa gnesti laolalta cu Kant, Hegel, Husserl, Heidegger si Wittgenstein. De ce vi i-am nsirat pe acestia? Pentru ca pe ei i stia cu precadere, ceea ce nseamna ca i stia asa cum stie un teolog cnd trimite la o pagina din Scriptura. Dragomir stia acesti autori la pagina. Imaginati-va cum ar fi aratat filozofia n tara asta daca ar fi beneficiat de un profesor de o asemenea statura. n loc sa vnda lemn n tarile arabe, secondnd, ca umil functionar, un activist incompetent, Dragomir ar fi pregatit o echipa de specialisti n domeniul filozofiei asa cum exista astazi n tarile care nu au trecut prin acest prapad al istoriei. Am fi facut parte dintr-o lume normala si am fi fost scutiti de penibilul alergarii fara sfrsit dupa un tren al istoriei pe care l pierdem mereu. Dar istoria nu a aratat asa si atunci, cu Dragomir cel putin, s-a ntmplat ceva foarte straniu: acest om a ramas singur n brate cu ceea ce stia. S-a pomenit, ntors n tara lui, ntr-un loc n care specializarea lui nu mai facea doi bani iar preocuparile si pasiunile lui erau condamnate la clandestinitate. Nu si-a mai pus, am vazut, problema ce va face el, social vorbind, cu filozofia pentru ca ati vazut ce a deveni din punct de vedere social viata lui , ci si-a pus ntrebarea la ce l poate ajuta pe el, ca ins, lucrul unic pe care l nvatase n cei doi ani petrecuti la Freiburg n prejma lui Heidegger. Ce poti sa faci cu viata ta cnd ai n mna asemenea instrumente? Ce va spun acum e un lucru destul de ciudat. Imaginati-va un om care e obligat sa si aseze viata n alta matca dect aceea pentru care se pregatise si care, paralel, si construieste n secret un acasa al lui cu elementele vietii distruse de istorie. Cu alte cuvinte, Dragomir nu a acceptat, recalificndu-se, sa renunte la zestrea lui freiburgheza. Numai ca nu o mai putea folosi dect pe cont propriu. si mai pusese cineva vreodata problema ca, nvatnd un lucru anume pentru lumea vasta a culturii, atunci cnd lumea aceasta i se refuza, sa nu vrea sa renunte la el, ci sa-si propuna sa faca ceva cu el doar pentru sine nsusi? Dar cum era cu putinta asa ceva? Cum puteai folosi doar pentru tine ceea ce prin esenta sa e menit unui circuit cultural, comunicarii si, n final, lui Kulturbetrieb? Si cum, n fond, puteai folosipentru tine ceea ce deprinsesesi prin ucenicie heideggeriana? Ca sa faci ce anume? Si n fond deprinsesesi ce anume acolo? Raspunsul e deconcertant: faptul de a gndi pentru a ntelege.

CE NSEAMNA A GNDI? Dar ce nseamna a gndi? ntrebarea asta nu e oare ct se poate de stupida? Nu exista nimeni aici, n sala, care ar putea pretinde ca nu gndeste. Exista vreun om pe lume aceasta care nu gndeste? Si un oligofren gndeste! Cum sa-ti poti imagina o fiinta gnditoare care nu gndeste? Nu e aceasta prin excelenta definitia oamenilor? Nu suntem noi, cu totii, fiinte rationale? Oricine gndeste, toata lumea gndeste! Dar daca asa stau lucrurile, atunci de ce ne aferam atta n jurul problemei ce nseamna a gndi?, de vreme ce, repet, fiecare dintre noi gndeste cel putin saisprezece ore pe zi, iar daca reuseste sa doarma mai putin ajunge nendoielnic sa gndeasca si mai mult. Hegel spune: Denken tut ein jedes von Hause aus (De gndit, fiecare gndeste de la el de acasa, de la bun nceput). Daca punem totusi aceasta ntrebare, nseamna ca exista o deosebire ntre gndirea gnditorului si cea a omului obisnuit. nseamna ca noi ne ntlnim asta seara nu n marginea discretiei filozofiei, ci pur si simplu n marginea ideii de gnditor: ce nseamna un gnditor? De ce vorbim despre Alexandru Dragomir ca despre un gnditor? n ce sens, cu alte cuvinte, omul despre care ne-am ntlnit sa vorbim acum era un gnditor complet deosebit de fiecare dintre noi, de cele douazeci si doua de milioane de romni care i erau contemporani si, pesemne, de ceilalti locuitori ai planetei din clipa aceea? Va propun sa ne gndim mai nti cum gndim noi ndeobste. O facem, cred, n urmatoarele patru feluri: 1) n primul rnd, de dimineata pna seara cnd ne culcam, ne gndim n fiecare clipa n marginea a ceea ce facem. Gndim, altfel spus, fara ncetare pe parcursul preocuparilor noastre. De pilda: cnd bat un cui, ma gndesc daca tin bine cuiul n mna, daca l-am asezat perpendicular pe perete, daca ciocanul este ndeajuns de bine calibrat pentru cuiul acela, daca o sa cada sau nu tencuiala s.a.m.d. Cnd ncep sa mannc, ma gndesc daca mi pun mncarea bine n farfurie si n ce ordine anume o pun. Daca analizati actele unei zile, veti vedea ca n fiecare sutime de secunda gnditi n acest fel. Este ngrozitor de obositor ct de mult gndim! Dar daca ma gndesc cum sa bat un cui nu nseamna neaparat ca stiu si care este esenta ustensilelor pe care le folosesc si ca pot sa spun ce nseamna n genere un ustensil pe lumea asta. 2) Unii dintre noi sunt intelectuali: cine sa gndeasca daca nu intelectualul care, prin chiar esenta lui de intelectual, lucreaza cu intelectul?! Este ct se poate de limpede ca daca fiece om gndeste, o face cu att mai vrtos cu ct este mai intelectual. Este ntr-adevar asa? Cum gndim noi ca intelectuali? Ca intelectuali, gndim ori reproducnd ceea ce am nvatat, ori explicnd altuia ceea ce stim mai bine, ori ordonnd logic ceea ce exprimam. Daca ati observat, ceea ce v-am spus pna acum are o anumita suita, ceea ce nseamna ca eu gndesc ca un intelectual si chiar sunt un intelectual. Dar gnditor nu sunt! Ca intelectuali, cnd suntem straluciti, avem si conexiuni originale: domnul Andrei Plesu, de pilda, este n acest sens un intelectual stralucit, dar de gndit, nu cred ca gndeste! Asa cum nici eu nu cred ca gndesc atunci cnd mi pun ntrebarea ce nseamna a gndi n acest sens, nalt sau adnc -- cum vreti --, si oricum foarte misterios, n care, mnat de restristile istoriei, a ajuns sa o faca Alexandru Dragomir. 3) Dar daca, dorind din rasputeri sa ajung la sensul acesta tare al lui a gndi, ma adresez nsusi locului n care gndirea este la ea acasa si caut sa aflu ce anume au gndit filozofii de-a-lungul istoriei gndirii? Nici atunci nu o sa aflu ce nseamna a gndi? Nu plonjez atunci n chiar n miezul gndirii? Pentru ca daca nici filozofii nu au gndit pe lumea asta, atunci cine altcineva sa mai fi gndit? Fata de cele doua ipostaze anterioare ale gndirii, nu se poate, recurgnd la felul n care s-a gndit de-a lungul istoriei culturii europene, deci la locul n care filozofia s-a nascut, a existat si si-a atins apogeul, sa nu ma aleg cu un spor de cunoastere. Si, ntr-adevar, n felul acesta voi ajunge sa cunosc ceea ce au gndit marii gnditori, dar asta nu nseamna ctusi de putin ca eu gndesc. Prin faptul ca stiu ce au spus Aristotel sau Kant nu nseamna n nici un caz ca eu devin un gnditor n rnd cu ei. Stiu doar ce au spus Aristotel sau Kant si, daca va intereseaza, n loc sa vorbim despre ce vorbim acum, va voi propune o conferinta despre ce a spus Kant. Voi ramne un gnditor n toate sensurile de dinainte, dar nu voi deveni unul n sensul cautat. 4) Sa ne imaginam, n sfrsit, urmatoarea situatie. Sunt preocupat de filozofie n sensul cel mai nalt cu putinta. Pe lnga cunoasterea gndirii filozofilor, am propriile mele gnduri, am acces la nuante aparte, sunt subtil, perspicace, meditativ, am o buna discursivitate si rafinament n formulare, fac conexiuni rapide si scriu eseuri, studii sau carti inteligente si pline de idei neasteptate. Oare nici n aceasta situatie nu gndesc si nu sunt un gnditor, n sensul acela care este att de precis nct

pare sa ne scape cu desavrsire? Raspunsul este: ei bine, nu! Iar daca si de asta data e nu, atunci nseamna ca toate tipurile de gndire enumerate pna acum sunt, ntr-un anume sens, tot attea moduri de a nu gndi. Si pentru ca exasperarea dumneavoastra si-a atins, sper, apogeul, a venit momentul sa aflam ce nseamna a gndi si n ce sens anume a fost Dragomir un gnditor. Heidegger, de care am mai vorbit si de a carui gndire, trebuie sa va marturisesc, sunt destul de ndragostit, a tinut un curs pe la nceputul anilor 50, la Freiburg, care se numeste Was heit Denken?, Ce nseamna a gndi?. Exista acolo o propozitie care spune mult n contextul discutiei noastre. Ea e construita din materialul unei aceleiasi familii de cuvinte, cel mai lung (si mai straniu) dintre ele -aproape neuzitat n forma aceasta superlativa, das Bedenklichste -- deschiznd propozitia, iar cel mai scurt (care e si cuvntul-cheie al prelegerii), denken, nchiznd-o. Propozitia capata astfel, formal vorbind, o sculpturalitate care pune cu att mai mult n lumina gravitatea continutului ei. Das Bedenklichste, nu foarte usor de tradus, cred ca ar putea fi cel mai bine redat prin lucrul care da prin excelenta de gndit. Propozitia suna asa: Das Bedenklichste in unserer bedenklichen Zeit ist das wir noch nicht denken. Adica: Lucrul care da prin excelenta de gndit, n epoca noastra ce da de gndit, este ca noi nca nu gndim. Asta spune unul dintre cei mai mari gnditori ai lumii! (Sa observam ca Heidegger paseste oarecum condescendent n sfera acelui noi, pe care l rosteste, incluzndu-se n el, oarecum din politete, n fapt el ramnnd, prin chiar logica textului, n afara lui.) Si atunci cu att mai mult suntem obligati sa ne punem ntrebarea ce nseamna a gndi n sensulacela? Va propun pentru ca exista si un anumit sadism al detururilor si suspansului care la un moment dat devine obositor, daca nu chiar de prost gust sa curmam brusc toate piruetele interogative si sa spunem: a gndi nseamna pur si simplu a lua o pauza de la toate celelalte moduri de gndire pe care le-am nsirat pna acum, a lua o pauza de la preocuparile curente n perimetrul carora se desfasoara viata fiecaruia dintre noi, pe scurt, a intra n ceea ce latinii numeau otium. Ce este otium si ce nseamna a lua pauza, a lua ragaz? nseamna exact ce am spus adineauri n treacat: la un moment dat, n loc sa mai bat un cui n perete, ajung sa ma ntreb ce este un ustensil si de ce exista ustensile pe lume. Va dati seama ca exista o deosebire uriasa ntre un om care bate un cui si face o treaba extrem de utila lui nsusi sau altora, si unul care ncepe sa se gndeasca la esenta ustensilului. Al doilea face un lucru perfect inutil! Gnditorii sunt acele personaje care s-au dedicat inutilului pentru ca au vrut sa afle nca o data ce este fiecare lucru, altfel dect prin folosirea lui si prin subntelesurile comunitare pe care acesta le acumuleaza n jurul lui ca urmare a acestei folosiri. Gndirea este o posibilitate a fiintei umane de a trai inutilul pna la limita omeneasca a ntelegerii. Desigur, pe lumea asta sunt o gramada de lucruri pe care le facem unele dintre ele eminamente intelectuale si culturale si care sunt perfect inutile. Dar nu nseamna ca, inutile si culturale fiind, ele se asaza de la sine n orizontul lui a ntelege. n 6 noiembrie 1983, Dragomir noteaza ntr-unul dintre caietele sale: n intelectualitatea noastra eseistul nvrte idei, logicianul rationeaza, iar profesorul sau cercetatorul prezinta lucrari. Dar de gndit, cine mai gndeste? Sa revenim nsa la povestea lui otium. n latina, cuvntul otiumfacea pereche cu negotium. (Limba romna a retinut doar negot.)Negotium, n latina, trimite la aferarea permanenta a unui om prins n activitatea si n preocuparile lui. Noi traim n negotium, n nelinistea unei preocupari, de cnd deschidem ochii si pna ne culcam. Otium este exact opusul acestei aferari nlauntrul unui spatiu al preocuparii; este retragerea din orice preocupare, distanta pe care o iei fata de nfaptuire si fata de gndirea pragmatica. Este pur si simplu faptul de a sta pentru o clipa, eventual pe gnduri. Totusi, intrarea gnditoare n otium nu presupune pur si simplu a te retrage ntr-un colt si a cadea pe gnduri, asa cum a declarat recent ca face pitorescul domn Gigi Becali, aratndu-i reporterului pna si fotoliul n care se petrece actul. Tocmai aceasta este problema: e adevarat ca poti intra n otium (n sens slab) asezndu-te n fotoliul de gndit al lui Becali, fara sa nsemne ca prin asta obtii otium-ul n sensul tare al gndirii. Cu alte cuvinte, nu este de ajuns sa ai un fotoliu de gndit, ca sa ncepi sa fii gnditor. Otium-ul gndirii este mai mult dect caderea pe scaun dupa o activitate epuizanta. Nu e suficient sa fii cioban n jurul Rasinariului si sa stai ore ntregi sprijinit n bta, privind cum pasc oile, ca sa devii gnditor. De ce anume mai e atunci nevoie ca sa se nasca gndirea? (Sper sa va fi adus la un punct n care sa explodati de curiozitate! Va previn nsa ca acesta este felul filozofilor de a exaspera: merg ntr-un crescendo epuizant al ntrebarilor, dupa care spun fie ca raspunsurile nu sunt de gasit si ca n fond doar ntrebarile sunt importante, fie raspunsurile nsesi pe care le dau ntr-un sfrsit sunt, iarasi, fie de nenteles, fie de o platitudine desavrsita.)Ca sa se nasca gndirea mai e nevoie de doua lucruri. Dupa ce ai intrat si te-ai instalat confortabil n otium, dupa ce te-ai detasat de gndirea pragmatica care nsoteste orice preocupare, mai ai nevoie, n primul rnd, sa te ntlnesti la sursa cu cei care au gndit naintea ta problema pe care tu vrei sa o gndesti. O sa mi replicati: Nu ai spus ca daca te ocupi de altii care au gndit naintea ta de fapt nu gndesti? Nu. Am spus ca daca spui ca gndesti doar n masura n care cunosti profesoral ce au spus Platon, Aristotel si ceilalti, asta nu nseamna nca gndire. Dar daca vrei sa afli pe cont propriu ce este timpul sau ce este libertatea nu o poti face ignorndu-i pe cei care au fost, naintea ta, obsedati de aceeasi problema. E

drept ca, dupa ce ai aflat gndul altora despre ceea ce vrei la rndul tau sa gndesti, exista riscul sa te neci n el si sa nu mai poti gndi nimic pe cont propriu. Fiinta gndirii tale s-a topit pur si simplu n gndirea lor si tunu mai esti nicaieri; ai fost pur si simplu nghitit de gndirea celorlalti. Un adevarat gnditor este cel care poate reveni la suprafata propriei sale gndiri dupa ce a traversat vastitatea gndirii predecesorilor sai. Asadar,prima conditie a gndirii este conectarea fericita a obiectului gndirii la istoria gndirii lui. Acesta si este motivul pentru care nimeni nu poate ncepe sa gndeasca de pe o zi pe alta; ntlnirea la sursa cu predecesorii presupune deprinderea uneltelor filozofiei greaca, latina si germana si lungul travaliu al parcurgerii si ntelegerii gnditorilor clasici. Ca sa existe gndire e nevoie, n al doilea rnd, de o tehnica a gndirii, de un mod de a face ca gndul sa progreseze n directia dorita, pe scurt, de o metoda. Dragomir nvatase aceasta tehnica a gndirii la Freiburg. n istoria gndirii contemporane ea s-a numit vaz fenomenologic. Ce nseamna vazul fenomenologic si cum poate fi el obtinut si cultivat? Pna la Husserl si Heidegger au existat si alti gnditori care au gndit, fara sa fi fost neaparat n posesia tehnicii de gndire numite fenomenologie si fara sa practice vazul fenomenologic. Descartes, Platon, Aristotel, Kant n mod sigur gndeau, dar gndirea si are si ea culorile si culoarele ei istorice. Daca Dragomir s-ar fi nascut n secolul XVIII, sa zicem, gndirea lui admitnd ca Romnia ar fi fost deja sincronizata la modernitate ar fi fost nendoielnic criticista. Dragomir l-a ntlnit nsa pe Hedegger, nu pe Kant. Cu alte cuvinte, l-a ntlnit pe reprezentantul en titre al fenomenologiei hermeneutice si al unei tehnici de gndire care putea fi predata. Predata, presupunnd aici, un raport viu si o intoxicatie cu spiritul celui cu care a stat n contact vreme de doi ani. (Problema aceasta a transmiterii unui gnd printr-un spirit ncarnat este esentiala n filozofie.) Dragomir a avut sansa acestui fata catre fata filozofic cu unul dintre marii gnditori ai Europei. Ce este vazul fenomenologic? Este un tip de gndire (si nu un simt), care are nevoie de o capacitate prealabila a mirarii. Dar asta e ceva vechi de cnd filozofia. Aristotel, la nceputul unei carti faimoase,Metafizica, vorbeste despre nasterea filozofiei tocmai n legatura cu capacitatea oamenilor de a se mira thaumazein n privinta faptului ca exista un lucru si ca el exista asa cum exista. Numai ca mirarea aristotelica avea loc n marginea unor lucruri marete. Aristotel nu se ntreba, cnd se scula dimineata, care este fiinta diminetii sau care este fiinta sandalei pe care si-o lega la picior. Pentru Aristotel, tinea de nsasi conditia mirarii evadarea prealabila din cercul lucrurilor pragmatice, a celor cu care te ocupi clipa de clipa. Important, pentru Aristotel, era sa te miri nu de ceea ce se afla n preajma, ci dimpotriva, de lucrurile cele mai ndepartate, ale caror cauze sunt cel mai greu de perceput. Ce nseamna timpul sau spatiul? Universul este finit? Sau infinit? Care este cauza ultima a lumii? Douazeci si ceva de secole mai trziu, Heidegger pastreaza conditia mirarii, dar obiectul ei devine altul, infinit mai umil. Lucrurile de care e cazul sa ne miram nu sunt lucrurile cele mai mari (n privinta carora nici nu putem capata un raspuns), ci cele mai marunte. Mirarea gndirii trebuie sa atinga exact lucrurile de care nimeni nu se mai mira. Iar lucrurile de care nimeni nu se mai mira sunt tocmai cele pe care le ntlnim la fiecare pas si care, prin ndelunga lor frecventare, au decazut din nteles n subnteles. Fenomenologul vrea sa nteleaga ceea ce toata lumea, subntelegnd, nu mai ntelege. Asta nseamna ca vederea fenomenologica si extrage acuitatea din prealabila noastra orbire. Si totodata ca acum, prin fenomenologie, filozofia coboara din sublim si intra n spatiul umilului ultim. Din moment ce sunt nconjurat de lucruri menite sa ma serveasca, care este fiinta ustensilului? De vreme ce sunt nconjurat de oameni la fel ca mine si traiesc laolalta cu ei, care este fiinta coabitarii? De vreme ce sunt prins ntr-o traditie si traiesc ntr-o casa, care este fiinta locuirii? De vreme ce ma raportez necontenit la mine si ma aflu ntr-un anumit raport cu propriul meu sfrsit, care este fiinta sinelui meu? Dar n felul acesta totulpoate deveni obiect al gndirii. Iar n cazul lui Dragomir exact asa s-a ntmplat. Pe Dragomir istoria l-a mpiedicat sa practice filozofia, dar nimeni nu l-a putut mpiedica, n garsoniera lui de 14 metri patrati, n care a locuit din anul n care a iesit la pensie si pna la moartea lui din noiembrie 2002, sa gndeasca si sa-si noteze ceea ce gndea, fara cea mai mica intentie a publicarii. ntr-unul dintre caietele sale el scrie asa: Seara se lasa frumos pe ncredintarea mea ca nu stiu sa scriu scriu sec, schematic si pe un suflet plin de bucuria ca sunt attea probleme la care trebuie sa te gndesti si care stau aici, la ndemna noastra, ca pomii, ca florile. Si care sunt, pentru Dragomir, aceste probleme la ndemna? Iata, de pilda: Ne sculam n fiecare dimineata, dupa ce noaptea am rupt legatura cu lumea si, de fapt, cu toata viata noastra de pna atunci. Ma nasc, cu fiecare dimineata, din nou. Am, de fapt, nu unul, ci trei feluri de a fi: cel al vietii din ziua precedenta, cel al noptii si cel al zilei care ncepe din nou. Faptul ca ne trezim n fiecare dimineata la o alta viata este n sine uluitor, asa cum uluitoare este si existenta noptii si a viselor. -- Orice lucru se uzeaza: mi port pantofii, hainele si ele se uzeaza. Ne gndim vreodata la ce este uzura, cum anume se uzeaza un lucru? Se uzeaza si oamenii, sau numai lucrurile? Se uzeaza si copacii, sau doar pantofii? Ce nseamna uzura? -Gresim de dimineata pna seara ntr-o mie de feluri. Am pus prost un obiect, un pahar se sparge, am

spus ce nu trebuia si am facut o gafa, am turnat un coleg sau un vecin si am distrus viata unui om. Tot timpul vietii noastre gresim. Stim ce nseamna greseala n toate aceste cazuri? Ne uitam n oglinda cu un firesc desavrsit. Dar ne punem noi ntrebarea care este fiinta oglinzii?? Mintim. Cum se poate ca vorbirea, care este facuta sa spuna ceea ce este, sa spuna tocmai ceea ce nu este? Cum e cu putinta minciuna? Si asa mai departe.n clipa n care filozofia ncepe sa si puna ntrebari de acest tip iar obiectul chestionat este cel pe care ndeobste nu l mai chestioneaza nimeni, la suprafata gndirii apare acea tehnica pe care am amintit-o sub numele de vaz fenomenologic. Acest al treilea ochi, cel ce patrunde n spatele a ceea ce se arata ascunzndu-se, este gndirea originara care ataca de fiecare data regiunea subntelesului. Acesta este tipul de gndire pe care Alexandru Dragomir l-a practicat ntr-o clandestinitate desavrsita, una care a devenit suprema lui intimitate, si din care aveti o prima mostra n volumul Crase banalitati metafizice. Faptul ca noi cei ctiva, care ne aflam n jurul lui Noica, am ajuns sa-l cunoastem pe Dragomir (prin Noica nsusi), ne-am confruntat cu modul lui de gndire, iar, dupa moartea lui, i-am tinut caietele n mini si am nceput sa le publicam tine de o pura ntmplare care nu anuleaza cu nimic maretia intimitatii sale si semnificatia ei n raport cu viata ulterioara a culturii. Despre aceasta intimitate a spiritului care are supremul orgoliu de a ntelege lumea pe cont propriu si care instituie ceva ce vine de dinaintea oricarei culturi, facnd-o totodata pe aceasta cu putinta, as vrea sa va vorbesc n ncheiere. DESPRE INTIMITATEA SPIRITULUI SI DESPRE DAREA LUI N VILEAG Unul dintre cuplurile hermeneutice preferate ale lui Dragomir este intimul si vileagul. O sa-l regasiti n interpretarea actului IV din O scrisoare pierduta, cnd Dragomir talmaceste intriga ntregii piese ca lupta pentru nedarea n vileag. Vileag vine din maghiarul vilg, care nseamna lume, spatiul public ca opus celui privat, locul n care totul se afla, se spune si se stie si care tinde sa anuleze si sa absoarba tot ce este propriu, intim, nestiut de nimeni. Zoe Trahanache vrea sa tina secret amorul cu Tipatescu, asadar sa-si apere intimul vietii ei, care, pe fondul luptei politice din preajma alegerilor, este pe cale sa fie dat n vileag. Si ea este dispusa sa-l apere chiar mpotriva celui cu care l mpartaseste, chiar mpotriva iubitului ei (si cu tine am sa lupt din toate puterile), ba chiar mpotriva guvernului!Despre intim este vorba si n sintagma cioraniana, aflata pe o carte postala trimisa de Cioran lui Noica de la Paris, la nceputul anilor 4o, dupa ce Cioran o cunoaste pe Simone Bou: Gloria ntre patru pereti ntrece slava mparatiilor. Cioran se refera aici la eros. Numai ca gloria aceasta ntre patru pereti are un dezavantaj: ea poate fi doar enuntata, nu si aratata, nfatisata lumii ntregi ca glorie indefectibila. Altfel spus, ea nu poate fi omologata, nu poate fi cunoscuta si recunoscuta ca glorie dect de cei care, prinsi n miracolul iubirii, evolueaza ntre patru pereti. Ei trebuie crezuti pe cuvnt. Orict ar fi de mare, ca glorie, ea e condamnata prin chiar esenta ei sa ramna glorie de budoar, glorie neasistata. Din aceasta cauza geniul erotic este singurul pe care omenirea nu-l poate omologa ca geniu: el reprezinta un intim intranzitiv, un intim care nu poate fi mpartasit si care, ca atare, nu poate intra n zestrea comuna a omenirii. Suntem obligati, din acest punct de vedere, sa ne imaginam o serie de genii ale budoarului, deci de indivizi care au rafinat scenariul erotic al umanului dincolo de limitele comune ale speciei, disparuti fara urma. Legendele lui Casanova sau Don Juan reprezinta pervertiri ale ideii de geniu erotic, expresia esuata a ncercarii de a capta pe o cale exterioara si publica ceva care prin esenta lui este condamnat la inaccesibilul interioritatii. Ei sunt geniali pe masura a ce se spune despre ei si dupa un tip de performanta cantitativa (vezi lista baroca a lui Leporello) care i recomanda mai degraba pentru Guinessbook. Oricum ar fi, tocmai pentru ca ea tine de oexpresivitate necomunicabila, gloria erotica nu poate fi mpartasita, livrata, scoasa n lume. Ea reprezinta, dupa cum spuneam, intimul intranzitiv. Noi nu putem fi ntemeiati, edificati sau sporiti prin gloria erotica traita de un altul. Altfel spus, nu exista auctoriat erotic.Exista n schimb o glorie ntre patru pereti care tine de intimitatea spiritului si care ntrece slava mparatiilor n mod omologabil. Toti cei care au avut parte de ea, si pe care ndeobste i numim marii creatori ai lumii, au practicat un act de ntelegere a lumii pe cont propriu care n grade diferite si pe paliere diferitenfiinteaza restul omenirii: modul lor de a fi nteles ntre patru pereti devine ntr-un trziu modul nostru public de a ntelege lumea. Ei bine, pentru ca transferul de la intim la public sa se poata face n acest caz, e nevoie de cultura. Cultura ca Kulturbetrieb este alcatuita din suma institutiilor si structurilor menite sa transporte intimul unei ntelegeri originare catre spatiul public si sa-l tranforme m bun universal de consum. Ceea ce se produce mai nti la masa mea de brad, ca expresie a unei trairi unice si exceptionale, patrunde pe canalele culturii (reviste, carti, manuale scolare, recitari publice, transpuneri muzicale etc.) n vastitatea spatiului public, este confruntat cu mediocritatea trairii celorlalti, asimilat si re-interiorizat si devine, ca regula de percepere si traire a lumii, sensibilitate universala. Dragomir spune n chip explicit acest lucru n pagina care ncheie prima conferinta privata din Crase banalitati: Altceva se ntmpla cnd ncerc sa nteleg nsasi

existenta mea. Aceastaopinteala care este proprie lui Verstehen este un lucru fundamental si ea nu face parte din sfera faptelor de cultura.[...] Cultura macina un material pe care nu ea l-a produs, dar asupra caruia si pune amprenta si pe care l transforma n material cultural. [...] Ea traieste prin adoptarea si absorbtia a ceea ce mai nti apare ca anti-cultural si care trebuie, ca atare, respins. Filozofia, si odata cu ea orice act de creatie originar, este un act anti-cultural. Toti marii creatori, toti cei care instituie o fundamentare originara, se auto-elimina cultural si sunt, initial, eliminati cultural. Abia dupa ce aceasta initiala respingere s-a produs, abia apoi cultura, caKultubetrieb, i scoate pe acestia la suprafata, i face celebri si i adora n chip cultural. Van Gogh primeste un muzeu special care e vizitat duminica de nepotii celor care, cu cteva decenii n urma, l ignorasera cu desavrsire. Muzeul este o institutie culturala, la fel si sala de concert n care lumea vine mbracata elegant si aplauda frenetic opera unui compozitor pe care nimeni nu-l nsotise pe ultimul drum. La fel, o institutie culturala sunt si revistele si cartile n care este analizata eticalui Socrate.Fragmentul acesta, nteles n consecintele lui ultime, este de o extrema importanta. El pune n lumina jocul dintre intim si vileag la nivelul functionarii speciei umane. Exista n linii mari, n specia noastra, doua categorii umane: una care traieste si exprima intimul ca Verstehenoriginar ntr-un mod exemplar; si alta care, incapabila sa-l experimenteze si exprime pe cont propriu, beneficiaza de experienta primei categorii din clipa n care, prin releele culturii, intimul acesta este dat n vileag si devine public. Cultura este vehicularea publica a expresiei pe care o capata intimul n actul unei ntelegeri originare pre-culturale. Prima categorie este formata dintr-o mna de oameni care, prin Verstehen-ul lor originar, asigura combustia existentiala a omenirii. Specia nsasi avanseaza, producnd aceste modele pre-mergatoare. Divulgate cultural si macinate deKulturbetrieb, ele devin fondatoare pentru restul omenirii si termina prin aconstitui, cu reverberatii diferite de la o epoca la alta, fiinta fiecaruia dintre noi. Altfel spus, noi putem experimenta lumea nu numai n virtutea unui apriori intuitiv spatiotemporal sau a unuia intelectual-categorial de tip kantian, ci si n virtutea unor tipare ntelegatoare plasmuite mai nti n intimitatea extrema a personajelor numite creatori. Daca parte dintre noi suntem moderni este pentru ca vedem lumea prin ochii lui Hegel, Nietzsche, Einstein, Freud, van Gogh sau Hitchcock. Iar daca parte dintre noi experimentam lumea ca romni este pentru ca o vedem cu ochii prealabili ai lui Caragiale sau Cioran. Exista n noi la scara omenirii occidentale un apriori aristotelic, newtonian sau hegelian, exact n felul n care n secolul XIX francezii spuneau ca de la o vreme natura a nceput sa semene cu peisajele domnului Corot. Vazul, auzul, imaginarul si ntelegerea noastra sunt constituite (regional sau la scara omenirii) de intimul preluat prin vileag cultural de la cei putini care au nteles si au exprimat un sens al lumii indiferent de forma n care au facut-o naintea celorlalti.Ar fi gresit sa ntelegem de aici ca intimul creatie este bun n vreme ce vileagul culturii e rau. Fara structurile lui Kulturbetriebintimul creatorului ar ramne n izolare si n solitudinea sa originara. Daca cultura nu ar exista, experienta intimitatii spiritului nu s-ar deosebi cu nimic de gloria erotica ntre patru pereti. Iar cultura exista, pentru ca, prin esenta ei, intimitatea spiritului este tranzitiva. n vreme ce expresia erotica se consuma si se epuizeaza n propria ei intimitate, cea a creatiei fixeazaintimul n exersarea lui si l face ca atare transmisibil. Pentru ca orice ntelegere fundamentala a lumii se face discursiv (prin cuvinte, sunete armonice sau culori), cultura devine posibila ca transmisibilitate a expresiei spirituale. Intimul nu poate fi re-creat, dar el poate fi reprezentat si ceea ce s-a petrecut o singura data ntre patru pereti poate deveni obiectul unei reprezentari reluabile la nesfrsit. Ceea ce a fost scris ntr-un moment de gratie si de chin ntre patru pereti poate fi apoi pus n scena, recitat n sala unui teatru sau re-produs ntr-un studio de radio sau de televiziune n prezenta a sute de mii de ascultatori sau spectatori. n conjunctie cu tehnica, cultura e cea care propune fara ncetare structurile si institutiile care se specializeaza ca mijloace de mpartasire a intimului, a ceea ce mai nti a fost glorie spirituala ntre patru pereti. Din punctul acesta de vedere rolul culturii n crearea si amplificarea experientei colective a omenirii este urias. Datorita culturii, ceea ce a iesit ca experienta unica din actul unei ntelegeri originare, din fiinta unica a creatorului, nu se pierde ca atare si intra n metabolismul celorlalti, producnd grilele unitare de percepere transcendental-culturala a lumii, tiparele culturale care preced oriceexperienta umana si o fac pe aceasta cu putinta. Noi vedem lumea homeric, eschilian, platonician, dantesc, mozartian, dostoievskian etc. pentru ca a existat si exista un Kulturbetrieb european, pentru ca exista universitati, teatre, edituri, interpreti, comentatori, concerte si vernisaje care creeaza necontenit grile aperceptive.Pe lnga Kulturbetrieb, nemtii mai au nsa un cuvnt care ne ajuta sa ntelegem functiile culturii pna la capat. Cuvntul acesta este Bildung. El nseamna formatie sau, poate mai clar spus, formare. Transportul cultural nu se ncheie odata cu convertirea intimului la public printr-un traseu oarecum cobortor urmat de o difuzare pe orizontala prin infinite canale culturale (acest proces identificndu-se cu patrunderea spiritului n lume n variante care, tocmai pentru ca sunt inepuizabile, ramn neinventariabile si de necontrolat). Exista si un sens urcator al culturii, care ncearca sa adune spiritul difuzat si difuz din risipirea lui n lume si sa recupereze, prin focalizari succesive,

memoria sursei. ncercarea tenace si sistematica de regasire a intimului n stadiul prim al expresivitatii sale este cultura ca Bildung. Spre deosebire de cei care suporta darea n vileag a intimului prin mecanismele impersonale ale lui Kulturbetrieb, oamenii de cultura si impun un ascetism al reintegrarii sursei, o revenire la momentul pre-cultural al ntelegerii originare ca garantie a unei formari spirituale ct mai apropiate de modelul (formator) al intimului care fundeaza. Cultura ca Bildungpresupune accesul la model ca forma prima a unei ntelegeri nca netrucate cultural. Intrarea n aceasta forma, ncercarea de a lua forma prin contact cu modelul ntelegator precultural reprezinta formarea prin cultura,Bildung. Termenul de elita culturala are n vedere nu pe creatorii unei colectivitati, ci totalitatea indivizilor care au parcurs traseul urcator catre sursa fondatoare a intimului creator si care, formati fiind, pot la rndul lor forma n spiritul sursei. A fi incult nseamna fie a nu avea contact cu sursa formatoare, fie a nu te lasa condus, de cei care au ajuns n preajma sursei, pe drumul propriei tale formari. Cel incult, adica in-form, este lipsit de autoritatea vorbirii la sursa si, ca atare, trebuie sa taca.n ncheiere, si pentru a ntelege mai bine raportul acesta dintre intimul creatiei si vileagul cultural, va propun sa-l urmarim pe nsesi secventele povestii noastre dragomiriene.1. Dragomir se opinteste vreme de o viata sa gndeasca pentru a ntelege. ntru atingerea acestui scop, se ajuta de conspecte, note, nsemnari etc. Scrie, pentru uzul lui si ntr-o totala indiferenta stilistica peste o suta de caiete. Ele nu reprezinta o opera, ci simple mijloace ajutatoare, instrumente utilizate pe parcursul unei ntreprinderi care vizeaza un scop existential acultural.2. Din cnd n cnd intervine nevoia comunicarii orale a unora dintre rezultatele meditatiei sale solitare. O face ntr-un cerc restrns de mai tineri prieteni (Vieru, Plesu, eu, apoi Patapievici), mprumutati de la prietenul sau mai vrstnic, Noica. Lucrul e gndit n firescul unor ntlniri fara nici un fel de consecinte culturale.3. Dupa moartea lui Dragomir n 2oo2, apar la suprafata caietele sale, iar materia conferintelor sale private este pusa n forma de doi editori si tiparita la Humanitas sub titlul Crase banalitati metafizice. Se pregatesc, pornind de la caietele de note, alte patru volume.4. Astazi, la Brasov, eu tin n fata dumneavoastra, a peste o suta de persoane, o conferinta despre intimul vietii spirituale a lui Dragomir si pesemne ca ea va fi publicata n revistaOrizont de la Timisoara n cteva mii de exemplare. La facultatea de filozofie din Bucuresti, referirile la cartea sa recent aparuta si la opera sa pe cale de a fi editata devin curente. Revista Societatii romne de fenomenologie, Studia phaenomenologica, cu difuzare internationala, pregateste aparitia n cteva luni a unui numar dedicat lui Alexandru Dragomir, editat n limbi de circulatie internationala.Pe tot acest traseu, Dragomir joaca rolul de agent al unei ntelegeri fondatoare, iar eu pe acela de divulgator si de regizor al unui destin cultural. Lui Dragomir i revine, n acest scenariu, partitura intimului, iar mie, partitura celui care, zabovind n preajma sursei, da n vileag. Rolul meu nu este nici negativ, nici nesemnificativ. Fara mine, dumneavoastra nu ati fi ajuns niciodata la Dragomir, iar fara el cu totii am fi fost, cum se spune, mai saraci. Iar mie mi place sa constat ca am vocatie de datator n vileag si de mijlocitor cultural. Ce ar fi lumea asta fara transportatori, fara purtatorii de vesti, fara mpartasitori? Acelasi lucru l-am facut, n fond, cu Noica. Am avut sansa sau poate vocatia de a ma situa optimal n raport cu intimul ctorva creatori. Si am fost, cred eu, un bun mesager, un bun mijlocitor ntre ei si dumneavoastra. Am ajuns, mnat de un nisus formativus si de un apetit levitational, n punctul incandescent al spiritului lor si, cucerit de splendoarea focului lor, l-am furat si am venit sa vi-l arat. Sunt pesemne un constructor de socluri pentru gloriile traite de altii altora ntre patru pereti. : Ne-ati vorbit splendid despre un om si un fel de a gndi, dar la mijloc se afla si o carte. Ce ne puteti spune despre istoria acestei carti? Gabriel Liiceanu: Dragomir a murit n noiembrie 2002 si doamna Nina Calinescu, cea care i-a stat alaturi n ultimii 25 de ani, m-a chemat la un moment dat si mi-a spus ca a gasit niste caiete ntr-un dulap. De cte ori se ntmpla sa mergem pe la el, vedeam ca are un caiet de scris pe masa, dar nu stiam exact despre ce e vorba. Caietele scoase n urma cu un an la suprafata sunt cam o suta. Dintre ele, mai bine de optzeci sunt caiete de lucru: notele lui pe marginea lecturilor din Platon, Aristotel si ceilalti numiti deja, vreo zece-doisprezece gnditori pe care i citea si cu care intra n dialog n functie de ntrebarile lui, pesemne cnd se ntorcea seara acasa de la Exportlemn! Nu-mi e foarte clar cnd a avut timp sa faca toate astea. Cred n foarte mare masura ca a facut-o dupa ce a iesit la pensie. Perioada cea mai fertila de gnditor a lui Dragomir trebuie situata ntre 60 si 80 de ani. Cam treizeci din cele o suta si ceva de caiete sunt gnduri originale, notatii facute n nume propriu. Unele sunt notatii pure, de tipul propozitiilor pe care le-am citat, altele sunt dezvoltari de cteva pagini pe o tema sau alta despre uzura, despre greseala, trezitul de dimineata, tarmul urtului-scrbosul s. a. m. d. Cartea aceasta, Crase banalitati metafizice, este nascuta ntr-un mod original, pentru ca la baza acestor pagini nu exista texte scrise de mna lui Dragomir, ci texte vorbite. Eram patru insi ntr-o camera, el vorbea o ora, o ora si jumatate pe o tema, si n acest timp noi ne notam cte ceva. Pe

urma, de la o vreme, dupa trei-patru ani, ne-am dat seama ca e mai comod sa l nregistram. I-am propus un reportofon pe care l-a acceptat. Notele noastre si casetele au fost materia prima a acestei carti, care, oarecum, are un statut unic n cultura noastra. Ea nu are de fapt un autor identificabil. Pe ea scrie Alexandru Dragomir si lui Alexandru Dragomir i si apartin ideile si, n parte, vorbele acestei carti, chiar daca el nu a scris nici unul dintre rndurile ei. Textul mai lung pe care vi l-am citit adineauri nu este scris de el, este scris de mine, dar este spus de el. Filologic vorbind, cartea este, desigur, un scandal si Andrei Cornea, facnd o cronica la carte, a observat acest lucru. Acest scandal trebuie nsa asumat si eu mi-l asum pentru ca n forma bruta vorbele lui Dragomir nu erau pregatite pentru tipar, iar a renunta la ele pentru acest motiv ar fi nsemnat o pierdere si ar fi fost o prostie. Am pus n fond textul n forma adecvata unei circulatii publice. E ca si cum, fiind n halat de casa si papuci, nainte de a iesi la plimbare pe strada, ne mbracam adecvat. Atta doar ca decizia de a iesi la plimbare nu a luat-o Dragomir. Dar ar fi fost pacat, cred eu, ca sa nu stim cu totii ca un asemenea om a existat printre noi. Stilizarea pe care am operat-o a fost facuta cu constiinta ca o opinteala a gndului iesita din comun merita transpusa ntr-o forma care sa poata circula. Drept care, n carte sunt texte rostite de Dragomir, dar regndite, cosmetizate, stilizate la nivelul redactarii. Recunosc ca statutul lor este destul de ciudat. Si pentru a prelungi scandalul filologic --, am sa va spun ca si volumele viitoare, care vor avea la baza caietele propriu-zise, vor suferi aceeasi operatie de cosmetizare, n masura n care tot ce e notat acolo are forma bruta a scrisului care nu era pregatit pentru a trece rampa catre public. : Relatiile dintre Dragomir si Noica au fost oarecum tensionate. Din ce motiv? Gabriel Liiceanu: Au avut optiuni metodologico-filozofice diferite. Noica s-a oprit n fata lui Heidegger si a fenomenologiei, pe cnd Dragomir, dupa cum ati putut, sper, constata, printr-un traseu biografic special l-a introdus pe Heidegger, tipul de abordare al acestuia, n metabolismul gndirii sale. Dupa cum rezulta dintr-o corespondenta pastrata, Noica a ncercat sa-l seduca pe Dragomir si sa-l supuna pna la urma blndei lui tiranii. Dar Dragomir era o nuca tare. A rezistat n cochilia lui si a refuzat sistematic sa scrie si sa faca sistem, adica exact ceea ce Noica astepta de la el. Noica nu a acceptat dect ntr-un trziu ca are de-a face cu un orgoliu iesit din comun, cu o viziune complet diferita de a lui, cu cineva pregatit sa-si dea singur regula. Noica a terminat prin a se teme de Dragomir. A facut greseala sa i dea la citit, n dactilograma, Tratatul de ontologie (partea a doua, scrisa n 1980): i l-a facut praf. S-a pastrat un caiet de cteva zeci de pagini n care Dragomir i distruge tratatul pagina cu pagina! Pe scurt, Dragomir l acuza pe Noica ca nu stie sa gndeasca! Noica s-a enervat destul de tare si atunci s-a razbunat spunnd ca exista si un mod de a gndi care sfrseste prin a fi simpla cadere pe gnduri. Asta nu nseamna ca nu aveau un respect enorm unul fata de altul. Dragomir a fost pesemne singurul personaj care a facut ct de ct suportabila singuratatea de gnditor a lui Noica.Simt nevoia sa mi cer iertare: i detest pe vorbitorii care depasesc o ora. M-am uitat la ceas si mi-am zis ca n-am fost n stare sa-mi calibrez cum trebuie traseul. Am cazut, fara sa vreau, sub incidenta unui fragment din interpretarea pe care Dragomir o face la O scrisoarepierduta: fragmentul n care sunt analizate discursurile lui Catavencu si Farfuridi. Dupa cum stiti, oratorii transpira enorm n piesa lui Caragiale, folosesc des batista si, n indicatiile de regie, se spune n repetate rnduri: transpira abundent, scoate batista si se sterge. Farfuridi, dupa cum stiti, o ia de la 21 si de la pasopt. Si el transpira pentru ca nu mai poate ajunge la cestiune, n contemporaneitate. Omul de cultura romn, spune Dragomir, ncepe de departe, dar nu are forta sa faca parcursul pna la capat. Ei bine, n situatia asta m-am pomenit si eu: dupa o ora, mi-am dat seama ca sunt zdrobit, ca, la rndul dumneavoastra, sunteti epuizati si ca nu reusesc sa ajung la sfrsit. Iata-ma deci transpirat si trebuind sa-mi scot batista! Transcrierea conferintei: Cristina Cheveresan