Caracterizare Stavrache-In vreme de razboi si cu un aer "foarte multumit" pentru ca afacerile ii mergeau bine.

Stavrache avea hanul asezat "in drum", era "om cu dare de mana", de aceea fusese si infricosat sa nu-l calce hotii, asa ca rasuflase usurat cand auzise ca acestia cazusera in "lanturile justitiei". Hangiul afla cu stupoare ca popa Iancu este "capul bandei de talhari", ca isi inscenase jaful "ca sa adoarma banuielile", iar acum regreta amarnic, scuzandu-se ca "dracu-l impinsese" si cerand, speriat, ajutor fratelui mai mare. Ca un bun crestin, Stavrache are cultul familiei, este foarte ingrijorat de pericolul in care se afla fratele lui, dar fiind istet si descurcaret din fire profita de faptul ca sosesc la han, cu galagie mare, "vreo douazeci de voluntari tineri", condusi de un ofiter si trei sergenti, care se duceau la razboi. Ei se oprisera la han ca sa se odihneasca pana dimineata, cand trebuia "s-apuce trenul militar". Lui Stavrache fi vine ideea sa-l trimita si pe frate-sau, lancu, voluntar pe front, il rade si il tunde "muscaleste", dupa care acesta pleaca impreuna "cu vesela banda, fara sa se mai uite inapoi". Procedeele de analiza psihologica pe care naratorul le utilizeaza cu maiestrie sunt variate si eficiente pentru ilustrarea starilor interioare ale protagonistului: monologul interior, dialogul, introspectia constiintei si a sufletului, observatia atenta a naratomlui, autoanaliza si autointrospectia, obsesia, cosmarul. Pentru hangiu parea ca viata curge ca inainte, dar in sufletul sau se iveste, neobservat, germenele lacomiei, de care, la inceput, nu este constient. Intorcandu-se de la parastasul de noua zile al mamei sale, Stavrache primeste o scrisoare de la fratele lui, care fusese expediata inaintea luptelor de la Plevna si din care afla ca lancu fusese numit sergent si decorat cu "Virtutea militara". Naratorul observa, indirect, cu o ironic acida starea de spirit a lui Stavrache, care verifica din nou data expedierii scrisorii pentru a se convinge ca era trimisa inaintea bataliei de la Plevna, in care, se stia ca murisera foarte multi romani: "Hangiul mototoli hartia dupa ce mai privi bine data: in adevar scrisoarea era expediata cu trei zile mai-nainte de luarea Plevnei". De aceea hangiul se intreba in subconstient, prin observatia atentd a naratomlui, daca Iancu o fi scapat cu viata: "Curios lucru! Cine ar fi vazut figura lui neica Stavrache, [...] ar fi ramas in mirare pricepand bine ca in sufletul fratelui mai mare nu se petrece nimic analog din bucuria la citirea vestilor despre succesul de bravura al raspopitului". El se intereseaza discret de pedepsirea talharilor si, afland ca acestia nu-si tradasera capetenia, Stavrache isi exprima dispretul pentru judecatorii incompetenti ("Ce mai judecatori!..."). Se simte macinat de indoiala si se intreaba, prin monolog interior, daca fratele lui ar indrazni sa se mai intoarca si sa-si revendice averea, care era acum administrate de hangiu: "...Dar o sa-ndrazneasca sa se mai intoarca? [...] ...O veni?... n-o veni?...". Criza psihologica a lui Stavrache se declanseaza in momentul in care primeste alta scrisoare, de data asta cu "slova straina", prin care i se anunta moartea fratelui sau, "sublocotenentul lancu Georgescu, voluntar inaintat din grad in grad in timp de campanie", rapus "de trei gloante inamice primite in pantece". Introspectia constiintei si a sufletului scoate la suprafata starile emotionale ale protagonistului. Mahnit peste masura de moartea fratelui sau, dupa ce "a plans mult, mult, zdrobit de trista veste", Stavrache se incurajeaza barbateste pentru ca "nu trebuie sa se lase coplesit asa

de durere...", drept care face toate demersurile necesare ca sa mosteneasca oficial agoniseala fratelui mai mic. Cu o ironie subtila, naratorul deapana cu obiectivitate sirul intamplarilor si intervine cu scurte comentarii privind atitudinea si comportamentul hangiului. Consultand un avocat in privinta conditiilor legale de pastrare a averii mostenite, Stavrache afla ca numai popa ar avea dreptul sa-i ceara restituirea bunurilor. Vestea ii aduce mostenitorului zambetul pe buze si siguranta de sine, reactie care face "o impresie ciudata" asupra avocatului si de aceea hangiul se grabeste sa adauge cu duiosie in glas: "cine stie unde s-o fi prapadit bietul frate-meu". Dialogul purtat cu avocatul se distinge prin rdspunsurile. scurte si grabite ale hangiului, din care reiese, indirect, lacomia si nerabdarea subconstiente de a intra rapid in posesia averii decedatului: "- Popa are copii? -Nu. - Are femeie? -Nu. - Mai are alt frate? - Niciunul, decat pe mine." Pe Stavrache incepe sa-l chinuie gandul in legatura cu posibila intoarcere a fratelui mort, idee ce se infiripeaza in mintea lui din cauza cuvintelor usor persiflante ale avocatului, care ii spune ca numai "unul singur pe lume" ar putea sa-i mai ia mostenirea, popa Iancu. Din acest moment, linistea protagonistului este tulburata de halucinatii ce capata infatisarea fratelui sau, singurul "care venea din cand in cand de pe alta lume, sa tulbure somnul fratelui sau". Visele chinuitoare ale lui Stavrache devin obsesii, se transforma treptat in cosmaruri care il terorizeaza, el traind parca aievea momentele tulburatoare ale "vizitei instrainatului", dar de fiecare data isi linisteste sufletul cu o sfestanie in memoria fratelui mort. O prima imagine in cosmarurile hangiului este intruchipata de aparitia fratelui sau imbracat in haine de ocnas, "stins de oboseala, bolnav, cu fata hirava si cu ochii-n fundul capului ca in clipa mortii". Introspectia psihologica a naratorului se manifesta si in visele infricosatoare. Stavrache i se adreseaza cu un glas incarcat de ura fiind inspaimantat ca-si va pierde averea: "- Ticaiosule, [...] ne-ai facut neamul de ras! [...] Pleaca! Du-te inapoi de-ti ispaseste pacatele!". Luptandu-se cu moartea, ocnasul se agata cu disperare "de frate-sau cu o mana de gat si cu alta de bratul stang [...] cu o putere covarsitoare", il tranteste la pamant si, punandu-i genunchiul in piept, ii zice, razand "ca un nebun" si scrasnind din dinti: '- Gandeai c-am murit, neica?". Atunci cand "nebunul a voit sa-l sugrume", hangiul, "smintit si el de frica mortii", si-a adunat puterile, l-a imbrancit pe ocnas afara din han si acesta "a pierit in intunericul noptii". Inspaimantat, "tremurand ... ..din toate incheieturile si facandu-si cruci peste cruci" pentru odihna sufletului raposatilor, Stavrache s-a dus a doua zi la biserica, "a aprins lumanari pentru sufletele mortilor", simtindu-se foarte tulburat si neputand manca nimic. A doua aparitie de cosmar are loc intr-o noapte, cand, incercand sa doarma, o "ploaie rece de

toamna" legana cu "miscarea sunetelor" gandurile omului, care seroteau in cercuri din ce in ce mai largi si "tot mai domol", elementele naturaliste accentuand starea psihica a protagonistului. Hangiului i se pare ca aude "un cantec de trambite ...militari, desigur", iesind afara, Stavrache "ramane ca trasnit", recunoscand in capitanul care conduce compania pe fratele mort, care scoate usa din tatani si, "razand cu hohot", striga amuzat: "- Gandeai c-am murit, neica?". Iancu alearga sa-l prinda pe hangiu, care, speriat, se repede la capitan "s-l strange de gat, il strange din ce in ce mai tare", dar chipul militarului se lumineaza din ce in ce mai mult, rade zgomotos si vesel, intrebandu-l obsesiv: "- Gandeai c-am murit, neica?". Uitandu-se tinta la frate-sau, popa Iancu da comanda de plecare, "trambitele sunara, soldatii isi ridicara armele si, urmata de obstea satului, compania pleca, avand in frunte pe capitanul al carui ras acoperea cantecui trambitelor si zgomotui multimii". Fraza obsedanta "- Gandeai c-am murit, neica?" este, in compozitia nuvelei, un laitmotiv, element de recurenta menit sa amplifice zbuciumul launtric al protagonistului. In dimineata urmatoare, hangiul se duce "tremurand de friguri" la popa din sat si-l roaga sa faca negresit, pana-n seara, o sfestanie casei. Vremea urdta este in concordanta deplina cu sufletul agitat al lui Stavrache, (accente naturaliste), "o sloata nepomenita: ploaie, zapada, mazarica si vant vrajmas" se abate peste sat si tine trei zile si trei nopti, iar drumurile sunt pustii, "niciun glas de caine nu se mai auzea". Stavrache isi schimbase firea, devenise irascibil, suspicios, avea reactii ciudate in relatiile cu clientii. Un exemplu edificator il constituie atitudinea pe care o are hangiul fata de fetita ca venise cu doua sticle sa cumpere "de un ban gaz" si "de doi bani tuica", rugandu-l "sa nu mai pui gaz in a de tuica si tuica-n a de gaz, ca alaltaieri" si sascrie in caietul de datorii, pentru ca n-avea bani. Dialogul cu fetita il include in lumea negustorilor avari si nemilosi. Copilul venise sa cumpere "de un ban gaz [...] si de doi bani tuica", dar ii atrage atentia ca randul trecut amestecase clondirele (vas de sticla - n.n.) si-i pusese gaz in cel de tuica si invers. Din vorbele fetitei se desprinde indirect, starea de confuzie si dezorientarea hangiului. In mod cu totul ilogic, Stavrache se enerveaza peste masura atunci cand fata ii spune ca nu are bani si sa scrie suma in condica de datornici, asa cum facea in mod obisnuit: "Scrie-v-ar popa sa va scrie, de parliti! [...] De mici va-nvatati la furat, fire-ati ai dracului!". Vremea cumplita de afara si gandurile tulburi ale eroului constituie un tablou naturalist sugestiv pentru evolutia obsesiilor, iar vedeniile, halucinatiile chinuitoare, invalmaseala de inchipuiri, marcate de obsedanta intrebare "Gandeai c-am murit, neica?", provoaca treceri de la realitate la vis, cele doua planuri se confunda, sugerand astfel degradarea psihica progresiva a lui Stavrache. Punctul culminant al nuvelei coincide cu momeritul de cea mai mare incordare a lui Stavrache, declansata de intalnirea reala dintre cei doi frati. Desi afara viscolul urla, Stavrache aude glasuri de oameni si batai in usa de la drum a pravaliei. Doi oameni infofoliti din cauza viforului solicita gazduire pentru noapte, intrucat caii erau "prapaditi" iar ei inghetati bocna. Argatii dusesera caii in grajd, trasesera sania in curtea hanului, iar calatorii intra la caldura. Cand Stavrache vine cu mancarea, unul dintre cei doi barbati se culcase in pat, cu spatele la el si incepuse sa sforaie. Celalalt drumet se asaza singur la masa si lauda vinul bun al domnului Stavrache. Uimit ca-i stie

numele, hangiul afla ca prietenul care dormea il cunoaste, de aceea el se apleaca peste omul de pe pat, care-i raspunde razand: "- Cum sa nu te cunosc, neica Stavrache, daca suntem frati buni?". Ajuns la capatul incordarii psihice, hangiul se clatina puternic, elementele naturaliste amplificand degradarea si zbuciumul din mintea si sufletul protagonistului: "tot viforul care urla in noaptea grozava" a napadit dintr-o data peste el. Din acest moment, analiza psihologica stapaneste si investigheaza starile si trairile protagonistului. Puternic impresionat de intalnirea cu fratele mort, Stavrache incremeneste si nu mai poate avea nicio reactie: "deschise gura mare sa spuna ceva, dar gura far a sa scoata un sunet nu se mai putu inchide; ochii clipira de cateva ori foarte iute si apoi ramasera mari, privind tinta [...]; mainile voir a sa se ridice, dar cazura tepene de-a lungul trupului". Replica lui lancu, "- Ma credeai mort, nu-i ash?", aproape la fel cu fraza din vise, constituie lovitura definitiva primita de mintea buimacita si confuza a lui Stavrache, care incurca realitatea cu imaginile din cosmaruri. Popa ii spune cu veselie ca ultima scrisoare "a fost o gluma" si venise ca sa-i ceara cincisprezece mii de lei, cu care sa acopere suma delapidata de el din fondurile regimentului, ca altfel "trebuie sa ma-mpusc". Cu o arta desavarsita, Caragiale analizeaza reactiile, atitudinile si comportamentul hangiului: "Drept orice raspuns, Stavrache se ridica in picioare foarte linistit; se duse drept la icoane; facu cateva cruci si matanii; apoi se sui in pat si se tranti pe o ureche, strangandu-si genunchii in coate", incepand sa horcaie si sa geama. Daca la inceput criza psihologica abia se infiripeaza, se adanceste, apoi, evolutiv sub imperiul confuziilor si al obsesiilor, ducand la o manifestare exploziva si violenta premergatoare nebuniei si declansand dementa. Fratele ii pune mana pe umar, dar "la acea usoara atingere, un racnel - ca si cum i-ar fi implantat in rarunchi un junghi rosit in foc - si omul adormit se ridica drept in picioare, cu chipul ingrozitor, cu parul valvoi, cu mainile inclestate, cu gura plina de spuma roscata ". Rasturnand masa, lumanarea se stinge si "odaia ramase luminata numai de candela icoanelor". Stavrache se napusteste asupra fratelui sau, il tranteste la pamant si incepe sa-l stranga de gat si sa-l muste. "Atunci incepu o lupta crancena". Incercand sa-i desparta, camaradul lui popa Iancu este si el doborat la ... pamant. Profitand de neatentia fratelui sau, popa isi scoate cureaua de la brau si leaga strans picioarele hangiului dezlantuit, apoi ii da cativa pumni in ceafa si in furca pieptului, pana cand "Stavrache [...] se prabusi ca un taur, scrasnind si ragind". Naturalismul manifestat prin dezlantuirea naturii accentueaza starea de alienatie a hangiului, afard, viscolul ajunsese "in culmea nebuniei", facand sa trosneasca "zidurile hanului batran". In timp ce-i legau mainile deasupra capului, Stavrache "li scuipa si radea cu hohot". Camaradul cauta lumanarea si o aprinde, dar, cum "ii dete lumina in ochi, Stavrache incepu sa cante popeste". Infatisarea lui Stavrache este conturata prin ochii altui personaj, fratele sau care, istovit de incaierare, il priveste cu amaraciune cum "canta nainte, leganandu-si incet capul, pe mersul cantecului, cand intr-o parte cand intr-alta". Hangiul innebuneste in ipostaza preotului, intrucat obsesia si zbuciumul permanent care-l chinuisera in ultimii ani aveau drept cauza pe fratele sau, popa Iancu din Podeni. Acesta este inca un element al naturalismului, care dezvolta in operele literare fenomenul cauza-efect, asa cum ilustreaza Caragiale in aceasta nuvela.

Finalul nuvelei prezinta un caz patologic tipic, scriitorul reusind sa intocmeasca o adevarata fisa clinica a lui Stavrache, in care notable simptomelor fiziologice sunt unele medicale: "chipul ingrozit", "parul valvoi", "mainile inclestate", "gura plina de o spuma roscata", "scuipa si radea cu hohot", "incepu sa cante popeste". Eroul principal, Stavrache, este conturat in evolutia sa de la lacomie la iluzie, apoi la halucinatii, de la frica la spaima si groaza pana la nebunie, toate aceste stari definind natura psihica labila, predispozitia genetica pentru evolutia spre dementa. Caracterul naturalist al nuvelei este dat si de stransa relatie intre natura ce se dezldnfuie treptat si evolutia patologiei personajului: "Leganate de miscarea sunetelor, gandurile omului incepura sa sfaraie iute in cercuri stramte." Imagined auditiva devine pregnanta, ploaia marunta si rece de toamna cazand "in clipe ritmate pe fundul unui butoi dogit [...] facea un fel de cantare cu nenumarate si ciudate intelesuri." Cand, in final, Stavrache se prabuseste, "vantul afara ajuns in culmea nebuniei facea sa trosneasca zidurile hanului batran". Nuvela "In vreme de razboi" este o proza psihologica de factura naturalista, urmarind starile de constiinta si de comportament ale eroului principal prin monolog interior, iar destinul dramatic are la baza nu numai lacomia exagerata a acestuia, ci si tare genetice, intrucat "incontestabil exista o tara in familia in care un frate innebuneste, iar altul se face talhar ca popa si delapidator ca ofiter." (George Caiinescu). In "Arta prozatorilor romani", Tudor Vianu evidentiaza relatia autor-narator-personaj, atat de intalnita in proza lui I.L.Caragiale: "Patrunzand in actualitatea sufleteasca a unora din personajele caragialiene, nu suntem obligati sa ne reprezentam pe autorul care o reflecta. Distantele dintre acesta si oamenii pe care-i zugraveste este suprimata, prin fuziune simpatetica, incat viata interioara a acestora nu este produsa. Ideile si sentimentele oamenilor nu ne apar din perspectiva scriitorului, ci din aceea a eroilor. Nu ascultam pe autor vorbindu-ne, ci vedem oarecum personajele gandind si simtind." I.L.Caragiale isi priveste si asculta personajele, folosind ca modalitati tehnice de realizare stilul simpatetic (care provoaca stari sufletesti - n.n.) prin monolog interior si stilul indirect liber, prin dialogurile sugestive. Barbu Stefanescu Delavrancea afirma ca Ion Luca Caragiale este "scriitorul cel mai zolist, naturalistul nostru prin excelenta".

Firul epic al nuvelei lui I.L.Caragiale, "n vreme de rzboi", urmeaz linia unei compoziii clasice i profileaz treptat evoluia obsesiei lui Stavrache de la ndoial la certitudine, apoi la nebunie, cu toate simptomele acestei boli, eroul principal fiind urmrit prin analiza crizelor de contiin i de comportament, ca ntr-o adevrat fi medical. Caragiale compune astfel un destin tragic printr-o minuioas analiz ,.. psihologic, sugernd, ri spirit naturalist,

o tar ereditar, genetic ce se manifest n structura psihic a frailor Georgescu. I.L.Caragiale a subintitulat aceast creaie "schi", referindu-se nu la specia literar, ci la "desenul" schiat prin care i contureaz protagonistul. Fr detalii inutile, prin perspectiva temporal, naratorul zbovete asupra ntmplrilor care traseaz tua portretistic ori expediaz cteva luni i chiar ani ("Au trecut cinci ani de la rzboi i nimeni, n adevr, n-a suprat pe d.Stavrache, afar dect popa Iancu volintiru, care venea din cnd n cnd de pe alt lume, s tulbure somnul fratelui su.") dac n perioada respectiv nus-a petrecut nimic important pentru profilul eroului.

Hangiul afl cu stupoare c lancu era "capul bandei de tlhari", c j nscenase jaful "ca s adoarm bnuielile", iar acum popa regreta amarnic, scuzndu-se c "dracu-1 mpinsese" i cernd, speriat, ajutor fratelui mai mare. Trsturile caracteriale reies indirect din gndurile i deciziile protagonistului care, ca bun cretin, are cultul familiei i, descurcre din fire, profit de faptul c sosete la han un grup de voluntari i-i roag s-1 ia pe fratele su cu ei, pe front.

Procedeele de analiz psihologic pe care naratorul le utilizeaz cu miestrie sunt variate i eficiente pentru ilustrarea strilor interioare ale protagonistului: monologul interior, dialogul, introspecia contiinei i a sufletului, observaia atent a naratorului, autoanaliza i autointrospecia, obsesia, comarul

Pentru hangiu prea c viaa curge ca nainte, dar n sufletul su se ivete, neobservat, germenele lcomiei, de care, la nceput, nu este contient. ntorcndu-se de la parastasul de nou zile al mamei sale, Stavrache primete de la lancu o scrisoare, care fusese expediat naintea luptelor de la Plevna i din care afl c acesta fusese numit sergent i decorat cu "Virtutea militar". Naratorul obiectiv observ, indirect, cu o ironie acid, starea de spirit a lui Stavrache, care verific din nou data expedierii scrisorii pentru a se convinge c fusese trimis naintea btliei de la Plevna, n care muriser foarte muli romni: "Hangiul mototoli hrtia dup ce mai privi bine data: n adevr scrisoarea era expediat cu trei zile mai-nainte de luarea Plevnei". De aceea hangiul se ntreba n subcontient, prin observaia atent a naratorului omniscient, dac lancu o fi scpat cu via: "Curios lucru! Cine ar fi vzut figura lui neic Stavrache, [...] ar fi rmas n mirare pricepnd bine c n sufletul fratelui mai mare nu se petrece nimic analog din bucuria la citirea vetilor despre succesul de bravur al rspopitului". Se intereseaz discret de pedepsirea tlharilor i, aflnd c acetia nu-i trdaser cpetenia, Stavrache i exprim dispreul pentru judectorii incompeteni ("Ce mai judectori!..."). Se simte mcinat de ndoial i se ntreab, prin monolog interior, dac fratele lui ar ndrzni s se mai ntoarc i s-i revendice averea, care era acum administrat de hangiu: "...Dar o s-ndrzneasc s se mai ntoarc? [...] ...O veni?... n-o veni?...".

Criza psihologic a lui Stavrache se declaneaz n momentul n care -primete alt scrisoare, de data asta cu "slov strin", prin care i se anun ' -moartea fratelui su, "sublocotenentul lancu Georgescu, voluntar naintat din grad n grad n timp de campanie", rpus "de trei gloane inamice primite n pntece". Introspecia contiinei i a sufletului scoate la suprafa strile emoionale ale protagonistului. Mhnit peste msur de moartea fratelui su, dup ce "a plns mult, mult, zdrobit de trista veste", Stavrache se ncurajeaz brbtete pentru c "nu trebuie s se lase copleit aa de durere...", drept care face toate demersurile necesare ca s moteneasc oficial agoniseala fratelui mai mic. Cu o ironie subtil, naratorul deapn cu obiectivitate irul ntmplrilor i intervine cu

scurte comentarii privind atitudinea i comportamentul hangiului. Consultnd un avocat n privina condiiilor legale de pstrare a averii motenite, Stavrache afl c numai popa ar avea dreptul s-i cear restituirea bunurilor. Vestea i aduce motenitorului zmbetul pe buze i sigurana de sine, reacie care face "o impresie ciudat" asupra avocatului i de aceea hangiul se grbete s adauge cu duioie n glas: "cine tie unde s-o fi prpdit bietul fratemeu". Dialogul purtat cu avocatul se distinge prin rspunsurile scurte i grbite ale hangiului, din care reiese, indirect, lcomia subcontient i nerbdarea de a intra rapid n posesia averii decedatului:

"- Popa are copii? -Nu. - Are femeie? - Nu. - Mai are alt frate? - Niciunul, dect pe mine."

Pe Stavrache ncepe s-1 chinoie gndul n legtur cu posibila ntoarcere a fratelui mort, idee ce se nfiripeaz n mintea lui din cauza cuvintelor uor persiflante ale avocatului, care i spune c numai "unul singur pe lume" ar putea s-i mai ia motenirea: popa lancu. Din acest moment, linitea protagonistului este tulburat de halucinaiile fratelui mort, "care venea din cnd n cnd, de pe alt lume, s tulbure somnul fratelui su". Visele chinuitoare ale Iui Stavrache devin obsesii, se transform treptat n comaruri care l terorizeaz, el trind parc' aievea momentele tulburtoare ale ."vizitei nstrinatului", dar de fiecare dat i linitete sufletul cu o sfetanie n memoria fratelui mort. Introspecia psihologic a naratorului omniscient se manifest i n visele nfricotoare. O prim imagine n comarurile hangiului este ntruchipat de apariia fratelui su mbrcat n haine de ocna, "stins de oboseal, bolnav, cu faa hirav i cu ochii-n fundul capului ca n clipa morii". Stavrache i se adreseaz cu un glas ncrcat de ur, fiind nspimntat ci va pierde averea: "- Ticlosule, [...] ne-ai fcut neamul de rs! [...] Pleac! Du-te napoi de-i ispete pcatele!". Luptndu-se cu moartea, ocnaul se aga cu disperare "de frate-su cu o mn de gt i cu alta de braul stng [...] cu o putere covritoare" i-i zice, rznd "ca un nebun" i scrnind din dini: "- Gndeai c-am murit, neic?". Atunci cnd "nebunul a voit s-1 sugrume", hangiul, "smintit i el de frica morii", i-a adunat puterile, 1-a mbrncit pe ocna afar din han i acesta "a pierit n ntunericul nopii". nspimntat, "tremurnd din toate ncheieturile i fcndu-i cruci peste cruci" pentru odihna sufletului rposailor, Stavrache s-a dus a doua zi la biseric, "a aprins lumnri pentru sufletele morilor", simindu-se foarte tulburat i neputnd mnca nimic.

A doua apariie de comar are loc ntr-o noapte, cnd, ncercnd s doarm, o "ploaie rece de toamn" legna cu "micarea sunetelor" gndurile omului, care se roteau n cercuri din ce n ce mai largi i "tot mai domol", elementele naturaliste accentund indirect starea psihic a protagonistului. Hangiului i se' pare c aude "un cntec de trmbie... militari, desigur" i-1 recunoate n cpitanul care conduce compania pe fratele mort, care scoate ua din ni i, "rznd cu hohot", strig amuzat: "- Gndeai c-am murit, neic?". Iancu alearg s-1 prind pe hangiu, care, speriat, se repede Ia cpitan "i-I strnge de gt, l strnge din ce n ce mai tare", dar chipul

militarului se lumineaz din ce n ce mai mult, rde zgomotos i vesel, ntrebndu-1 obsesiv: "- Gndeai c-am murit, neic?". Fraza obsedant este, n compoziia nuvelei, un laitmotiv, element de recuren menit s amplifice zbuciumul luntric al protagonistului. n dimineaa urmtoare, hangiul se duce "tremurnd de friguri" la popa din sat i-1 roag s fac negreit, pn-n sear, o sfetanie casei. Vremea urt este n concordan deplin cu sufletul agitat al lui Stavrache, care i schimbase firea, devenise irascibil, suspicios, avea reacii ciudate n relaiile cu clienii. Un exemplu edificator l constituie atitudinea pe care o are hangiul fa de o copil care venea frecvent la prvlie. Dialogul cu fetia l include n lumea negustorilor avari i nemiloi. Ea venise s cumpere "de un ban gaz [...] i de doi bani uic", dar i atrage atenia c rndul trecut amestecase clondirele (vas de sticl -n.n.) i-i pusese gaz n cel de uic i invers. Din vorbele fetiei se desprinde indirect, starea de confuzie i dezorientarea hangiului. n mod cu totul ilogic, Stavrache se enerveaz peste msur atunci cnd fata i spune c nu are bani i s scrie suma n condica de datornici, aa cum fcea n mod obinuit: "Scrie-v-ar popa s v scrie, de prlii! [...] De mici v-nvai la furat, fire-ai ai dracului!".

Vremea cumplit de afar i gndurile tulburi ale eroului constituie un tablou naturalist sugestiv pentru evoluia obsesiilor, iar vedeniile, halucinaiile chinuitoare, nvlmeala de nchipuiri, marcate de obsedanta ntrebare "Gndeai c-am murit, neic?", provoac treceri confuze de la realitate la vis, cele dou planuri amestecndu-se i sugernd astfel degradarea psihic progresiv a lui Stavrache. Punctul maxim al ncordrii l constituie ntlnirea real dintre cei doi frai, care are loc ntr-un sugestiv cadru naturalist, viscolul prevestind vuietul din mintea protagonistului. Din acest moment, analiza psihologic stpnete i investigheaz strile i tririle hangiului. Puternic impresionat de ntlnirea cu fratele mort, Stavrache ncremenete i nu mai poate avea nicio reacie: "deschise gura mare s spun ceva, dar gura fr s scoat un sunet nu se mai putu nchide; ochii clipir de cteva ori foarte iute i apoi rmaser mari, privind int [...]; minile voir s se ridice, dar czur epene de-a lungul trupului". Replica lui Iancu,""- M credeai mort, nu-i aa?", aproape aceeai cu fraza din vise, constituie lovitura definitiv primit de mintea buimcit i confuz a lui Stavrache, care ncurc realitatea cu imaginile din comaruri. Popa i spune cu veselie c ultima scrisoare "a fost o glum" i venise ca s-i cear cincisprezece mii de lei, cu care s acopere suma delapidat de el din fondurile regimentului, c altfel "trebuie s m-mpuc". Cu o art desvrit, Caragiale analizeaz reaciile, atitudinile i comportamentul hangiului: "Drept orice rspuns, Stavrache se ridic n picioare foarte linitit; se duse drept la icoane; fcu cteva cruci i mtnii; apoi se sui n pat i se trnti pe o ureche, strngndu-i genunchii n coate", ncepnd s horcie i s geam. La nceput criza psihologic abia jse nfiripeaz, apoi se adncete evolutiv sub imperiul confuziilor i al obsesiilor, ducnd la o manifestare exploziv i violent premergtoare nebuniei i declannd demena. Iancu i pune mna pe umr, dar "la acea uoar atingere, un rcnet! - ca i cum i-ar fi mplntat n rrunchi un junghi roit n foc - i omul adormit se ridic drept n picioare, cu chipul ngrozitor, cu prul vlvoi, cu minile ncletate, cu gura plin de spum rocat". Lupta dintre cei trei brbai e crncen, pn cnd, profitnd de neatenia fratelui su, popa i scoate cureaua de la bru i leag strns picioarele hangiului dezlnuit, apoi i d civa pumni n ceaf i n furca pieptului: "Stavrache [...] se prbui ca un taur, scrnind i rgind". Naturalismul manifestat prin dezlnuirea naturii accentueaz starea de alienaie a hangiului, afar, viscolul ajunsese "n culmea nebuniei", fcnd s

trosneasc "zidurile hanului btrn". n timp ce-i legau minile deasupra capului, Stavrache "i scuipa i rdea cu hohot". Camaradul caut lumnarea i o aprinde, dar, cum "i dete lumina n ochi, Stavrache ncepu s cnte popete". nfiarea lui Stavrache este conturat prin ochii altui personaj, fratele su care, istovit de ncierare, l privete cu amrciune cum "cnta nainte, legnndu-i ncet capul, pe mersul cntecului, cnd ntr-o parte cnd ritr-alta". Hangiul nnebunete n ipostaza preotului, ntruct obsesia i zbuciumul permanent care-1 chinuiser n ultimii ani aveau drept cauz pe fratele su, popa Iancu din Podeni. Acesta este nc un element al naturalismului, care dezvolt n operele literare fenomenul cauz-efect, aa cum ilustreaz Caragiale n aceast nuvel. Finalul prezint un caz patologic tipic, scriitorul reuind s ntocmeasc o adevrat fi clinic a lui Stavrache, n care notaiile simptomelor fiziologice sunt unele medicale: "chipul ngrozit", "prul vlvoi", "minile ncletate", '^gura plin de o spum rocat", "scuipa i rdea cu hohot", "ncepu s cnte popete". In concluzie, eroul principal, Stavrache, este dominat de starea conflictual ntre aparen i esen, ntre ndoial i certitudine, definind natura psihic labil, predispoziia genetic pentru evoluia spre demen. Nuvela "n vreme de rzboi" este o proz realist, psihologic, de factur naturalist, urmrind strile de contiin i de comportament ale eroului principal prin monolog interior, iar destinul dramatic are la baz nu numai lcomia exagerat a acestuia, ci i tare genetice, ntruct "incontestabil exist o tar n familia n care un frate nnebunete, iar altul se face tlhar ca pop i delapidator ca ofier."

Personaj principal, multidimensional, dinamic. Modalitati de caracterizare: - caracterizare directa: portretul facut de narator si de alte personaje, elemente de autocaracterizare; - caracterizare indirecta: prin propriile ganduri, simtiri si actiuni, prin comentariul naratorial; portret caracterologic; prin mediul in care traieste personajul; prin monolog interior. Pasiunea agoniselii se conjuga cu o permanenta stare de incertitudine a protagonistului, ceea ce determina un proces de autodistrugere. Inceputul nuvelei in vreme de razboi ni-l prezinta pe Stavrache foarte multumit; om cu dare de mana, cu han la drum". Avand cultul rudeniei de sange, hangiul se arata ingrijorat de soarta fratelui sau, popa Iancu din Podeni, si gaseste o solutie ingenioasa pentru a-l scapa de urmarirea autoritatilor. Dar, dupa plecarea acestuia, in Stavrache dospeste incet-incet germe-nele agoniselii, perspectiva unui trai usor in absenta fratelui: Curios lucru! Cine ar fi vazut figura lui neica Stavrache, presupunand ca acela ar fi fost un om deprins sa descifreze intelesuri din chipurile omenesti, ar fi ramas in mirare pricepand bine ca in sufletul fratelui mai mare nu se petrece nimic analog din bucuria la citirea vestilor despre succesul de bravura al raspopitului". Marea drama a personajului vine din permanenta sa senzatie de incertitudine, el vrea sa-si fixeze existenta, sa-si dobandeasca un statut social stabil, fapt imposibil cat timp nu are certitudinea disparitiei fratelui plecat. Din acest motiv linistea hangiului va fi minata continuu de halucinatii si inchipuiri, impasul se constituie ca un reflex al capacitatii de imaginare, cititorul asistand mai mult la un proces de autodistrugere si autoflagelare, caci eroul n-a savarsit nicio culpa juridica. Incep sa-l invadeze cosmaruri ("Au trecut cinci ani de la razboi si nimeni, in adevar, n-a suparat pe d. Stavrache afara decat popa Iancu volintirul, care venea din cand in cand de pe alta lume sa tulbure somnul fratelui sau") si cangrena lucreaza inconstient, din interior; cade in viciul bauturii, este brutal cu o fetita saraca, ajunge sa nu mai poata delimita net planul real de cel imaginar si traverseaza stari delirante. Aparitia fratelui il gaseste pe hangiu epuizat nervos din pricina tensiunii pe care singur si-a construit-o, astfel incat psihicul sau cedeaza, deviind in nebunie, in pierderea definitiva a controlului.

Stavrache este un om cu dare de mana, cu han in drum ", multumit cu situatia sa, dar asteptand mereu musafirii de noapte pentru un castig mai bun. Fratele sau, popa Iancu, foarte tanar, ramasese vaduv. in scurt timp se imbogatise (doua sfori de mosie", han", o pereche de case de

piatra", vite multe, oi, cinci cai, banet"), desi fusese calcat de hotii care talhareau de vreo doi ani. Ceata lor fusese prinsa de curand in padurea Dobrenilor.intr-o seara, Stavrache este vizitat de fratele sau, Popa Iancu, care-i marturiseste ca el este capul bandei de talhari" si-i cere ajutorul. Stavrache este indignat de fapta fratelui sau, in vreme ce la han poposesc vreo douazeci de voluntari tineri care merg catre Dunare, la razboi. Hangiul il sfatuieste pe Iancu sa se inroloze volintir" si acesta pleaca. La parastasul mamei sale, Stavrache primeste o scrisoare de la TurnuMagurele, in care fratele sau ii povesteste cum a luptat la Plevna cu vitejie, a fost numit sergent si a primit decoratii. Reactia lui Stavrache nu este de bucurie, cum ar fi normal. Acesta este primul semn al unei evolutii psihologice, care se va incheia cu nebunia hangiului. Declansatorul acestei reactii este teama ca averea ramasa de la fratele sau nu-i va mai apartine. Aceasta spaima, devineobsesie si gandurile lui Stavrache sunt coplesite de intrebari tematoare. in acest timp, primeste tot de la Turnu-Magurele o scrisoare cu slova straina", in care este anuntat ca fratele sau Iancu s-a prapadit pe campul de lupta. Scrisoarea era semnata de doi camarazi ai acestuia: Marin Dobrescu si George Popescu. Dupa ce a parut zdrobit de aceasta veste trista, s-a dus la avocat sa-1 intrebe cum poate intra in posesia averii fratelui sau. Vreme de cinci ani nimeni nu 1-a deranjat pe Stavrache, doar naluca fratelui sau aparuta sub chipul unui ocnas evadat si, apoi, a unui capitan: Hangiul se lupta de fiecare data cu acestia, dar in finalul incaierarii, Iancu intreaba obsedant: Gandeai c-am murit, neica ?" Urmeaza slujbe la biserica pentru a scapa de aceste halucinatii, dar procesul psihologic se amplifica, hangiul se imbolnaveste, isi schimba comportamentul (vezi scena cu fetita care vine dupa gaz si tuica). Cand fratele sau, care nu murise in razboi (scrisoarea fusese o gluma), vine insotit de un camarad pentru a-i cere bani, deoarece furase de la regiment, lui Stavrache nu-i vine sa creada. Apoi, se repede asupra fratelui sau spre a-1 omori. De asta data nu se mai lupta cu o naluca, ci cu o persoana reala. Numai ca mintea sa bolnava nu mai discerne planul real de celimaginar. Cei doi il imobilizeaza in sfarsit, dar Stavrache innebunise. Socul realitatii provoaca o ruptura in mintea bolnava a hangiului.

http://www.scribd.com/doc/93341699/Caracterizarea-lui-Stavrache http://www.scribd.com/doc/56317507/stavrache-1