Are şi Dumnezeu un infern, acela este dragostea lui pentru oameni.

Paulo Coelho – Diavolul şi domnişoara Prym

Înainte de a deveni unul dintre cei mai de succes romancieri al lumii şi un veritabil
fenomen al culturii de masă, Paulo Coelho a fost un hippe rebel, apoi autor dramatic, director de
teatru, jurnalist, poet .În 1986 face pelerinajul de la Santiago de Compostela, eveniment care i-a
marcat viaţa şi cariera literară. Deşi profund ataşat de Brazilia natală (îşi scrie operele la
calculator, în faţa oceanului, în vila sa de la Copacabana), romanele lui dezvoltă drame
universale, valabile oriunde şi pentru oricine, ceea ce explică primirea entuziasmată de care se
bucură pe toate meridianele. Cărţile lui Paulo Coelho, traduse în 56 de limbi şi editate în 150 de
ţări, s-au vîndut în zeci de milioane de exemplare.
Paulo Coelho s-a dovedit a fi un mare scriitor al timpurilor noastre, o lucrare specifică şi
probabil caracterizantă a operei sale este romanul simbolic „Alchimistul”. Cartea a fost scrisă în
1988 , dar adevăratul avînt l-a cunoscot din anii 2004-2005. Literatura pentru Coelho este un
pariu cu viaţa unde conul principal este înţelegerea de sine prin munca pe care o face şi lumea pe
care o pipăie necontenit. O mare ironie al muncii coelh-iene este că acesta reprezintă lucrurile
simple, relativ – viaţa poate fi privită bipolar, ca un miracol noucunoscut. Şi toate astea el le face
timp nu mai mult de patru săptămîni, „Alchimistul” a fost scris timp de două.
Nici un european niciodată nu v-a putea pătrunde pînă la urmă în misterioasa Înţelepciune
a Estului, el o va însuşi ca un om de pe alt Pămînt aflat pe alt Univers. Cu toate că cu cît te
apropii mai tare de ea cu atît te simţi mai depărtat. Paulo Coelho pe lîngă mesajul principal al
sensului fiecărui individ în picătura sa de viaţă a amplasat trecerea supravieţuitorului la om în
anturajul culturii musulmane. De fapt atingînd problematica mileniului III – interpunerea
înţelegerii între religii, cea creştină şi cea musulmană. În prefaţă la „Alchimist” întîlnim o
istorioară despre Fecioara Maria care s-a coborît pe pămînt cu Iisus Hristos pe braţe şi a vizitat o
mănăstire. Călugării s-au adunat şi fiecare tindea să-i arate ce posibilităţi şi cunoştinţe posedă:
unii citeau poezii scrise de singuri, alţii citeau texte Biblice pe de rost, ultimii numeau toţi sfinţii.
Şi fiece din fraţi cerca să slăvească Preacurată şi micul Iisus după putinţă.Cel din urmă era un
neprihănit călugărel, care nici nu ştia Psaltirea bine pe de rost, părinţii lui erau oameni analfabeţi,
lucrători de circ călător, care şi-au învăţaţ fiul doar să jongleze. Cînd a venit rîndul lui călugării
au vrut să oprească demonstarea, deoarece bietul jongler nu putea să-i arate nimic Preasfintei
Maria, în schimb putea să dea de ruşine mănăstirea. Dar el simţea apriga necesitatea să-i lese
Precuratei o parte din sine. Şi intimizîndu-se sub privirile nebinevoitoare ale fraţilor săi a scos
din buzunar nişte portocale şi a început să facă ceea ce putea – să jongleze.În aceste minute pe
buzele micului Iisus a apărut zîmbetul şi el a început a bate din palme. Iar Sfănta Mamă doar lui
i-a întins blagoslovitul prunc, încrezîndu-i să-l ţină pe braţe. Această la primă vedere
neîmsemnată povestire conţine mesajul central al romanului propus. Omul poate o viaţă întregă
să şlefuiască lucrul ce-l apasă, ce-l presează, şi spre finele „împărţirii premiilor” să rămînă doar
cu dezamăgirea. Redarea mesajului prin intermediul nuanţelor religioase este o parte
caracteristică al operei lui Coelho, filtrînd viziunea multilaterală prin prizma sacrului el nu numai
prezintă conceptul de timp uitat, cel unde sufletul are valoare, unde sufletul nu este doar cuvint şi
persoana tindea să ducă un mod decent de trai, cerca să fie un exemplu pentru copii şi nepoţi.
După temetica coelh-iană toate astea se împlinesc doar după ceea ce omul se înţelege pe sine
însumi, cînd îşi urmează soarta şi-şi ascultă destinul. Din păcate duşmanii cei mai aprigi ai
fericirii personale suntem noi înşine. Viaţa şi Dumnezeu ne dă toate pentru a ne împlini, orice
nou-născut deja este îmbogăţit de Sfîntul Duh cu înţelepciune şi inimioară care ar fi trebuit să
fă-i fie ghid pe traseul vielnic. În schimb omul este o fire ce vrea, el doreşte totul, mult şi
deodată, dorinţa fiind puterea motorie ce ne împinge mereu. În această cursă necontenită se
pierd visele, speranţele şi pentru a atinge scopul înşelător noi ne vindem sufletele
neconştientizînd acest fapt. În „Alchimistul ” se prezintă o altă lume, unde tînărul oier nu s-a
înfricoşat să-şi urmeze inima, cu toate că deseori se dubia.

3
 Fabulă a destinului

O adevărată Alchimie literară întîlnim în legenda unui povestitor înţelept. Îmbinarea de

simbolism şi filozofie impune cititorul fără intenţie să citească printre rînduri. Scriitorul nu
impune nici o idee precisă, finisată fiece avînd posibilitatea să inhibe în mod propriu, personal.
Viaţa tînărului Santiago nu este una fenomenală, el nu are posibilităţi astrale, nu are ansamblu
financiar vast, este un simplu oier, dar oare este atît de simplă meseria lui? De fapt motivul
păstorului este foarte frecvent în literatură, să ne amintim de literatura naţională „Toiagul
Păstoriei” de Ion Druţă, cu toate că rădăcinile motivului se regăsesc, din nou revenim, în religie.
Iisus Hristos a spus „Voi sunteţi oile mele şi Eu sunt păstorul vostru”, deci Santiago capătă un alt
anturaj. El este un exemplu ce trebuie urmat, cu toate că generaţia noastră va regăsi doar unicele
exemplare de curajoşi ce-şi vor urma destinul. Doar pentru a începe o călătorie de viaţă trebuie
să renunţi la lucruri atît de cunoscute, sigure şi deja obişnuite. Aceasta este primul obstacol în
faţa vieţii fericite, şi nu pe plan singular – ci social. Doar ca să ai o fericire globală nu trebuie să
răstorni Globul, pur şi simplu toţi trebuie şă devină fericiţi. Visul lui Santiago prezintă o
înţelepciune aparte, prin intermediul lui autorul de prima dată ne face cunoştinţă cu limbajul
semnelor. Deseori noi nu atragem atenţie la lucrurile incidente, cu toate că deseori auzim, ba
chiar, eu sunt convinsă, singuri spunem că nimic pe acest pămînt nu este cauzal. Limbajul
semnelor reprezintă modul nostru individual de a intra în legătură cu Dumnezeu. Pentru a învăţa
acest limbaj trebuie să-ţi dezvolţi intuiţia, iar ca să-ţi dezvolţi intuiţia trebuie să nu-ţi fie teamă să
greşeşti. În pofida tinereţei sale, eroul principal nu-şi pierduse complet credinţa în miracol, doar
nu întîmplător el ajunge la ţingancă cu rugăminte de aşi destăinui visul. Dat fiind faptul că era
deja otrăvit de schepticul cotidian nu crede verosimilă istoria cu comoara ce urmează să o
găsească şi uşor îi lase jumătate din bogăţiile iluzore. Din acest moment începe un vîrtej de
acţiuni: el îl întîlneşte pe bătrînul Melchisedec, care este un personaj foarte curios. De fapt el şi
prezintă soarta, el simbolic este rege în Salim, regatul soarelui. Modalitatea prin care
Melchisedec intră în viaţa lui Santiago şi procesul comunicativ al lor mi-a impus gîndul că
bătrînul este destinul – el apare pe neaşteptate, nu este impunător, arată doar ce poţi avea dacă
rişti şi lasă omul în voia alegerii.Tangenţe similare găsim în cultura chinezească, o legendă
populară povesteşte „istoria unui om care de tînăr visase întîlnirea cu un înger care i-a spus că el
în viaţă va fi foarte fericit: va fi bogat, respectat şi va avea o soţie care îl va iubi mult. Dar
trăinduşi viaţa el nu avusese nimic din cele ursite şi a murit în singurătate şi sărăcie. Şi iată după
moarte el ajunge în faţa îngerului şi-l întreabă unde sunt toate cele promise la ce îngerul l-a
întrebat ţine el oare minte cînd prietenul lui cel mai bun i-a propus o investire într-o afacere, şi el
din frică să nu-şi piardă micele economii nu a acceptat, iar prietenul său în urmă a devenit foarte
bogoat, atunci putea şi el să acapere avere, bietul om a căzut de acord, şi din nou întreabă îngerul
de ce nu a avut respectul cel pomenit, la ce îngerul i-a încumetat că cînd fusese mare cutremur în
oraşul lor şi el din casa sa auzea strigăte ce cereau ajutor nu a eşit ci stătea acasă din frică să nu i
se fure bunurile, omul îşi amintise cazul şi tăcuse, apoi cu glas căzut ceruse explicare unde şi-a
pierdut dragostea vieţii, atunci îngerul i-a amintit de acea femeie frumoasă pe care el mereu o
admira,dar din frică să nu fie renunţat nu s-a apropiat de ea, acea trebuia să-i fie soţie cu care
avea să aibă copii minunaţi” . Cu toate că şi ia ceva în schimb pentru ajutorul său, doar ca pentru
a acapăra ceve mereu trebuie şi să jerfeşti ceva, de fapt deseori ţi se ia ori ceea de ce nu ai nevoie
şi nu conştientizez faptul, ori ceea ce nu meriţi. Aflăduse cu gîndul la treburile mult aşteptate dar
superficiale, Santigo este atras în vorbă de Melchisedec, şi stînd aşa în stradă ei încep o discuţie
neaşteptată cît pentru erou cît şi pentru cititor. În lume sa creat un prototip că conversaţiile
seriose ar fi trebuit tuse într-un anturaj corespunzător, suprefecialitate completă, toate momentele
ce au să schimbe viaţa de rînd se şi petrec în situaşii neaşteptate. Oricine ar fi surprins să fie
inclus în stradă în meditaţii asupra destinului, avînd propunere să-ţi schimbi completamente
prezentul avîînd doar „neprecizatul” viitor. Îsăşi Santiago se decide să vîndă oile sale unui
prieten de-al său care, cum aflăm, toată viaţa îşi dorea să devină păstor. A doua zi dîndui lui
Melchisedec fiece a zecea oaie din turma sa el primeşte în dar de la bătrîn ultimele îndrumări şi

4
două pietricele Urim şi Tumim. Aceste pietre sunt simbolice, ce marchează două începuturi
contrapuse, eternul balans înte bine şi rău, bărbat şi femeie, puritateşi păcat. Însuşi omul este un
Urim şi Tumim îmbinat uneori predomină unul alteori celălalt. Să revenim la eroul nostru, care
îşi cumpărăbilet şi pleacă în căutarea necunoscutului.

Traseul Războinocului Luminii

Tînărul visător ajunge într-un oraş port, neşttind limba el cade drept pradă naivităţii sale
şi este jefuit de un arab care i sa părut binevoitor. Rămînînd în ţară stăină fără bani el începe să
piardă credinţa în visul său. Apoi el ajunge să se angajeze la un magazin de cristaluri, unde şi
începe să pătrundă în cultura musulmană. În schimb aduce şi o parte de sine în lucrul pe care îl
făcea, ceea ce a adus şi angajatorului şi lucrătorului venit în surplus.Întretimp ni se prezintă
motivul cheie a existenţei cosmogonice – Maktub – o noţiune de netradus, dar cu sensul de „aşa
a fost scris”. Anume înţelepciunea coranului readuce pe catolicul Santiago pe cărarea de pe care
el practic se abătuse. Intersectarea credinţelor şi a culturilor în roman ne reaminteşte subconştient
că suntem fii unui pămînt, şi cu toate că avem tradiţii şi obiceiuri diferite suntem cu toţii copii lui
Dumnezeu, indiferent cum îl numim. Prelunginduşi călătoria eroul nostru cunoaşte un tînăr
englez, care îi face cunoştinţă ştiinţifică cu noţiunea de „alchimie”. Prototipul englezului este
unul frecvent, care îl întîlnim de zi cu zi. Este o fire ce nu foloseşte cărţile pentru a cunoaşte
viaţa, dar se ascunde după ele, preferînd să privească cu ochii altora vielnicia prezentată. Îndată
ca antipod revine Santiago, care este ca un buret ce absoarbe tot ce-l înconjoară, care învaţă de la
oile sale, de la cristale şi în urmare de la măreţul pustiu. În pustiu i se întredeschide sufletul el
începe a sesiza tainele filozofice, precum o făcea pînă la el alţii marii savuratori de viaţă.
Santiago simte mişcarea împrejurul său, simte orice relevare de vietate împrejur, el sesizează
sufletul caravanei şi cel al pustiului, ascultă dialogul lor necontenit. Aceasta el şi încearcă să-i
explice englezului, pînă la urmă făcînd schimb de roluri, Santiago cearcă să înţeleagă iubitele
cărţi viz-a-viului, celălat se străduie să asculte pustiul. Cărţile englezului earu foarte încurcate, şi
Santiago nu înţelegea de ce trebuie să complici ceea ce-ţi este prezentat de mama-natură, care
este atît de simplă în manifestări, în schimb englezul nu sesiza manifestările caravanei. Autorul
aduce ideea că pentru a atinge ţinta dorită cărările sunt diferite, şi fiecare se potriveşte după cea
carie este mai explicită, nu trebuie să te supui credinţei şi gîndurilor altora, deoarece noţiuea de
corect şi incorect în viaţă este relativă. Pentru unii traseul cunoaşterii este mai simplu şi mai uşor,
pentru alţii el este complicat şi variat. O parte tinde spre cunoştinţe profunde în toate, alţii se
bucură doar de ceea ce cred că au nevoie.
Dar iată că caravana ajunge în oazis şi englezul pleacă în căutarea renumitului Alchimist,
căutările lui fiind neavantajoase. Cerîndu-i ajutor lui Santiago îl împinge spre marea dragoste a
tînărului oier. Fata are un nume semnificator „Fatima”, numele fiicei lui Proroc, adică Santiago
întîlneşte înţelepciune Vestică întruchipată în educaţia tinerei frumoase. Oierul află de la ea cum
să ajungi la Alchimist. Englezul plecase îndată primind de la mult căutatul magician doar
cuvintele „Dute şi încearcă” . Pentru a începe a trăi cu adevărat fiecar ar fi trebuit să încerce, să
încerce să schimbe, să creeze, fără a gîndi că de unul singur nimic nu faci. Santiago între timp o
cere în căsătorie pe Fatima, carei răspunde că ea este o femeie a pustiului şi ştie să aştepte. Eroul
nostru îşi deschide sufletul pustiului şi are viziune de eventual atac, lui i se deschide Sufletul
Lumii, el a perceput limbajul semnelor, s-a eliberat de frica dăunătoare şi a devenit liber. El
spusese căpeteinilor oazisului de viziunea sa , ceia la-au primit neîncrezuţi, dar cuvintele ce le
spunea Santiago nimereau ţelul şi el a fost ascultat. Noaptea el întîlneşte un călăreţ măreţ ce-i
pune la încercare curajul şi discută cu el tema căutării destinului, asta a fost prima întîlnire a
Alchimistului cu Santiago.
Ambii pleacă în deşert , Alchimistul îi destăinuie adevărata valoare a termenului de
alchimie – ea nu este doar o ştiiţă de a transforma metalele în aur, aceasta este o concepţie
filozofică, un traseu vietal, care presupune căutarea nestematelor personale între pietrele
cotidiene. Greşeala multor a fost cu urmînd doar necesitatea de aurul propriu-zis ei nu numai îşi

5
pierdeau cursul vieţii ci şi însuşi pe sine. Pentu a ajunge la comoara căutată Santiago este nevoit
să intre în dialog cu propria inimă, cu mult mai uşor e să cunoşti ceea ce te încojoară decît ceea
ce este în interiorul tău, cu toate că niciodată nu vei înteţelege pînă la urmă exteriorul pînă ce nu
te vei percepe pe sine însuţi.Urmînd calea spre piramide călătorii au nimerit în pericol vietal de
la luptătorii din pustiu care duceu război, ei erau primiţi drept spion. La ce Alchimistul îl prezintă
pe Santiago drept Alchimist şi spune că acesta cunoaşte puterile naturiişi doreşte să arate armatei
şi conducătorului posibilităţile sale. Santiago s-a înspăimîntat, la ce magicianul i-a spus că numai
frica de nereuşită face visul să nu devină realitate, şi dacă el nu va reuşi să se prefacă în vînt el va
muri.Un moment foarte important în roman, reprezantativ, unde Santiago are de ales: ori să
moară în pustiu neajungînd la piramide, ori să ajungă la echilibru între cunoştinţele ale Sufletului
Lumii şi propria Inimă. În momentul cînd el se afla pe marginea unui munte înconjurat de
armată, conducător şi Alchimist el intră în discuţie cu supraputerile naturale aflînd adevărata
putere ce mişcă viaţa pe pămînt – dragostea, care nu necesită să fie explicată, descrisă sau arătos
manifestată, ea necesită doar un suflet curat şi deschis, un teren unde ar putea creşte şi se
dezvolta. Dragostea este limbajul prin care fiece poate ajunge la Sufletul Lumii – la Dumnezeu,
iubirea atotputernică care este adresată totului ce te înconjoară. Cînd Santiago s-a transformat în
vînt toţi s-au înspămîntat, doar doi stăteau zîmbind – Alchimistul , fiind mîndru de ucenicul său,
şi conducătorul oastei care înţelesese că oierul a conştientizat puterea Atotputernicului.
Alchimistul l-a însoţit pe eroul nostru încă o zi pînă ei n-au ajuns la o mănăstire, de aici
Santiago îşi urmează drumul singur. Ajungînd la piramide el întîlneşte doi dizertiri, care l-au
bătut şi i-au luat aurul care i-a fost lăsat de Alchimist. Şi –l torturau în continuare, pînă ce
Santiago nu le-a spus că caută comoară, la ce unul din jefuitori i-a spus că cînd era tînăr tot avuse
un vis în care văzuse o bisericuţă părăsăsită în Spania unde dormea un oier şi acolo sub altar se
aflau comori, dar el nu este într-atît de prost să creadă în vise.
Precum spuse Sheaksper „Viaţa eate un teatru”, foarte corect ea este teatru pentru cei care
o joacă, şi este viaţă pentru cei care o trăiesc.

6
 Bibliografie:
1. „Alchimistul” /ed. София 2007.
2.The Independent/ Anglia/ Martie1998.
3. „Diavolul si domnişoara Prym”/ed.София 2007.
4. „Veronica se hotărăşte să moară”/ed. София 2007.
5. „Pe malul rîului Rio Piedra M-am aşezat şi am plîns”/ed. София2007.
6. „Însemnăturile magicianului”/ed. София 2007.
7. excelsior/ Mexic/ Noiembrie 1997.